ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1218/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:constatarea caracterului nul absolut si abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.3, art. 4.11 lit., a, b, din contractul de credit ipotecar nr. x încheiat la data de 13.11.2007, obligarea pârâtei la respectarea dispozițiilor contractuale prev. la art. 4.2 din contractul de credit ipotecar nr. x încheiat la data de 13.11.2007in sensul recalculării dobânzii in funcție de valoarea indicelui de referința Libor și marja băncii, care este "0" (astfel cum e prevăzut in art. 4.2), obligarea pârâtei la recalcularea și perceperea dobânzii începând cu data 01.02.2008 in funcție de evoluția indicelui Libor la 3 Luni și valoarea marjei băncii, adică Dobanda=Libor la 3 L + M 0.00%; restituirea tuturor sumelor percepute in baza clauzelor contractuale nule si abuzive, sau fără temei legal, cu titlu de comision de administrare, comision de acordare și cu titlu de dobânda excedentara; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv 1 CHF = 2,09 RON, denominarea in moneda naționala a plăților, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenți se plătește in moneda naționala, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 noul C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 14118 din 17.11.2014, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 28.01.2015 sub nr. x/2015.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 24 februarie 2015 recclamanta a indicat valoarea obiectului cererii și modul de calcul, astfel: comisionul de acordare:1180,85 Ron; comisionul de acordare:10549,11 Ron și dobânda excedentară: 32524,2 Ron

Prin sentința civilă nr. 4044 din 29 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B., s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei art. 4.11 lit. a), art. 4.1 (2) doar cu privire la criteriul de variabilitate al dobânzii, art. 4.3 doar cu privire la criteriu din contractul de credit nr. x/18.12.2006 și a fost obligată pârâta la plata sumelor încasate în temeiul clauzelor constatate abuzive pe perioada de la data perceperii la data implementării O.U.G. nr. 50/2010 și dobânda legală aferentă până la data achitării efective a debitului, respingând celelalte cereri ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta-pârâtă B.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 143 din 25 ianuarie 2018, a respins apelul declarat de apelanta reclamantă A. ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. B. împotriva sentinței civile nr. 4044 din 29 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata reclamantă A.. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit nr. x din 13.11.2007 și capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei de bani percepute în temeiul acestei clauze, ca neîntemeiată și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. B., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, ca urmare a rejudecării procesului în fond, admiterea în totalitate a apelului pârâtei formulat împotriva sentinței civile nr. 4044 din 29 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, în cadrul dosarului nr. x/2015, schimbarea sentinței, și pe cale de consecință respingerea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la clauzele privind aspectele dobânzii variabile și dreptul băncii de o modifica dobânda și comisioanele pe parcursul derulării contractului, recurenta arată că instanța a reținut caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea că acest element al contractului produce un dezechilibru în detrimentul consumatorului, că nu au fost negociate, acestea fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai că legea, având forța obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864, se deprinde concluzia ca și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.

Arată că terminologia folosită pentru dobânda de referință nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut în mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referință variabile, element esențial într-un contract de credit.

Învederează instanței de control judiciar că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Consideră recurenta că notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborat cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condițiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înțeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, așadar, atunci când în mod excepțional și doar pentru motive întemeiate, recunoscute scriptic în convenția părților, principiul pacta sunt servanda nu mai operează.

Este firesc că banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă inițiativa modificării acesteia, în condițiile variației indicilor de referință, dobânda fiind unul dintre elementele esențiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic "fructul civil" al sumei împrumutate.

Mai mult decât atât, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de legea specială pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, motiv pentru care acțiunea trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, este greșită întrucât ignoră existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii, acest risc existând și fiind asumat de ambele părți la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție indicele de referință al băncii influențat de mai mulți factori precum: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influențează costurile resurselor B..

Precizează faptul că aceasta era o practică bancară generalizată și permisă, în condițiile în care nu exista nicio dispoziție legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, "în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract".

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispozițiile legale anterior menționate, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite eficiență juridică.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă prețul contractului de credit.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat și un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu. Astfel, rezultă că este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului.

Consideră că soluția prin care prima instanță a reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică și nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Recurenta susține că, atât dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, cât și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/12/CEE exclud de la orice analiză clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestației principale a convenției. Astfel, dacă judecătorului nu îi este permis a aprecia caracterul abuziv al prețului unui contract prin analiza proportionalității între cele două contraprestații strict sub aspectul cuantumului, în egală măsură, nu îi este permis judecătorului a înlocui un preț cu altul acolo unde legea nu îi permite, iar legislația românească nu permite intervenția judecătorului în contract prin stabilirea, aprecierea unui cost cum este dobânda contractuală - de esența încheierii contractului de împrumut. Invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație si Justiție, respectiv decizia nr. 3234/23 octombrie 2014.

Mai susține și faptul că, pentru identitate de rațiune, solicitarea reclamanților nu poate fi primită. Astfel, instanța nu poate interveni asupra clauzei în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanți, adică de a interpreta ca dobânda pe întreaga durata contractuală să se raporteze la o marjă fixă cu valoarea de la încheierea contractului de credit, aceasta în condițiile in care, potrivit contractului, părțile au convenit ca dobânda să fie fixă doar pentru primele 12 luni din perioada de creditare. Totodată, nu există niciun fel de criterii legale orientative pentru a stabili dobânda contractuală. De asemenea, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 193/2000 sunt foarte clare:

"În măsura în care contractul nu își mai produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz și daune-interese".

Așadar, Legea nr. 193/2000 îi acordă în acest caz doar consumatorului prejudiciat posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, după cum părțile sunt libere să ajungă la un compromis privind cuantumul dobânzii contractuale, purtând negocieri.

În niciun caz, arată recurenta, nu îi este permis judecătorului să stabilească el cu titlu definitiv și obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condițiile în care părțile au statuat că dobânda este variabilă după primele 12 luni, mai ales ca asa cum am arătat textul de lege consacra o cu totul alta soluție pentru situația în care instanța ajunge la concluzia ca mecanismul de modificare unilaterală a dobânzii este discreționar, abuziv.

De altfel, anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către instanță, așa cum rezultă în mod expres din textul de lege, ci părțile, în măsura în care se constată caracterul abuziv al clauzei, sunt în situația de a purta negocieri pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale, sens în care invocă Hotărârea CJUE din 14 iunie 2012 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino. Așadar, intervenția instanței pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că se impune admiterea recursului cu privire la acest capăt de cerere, având în vedere că în cauza de față soluția instanței de fond reprezintă o modificare a contractului de credit, soluție dată cu încălcarea jurisprudenței CJUE în materia clauzelor abuzive.

Intimata-reclamantă A. nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 16 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părțile nu au depus un punct de vederea asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia la 6 decembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților, termen preschimbat la 22 noiembrie 2019.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus modificarea citativului în sensul că are calitatea de recurentă-pârâtă C. S.A., având în vedere transmiterea calității procesuale a recurentei B. către C. urmare a fuziunii prin absorție. Totodată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (FOSTĂ S.C. B.) împotriva deciziei civile nr. 143 din 25 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, prin rezoluția din 8 februarie 2021 s-a acordat termen la 19 mai 2021, cu citarea părților, pentru continuarea judecății, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, se arată că soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari si neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea sunt abuzive, în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Pe de altă parte, a susținut că nu este îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în cuprinsul clauzelor contestate este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Cercetând conținutul contractului de credit dedus judecății, în forma sa inițială, Curtea constată că părțile au stabilit o dobândă fixă în cuantum de 5,35% pe an, aplicabilă pentru primele 12 luni de creditare, precum și o clauză de modificare a dobânzii, însă nu prin raportare la indicele Libor ori la vreo formulă de calcul. În mod evident, la stabilirea dobânzii inițiale, banca a luat în considerare diverse elemente, inclusiv profitul său însă, în lipsa individualizării acestor elemente în cuprinsul unei formule care să fie menționată expres în contract, instanța nu se poate substitui voinței părților și nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de către părți la momentul încheierii sale.

Înalta Curte constată că nicio dispoziție legală sau contractuală nu legitimează instanța să modifice criteriile convenite de părți pentru determinarea dobânzii contractuale aplicabile, la fel cum nu se poate da preferință voinței uneia dintre părți în detrimentul celeilalte. Conform Legii nr. 193/2000, instanța poate cel mult să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, cu consecința neaplicării acestora, nu însă să procedeze la modificarea clauzelor într-un sens neavut în vedere de către părți la data acordului lor de voință.

Astfel, Înalta Curte apreciază că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, nu sunt incidente în cauză, întrucât au fost introduse în corpul legii la data de 31.12.2007, prin Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii contractului de credit dedus judecății (13.11.2007), iar valabilitatea clauzelor acestuia poate fi analizată doar din perspectiva legislației în vigoare la momentul încheierii sale.

Pe cale de consecință, evaluarea caracterului abuziv al clauzelor contestate se va realiza doar prin prisma prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a condițiilor pe care acestea le instituie, iar nu și din perspectiva excepției instituite de art. 4 alin. (6) al aceluiași act normativ și nici prin raportare la prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului, întrucât, la data încheierii contractului de credit dedus judecății, legislația internă prevedea un grad sporit de protecție a consumatorilor, care nu includea excepția de la analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzută de textul menționat al directivei.

Deopotrivă, Înalta Curte reține că prevederile art. 9

3

din O.G. nr. 21/1992, invocate de către recurenta-pârâtă, nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că au fost introduse în corpul actului normativ ulterior încheierii contractului, prin O.U.G. nr. 174/2008, care a intrat în vigoare la 27.12.2008. Or, nulitatea unor clauze contractuale nu se poate raporta decât la legislația în vigoare la momentul încheierii acestuia.

În speță, constatarea nulității parțiale a clauzelor prevăzute la 4.1 teza a II-a și art. 4.3 din contractul de credit nr. x din 13.11.2007 a privit exclusiv criteriul de variabilitate a dobânzii ca fiind dobânda de referință a băncii și posibilitatea de revizuire a dobânzii în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii, iar nu acordul de voință al părților în ceea ce privește plata unei dobânzi variabile după primele 12 luni din perioada de creditare, fiind cenzurat doar modul de stabilire a dobânzii variabile.

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat, pornind chiar de la conținutul clauzei, că modalitatea de variație a dobânzii "în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii", nu poate fi asimilată unor criterii obiective și verificabile, astfel încât nici reclamanta și nici instanța de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda și nici nu se poate verifica dacă această modificare ar fi fost una oportună sau justificată. Totodată, s-a reținut că aceste clauze sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ, fiind afectat dreptul consumatorului de a fi informat, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice.

Înalta Curte apreciază ca fiind fondat motivul de recurs întemeiat de recurenta - pârâtă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care privește nelegala suplinire a consimțământul băncii, în ceea ce privește modificarea clauzelor contractuale și nelegala stabilire de către instanță a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile pentru derularea în continuarea contractului de credit.

Astfel, se reține, pe de o parte, că restituirea sumelor de bani plătite de reclamantă cu titlu de dobândă peste procentul de 5,35% începând cu cea de-a 13-a lună de la încheierea contractului nu poate interveni ca efect direct al constatării nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 4.1 teza a II-a și art. 4.3 din contractul părților, în ceea ce privește mecanismul de variație a dobânzii, întrucât, ulterior primelor 12 luni din perioada de creditare părțile nu pot fi " legate" de o dobândă fixă stabilită prin dispoziția instanței.

Și aceasta pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci, așa cum s-a arătat anterior, lipsa de transparență a criteriilor de modificare a ratei dobânzii, iar, pe de altă parte, pentru că instanța nu poate fixa ea însăși un anumit nivel al dobânzii, în cazul de față prin menținerea dobânzii din primele 12 luni din perioada creditare, deoarece nu există temei legal în a se substitui părților, a căror voință a permis variația dobânzii.

Dobânda variabilă, prevăzută contractual începând cu al doilea an de creditare, este distinctă de dobânda fixă agreată de părți pentru primul an de creditare, orice altă interpretare a contractului lăsând fără aplicare prevederile art. 4.1 teza a II-a și 4.3, în ceea ce privește faptul că începând cu al doilea an de creditare dobânda curentă devine revizuibilă.

Legea nr. 193/2000 legitimează intervenția instanței de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, așa cum reține instanța de apel, însă atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul clauzei.

Potrivit art. 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpus în dreptul național prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza stabilită ca fiind abuzivă nu ar trebui să creeze obligații în sarcina consumatorului dar, în același timp, un asemenea contract, prin care instituția de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobândă, plata dobânzii constituind o prestație esențială a împrumutatului.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10) că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze (pct. 73).

Nuanțând soluția, în cauza Kásler și Káslerné Rábai (Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziție, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conține clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 și să fie obligatoriu pentru părți, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81).

Ulterior pronunțării hotărârii atacate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecințele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecății, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuție în litigiul principal și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Așadar, cum dreptul național nu conține nicio normă care să permită înlocuirea clauzei în discuție cu o dispoziție supletivă având conținutul dorit de reclamantă, critica recurentei - pârâte privind nelegala stabilire de către instanță a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile pentru derularea în continuarea contractului apare ca fondată.

Așa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunțate în cauza C-269/19 consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus-o în pericol, pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

Este vorba despre restabilirea unui echilibru juridic între drepturile și obligațiile părților contractante, care va trebui analizat de instanța de apel având în vedere raportul juridic concret dedus judecății și circumstanțele proprii pricinii, urmând a ține seama de statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din decizia preliminară pronunțată în cauza C-269/19.

Pentru aceste considerente, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază întemeiate criticile formulate de recurenta - pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 5,35%, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului și data implementării O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât, constatând incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului declarat de pârâta C. S.A. (FOSTĂ S.C. B.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (FOSTĂ S.C. B.) împotriva deciziei civile nr. 143 din 25 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2021.