ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 288/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursurilor de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 19.12.2014, reclamanții A., B. în contradictoriu cu pârâta C. au solicitat instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 6 pct. 1 lit. a) teza a doua și art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit bancar ipotecar x/26.09.2008; să oblige pârâta la recalcularea dobânzii raportat la evoluția indicelui LIBOR la 3 luni și marja fixa a băncii (5,1550%) începând cu data încheierii contractului și până în prezent, la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii conform evoluției indicelui Libor actualizat la 3 luni conform art. 6 pct. 1 lit. a) teza I și marja fixă a băncii, pe toată perioada de derulare a creditului; să oblige pârâta să le restituie sumele percepute în baza clauzelor contractuale nule și abuzive, cu titlu de comision de administrare echivalentul în RON a sumei de 7440 RON conform curs BNR de la data de 17.12.2014 (2000 CHF, 2% din 100 000CHF) și cu titlu de dobândă excedentară; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și să dispună eliminarea acesteia din contract; să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, să se dispună denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor și al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

Prin sentința civilă nr. 11858 din 17.09.2015 Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1160 din 25.02.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. în contradictoriu cu pârâta C., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel A. și B..

Prin decizia civilă nr. 240/A pronunțată la 1 februarie 2018 de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1160/25.02.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea parțială a clauzei menționate la art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a, din contractul de credit bancar nr. BOO28528/26.09.2008 exclusiv în ceea ce privește criteriul în funcție de care se modifică dobânda variabilă, respectiv evoluția dobânzii de referință a băncii. A fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele percepute în plus cu titlu de dobândă peste marja de 5,115% pentru perioada 26.03.2009-02.09.2010. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. A fost respinsă cererea accesorie de obligare la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 240/A pronunțate la 1 februarie 2018 de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs atât reclamanții A., B. cât și pârâta C..

Recurenții-reclamanți își circumscriu criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

O primă critică vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000. În susținerea acestei critici recurenții aduc următoarea argumentație:

În condițiile în care comisioanele nu au fost definite prin contract, fiind imposibil de a se stabilit într-o manieră riguroasă ce prestație a creditorului acoperă acestea în contrapartidă, recurenții-reclamanți au fost puși în imposibilitatea de a înțelege clauzele contestate. Nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale ale contractelor de credit in litigiu, comisioanele nu au fost definite. Instanța de apel a omis să specifice orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorilor, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natura să influențeze existența și conținutul unor clauze contractuale.

Consideră recurenții că menționarea în contract, în mod concret, a sumelor ce trebuiau achitate în contul comisionului de administrare nu are semnificația unor definiri riguroase a acestui comision și nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o manieră clară și ușor de înțeles, atâta timp cât nu au fost precizate, nici măcar într-o manieră sumară, tipurile de servicii prestate de către bancă, a căror contraprestație este reprezentată de comisioanele supuse analizei, neputându-se cunoaște nici de către consumator și nici de către instanța de judecată ce servicii sunt acoperite de sarcina impusă consumatorilor.

Chiar dacă instanța de apel a reținut potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 este permisă perceperea unor comisioane, aceasta nu înseamnă că dacă sunt percepute astfel de comisioane, acestea trebuie excluse de la verificarea caracterului inteligibil, caracter care se referă la perceperea consecințelor economice ale unei clauze contractuale și mai puțin la înțelegerea ei din punct de vedere gramatical.

Apreciază recurenții-reclamanți că, în cauza de față, clauzele privitoare la plata comisionului de administrare nu îndeplinesc cerințele legale, deoarece modul în care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând că pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face distincție între ele, în mod clar și inteligibil; comisionul de administrare nu este definit, nu rezultă care este rolul, care sunt funcțiile sau criteriile de determinare ale acestuia, ce reprezintă el, ce riscuri e menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care Banca îl prestează în schimbul acestuia, astfel încât împrumutații nu pot înțelege de ce ar trebui sa suporte aceste sume, distinct de dobânda convențională achitată, stabilite în abstract, independent de situația lor financiară, de garanțiile pe care le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca.

Astfel, terminologia folosită în convenția de credit nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauza cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de administrare. Consideră recurenții că, față de acest aspect, atâta timp cât motivația perceperii acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cuprinsul condițiilor generale, această clauza este abuzivă și intra sub incidența Legii nr. 193/2000.

Cea de-a doua critică, subsumată aceluiași motiv de casare, vizează faptul că hotărârea încalcă normele de drept material în ce privește capătul de cerere cu privire la stabilizare curs, înghețare și denominare, în opinia recurenților impunându-se revizuirea efectelor contractului ca urmare a schimbării condițiilor economice care au creat un dezechilibru semnificativ în raportul contractual deoarece la data încheierii contractului valoarea CHF era moderată iar ulterior s-a dublat în mod imprevizibil. Argumentația adusă în susținerea acestei critici vizează următoarele aspecte:

Referitor la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, s-a învederat că, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesiva a executării obligației de către reclamanți, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

În susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții menționează faptul că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echității și bunei credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului. Prin urmare, consideră recurenții, se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia.

Cu privire la solicitarea de revizuire a efectelor contractului, recurenții învederează că instanța de apel în mod greșit a motivat și apreciat în sensul că " în vederea aplicării instituției impreviziunii, partea trebuia să indice în concret momentul de care raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariției unor evenimente externe voinței părților, iar acest lucru nu a fost indicat". Consideră recurenții că s-a indicat în mod corespunzător faptul că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderată, iar ulterior încheierii contractului, treptat, s-a dublat, deturnând contractul de la scopul în vederea căruia s-a încheiat, fiind un eveniment imprevizibil, exterior voinței părților, întregul dezechilibru contractual rămânând astfel în sarcina consumatorului.

Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea vizând soluția de constatare a caracterului abuziv și nulității absolute a clauzei contractuale înscrisă în art. 6 pct. 1 lit. a) teza doua din contractul bancar exclusiv în ceea ce privește criteriul în funcție de care se modifică dobânda variabilă, respectiv evoluția dobânzii de referință a băncii. Argumentația adusă în susținere vizează următoarele aspecte:

Recurenta susține că împrumutații nu au denunțat actul adițional propus în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, ca atare, nu se poate solicita modificarea a ceea ce s-a modificat deja prin efectul legii.

Referitor la clauza privind dobânda, se arată că instanța a nesocotit principiul libertății contractuale consacrat prin dispozițiile art. 5 C. civ. suplinind consimțământul băncii în ceea ce privește modificarea clauzelor contractuale.

Precizează recurenta-pârâtă că dispozițiile Legii nr. 193/2000, invocate de reclamanți în susținerea caracterului abuziv al clauzei de la art. 6 din contract, nu stabilesc în sarcina comerciantului obligația de a menționa în contract un indicator precis individualizat în funcție de care să fie determinată variabilitatea dobânzii contractuale, această obligație fiind introdusă prin O.U.G. nr. 174/2008, ulterior încheierii contractului, context în care, la data încheierii contractului, nu exista această obligație legală.

În speța de față, se artă, în varianta contractului de credit, nemodificat prin O.U.G. nr. 50/2010, dobânda variabilă și-a modificat cuantumul în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii, fiind precizate în concret formula de calcul a acesteia.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurenților - reclamanți, ca nefondat.

Prin adresa înregistrată la data de 22 iulie 2020, existentă la dosar, intimata-pârâtă a făcut cunoscut instanței că, urmare a finalizării tranzacției dintre acționarul majoritar al C. și D. S.A., noua denumire a băncii este C. S.A.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 17 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 06 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu ambele recursuri.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 04 martie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr. 240/A din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă până la soluționarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Recursul formulat de recurenții - reclamanți este nefondat.

Critica formulată de recurenți, care se referă la aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare este nefondată.

Această clauză are următorul conținut:

Potrivit art. 5.1 pct. a) din contractul de credit, "Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti comision de administrare a creditului de 2.000% flat calculat asupra sumei creditului contractat; se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit."

Analiza caracterului abuziv al clauzei denunțate a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut, în mod legal, că aceasta a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în clauza înscrisă la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit.

Așadar, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă. Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Rezumând, este de subliniat că dispozițiile contractuale referitoare la comisionul de administrare îndeplinesc criteriile legale de transparență, clauzele fiind clare și inteligibile, redactate în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei denunțate a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar este, de asemenea, nefondată.

Prin acțiunea promovată recurenții-reclamanți au solicitat și eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluționare a cererii de înghețare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conține dispoziții care să permită instanței să intervină în acordul de voință al părților, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare inițiate. Asupra acestui aspect jurisprudența C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curții din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurenților, de modificare a contractului prin înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligație de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului și cu o valoare a dobânzilor și comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) și contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON).

Argumentele aduse de recurenți ce susțin, în mod incidental, teoria impreviziunii din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, nu vor fi primite întrucât odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voință a părților, acesta presupune un risc inerent.

Reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși au invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-reclamanți sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Cerința unui dezechilibru prezumat înfrânge însăși ideea de impreviziune și intră în contradicție cu alte reglementări din domeniul protecției consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist și consumator.

Nici teza denominării propusă de recurenți nu este incidentă în cauză. Potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 și nr. 20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Recursul recurentei-pârâte este nefondat.

Criticile formulate de recurenta - pârâtă vizează soluția de constatare a caracterului abuziv și nulității absolute a clauzei contractuale înscrisă în art. 6 pct. 1 lit. a) teza doua din contractul bancar exclusiv în ceea ce privește criteriul în funcție de care se modifică dobânda variabilă, respectiv evoluția dobânzii de referință a băncii.

Clauza supusă analizei este menționată la art. 6 pct. 1 lit. a) din contract și prevede că pentru creditul pus la dispoziție de bancă, împrumutatul va plăti: o dobândă fixă de 5,9000% pentru primele 6 luni din perioada de creditare, perioadă care începe cu data primei trageri, după care va plăti dobânda variabilă a băncii, compusă din dobânda de referință a băncii la care se adaugă marja de 5,1550% dobânda fiind revizuibilă în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii.

Clauza denunțată și-a produs efectele până la data de 02.09.2010, momentul la care a fost încheiat prin acceptare tacită actul adițional la contractul de credit prin care au fost modificate stipulațiile contractuale privind dobânda.

În acest context, examenul de legalitate a deciziei recurate va viza modul în care instanța de apel a analizat caracterului abuziv, anterior intervenirii modificărilor intervenite prin actul adițional, dat fiind faptul că efectele nulității constau în lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă și repunerea părților în situația anterioară.

Clauza de la art. art. 6 pct. 1 lit. a) din contractul de credit are caracter abuziv întrucât permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenți de voința sa, contrar cerințelor bunei-credințe.

În baza clauzelor în discuție banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât și mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, anterior menționată, CJUE a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților.

Dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident, precum și semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Așadar, în mod corect, instanța de apel a procedat la examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda prin prisma cerințelor pe care le instituie art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 240/A din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 240/A din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.