ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1222/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 6 octombrie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din Contractul de credit ipotecar nr. x din data de 09.07.2007. ("Contractul"): art. 6 (6.1, 6.2, 6.3), art. 8 (8.3, 8.5, 8.7, 8.8), art. 9 (9.4), art. 10 (10.3) și declararea nulității absolute a acestora, obligarea pârâtei la revizuirea dobânzii, cuprinzând precizarea și definirea elementelor componente ale dobânzii și cuantumului acestora, precum și modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni, cu mențiunea că marja băncii este fixă și este în cuantum de 2,78%, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părților, obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus menționat funcție de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea de 1,8840 RON/CHF, aceste rate urmând sa fie recalculate de la data semnării contractului pana la sfârșitul perioadei de contractare, respectiv 01.07.2032, reclamanții urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoarea leu/CHF anterior menționata, înghețarea cursului CHF - LEU la nivelul la care se afla la data semnării Contractului, respectiv 1,8840, obligarea pârâtei să plătească reclamanților sumele achitate în plus în temeiul contractului sus menționat, rezultate din diferența de curs valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plății și cursul valutar de la data semnării contractului de credit (1,8840 RON), sume la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 6058 CHF în echivalentul în RON la cursul BNR din data efectuării plății, cu titlu de comision de acordare, sumă la care să se calculeze și dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentința civilă nr. 1582/2016 din 14 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte cererea privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâtele C. S.A. și D.. S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor art. 6.1, 6.3, 8.3,8.5, 8.7, 8.8. S-a constatat nulitatea absolută al clauzelor menționate. S-a dispus restituirea de către pârâtă a sumei de 6058 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plății) și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data încasării sumei până la achitarea efectivă. S-a respins restul acțiunii, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, părțile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 161/A din 29 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. și C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1582 din 14 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost admisă excepția netimbrării și, în consecință, a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de către apelanta-pârâtă E..

A fost admis apelul declarat de către apelanta-pârâtă C. S.A..

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că s-a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 6.1, 6.3, 8.3,8.5, 8.7, 8.8 din Contractul de credit nr. x din data de 09.07.2007 și a fost înlăturată obligația de restituire a sumei de 6058 CHF. Au fost păstrate în rest dispozițiile sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B., prin care solicită admiterea căii de atac, casarea în tot a sentinței atacate, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată în parte, respectiv: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 8.3 și a nulității absolute a acesteia; obligarea intimatei la restituirea sumei în cuantum de 6058 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plații) și la plata dobânzii legale de la data încasării sumei până la achitarea efectivă; constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.2 și a nulității absolute a acesteia, precum și obligarea intimatei la plata sumei de 58.015, 67 CHF; constatarea caracterului abuziv al clauzelor 6.1 și 6.3 și a nulității absolute a acestora.

Recurenții-reclamanți se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

După un scurt istoric al cauzei, recurenții critică decizia atacată, susținând, în esență, că, în ceea ce privește comisionul de acordare, instanța de apel avea obligația să aplice toate criteriile din legislația europeană și din dreptul intern în cauza dedusă judecății, pentru a stabili dacă obligația de a acorda comisionul de acordare se înscrie printre prestațiile esențiale ce revin consumatorului, aspect ce nu a fost analizat de către instanța de apel, sens în care, solicită ca o asemenea analiză să o facă instanța de recurs, prin raportare la dispozițiile legislației incidente în cauză.

Arată că art. 8.3 din contractul de credit are următorul conținut:

"Pentru creditul acordat, Clientul va plăti un comision de acordare de 2% din valoarea creditului."

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 o clauza contractuală inserată într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist, are caracter abuziv dacă nu a fost negociată cu consumatorul și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părțile contractante.

Conținutul art. 8.3 este succint exprimat, susțin recurenții și nu cuprinde date și elemente suficiente, care să justifice necesitatea și temeinicia acestei clauze, dar mai ales nu definește contraprestația profesionistului și care ar justifica plata unei sume de bani cu titlu de comision de acordare. Mai mult, aceasta clauză nu a fost negociată cu reclamanții, fapt ce a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, nerespectând criteriile de transparență și inteligibilitate.

Așadar, clauza trebuie redactată într-o maniera clară și neechivocă, în sensul de a nu necesita cunoștințe de specialitate pentru a fi înțeleasă de către consumator.

Atât prevederile art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48, cât și cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, definesc noțiunea de cost total al creditului pentru consumatori într-un sens cât se poate de larg, întrucât impun ca suma totală a costurilor sau altor cheltuieli impuse în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor prestații datorate de acesta creditorului.

Recurenții consideră că, din conținutul clauzei atacate nu se poate stabili scopul acesteia, în condițiile în care comisionul de acordare nu a fost definit prin contract, fiind imposibilă stabilirea într-o maniera riguroasă, respectiv ce prestație a creditorului acoperă acest comision, în contrapartidă, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Or, în atare condiții, instanța de apel trebuia să observe că nu avea cum să primească rațiunile avute în vedere de bancă la perceperea acestui comision, serviciile pretins prestate către recurenții-reclamanți și pentru a căror plată s-a prevăzut posibilitatea perceperii comisionului de acordare în discuție. Efectul principiului de drept "Nemo auditur propriam turpitudinem allegans" constă în faptul că prevederile contractuale referitoare la acest comisioan, nu va fi considerat ca fiind circumscris noțiunii de "obiect principal al contractului".

În raport de toate aceste considerente, recurenții susțin că instanța de apel ar fi trebuit să concluzioneze că această clauză nu intra în domeniul de aplicare al excepțiilor de la mecanismul de control al clauzelor abuzive, astfel cum este reglementat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aspect ce atrage nelegalitatea deciziei recurate.

Referitor la clauza 6.2 din contractul de credit și restituirea sumei de 58.015,67 CHF, arată că instanța de apel a considerat că doar clauza care privește comisionul de acordare ar fi trebuit analizată prin prisma dispozițiilor privind clauzele abuzive, deoarece numai în virtutea acesteia se cerere restituirea unei sume de bani, ignorând cererea precizatoare la cererea introductivă, prin care reclamanții au solicitat restituirea sumei în cuantum de 58.015,67 CHF, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor 6.2 din contractul de credit.

Clauza 6.2. din contractul de credit are următorul conținut:

"Banca își rezervă dreptul să revizuiască periodic rata dobânzii, în funcție de evoluția indicatorilor de referință pentru fiecare valută (F., LIBOR pentru USD, BUBOR pentru Ron, etc.), modificările ratei de dobândă fiind aplicabile fără a fi necesar consimțământul Clientului."

Arată că instanța de fond a respins capătul de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzei 6.2 din contractul de credit și constatarea nulității absolute a acesteia, deoarece s-a reținut că banca are dreptul de a modifica cuantumul dobânzii în mod unilateral, prin raportare la dobânda de referință pentru valută în care s-a acordat împrumutul, respectiv Libor.

Instanța de apel a considerat că doar clauza care privește comisionul de acordare ar fi trebuit analizată prin prisma dispozițiilor privind clauzele abuzive, deoarece numai în virtutea acesteia se cerere restituirea unei sume de bani, ignorând cererea precizatoare la cererea introductivă, prin care reclamanții au solicitat restituirea sumei în cuantum de 58.015,67 CHF, urmare constatării caracterului abuziv al clauzelor 6.2 din contractul de credit.

Consideră că instanța de apel, în mod eronat a considerat că o acțiune în constatare a caracterului abuziv, fără precizarea consecințelor juridice determinate de nevalabilitatea acordului contractual, ar fi însemnat transformarea acțiunii în realizare într-o acțiune în constatare a unei situații de fapt, fapt ce ar atrage caracterul inadmisibil al acțiunii astfel formulate, este în mod evident eronată, având în vedere cererea precizatoare și completatoare formulată în fata instanței de fond. Deci, nulitatea clauzelor atacate are ca finalitate nu numai constatarea unei situați de fapt, dar și repararea prejudiciului suferit în urma aplicării acestor clauze, respectiv restituirea sumelor încasate de la reclamanți în mod nelegal.

Cu toate acestea, singura motivare a instanței de apel referitoare la dobânda contractuală a fost aceea că, "stabilirea unei dobânzi variabile la nivelul indicelui Libor 3M+2,78 înseamnă o altă intervenție neautorizată în contract, identică celei considerate ca posibile în cazul clauzei de risc valutar și în consecință, comportamentul profesionistului nu interesează, cât timp cererea este formulată eronat." Or, constatarea instanței de apel este nelegală.

Este știut faptul că, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze, dar art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiționează aceast drept de existența unui motiv întemeiat prevăzut în contract și de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or, din modul în care a fost formulată această clauză, se poate constata că nu se da ca reper vreun indicator concret la care părțile să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia, astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piața financiară sunt semnificative și îndreptățesc activarea clauzei.

Susțin că intimata-pârâtă trebuia să se conformeze dispozițiilor legii și să prevadă în contractul de credit situația clar, care să permită modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informațiilor și să știe că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi modificată. Aceasta situație face ca toate riscurile modificării pieței financiare să se transfere în sarcina clienților, fără ca banca să suporte o parte din acestea.

Prin urmare, clauza este evident abuzivă întrucât exclude posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Modificarea unilaterală a dobânzii de către bancă se pot face doar în raport de indicii de referință ai pieței monetare. Cu toate acestea, începând cu 12.05.2008 banca a majorat dobânda de la 5,5%, cât era prevăzută în contract la 6,99%, invocându-se "creșterea dobânzii de referință pe piața financiar-bancară." La data la care pârâta a majorat dobânda, valoarea indicelui Libor era de 2,72%, așa cum rezultă și din documentația atașată la dosarului cauzei. Cu toate acestea, banca a înțeles să aplice o majorare de 1,49%, deși indicele Libor CHF la trei luni crescuse cu doar 0,05%.

Mai mult, deși valoarea indicelui de referință Libor CHF a scăzut constant începând cu luna noiembrie 2008, ajungând la o valoare negativă în prezent de 0,727%, intimata a înțeles să mențină valoarea dobânzii de 6,99%, iar acest mod de calcul contravine dispozițiilor contractuale.

Precizează că valoarea acestui capăt de cerere este în cuantum de 58.015,67 CHF astfel cum rezultă și din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus la dosar solicitat de reclamanți, având în vedere că instanța de fond a respins cererea de încuviințare a unei expertize contabile judiciare. Formula de calcul a dobânzii a fost cea prevăzută în art. 6 din contractul de credit. Comparând totalul dobânzii achitată de către reclamanți de 129.504,99 CHF, cu totalul dobânzii recalculate de expert în condițiile respectării art. 6.2. din contractul de credit în suma de 71.489,32 CHF, rezultă o diferență achitată în plus de 58.015, 67 CHF.

Clauzele 6.1 si 6.3 din contractul de credit prevăd că rata dobânzii este revizuibilă în conformitate cu politica băncii, iar aceasta poate fi modificată unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără a exista consimțământul clientului.

Or, asemenea clauze care reglementează dobândă, pentru a nu avea un caracter abuziv, este necesar ca acestea să fie exprimate în mod clar și inteligibil, iar împrumutatul trebuie să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. Prin urmare, sintagma "politica băncii" nu a fost definita în contract, nu s-a indicat în mod precis care este semnificația acesteia, sens în care instanța de apel ar fi trebuit să constate că această prevedere nu respectă exigentele art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Lipsa de claritate a acestor criterii este de natură a crea un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contractante, deoarece modificarea dobânzii depinde exclusiv de voința băncii.

Intimatele-pârâte E. și C. S.A. au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția nulității recursului, motivat de împrejurarea că, în speță, criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 21 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părțile nu au depus un punct de vederea asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității invocată de intimata-pârâtă C. S.A., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia la 4 octombrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 161/A din 29 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzelor C-269/19 și C-621/17 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 8 februarie 2021, constatând că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, Înalta Curte a fixat termen la 19 mai 2021, cu citarea părților, pentru continuarea judecății.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se contestă soluția instanței de apel în ceea ce privește respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale inserate la art. 8.3 privind comisionul de acordare din contract, decizia atacată este legală.

Din perspectiva art. 1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Condițiile cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dar și de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăși sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului și contrar cerinței de bună credință ce revine profesionistului.

Contrar susținerilor recurenților, art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale, și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului.

Prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța a reținut că reclamanții au fost în măsură să prevadă, de la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea acestui comision.

S-a reținut că, în ceea ce privește comisionul de acordare, contraprestația rezultă din denumirea comisionului, fiind de 2% din valoarea creditului, astfel că reclamanții cunoșteau la momentul încheierii contractului care este valoarea economică a acestei obligații asumate prin raportare la valoarea sumei împrumutate.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a constatat că această clauză este clară și fără echivoc, exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, cu un cuantum determinabil, fiind inclus în costurile pe care le are banca pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, contraprestația sa constând în acordarea creditului.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând greșita aplicare a normelor de drept material cu privire la caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare, nu pot fi primite.

Referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.2. din contractul de credit, recurenții-reclamanți susțin că în mod eronat a fost respins de instanța de apel cu motivarea că a fost greșit formulat, deoarece instanța nu a ținut cont de precizarea acestui capăt de cerere făcută de reclamanți, prin care au solicitat ca în urma constatării nulității absolute a acestei clauze să le fie restituită suma de 58.015,67 CHF.

Din analiza cererii precizatoare, se constată că recurenții-reclamanți au solicitat stabilirea unei dobânzi variabile pe baza unui algoritm de calcul format din Libor la 3 luni și marja fixă a băncii de 2,78% și restituirea diferenței de dobândă.

Criticile recurenților privind faptul că instanța de apel ar fi apreciat greșit că instanța de judecată nu poate interveni în acordul de voință al părților și să modifice conținutul convenției acestora în mod unilateral este nefondată, atât timp cât legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864, aplicabil contractului supus analizei), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A.

În plus, recurenții-reclamanți nu au solicitat stabilirea echilibrului contractual ci modificarea contractului prin impunerea unei formule de calcul propusă unilateral de către aceasta, însă, în jurisprudența C.J.U.E. s-a reținut că, "atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța națională nu poate să completeze acest contract modificând conținutul acestei clauze"(Hot. din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasck, C-125/18).

Legea nr. 193/2000 reglementează constatarea caracterului abuziv, ceea ce presupune exercitarea controlului judiciar asupra condițiilor de valabilitate ale contractului, precum și faptul că instanța nu poate interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de una dintre acestea. Totodată, art. 969 vechiul C. civ. stipulează următoarele:

"Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege".

Solicitarea reclamanților în sensul nașterii unei obligații în sarcina băncii de a stabili dobânda variabilă la nivelul indicelui Libor 3M+2,78%, în condițiile în care nu exista nicio dispoziție legală sau contractuală la data încheierii raportului juridic dedus judecății care să permită instanței să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale apare ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii convenției de creditare.

Libertatea contractuală, alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor, reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept. Astfel, o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților. Consacrat prin dispozițiile art. 969 vechiul C. civ., principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală, care se exprimă prin facultatea individului de a se obliga contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Prin cererea formulată reclamanții urmăresc să modifice prețul contractului de credit, în principal nivelul dobânzii, scopul lor fiind modificarea dobânzii creditului, în sensul ca dobânda să fie alcătuită din indicele de referință LIBOR, la care se adaugă marja fixă inițială. Or, față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, o astfel de cerere nu poate fi primită, reclamanții neputând solicita și obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului. Dobânda se constituie în prețul contractului de credit, preț care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terț, fie el și o instanță de judecată.

Intervenția instanței în mecanismul contractual și modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis a prețului contractului, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamanți, instanța nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esențial, și anume prețul (costul total al creditului).

Ignorarea voinței reale a părților și alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care normează libertatea contractuală.

Ceea ce se solicită în cauză, în vederea instituirii unui pretins echilibru între drepturile și obligațiile părților, este intervenirea în prețul contractului, modificându-l în sensul că dobânda să fie alcătuită din indicele de referință LIBOR, la care se adaugă marja fixă inițială. Prin urmare, instanța nu poate suplini acordul de voință al unei părți obligând-o împotriva voinței sale la acceptarea unei formule de calcul a dobânzii agreate doar de cealaltă parte și neprevăzută în contract, întrucât nu exista nicio dispoziție legală sau contractuală la data încheierii raportului juridic dedus judecății care să permită judecătorului să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale, așa cum, în mod corect a reținut instanța de apel.

Formula de calcul a dobânzii nu poate fi validată de instanța de judecată, în lipsa acordului de voință al părților, nefiind posibil a se dispune numai revizuirea marjei în sensul restabilirii cuantumului inițial, având în vedere că, potrivit contractului, dobânda nu este stabilită numai din marjă, ci din marja la care se adaugă indicele de referință al băncii. Nu îi este permis instanței să procedeze la modificarea contractului de credit și să stabilească definitiv și obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condițiile în care părțile au statuat că dobânda este revizuibilă.

În consecință, Înalta Curte reține că soluția instanței de apel este legală și sub acest aspect.

Recurenții au mai susținut și caracterul abuziv al clauzelor inserate în convenția de credit la art. 6.1 și 6.3, care fac trimitere la prerogativa băncii de a modifica dobânda, în conformitate cu politica băncii, în funcție de dobânda de referință pentru valuta creditului, respectiv LIBOR.

S-a reținut că în mod corect instanța de apel a apreciat că aceste clauze prin care s-a prevăzut posibilitatea băncii de a modifica dobânda în funcție de dobânda de referință pentru valuta creditului, respectiv Libor, este legală, întrucât criteriul de variație a dobânzii este unul obiectiv, independent de voința băncii.

Astfel, Înalta Curte constată că, în speță, clauzele cuprinse în art. 6 din contract, stabilesc în mod clar și fără echivoc modul de calcul al dobânzii, aceasta determinându-se, în baza unor coordonate clar exprimate (indicele LIBOR), reclamanții, deși consumatori fără cunoștințe financiare de specialitate, având posibilitatea reală să previzioneze prețul creditului la încheierea contractului și, prin urmare, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nu este susceptibilă de a perturba armonia contractuală.

Totodată, Înalta Curte reține că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește, or contractul de credit oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, în sensul că, în cazul în care se va decide majorarea, aceasta se va raporta la indicele obiectiv (Libor), care permite previzionarea cuantumului viitor al costului contractual în virtutea unor simple calcule matematice și permite contestarea și verificarea ulterioară.

Clauzele prevăzute la art. 6 din contractul de credit referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii variabile în funcție de indicele obiectiv (Libor), respectă exigențele Legii nr. 193/2000, fiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil și permițând consumatorului să determine motivația și mecanismul prin care banca urmează să modifice dobânda.

Prin urmare, atât timp cât reclamanții au cunoscut valoarea exactă a dobânzii inițiale, de 5,5% pe an, precum și faptul că aceasta ar putea să rămână neschimbată ori, în cazul în care se va decide majorarea, aceasta se va raporta la indicele obiectiv (Libor), rezultă că aceștia au fost pe deplin informați și au luat cunoștință de modalitatea în care dobânda poate varia, acceptând această clauză prin însușirea contractului.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, G. împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Așa fiind, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziților art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, prin urmare, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Prin urmare, câtă vreme nu s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contestate, raportat la principiul accesorium sequitur principale, sunt lipsite de justificare susținerile recurenților vizând omisiunea instanței de apel privind restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor declarate nule.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 161/A din 29 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 161/A din 29 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2021.