ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1400/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – secția a II-a Civilă la 27.12.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la restituirea sumei de 9.478 franci elvețieni, achitată cu titlu de comision de acordare, precum și a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision pentru modificarea contractului de credit nr. x/28.05.2007, la care se adaugă dobânda legală; a mai solicitat eliminarea din contract a clauzelor de la art. 1.3 lit. a) și c), referitoare la comisionul de acordare și comisionul pentru modificarea valutei, duratei sau altor condiții ale creditului, precum și a celor de la art. 5.1, art. 7.1 lit. k) și art. 7.2 din contract, să dispună înghețarea cursului de schimb franc elvețian-leu la valoarea de la data semnării contractului de credit și restituirea tuturor sumelor de bani achitate de reclamant, reprezentând diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cel valabil la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală; totodată, a solicitat modificarea clauzei de la art. 1.2 din contract, în sensul stabilirii unei dobânzi fixe în procent de 4.2 p.p./an și restituirea diferențelor încasate cu titlu de dobândă excedentară; reclamantul a mai solicitat să constate intervenită teoria impreviziunii, iar în subsidiar adaptarea contractului.

La 18.03.2019, reclamantul și-a modificat acțiunea, solicitând constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 1.3 lit. a) și c), art. 5.1, art. 6.3, art. 7.1 lit. k), art. 7.2 din contract, referitoare la comisionul de acordare, dobânda creditului, clauza de risc valutar, declararea exigibilității anticipate și pactul comisoriu, de la art. 1 și art. 2 din actul adițional nr. x, art. 3 și art. 4 din actul adițional nr. x, art. 1 și art. 2 din actul adițional nr. x, art. 1 și art. 2 din actul adițional nr. x, art. 2 și art. 3 din actul adițional nr. x și restituirea sumei de 9.478 franci elvețieni și a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision pentru modificarea contractului de credit, la care se adaugă dobânda legală; să dispună înghețarea cursului de schimb franc elvețian-leu la valoarea de la data semnării contractului de credit și restituirea tuturor sumelor de bani achitate de reclamant, reprezentând diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cel valabil la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală; să dispună modificarea art. 1.2 din contract, în sensul de a se reveni la dobânda fixă de 4.2 p.p./an și să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate în plus față de dobânda stabilită inițial în contract și emiterea unui nou grafic de rambursare; a mai solicitat să constate intervenită teoria impreviziunii, iar în subsidiar adaptarea contractului, precum și emiterea unui nou grafic de rambursare, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, reclamantul a solicitat completarea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a garanților ipotecari C. și D., și citarea acestora în calitate de reclamanți, conform art. 70 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 63/31.05.2021, Tribunalul Gorj – secția a II-a Civilă a respins excepțiile necompetenței teritoriale, a lipsei coparticipării procesuale pasive, a netimbrării acțiunii și a inadmisibilității acțiunii; a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin încheierea din 26.01.2022, Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă a respins cererea apelantului-reclamant de acordare a unui nou termen de judecată și a amânat pronunțarea la o dată ulterioară.

Prin decizia nr. 86/09.02.2022, Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva încheierii și a deciziei, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea acestora și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În motivare, a susținut că încheierea atacată este nelegală deoarece cererea de amânare a judecării cauzei a fost temeinic motivată.

Sub acest aspect, a argumentat că reprezentantul convențional era în imposibilitate de se prezenta la instanță, fiind testat pozitiv cu virusul SARS-CoV2, și că erau îndeplinite condițiile pentru admiterea cererii. În acest context, a subliniat că apărătorul ales se afla și în imposibilitate fizică de a formula concluzii scrise.

Evocând art. 222 C. proc. civ. și concluzia ce decurge din acesta, conform căreia judecătorul nu poate respinge cererea de amânare în cazul unor motive temeinice și neimputabile părții sau reprezentantului său, recurentul a argumentat că refuzul instanței de a acorda amânarea și de a permite depunerea de concluzii scrise într-o astfel de situație constituie o încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil, ce a avut drept rezultat pierderea unui grad de jurisdicție.

În continuare, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că aceasta cuprinde o motivare contradictorie în ceea ce privește soluția dată asupra teoriei impreviziunii. În argumentare, a evidențiat un paragraf din hotărâre în care instanța de apel admite că, în cazul în care cursul franc elvețian-leu ar fi fost înghețat la momentul încheierii contractului ar fi cauzat un dezechilibru în defavoarea băncii, însă a subliniat că în prezent există un dezechilibru suportat exclusiv de către împrumutat. Așadar, deși instanța a constatat existența unui dezechilibru contractual în defavoarea reclamantului, care ar justifica adaptarea contractului, a respins incidența impreviziunii, motivând că aceasta nu era reglementată în vechiul C. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a dezvoltat următoarele critici:

Prima critică se referă la dispoziția de respingere a cererii de adaptare a contractului, ca urmare a impreviziunii în cazul unei creșteri a cursului valutar într-un contract de împrumut în monedă străină, instanța apreciind că împrumutatul ar fi putut anticipa această creștere.

Recurentul a contestat această apreciere a instanței, subliniind considerentele expuse în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, care confirmă constituționalitatea Legii nr. 77/2016; în acest context, susține că creșterea explozivă a cursului franc elvețian-leu, cauzată de criza economică, nu poate fi considerată o simplă fluctuație valutară, ci un eveniment exterior și obiectiv pe care părțile nu l-au putut prevedea.

În continuare, recurentul a argumentat că analiza efectuată de instanța de apel cu privire la impreviziune contravine dispozițiilor deciziei Curții Constituționale, ceea ce indică o evaluare superficială a impreviziunii și, în același timp, o încălcare a prevederilor Legii nr. 52/2020, prin care a fost completată Legea nr. 77/2016, care instituie prezumția de impreviziune.

A mai subliniat că atât în doctrină, cât și în jurisprudență s-a stabilit că principiul nominalismului monetar nu elimină impreviziunea, atât timp cât condițiile acesteia sunt îndeplinite. În acest context, a afirmat că instanța de apel în mod eronat a apreciat că nu ar fi incidentă în cauză instituția impreviziunii.

De asemenea, a arătat că în cauză a fost făcută dovada îndeplinirii acestor condiții, conform expunerii din decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale. În acest sens, a reiterat pe larg argumentele legate de îndeplinirea condițiilor, evidențiind că și-a întemeiat capetele de cerere cu privire la intervenirea impreviziunii pe dispozițiile vechiul C. civ.

Recurentul a mai afirmat că trimiterile făcute la Legea nr. 193/2000 au fost făcute cu scopul de a devoala clauzele abuzive din contract și de a demonstra că banca nu și-a respectat obligațiile legale, pentru a evidenția reaua-credință a băncii în relația cu consumatorul și nu pentru a întemeia impreviziunea pe această lege.

Pornind de la aceste afirmații, a susținut că impreviziunea se fundamentează pe art. 969 și art. 970 C. civ., precum și decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, deoarece principiile care o guvernau era buna-credință și echitatea în relații contractuale. Mai mult, referirile la Legea nr. 77/2016, în forma sa modificată prin Legea nr. 52/2020, au constituit un argument în plus pentru a consolida argumentația în favoarea aplicării impreviziunii.

Având în vedere aceste observații, a susținut că, în cazul în care legiuitorul a instituit o prezumție de impreviziune atunci când devalorizarea monedei naționale depășește un anumit prag, se poate aprecia că în cazul recurentului obligația a devenit excesiv de oneroasă. Cu alte cuvinte, nu a solicitat aplicarea prezumției de impreviziune prin analogie, ci să se constate că obligația sa a devenit excesiv de oneroasă și că toate condițiile pentru aplicarea impreviziunii sunt îndeplinite în cazul său.

În plus, a subliniat că instanța de apel a ignorat faptul că nu există nicio interdicție legală împotriva aplicării impreviziunii în detrimentul principiului nominalismului monetar. Mai mult decât atât, instanța de apel a exclus impreviziunea, reținând că simplul fapt că împrumutul a fost contractat într-o monedă străină nu constituie un argument suficient pentru a demonstra existența impreviziunii.

Recurentul a susținut că acest lucru contravine contextului socio-economic de la momentul încheierii contractului, când moneda străină a fost impusă de către bancă, folosind tehnici de marketing îndoielnice pentru a-și vinde produsul. A mai evidențiat că adevăratul motiv pentru care banca a acordat împrumutul în această monedă a fost pentru a evita restricțiile impuse de B.N.R. privind gradul de îndatorare, împrumutul în franci elvețieni fiind prezentat ca o opțiune mai avantajoasă.

Totodată, a menționat că ignorarea dezechilibrului contractului ar fi absurdă, având în vedere evidența acestuia, și a argumentat că instituția impreviziunii ar trebui să primeze asupra principiului nominalismului monetar, deoarece buna-credință și echitatea ar trebui să prevaleze într-o convenție, iar principiul salvgardării unui act juridic ar trebui să garanteze ca acesta să producă efecte juridice și să nu fie împovărător doar pentru împrumutați.

În continuare, recurentul a contestat decizia instanței de apel în ceea ce privește comisionul de acordare, afirmând că aceasta a greșit în aprecierea îndeplinirii condițiilor pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă conform Legii nr. 193/2000.

Evocând art. 4 din Legea nr. 193/2000 și cerințele pentru a fi declarată abuzivă o clauză contractuală, a susținut că prima condiție, care se referă la lipsa negocierii clauzei, este îndeplinită în cauză.

Astfel, potrivit recurentului, nu există dovezi că respectiva clauză a fost negociată direct cu împrumutatul, iar dezechilibrul semnificativ rezultă din lipsa informațiilor referitoare la serviciile oferite de bancă în contrapartidă.

În al doilea rând, a afirmat că nu există dovezi că acest contract a fost negociat de către părți, convenția încadrându-se în sfera contractelor de adeziune; această caracteristică este evidențiată atât prin lipsa negocierii clauzelor, cât și prin formularea unilaterală a termenilor contractuali de către bancă. Totodată, a susținut că folosirea termenilor ambigui și formulările arbitrare în contract întăresc caracterul abuziv, încălcând principiul autonomiei de voință și al solidarismului contractual.

Recurentul a mai subliniat că instanța de apel a aplicat greșit norma de drept material, respectiv Legea nr. 193/2000, considerând că respectiva clauză este clară și inteligibilă; argumentele sale se bazează pe faptul că serviciile pentru care se percepe comisionul de acordare nu sunt detaliate și explicite în contract. Mai mult, nu se poate cunoaște dacă aceste servicii au fost efectiv prestate, dată fiind lipsa de claritate din partea băncii în privința naturii și extinderii obligațiilor.

Totodată, recurentul a evidențiat că în cazul său nu sunt respectate dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, iar în conexiune cu această critică, a evocat art. 35 pct. 1 lit. b) și art. 36 din actul normativ invocat, argumentând că această clauză este abuzivă și prin raportare la art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2.16 din O.G. nr. 21/1992.

De altfel, a subliniat că prestația furnizată de bancă implică o cheltuială standard, identică pentru fiecare împrumutat, însă contravaloarea comisionului este diferită, crescând într-o manieră mai împovărătoare odată cu creșterea valorii creditului acordat.

A mai menționat că este ușor de observat reaua-credință manifestată de bancă prin includerea unui supliment de dobândă, ce constă în comisionul de acordare, evidențiind relevanța acestei constatări în practica instanțelor de judecată.

Contestând modul în care instanța de apel a interpretat sintagma "clar și inteligibil", recurentul a afirmat că instanța s-a raportat exclusiv la cuantumul și modalitatea de achitare a comisionului, ignorând esențialul, și anume că serviciile pentru care se percepe acest comision nu au fost clar indicate, enumerate și explicate în contract.

În plus, recurentul a remarcat o contradicție evidentă între argumentele sale și poziția instanței de apel; astfel, deși a invocat lipsa respectării obligației de informare din partea băncii în toate etapele procesuale, instanța de apel a reținut că nu ar fi susținut că nu a fost informat cu privire la comision.

În final, a arătat că semnarea contractului de credit nu implică automat acceptarea acestui comision, deoarece contractul este unul de adeziune, iar clauzele acestuia nu au fost negociate, ci impuse de către bancă.

La 06.06.2022, intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică se referă la respingerea cererii de amânare a judecății cauzei formulată de apărătorul reclamantului pentru termenul din 26.01.2022, în susținerea căreia recurentul arată că cererea a fost temeinic motivată, având în vedere imposibilitatea de prezentare din motive medicale, justificată de infectarea cu virusul SARS-CoV2; de asemenea, a subliniat și imposibilitatea de a formula concluzii scrise. În acest context, a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil, iar efectul a fost pierderea unui grad de jurisdicție.

În prealabil, Înalta Curte notează că această critică poate fi încadrată în ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Articolul 222 C. proc. civ. prevede că amânarea judecății, pentru lipsă de apărare, poate fi dispusă numai în mod excepțional și pentru motive temeinice, care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului acesteia. În cazul în care instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, se va amâna pronunțarea asupra cauzei, pentru a da posibilitatea depunerii de concluzii scrise. Astfel, în vederea garantării exercitării dreptului la apărare, textul de lege a prevăzut obligația instanței de a amâna pronunțarea, în vederea depunerii de concluzii scrise, în cazul în care aceasta a refuzat amânarea judecății pentru lipsă de apărare.

În concepția legiuitorului, amânarea judecății cauzei conform art. 222 C. proc. civ. nu este reglementată ca o obligație, ci ca o posibilitate acordată judecătorului cauzei. Această decizie este luată în funcție de temeinicia motivelor invocate, eventuala culpă a părții în solicitarea amânării, precum și caracterul excepțional al situației. Dreptul de apreciere al judecătorului în acest sens nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție și de art. 13 din C. proc. civ., ci dimpotrivă, asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, desfășurat într-un termen optim și previzibil, conform art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, în limitele stabilite de art. 222 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate reține încălcarea normei de procedură, întrucât la momentul respingerii cererii de amânare, judecătorul fondului și-a exercitat prerogativa legală de apreciere, oferind, totodată, reclamantului posibilitatea de a depune concluzii scrise la dosarul cauzei, în condițiile art. 396 C. proc. civ., până la data de 09.02.2022, când a amânat pronunțarea, dată până la care recurentul nu și-a exercitat acest drept. Într-o atare situație, dreptul la apărare al recurentului nu a fost încălcat și nici nu echivalează cu lipsa unui grad de jurisdicție.

Prin urmare, întrucât nu se poate reține încălcarea regulilor de procedură privitoare la garantarea respectării dreptului la apărare, iar decizia atacată nu poate fi cenzurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica recurentului nu poate fi primită.

În continuare, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., evocând motivarea contradictorie a hotărârii, iar argumentele se bazează pe constatarea unei aparente contradicții în analiza instanței de apel referitoare la adaptarea contractului; astfel, a arătat că deși instanța a constatat existența unui dezechilibru contractual în defavoarea lui, care ar justifica adaptarea contractului, totuși a respins incidența impreviziunii, motivând că aceasta nu era reglementată în vechiul C. civ.

Înalta Curte notează că această ipoteză impune casarea unei hotărâri judecătorești în situația nemotivării ei, obiectivată printr-una din cele trei ipoteze normative – lipsa motivării, motivarea contradictorie sau care înglobează exclusiv motive străine de natura cauzei; în cazul celei de-a doua ipoteze, contradicția trebuie să existe fie între considerente și dispozitiv, fie între considerentele care se anulează reciproc, conturând soluții diametral opuse.

Analiza deciziei recurate relevă că instanța de apel în temeiul efectului devolutiv a respins susținerile referitoare la aplicarea teoriei impreviziunii, cu motivarea că în cauză convenția de credit a fost încheiată la 28.05.2007, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. – 01.10.2011; astfel, s-a reținut că sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din 1864, care nu conțin o reglementare specifică privind impreviziunea.

Totodată, instanța de apel a subliniat că o eventuală interpretare a întregului contract din perspectiva configurată de reclamant ar conduce la însăși ruperea echilibrului contractual, în condițiile în care cauzele invocate privitoare la hipervalorizarea francului elvețian în raport cu moneda națională sunt ulterioare momentului încheierii contractului, nicidecum anterioare sau concomitente încheierii acestuia.

Considerentele evocate anterior nu sunt, însă, contradictorii, în opinia instanței de recurs, ci caracterizează argumente ale unui raționament valid care sprijină soluția de respingere a apelului, ce se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, critica subsumată acestei ipoteze de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

În dezvoltarea celui de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorul recursului aduce critici asupra modului în care instanța de apel a analizat teoria impreviziunii și adaptarea contractului, în argumentarea căruia a invocat încălcarea art. 969 și art. 970 C. civ., deoarece erau îndeplinite condițiile pentru a se dispune adaptarea contractului și criteriile legale desprinse din jurisprudența Curții Constituționale, având în vedere că obligația împrumutatului a devenit excesiv de oneroasă.

Înalta Curte va respinge această critică, întrucât, pe de-o parte, nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor legale enunțate, iar pe de altă parte, considerentele deciziei recurate relevă că incidența teoriei impreviziunii a fost înlăturată motivat de faptul că prevederile art. 1.271 C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, nu se aplică contractului de credit încheiat în cauză la 28.05.2007, și că sunt incidente cele ale C. civ. din 1864, care nu cuprind o reglementare a teoriei impreviziunii; de asemenea, nu au putut fi valorificate în apel argumentele legate de interpretarea contractului în lumină cu obligația de executare cu bună-credință, împărțirea riscurilor contractuale și echitatea, cu luarea în considerare a jurisprudenței Tribunalului Ilfov – secția I Comercială, care viza înghețarea cursului francului elvețian, deoarece o astfel de formă de adaptare ar fi condus ea însăși la ruperea echilibrului contractual.

Trecând peste aceste observații, Înalta Curte subliniază că, în primul rând, trebuie remarcat că examinarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii implică o analiză detaliată a unor circumstanțe de fapt, necesară pentru a stabili existența condiției riscului supra-adăugat; această reevaluare nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

În al doilea rând, trebuie observat că recurentul-reclamant nu a învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei circumstanțe anterioare și/sau concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb franc elvețian-leu de la momentul acordării creditului, așa cum a solicitat recurentul.

În acest sens, răspunzând criticilor din recursul reclamantului, Înalta Curte reține că soluția de înghețare a cursului valutar la nivelul de la data încheierii contractului nu putea fi adoptată prin revizuirea judiciară a contractului pentru impreviziune. Aceasta ar fi condus la o transferare inechitabilă, integrală a efectelor riscului valutar în patrimoniul creditorului, așa cum corect a reținut instanța de apel. Scopul teoriei impreviziunii este de a restabili echilibrul contractual, nu de a transfera riscurile schimbării împrejurărilor contractuale către cealaltă parte.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, nu există nicio bază legală sau vreo reglementare în Norma B.N.R. nr. 17/2003 care să impună băncilor să suporte toate riscurile asociate acordării unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune conversia creditului în RON și stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenției de credit.

În plus, solicitarea recurentului de a aplica cu prioritate teoria impreviziunii în detrimentul principiului nominalismului nu poate fi primită.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

A reținut astfel că respectiva clauză de la art. 6.3 din contract, reclamată drept abuzivă, reflectă dispozițiile supletive ale art. 1578 C. civ. din 1864, care consacră principiul nominalismului monetar și care se aplică automat contractelor de împrumut, indiferent de moneda în care s-a încheiat, cu condiția ca părțile, prin acordul lor, să nu deroge de la această regulă.

Pornind de la această premisă, în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care transpun art. 1 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE, curtea de apel a stabilit că prevederea contractuală contestată de reclamant nu poate fi supusă controlului din perspectiva caracterului abuziv.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb franc elvețian-leu, așa cum se urmărește, nu rezolvă pretinsul dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, precum și reglementarea de drept comun (C. civ. din 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, conform hotărârii pronunțate în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existența unei clauze abuzive instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia".

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, contrar cerinței bunei-credințe, susținând în cadrul criticilor privind aplicarea teoriei impreviziunii că banca a acționat cu rea-credință prin neîndeplinirea obligației de informare cu privire la caracteristicile monedei străine, inducându-l în eroare și creându-i falsa convingere că a încheiat în mod avantajos convenția de împrumut.

Prin decizia recurată, instanța de apel nu a primit criticile reclamantului și a interpretat clauza de risc valutar în sensul că se rezuma la transpunerea principiului nominalismului monetar, conform căruia suma împrumutată trebuie returnată exact în aceiași monedă, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Astfel, instanța de apel a confirmat valabilitatea clauzei valutare și apărările formulate de pârât în sensul caracterului imprevizibil al aprecierii monedei elvețiene și a imposibilității unei previzionări a amplitudinii aprecierii valorice față de leu, deci al respectării principiului bunei-credințe.

Înalta Curte constată că nu poate primi nici criticile referitoare la modul în care a fost soluționat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 1.3 lit. a), care se referă la comisionul de acordare.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul a afirmat că acest comision este lipsit de cauză juridică în absența unei contraprestații din partea băncii, iar în cuprinsul contractului nu este arătată destinația sumei percepută cu acest titlu și nici scopul pentru care se impun costuri suplimentare, pe lângă dobândă.

A mai relevat că, în cauză, contractul este unul de adeziune, deoarece clauzele nu au fost negociate.

Într-un prim considerent, se cuvine subliniat că motivarea recursului în acord cu prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare, comparativ cu cele statuate în apel, cu scopul de a evidenția eventualele greșeli ale instanței de prim control judiciar.

Instanța de apel, prin examinarea conținutului clauzei referitoare la comisionul de acordare, în raport cu legislația incidentă și cu probatoriul administrat în cauză, a concluzionat că reclamantul a fost corect informat cu privire la caracteristicile produsului bancar. Astfel, instanța a constatat că inserarea acestei clauze nu a impus reclamantului o obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională, iar reclamantul a avut posibilitatea să anticipeze consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare de 9.478 franci elvețieni.

Raportând criticile recurentului la considerentele deciziei recurate, instanța supremă reține că acesta nu a prezentat niciun argument de natură a combate statuările instanței devolutive referitoare la analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare. Astfel, deși în considerentele hotărârii recurate s-a reținut că perceperea acestui comision este prevăzută de lege, este exprimată clar și inteligibil, într-o valoare fixă, iar motivul perceperii acestuia rezultă din denumirea sa, neexistând obligația legală de a justifica, explica și menționa în detaliu cuprinsul acestor servicii în cuprinsul contractului, recurentul nu arată în concret în ce ar consta nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect. Argumentele sale nu fac nicio referire la aceste motive invocate de instanța de apel și nici nu sunt de natură a evidenția aplicarea greșită a textelor de lege de către instanța de apel din această perspectivă.

Sub pretextul încălcării normelor de drept material indicate, autorul căii de atac expune, în realitate, propriul raționament care, în opinia lui, relevă întrunirea celor două condiții, a dezechilibrului semnificativ și a relei-credințe, fără ca acesta să fie raportat la raționamentul expus de instanța de prim control judiciar în justificarea soluției pronunțate.

În acest sens, recurentul aduce în discuție o serie de argumente legate de lipsa negocierii contractului și de absența justificării destinației sau a serviciilor prestate de către bancă în contract în schimbul perceperii comisionului de acordare, pentru a se aprecia dacă au fost efectiv prestate, fapt ce în opinia lui creează un dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților.

Înalta Curte notează că, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare de credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei în discuție, instanța de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerințele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanța de apel a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil; sub acest aspect, a apreciat că respectiva clauză stabilește în mod neîndoielnic scopul perceperii comisionului de acordare, fiind exprimată clar și inteligibil, într-o valoare fixă, iar împrumutatul a fost informat, încă de la momentul acordării creditului, cu privire la cuantum și momentul la care trebuie achitat.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta.

Așadar, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare și a reținut că acesta este întrunit sub aspectul determinării naturii prestațiilor – verificarea documentelor necesare încheierii contractului de credit, motivele perceperii comisionului rezultând cu ușurință din denumirea acestuia.

Prin urmare, constatând caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate și faptul că respectivul comision a fost acceptat în cunoștință de cauză de către consumator, care a fost informat și care a avut reprezentarea cuantumului ce urma a fi datorat, instanța de apel a reținut în mod corect că această clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Lipsa negocierii clauzei aflate în discuție nu este suficientă prin ea însăși pentru declararea caracterului abuziv al acesteia.

Critica recurentului privind nerespectarea art. 35 alin. (1) și art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi primită. Acest act normativ a fost edictat în anul 2010, după încheierea contractului de credit în anul 2007, iar normele sale nu pot fi aplicate retroactiv pentru analizarea validității sau a caracterului abuziv al unor clauze din acest contract; la data încheierii convenției de credit, nu exista vreo dispoziție legală care să interzică inserarea unui comision de acordare în cadrul contractelor de credit bancar.

De asemenea, este nefondată și critica generică formulată de reclamant cu referire la art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2.16 din O.G. nr. 21/1992, care toate oferă, într-o manieră similară, aceeași definiție a clauzei abuzive.

Recurentul susține că pretinsul caracter abuziv al clauzei privind comisionul de acordare ar rezulta din cuantumul său ridicat, raportat la valoarea sumei împrumutate. Cu toate acestea, din textele de lege invocate de recurent nu rezultă că acest mod de determinare a comisionului generează în mod nemijlocit caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, în lipsa unei interdicții legale explicite privind determinarea comisionului prin raportare la valoarea creditului, concluzia instanței de apel este validă, câtă vreme cuantumul exact al comisionului a fost comunicat și acceptat de reclamant, fiind achitat de acesta, iar clauza nu este considerată abuzivă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 26.01.2022 și a deciziei nr. 86/09.02.2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2023.