ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2221/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursurilor cu care a fost învestită, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 16.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. și D.., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr. x/25.04.2007, respectiv art. 4.10 lit. a), referitor la comisionul de acordare a creditului, art. 4.11 lit. b), privind comisionul de administrare, art. 4.5, referitor la revizuirea ratei dobânzii, în ceea ce privește dreptul băncii de a o modifica, art. 4.8 privind rata dobânzii majorate și art. 5.1, privind riscul valutar.

Totodată, au solicitat să oblige pârâtele să restituie reclamanților sumele achitate în temeiul clauzelor abuzive indicate, iar în ceea ce privește clauza privind rata dobânzii, să dispună stabilirea marjei fixe a băncii după formula generală de calcul "dobânda inițială-LIBOR de la data semnării contractului de credit" și să oblige pârâtele să restituie diferența dintre dobânda achitată și dobânda datorată conform formulei solicitate. De asemenea, au cerut instanței să dispună stabilirea cursului de schimb franc elvețian-leu la momentul semnării contractului, să oblige pârâtele să restituie diferența din sumele achitate și sumele ce ar fi trebuit încasate la cursul valutar de la data încheierii contractului și să achite reclamanților dobânda legală aferentă sumelor pretinse, începând cu data plății lor și până la data achitării efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 50/2008, ale Legii nr. 193/2000, ale Directivei nr. 93/13/CEE, ale O.U.G. nr. 21/1992, ale C. civ. și ale art. 194 și art. 196 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 8741/28.06.2016, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a VI-a Civile din cadrul acestui tribunal sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 203/30.01.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit nr. x/25.04.2007, respectiv art. 4.5, cu referire la dreptul băncii de a modifica dobânzile și comisioanele și art. 4.10 lit. b) privind comisionul de administrare. A obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în perioada 25.04.2007-02.09.2015, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării acestor sume și până la data restituirii lor efective, fiind respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții și pârâta E. S.A., în calitate de succesoare a C. S.A., ca urmare a fuziunii dintre celor două entități juridice, au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2035A/05.12.2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți. A admis apelul pârâtei și a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate petitele cererii privind constatarea caracterului abuziv și nulității absolute a art. 4.11 lit. b) din contractul de credit nr. x/25.04.2007, referitor la comisionul de administrare și a dispus restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat apelanții-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.034 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs principal, iar pârâta E. S.A., recurs incident.

În motivarea recursului principal, recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 3 și art. 5 din Directiva 93/13/CEE, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la art. 4.5 din contract, clauza privind modul de calcul al dobânzii, autorii căii de atac au arătat că în mod corect instanța de apel a reținut caracterul abuziv și nulitatea absolută a acesteia, însă în mod eronat nu a dispus și restituirea sumelor percepute în plus de către bancă în baza acestei clauze declarate nule, existând o diferență între dobânda percepută și cea care trebuia aplicată, conform formulei corecte de calcul, asupra căreia au dreptul la restituire.

Sub acest aspect, au afirmat că instanța de apel în mod eronat a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE și art. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul că efectul constatării caracterului abuziv al unei clauze este cel de înlăturare a respectivei clauze din contract, fără a avea posibilitatea de a interveni în contract.

Recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel în mod greșit a apreciat că nu poate fi primită solicitarea de restituire a sumelor percepute în plus, peste dobânda calculată conform unei formule proprii, LIBOR la 3 luni plus marja fixă, sub pretextul că ar reprezenta o modificare a convenției, nepermisă judiciar.

Au mai relevat că de la controlul caracterului abuziv nu sunt exceptate clauzele care țin de caracterul adecvat al prețului, întrucât în acest sens există o practică constantă atât a instanței supreme, cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

Cu titlu de exemplu au făcut trimitere la cauzele C.J.U.E., nr. C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid și nr. C-241/98, Salvat Editores S.A. împotriva José M. Sánchez Alcón Prades, susținând că instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, în acest caz examinarea făcându-se obligatoriu.

În continuare, au redat pe larg aspecte legate de semnificația redactării clauzelor "într-un limbaj clar și inteligibil", de caracterul nenegociat al clauzei, făcând trimitere la jurisprudența C.J.U.E., cauza nr. C-26/13, Arpad Kasler împotriva O.T.P. Jelzalogbank Zrt, considerentele expuse în paragrafele 67, 11, 73, 74 și 75.

În ceea ce privește art. 4.10 lit. b) din contractul de credit, referitoare la clauza comisionului de administrare lunar în cuantum de 0,15% aplicat la valoarea soldului creditului, recurenții au susținut că în mod eronat și nelegal s-a apreciat că nu era abuzivă și că aceasta ar fi exprimată într-un limbaj clar, inteligibil și ușor de înțeles pentru orice persoană și că însăși denumirea lui arată că acesta a fost perceput în schimbul prestării de către bancă a unui serviciu constând în operațiuni de administrare cont curent, monitorizare rambursare credit, notificări etc.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că această clauză nu a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil, că nesocotește și exigențele bunei-credințe, în măsura în care perceperea comisioanelor este de natură a vătăma interesele lor legitime, patrimoniale, iar rata lunară datorată era majorată cu valoarea acestora, astfel că instanța de apel eronat a constatat că nu are caracter abuziv.

Referitor la art. 4.10 lit. a) din contract, care reglementează clauza privind comisionul de acordare în cuantum de 1 % din valoarea creditului, recurenții au susținut că instanța de apel în mod eronat și neîntemeiat a considerat ca este legal și că suma percepută de bancă în baza acestuia a fost justă, având în vedere că este exprimată într-un limbaj clar, fără echivoc și că reprezintă contraprestația pentru operațiunile efectuate în beneficiul consumatorului, legate de întocmirea documentelor pentru încheierea convenției de credit, de cerificarea bonității și a garanțiilor debitorului.

Totodată, au relevat că în mod eronat s-a apreciat în apel că respectiva clauză nu era de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care, în cuprinsul contractului, banca nu a clarificat destinația comisionului de acordare a împrumutului, astfel că nu se putea aprecia că este exprimată în mod clar și inteligibil și putea forma obiectul analizei instanței.

Au mai arătat că pârâta nu a justificat existența unui serviciu prestat în schimbul acestei sume percepute, iar instanța de prim control judiciar în mod injust a reținut că această clauză nu era abuzivă.

Sub acest aspect, recurenții-reclamanți au arătat că suma reținută de către bancă cu titlu de comision de acordare a creditului a fost excesivă în comparație cu activitatea contraprestată de către reprezentanții recurentei-pârâte în vederea acordării creditului.

În continuare, au arătat că art. 78 din Legea nr. 296/2004 interzicea comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, precum și că, în raport cu art. 2 din Legea nr. 193/2000, la momentul încheierii contractului de credit, intimata era o societate comercială care a acționat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar recurenții-reclamanți erau persoane fizice care au acționat în scopuri personale necomerciale, fiindu-le aplicabile în consecință dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Au mai susținut că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul este considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În același sens sunt formulate și art. 79-80 din Codul consumului, potrivit cărora o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul este considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, crea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește clauza de risc valutar, au arătat că este, de asemenea, abuzivă, întrucât raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului fără posibilitatea influențării naturii acesteia, a determinat un dezechilibru major între drepturile și obligațiilor asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului. Or, având în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs.

Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a francului elvețian, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora - dat fiind faptul că francul elvețian este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă - constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național, întrucât a fost de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate de acesta.

O astfel de omisiune, precum și acțiunea prin care creditul în franci elvețieni era prezentat nu doar ca o alternativă mai bună la creditul în RON și la cel în euro, ci și ca un produs sigur care merită cumpărat, chiar dincolo de limitele normale ale îndatorării, constituie practici comerciale înșelătoare.

Printr-o manipulare a regulilor statisticii și a regulamentelor B.N.R., creditele în franci elvețieni erau vândute chiar și celor care, după analizele de rating obișnuite, nu se calificau pentru credite în RON sau euro, băncile câștigând nu doar volum și cotă de piață, ci și profituri și bonusuri enorme.

Astfel, prin prisma acestei reglementări, clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă, întrucât recurenții, în calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reală de a negocia conținutul ei, fiind constrânși, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

În aprecierea echilibrului ori a dezechilibrului contractual trebuia să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporționat.

În opinia recurenților-reclamanți, întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului, iar efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., beneficiau de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituia o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică.

În susținerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar și denominarea plății, recurenții-reclamanți au învederat faptul că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când francul elvețian avea o valoare moderată față de moneda națională, așa încât, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Așadar, clauza de risc valutar este abuzivă, deoarece duce la un dezechilibru de o importanță majoră în relația dintre părțile contractante și toate consecințele de ordin negativ ale variației cursului sunt suportate de către consumator, în timp ce banca era scutită total de aceste consecințe negative.

Au arătat că și creșterea valorii francului elvețian față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbă în sarcina autorilor căii de atac obligații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-au exprimat voința de a se angaja juridic.

Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării angajării în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic, banca, ce are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului sau serviciului oferit, art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și, implicit, cu privire la implicațiile îndatoririi și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din prevederile O.G. nr. 50/2010.

Au mai arătat că ulterior contractării, la o perioadă extrem de scurtă, acest cost pe care clientul trebuie să îl suporte, a început să crească succesiv, până s-a ajuns la situația în care costul contractului s-a dublat și astfel, pe lângă toate garanțiile pe care banca și le-a luat în vederea obținerii profitului și anume stabilirea unei marje de risc, raportarea la indicii de referință, plata unor comisioane ce sunt susceptibile și ele să fie de natură abuzivă, a început să genereze o sporire a încasărilor, fără o contraprestație efectivă, prin simpla transformare a clientului într-un cumpărător de valută supraapreciată.

În susținerea argumentelor privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, recurenții au redat pe larg argumente de ordin teoretic referitoare impreviziune, stabilizarea cursului de schimb franc elvețian-leu, denominarea în moneda națională a plăților, conform regulamentului valutar și practica C.J.U.E.

În motivarea recursului incident, recurenta-pârâtă E. S.A. a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală în parte, doar în ceea ce privește dispoziția menținută cu privire la caracterul abuziv al clauzei cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânzile și comisioanele.

A afirmat că dreptul băncii de a modifica dobânzile și comisioanele este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data contractării creditului. Prin faptul că dobânda este variabilă părțile pot avea atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi; dacă dobânda scade, cel care câștigă este consumatorul, iar dacă dobânda crește, câștigă banca.

A mai relevat că nu se putea reține că o astfel de clauză putea crea un dezechilibru, în condițiile în care scopul acesteia a fost tocmai de a evita dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților, având în vedere perioada îndelungată de creditare și serviciile prestate de către bancă.

Intimata a mai apreciat că interpretarea reclamanților distorsionează norma legală și o reduce la un sigur aspect, acela al posibilității băncii de a calcula cuantumul dobânzii, omițând a avea în vedere că modificările aduse dobânzii au loc în funcție de un mix de factori externi voinței băncii, cum ar fi evoluțiile obiective ale pieței, evoluția indicilor bancari externi și a altor factori.

Recurenta-pârâtă a afirmat că, pe de-o parte, această clauză nu era prevăzută în lista din anexa la Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, această clauza, prin natura ei, nu acționează în mod unilateral în favoarea băncii, ci bilateral, în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă.

Aceste clauze care privesc dobânda fac parte din prețul contractului, astfel, erau excluse de la analiza caracterului abuziv.

La 13.04.2020 recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția nulității acestuia, motivat de faptul că susținerile autorilor căii de atac din memoriul de recurs nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenții-reclamanți au răspuns la întâmpinare.

La 30.06.2020 intimata-pârâtă D.. a depus întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La 09.07.2020 recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în cuprinsul căruia s-a reținut că recursul declarat nu a fost legal timbrat și că este nul, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ. raportul a fost comunicat părților.

Nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Înalta Curte, constatând că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. nu poate fi soluționat în procedura prevăzută la art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ., va dispune disjungerea judecății recursului principal și formarea unui nou dosar în vederea soluționării acestuia, în care va acorda termen astăzi, 20.10.2021, în complet de filtru.

Analizând cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil conform art. 494, raportat la art. 482 din același cod, chestiunea timbrajului recursului incident declarat de E., Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

În conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În speță, în etapa regularizării, constatându-se că la dosar nu a fost depusă, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă recursului incident, datorată în cuantum de 100 RON, potrivit art. 24 alin. (2) C. proc. civ., prin adresa din 17.07.2020, comunicată recurentei-pârâte la 23.07.2020, s-a pus în vedere acesteia, sub sancțiunea anulării cererii, să achite taxa și să depună la dosar dovada plății ei.

Aspectul referitor la neîndeplinirea obligației de timbrare a recursului incident a fost semnalat și prin raportul asupra admisibilității recursului, care a fost comunicat recurentei-pârâte la 13.07.2021 .

Constatând că până la termenul de judecată stabilit pentru examinarea recursului, în completul de filtru, 20 octombrie 2021, autoarea căii de atac nu s-a conformat obligației legale de timbrare, astfel cum a fost stabilită în sarcina sa, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 pct. (5) din același cod, va anula recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Disjunge judecata recursului principal declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2035A/05.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și dispune formarea unui nou dosar în vederea soluționării acestuia, în care acordă termen astăzi, 20 octombrie 2021, în complet de filtru.

Anulează recursul incident declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva aceleași decizii civile.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.