ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 354/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 354/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 364/2016

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

În ceea ce îl privește pe recurentul-reclamant

A., pretenția concretă a acestuia a constat în obligarea pârâtei la plata unei

sume de bani reprezentând beneficiul nerealizat, rezultat din diferența dintre

prețul de adjudecare a hotelului ... și cel ce-ar fi putut fi obținut ca urmare

a perfectării vânzării acestuia către SC B. SRL, obiectiv neatins ca urmare a

imposibilității îndeplinirii obligației de radiere a tuturor litigiilor

existente cu privire la acest bun, până la data de 15 ianuarie 2010.

Prin sentința civilă nr.

249 din 13 februarie 2014, Tribunalul Galați a respins, ca nefondată, cererea

reclamanților.

În raport de

dispozițiile art. 21 din Constituție, art. 109 alin. (1) C. proc. civ., art. 6 pct.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prima instanță a apreciat că

promovarea de către pârâtă, cu respectarea prevederilor legale, a unor acțiuni

privind hotelul ..., nu poate avea semnificația unei fapte ilicite care să

angajeze răspunderea civilă delictuală, pe temeiul dispozițiilor art. 998 - 999

C. civ.

Prin Decizia civilă nr.

55/A din 06 aprilie 2015, Curtea de Apel Galați a respins, ca nefondat, apelul

reclamantei împotriva sentinței civile nr. 1808 din 27 noiembrie 2014, a admis

apelurile formulate în cauză împotriva sentinței civile nr. 249 din 13

februarie 2014, a anulat sentința și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

În concret, s-a

reținut că judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii pronunțate,

motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, precum

și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în raport de dispozițiile

exprese ale art. 261 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr.

117/A din 14 septembrie 2015, în rejudecarea fondului, după anularea sentinței

civile nr. 249 din 13 februarie 2014 a Tribunalului Galați, Curtea de Apel

Galați a admis cererea reclamantei SC C. SRL și a obligat pârâta SC D. SRL

Galați la plata contravalorii sumei de 12.426 euro, respectiv, a respins

cererea reclamantului A., ca nefondată.

Curtea a constatat că

cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL, este nefondată,

pentru următoarele considerente de fapt și de drept:

Sub aspectul situația

de fapt, s-a reținut că în luna august 2008, reclamanta SC C. SRL a vândut hotelul

Turist celui de-al doilea reclamant, A. La data de 28 august 2008, acest reclamant

a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare a hotelului cu SC B. SRL, pentru

suma de 3.300.000 euro, condițiile perfectării contractului în formă autentică fiind

radierea litigiilor înscrise în cartea funciară la cererea SC D. SRL și SC E.

SRL. Promisiunea de vânzare-cumpărare a fost înscrisă în cartea funciară în

baza încheierii din 30 octombrie 2008, fiind astfel opozabilă erga omnes.

La data de 23

decembrie 2008, s-a încheiat un act adițional, prin care părțile au convenit

prelungirea termenului de încheiere a contractului la data de 22 februarie 2009.

Ulterior, la data de 23 februarie 2009, având în vedere că erau notate în

continuare în cartea funciară litigiile referitoare la imobil, SC B. SRL și-a

exprimat disponibilitatea de a achiziționa imobilul, dar la un preț redus de 2.300.000

euro, oferta fiind valabilă până la data de 31 decembrie 2009. La data de 15

ianuarie 2010, societatea a denunțat promisiunea de vânzare-cumpărare,

solicitând restituirea avansului de 50.000 euro, motivat de înscrierile

repetate în cartea funciară a litigiilor inițiate cu privire la hotel.

Reclamantul a susținut

că denunțarea promisiunii de vânzare-cumpărare s-a datorat culpei pârâtei, care

a promovat în mod succesiv mai multe contestații la executare, pe care le-a

notat în cartea funciară, exercitându-și astfel abuziv drepturile procesuale. S-a

susținut că, în timp ce se judeca recursul la sentința civilă nr. 1447 din 25

februarie 2008, pronunțată în Dosarul nr. x/233/2007, pârâta a promovat o nouă

contestație, înregistrată sub nr. x/233/2008, la data de 20 mai 2008, în

calitate de terț proprietar al bunului urmărit. Prin sentința civilă nr. 7680

din 24 februarie 2008 a Judecătoriei Galați a fost admisă contestația la

executare, însă în căile de atac, soluția a fost schimbată, în sensul respingerii

contestației, ca tardiv formulată. O a treia contestație a pârâtei a făcut

obiectul Dosarului nr. x/233/2008 al Judecătoriei Galați, respinsă, ca tardivă,

prin sentința civilă nr. 9754 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei Galați, menținută

prin Decizia civilă nr. 171/R din 17 octombrie 2010 a Tribunalului Tg. Mureș.

Urmare a înscrierii

în cartea funciară a acestor litigii, promisiunea de vânzare-cumpărare dintre

reclamant și SC B. SRL nu s-a mai materializat, promitenta-cumpărătoare

indicând expres ca motiv al denunțării, existența proceselor și notarea lor în cartea

funciară.

Reclamantul a susținut

că prejudiciul suferit este de 2.460.000 euro, constând în diferența între

prețul la care A. a achiziționat imobilul și prețul la care acesta putea vinde

hotelul (3.300.000 - 840.000 = 2.460.000 euro), din care a solicitat doar

acoperirea sumei de 700.000 euro.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 723 C. proc. civ., care sancționează exercitarea

drepturilor procedurale cu rea-credință și contrar scopului în vederea căruia au

fost recunoscute de lege, părții care folosește aceste drepturi în mod abuziv

revenindu-i obligația de a răspunde pentru prejudiciile cauzate.

Instanța a apreciat

că, în tăcerea C. proc. civ., care nu arată criteriile pentru determinarea

abuzului de drept, simpla respingere a unei cereri de chemare în judecată nu

înseamnă, eo ipso, că reclamantul a acționat abuziv, astfel încât să fie tras

la răspundere pentru invocarea unor pretenții nejustificate. Ca atare, s-a

considerat că numai demersul judiciar declanșat cu rea-credință, sau dintr-o

eroare gravă ce o apropie de dol, cu intenția de a produce o pagubă, morală sau

materială, poate constitui abuz de drept.

În doctrina juridică,

abuzul de drept a fost definit ca fiind „exercitarea unui drept subiectiv civil

cu încălcarea principiilor exercitării sale” și că s-ar circumscrie acestei noțiuni,

exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic și

social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii și moralei, cu

rea-credință și cu depășirea limitelor sale. S-a apreciat astfel că s-ar putea

avea în vedere două modalități de sancționare a abuzului de drept, pe de o

parte, refuzul concursului forței de constrângere a statului (în sensul că

instanța, constatând că este în prezenta exercitării abuzive a unui drept

subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului, iar dacă exercițiul abuziv

emană de la pârât, va înlătura apărarea acestuia) iar, pe de altă parte, atunci

când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de

prejudicii, poate fi antrenată răspunderea autorului exercițiului abuziv față

de cel vătămat într-un drept al său, prin obligarea la daune-interese.

Din perspectiva jurisprudenței,

aceasta a calificat abuzul de drept ca fiind o faptă ilicită, săvârșită cu

vinovăție, în structura căreia trebuie să coexiste cele două elemente, unul

subiectiv - reaua-credință și unul obiectiv - deturnarea dreptului de la

finalitatea sa.

Curtea de apel a apreciat

că s-a făcut dovada exercitării drepturilor procesuale cu rea-credință, contrar

scopului pentru care au fost recunoscute de lege. S-a reținut că după ce,

inițial, debitoarea executată silit a formulat contestația la executare în

calitatea sa de parte în dosarul de executare, pierzând prin sentința civilă nr.

1447 din 25 februarie 2008, a promovat succesiv alte două contestații la

executare, în care a pretins că are calitatea de terț proprietar, folosindu-și

drepturile procesuale într-un scop contrar celui urmărit și recunoscut de textul

de lege, asumându-și consecințele demersurilor sale, în condițiile în care a

beneficiat de asistență juridică pe tot parcursul proceselor. Notând la cartea

funciară ambele litigii și având cunoștință de existența promisiunii de

vânzare-cumpărare, care era, de asemenea, notată, debitoarea a urmărit de fapt

întârzierea predării imobilului către adjudecatar și împiedicarea acestuia din

urmă să înstrăineze hotelul. În concluzie, atitudinea procesuală a debitoarei

poate fi apreciată ca abuz de drept.

Pentru angajarea

răspunderii civile delictuale a pârâtei, Curtea a verificat îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., fapta ilicită (probată prin exercitarea

abuzivă a drepturilor procesuale), prejudiciul, raportul de cauzalitate (ce a

fost probat cu adresa nr. 1/15 ianuarie 2010, care face legătura între

denunțarea promisiunii de vânzare-cumpărare și existența litigiilor privind

imobilul, notate în cartea funciară). Deși notarea litigiului nu

indisponibilizează bunul, e evident că nici o persoană nu și-ar asuma riscul de

a cumpăra un drept litigios.

Curtea a apreciat că,

în cauza pendinte, nu e îndeplinită condiția existenței prejudiciului, întrucât

pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, este necesară

îndeplinirea unor condiții: să fie cert și să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al

prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât

și în privința posibilităților de evaluare. Este evident că prejudiciul actual

este întotdeauna cert, pentru că s-a produs deja la momentul când se pretinde

repararea lui. Poate îndeplini această condiție și un prejudiciu viitor, care,

deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, fiind astfel

susceptibil de evaluare. Prejudiciul viitor nu trebuie însă confundat cu un

prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine și nu poate justifica

acordarea de despăgubiri.

În speță, s-a solicitat

un prejudiciu viitor eventual, nesigur, pentru că, atâta timp cât reclamantul

este în continuare proprietarul hotelului, pe care nu l-a valorificat, nu se

poate previziona, în condițiile fluctuației pieții imobiliare, care va fi

prețul de vânzare pentru a calcula cu precizie prejudiciul suferit (constând în

diferența dintre prețul pe care l-ar fi obținut de la SC B. SRL și prețul de

vânzare). În aceste condiții, deși celelalte condiții ale răspunderii

delictuale sunt îndeplinite, în lipsa unui prejudiciu cert, nu poate fi

angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Împotriva Deciziei civile

nr. 117/A din data de 14 septembrie 2015 a Curții de Apel Galați, secția I

civilă, a formulat cerere de recurs, reclamantul A., prin care a susținut că

hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în

sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Soluția instanței de

apel este rezultatul unei greșite aplicări a legii - a dispozițiilor art. 998 -

999 C. civ., întrucât a considerat neîndeplinită condiția certitudinii

prejudiciului (condiție ce presupune că acesta este sigur atât în ce privește

existența, cât și posibilitatea de evaluare), apreciind că ceea ce s-a

solicitat prin acțiune este acoperirea unui prejudiciu eventual, care nu s-a

produs încă. Instanța de apel a considerat că prejudiciul există, dar că nu

poate fi evaluat ca întindere la momentul judecății, ceea ce constituie o

contradicție a motivării, întrucât de vreme ce un prejudiciu există, acesta poate

fi și evaluat.

Recurentul-reclamant a

susținut că prejudiciul ce i s-a produs ca o consecință directă a culpei pârâtei

- sub forma abuzului de drept -a constat în pierderea patrimonială suferită ca

efect al imposibilității de a-și valorifica bunul proprietatea sa, la prețul pe

care SC B. SRL s-a obligat să i-l plătească prin promisiunea de vânzare-cumpărare,

beneficiul fiind egal cu diferența dintre prețul la care a achiziționat bunul

și prețul la care acesta putea fi vândut în mod cert către SC B. SRL.

Momentul producerii

prejudiciului a fost 15 ianuarie 2010, când a fost denunțată promisiunea de

vânzare-cumpărare, moment la care a devenit cert că hotelul nu mai putea fi

vândut către promitentul- cumpărător. Evaluarea prejudiciului este așadar posibilă,

existând elementele necesare și suficiente pentru o astfel de evaluare, la

momentul 15 ianuarie 2010, când a fost certa imposibilitatea vânzării

hotelului. Asupra certitudinii prejudiciului și întinderii acestuia la acest moment

nu exista nicio îndoială, necesitând pentru individualizarea valorii doar o

simplă operație aritmetică, prejudiciul cert fiind de 2.483.006,54 euro. Din acest

prejudiciu, recurentul-reclamant a solicitat acoperirea doar a sumei de

1.187.574 euro, redusă în apel la suma de 700.000 euro.

Prejudiciul este un

prejudiciu actual, întrucât acesta deja s-a produs, și nu un prejudiciu

eventual, ce presupune producerea sa în viitor.

Instanța de apel a

apreciat incertitudinea, caracterul eventual al prejudiciului în considerarea

unui eveniment viitor, incert, eventual, respectiv posibilitatea de vânzare în

viitor a hotelului către o terță persoană, la un preț pe care nu l-a

determinat, dar a luat în considerare probabilitatea de a fi egal sau mai mare,

decât cel convenit cu SC B. SRL, probabilitate ce ar fi de natura de a înlătura

prejudiciul solicitat prin acțiune.

Existența

prejudiciului trebuia apreciată raportat strict la consecințele prejudiciabile

ale faptelor deja săvârșite de intimata-pârâtă și cărora instanța le-a dat relevanța

unui abuz de drept, ce dă naștere la obligația de despăgubire în condițiile art.

723 C. proc. civ.

Este contrară legii

soluția instanței de apel de a nega certitudinea prejudiciului și a susține

eventualitatea acestuia, în considerarea unor eventuale viitoare, fapte

personale ale recurentului-reclamant și care ar putea eventual avea ca efect

diminuarea sau desființarea prejudiciului produs prin fapta culpabila a pârâtei,

dar care nu se confundă cu faptul ilicit recunoscut de instanța ca săvârșit de intimată.

Mai mult, raportul de cauzalitate nu presupune luarea în considerare a unor

fapte viitoare, incerte în ce privește producerea lor, și care nu au nici

caracter ilicit și nici nu-l au ca autor pe autorul faptului ilicit.

Un prejudiciu

eventual putea fi pus în discuție doar între momentul exercițiului abuziv al

drepturilor procesuale al intimatei (anul 2008, când a fost exercitat abuziv

dreptul la contestație la executare) și până la 15 ianuarie 2010, când SC B.

SRL a denunțat promisiunea de vânzare-cumpărare.

La momentul 15

octombrie 2010, când a devenit cert faptul că vânzarea nu a mai fost posibilă, prejudiciul

a devenit cert și actual, acesta fiind egal cu beneficiul pe care recurentul-reclamant

nu l-a mai putut realiza prin vânzare.

Instanța a considerat

că prejudiciul reclamat este unul eventual prin prisma unor acte de înstrăinare

a hotelului pe care recurentul-reclamant le-ar putea încheia într-un viitor

nedeterminat, ignorând prejudiciul deja produs, negând astfel dreptul său la

despăgubiri. Nicio dispoziție a legii nu condiționează dreptul la despăgubire

de o obligație a păgubitului ca printr-o prestație proprie să-și acopere

prejudiciul ce deja i-a fost provocat de o altă persoana. Nu s-a avut în vedere

faptul că, în decurs de 5 ani, respectiv în perioada ce s-a scurs de la data

denunțării promisiunii de vânzare-cumpărare, nici o vânzare a imobilului nu a mai

fost posibilă. În dovedirea acestui fapt s-a depus adresa din 18 iunie 2014

emisă de Agenția imobiliară SC F. SRL, din care rezultă eșecul demersurilor

pentru vânzarea hotelului la un preț de 2.600.000 euro.

După logica instanței

de apel, prejudiciul ar deveni cert doar la momentul unei ipotetici vânzări, ceea

ce înseamnă că dacă recurentul-reclamant nu ar reuși în tot cursul vieții să

vândă imobilul, prejudiciul nu ar fi cert niciodată, deși faptul ilicit a fost

constatat ca atare de instanța de judecată, iar prejudiciul constând în

beneficiul nerealizat din vânzarea hotelului a fost dovedit.

Instanța de apel,

fără a cerceta existența certă a prejudiciului în limitele și după criteriile

de mai sus, a pus în discuție nu eventualitatea prejudiciului, ci

eventualitatea ca prejudiciul deja produs să fie acoperit sau diminuat în

viitor prin vânzarea în cele din urmă a hotelului către un terț, eveniment ce

ar înlătura caracterul cert al prejudiciului. Ceea ce a pretins instanța de

apel, echivalează cu o condiție suspensivă, astfel cum este definită de art. 1004

și 1017 C. civ., respectiv un eveniment viitor și incert că se va produce, de

care depinde nașterea unei obligații, în speță a aceleia de dezdăunare. Pe de

altă parte, condiția pusă în discuție de instanța, are natura unei condiții pur

potestative, în sensul art. 1006 C. civ., întrucât depinde exclusiv de voința recurentului-reclamant,

ceea ce înseamnă că acesta poate face să nu se îndeplinească condiția, fără ca

acest fapt să atragă vreo consecință juridică în ceea ce îl privește.

Nici din dispozițiile

art. 723 C. proc. civ., nici din dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. nu rezultă

expres sau implicit că nașterea dreptului la despăgubiri și obligației

corelative de despăgubire sunt supuse unei condiții constând în evenimente

viitoare și incerte în producerea lor, ulterioare săvârșirii faptului ilicit.

Sintagma "să nu

fi fost reparat încă" exprimă faptul că pentru antrenarea răspunderii civile

delictuale este necesar ca la momentul promovării acțiunii în despăgubire, sau

în termenul general de prescripție pentru formularea acțiunii în despăgubiri,

prejudiciul să nu fi fost acoperit de către autorul prejudiciului sau de către

un terț pentru sau în numele autorului prejudiciului.

Nici jurisprudența și

nici legea nu impun pentru acordarea despăgubirii condiția ca, într-un viitor

nedeterminat, victima faptului ilicit să acopere prin propriile acțiuni

prejudiciul ce i-a fost cauzat printr-o faptă ilicită. Impunerea unei astfel de

condiții echivalează cu impunerea de către instanța de apel, victimei faptului

ilicit, a unei cauze de stingere a dreptului său la acțiune împotriva autorului

faptului ilicit, în cazul în care o vânzare în viitor a hotelului, la prețul la

care s-a obligat SC B. SRL să cumpere, nu s-ar realiza. Aceasta pentru că

acțiunea în despăgubiri este supusă prescripției extinctive, acțiunea în

repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită se prescrie într-un termen de 3

ani; acest termen începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut

sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea." Acțiunea

de față a fost introdusă la limita împlinirii termenului de prescripție, după

împlinirea acestui termen stingându-se orice posibilitate de a pretinde

acoperirea prejudiciului produs de intimată. În condițiile în care prin

hotărârea apelată acțiunea a fost respinsă, nu a operat o întrerupere a

prescripției, așa încât orice acțiune în despăgubire este considerată stinsă

prin prescripție la data de 15 ianuarie 2013.

Aprecierea instanței

de apel conform căreia prejudiciul ar deveni cert, putând fi evaluat doar la

momentul unei ipotetice vânzări viitoare, nu constituie altceva decât un mijloc

de paralizare de către instanța a însuși dreptului legal al

recurentului-reclamant la acțiunea în despăgubire împotriva intimatei, autor

necontestat al abuzului de drept procesual.

Instanța deși avea la

dispoziție toate elementele de fapt ce făceau dovada imposibilității vânzării

hotelului, a apreciat ca în viitor hotelul ar putea fi vândut la un preț

comparabil cu cel convenit cu SC B. SRL. Imposibilitatea vânzării imobilului la

un preț comparabil cu cel convenit cu SC B. SRL sau chiar mai mic a fost

determinată și de alte actiuni promovate de intimată, acțiuni care sunt în curs

și care sunt de natură să împiedice orice persoana să cumpere hotelul. Imposibilitatea

de vânzare a hotelului a rezultat nu doar din faptul ilicit reținut prin

sentința apelată, ci și din faptul că acesta se afla pe terenul proprietatea intimatei

- prin sentința civilă nr. 1362 din 26 mai 2015 a Judecătoriei Bârlad, aceasta a

obținut, în prima instanța, de la recurentul-reclamant, invocând art. 998 - 999

C. civ., despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în valoare de

5.449.702 euro. În acest context, este evident că nimeni nu va cumpăra acest

hotel pentru a plăti pentru folosința terenului, milioane de euro, cu mult

peste valoarea hotelului.

În perioada ce s-a

scurs de la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, este notorie scăderea

vertiginoasa a pieței imobiliare. Însuși SC B. SRL, prin adresa din 23

februarie 2009, a justificat reducerea prețului din promisiunea de vânzare-cumpărare

atât pe existența în continuare a litigiilor și notării acestora în cartea

funciară, cât și pe scăderea valorii de vânzare a imobilelor de la data

încheierii promisiunii și până la momentul reducerii prețului.

Actul de adjudecare a

hotelului din 19 noiembrie 2007 menționează prețul de 3.332.000 lei,

echivalentul a 984.546 euro, incluzând T.V.A., la un curs valabil la 19

noiembrie 2007 de 3, 3843 lei/1 euro, actul de vânzare-cumpărare prin care a

dobândit proprietatea menționează un preț de 2.900.000 lei, echivalentul a

816.993,46 euro, la un curs de 3,5496 lei/1 euro. Din adresa din 18 iunie 2014

emisa de Agenția imobiliara SC F. SRL, rezulta eșecul demersurilor pentru

vânzarea hotelului la un preț de 2.600.000 euro, mai mic cu 700.000 euro decât

cel la care SC B. SRL se obligase să cumpere. Imposibilitatea vânzării

hotelului la un preț de 2.600.000 euro este un fapt cert, funcție de care

instanța putea să determine prejudiciul cert, chiar în modalitatea de

soluționare a cauzei pe care a abordat-o și care este criticată la punctele

anterioare a acestor motive de recurs. O posibilitate de vânzare la un preț

comparabil cu cel la care SC B. SRL, dacă ar fi existat sau dacă exista, ar fi

trebuit dovedită de pârâta în condițiile art. 1169 C. proc. civ.

Recursul este

nefondat.

Recurentul-reclamant

a susținut că prejudiciul ce i s-a produs ca o consecință directă a faptei

ilicite a pârâtei - sub forma abuzului de drept procesual - a constat în

pierderea patrimonială suferită ca urmare a imposibilității de valorificare a

bunul proprietatea sa, la prețul pe care SC B. SRL s-a obligat să i-l plătească

prin promisiunea de vânzare-cumpărare, prejudiciul fiind egal cu diferența

dintre prețul la care a achiziționat bunul și prețul la care acesta putea fi

vândut în mod cert către SC B. SRL, respectiv

2.460.000 euro (din care a solicitat

efectiv suma de 700.000 euro).

În concret, fapta

ilicită imputată pârâtei a constat în promovarea succesivă a mai multor

contestații la executare, dar și înscrierea acestora în cartea funciară. Din

cauza acestor înscrieri, promisiunea de vânzare-cumpărare dintre reclamant și SC

B. SRL nu s-a mai materializat, promitenta-cumpărătoare invocând expres ca

motiv al denunțării, existența proceselor și notarea lor în cartea funciară.

Pentru angajarea

răspunderii civile delictuale a pârâtei, instanța de apel a verificat

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., și a constatat

următoarele:

Fapta ilicită a fost

probată prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale; în concret, s-a

reținut că, inițial, pârâta-debitoare a formulat contestația la executare în

calitatea sa de parte în dosarul de executare, respinsă prin sentința civilă nr.

1447 din 25 februarie 2008; ulterior însă, aceasta a promovat în mod succesiv

două contestații la executare, în care a pretins că are calitatea de terț

proprietar, folosindu-și drepturile procesuale într-un scop contrar celui

urmărit și recunoscut de lege; notând în cartea funciară ambele litigii și

având cunoștință de existența promisiunii de vânzare-cumpărare, debitoarea a

urmărit întârzierea predării imobilului către adjudecatar și împiedicarea

acestuia din urmă să înstrăineze hotelul.

S-a reținut totodată

că raportul de cauzalitate a fost dovedit în cauză cu adresa nr. 1/15 ianuarie 2010,

care face legătura între denunțarea promisiunii de vânzare-cumpărare și

existența litigiilor privind imobilul, notate în cartea funciară.

Curtea a apreciat

însă că nu e îndeplinită condiția existenței prejudiciului, întrucât pentru ca

prejudiciul să fie susceptibil de reparare, este necesară îndeplinirea unor

condiții: să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al

prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât

și în privința posibilităților de evaluare.

Am redat anterior

argumentele de fapt și de drept care au fundamentat, în esență, soluția

pronunțată de instanța de apel pentru a răspunde cât mai pertinent, dar și

concret, criticilor de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant.

Critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - în concret, s-a susținut că

hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii - nu este întemeiată,

întrucât instanța de apel, în expunerea de motive, nu a reținut că prejudiciul

există, dar că acesta nu ar putea fi evaluat ca întindere la momentul

judecății, ci, cu titlu preliminar, a prezentat considerațiile de natură

teoretică, doctrinară, care să-i susțină propriul raționament juridic și deabia

ulterior, concluzia finală la care a ajuns și care a întemeiat soluția

pronunțată. A evidențiat astfel că, potrivit doctrinei de specialitate,

prejudiciul actual este întotdeauna cert, pentru că s-a produs deja la momentul

când se pretinde repararea lui, respectiv că poate îndeplini această condiție

și un prejudiciu viitor, care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va

produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare.

Concluzia la care a

ajuns instanța de apel, pe deplin judicioasă, este că prejudiciul viitor nu

trebuie confundat cu prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine și nu

poate justifica acordarea de despăgubiri.

Date fiind aceste

considerente, deciziei atacate nu-i poate fi imputat viciul contradictorialității

argumentelor.

Nu este întemeiată

critica de nelegalitate susținută din perspectiva dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., întrucât instanța de apel a aplicat corect legea, respectiv

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., atunci când a considerat că nu este

îndeplinită condiția certitudinii prejudiciului.

Pentru situația

cauzei pendinte, instanța de apel a concluzionat corect că reclamantul a

solicitat un prejudiciu viitor eventual, nesigur, pentru că, atâta timp cât

acesta este în continuare proprietarul hotelului, pe care nu l-a valorificat,

nu se poate previziona, în condițiile fluctuației pieții imobiliare, care va fi

prețul de vânzare pentru a evidenția cu precizie prejudiciul suferit.

În ceea ce privește

promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată de reclamant cu SC B. SRL, actul

adițional din 23 octombrie 2008, adresele SC B. SRL din 23 februarie 2009 și din

15 ianuarie 2010, în raport de care reclamantul a indicat data de 15 ianuarie 2010

(data denunțării promisiunii de vânzare-cumpărare), ca dată a producerii

prejudiciului, a caracterului cert al acestuia (atât în ce privește existenta

sa, cât și evaluarea sa), susținerile recurentului-reclamant referitoare la

acestea nu schimbă cu nimic concluzia la care a ajuns instanța anterioară,

pentru următoarele considerente:

La data încheierii

acestei promisiuni de vânzare-cumpărare, respectiv la data încheierii actelor

adiționale ulterioare, condițiile perfectării contractului în formă autentică

au fost strict stabilite - radierea litigiilor înscrise în cartea funciară cu

privire la hotelul ....

Urmare a

neîndeplinirii condițiilor stipulate, la data de 15 ianuarie 2010, SC B. SRL a

procedat la denunțarea promisiunii de vânzare-cumpărare, solicitând restituirea

avansului de 50.000 euro.

Altfel spus, prin

clauzele enunțate anterior, necontestate de altfel, s-a convenit că, de radierea

litigiilor înscrise în cartea funciară, depinde însăși existența actului

juridic. Prin urmare, cât timp obligația de a cumpăra imobilul a fost asumată

sub condiție suspensivă - condiția care depinde de un eveniment viitor și

nesigur ca realizare - aceasta nu se perfectează decât după îndeplinirea

condiției (art. 1017 C. civ.).

Circumstanțele cauzei

pendinte, stabilite pe deplin de instanța anterioară, atrag și incidența

dispozițiilor art. 1012 C. civ., conform cărora când obligația este contractată

sub condiția că un eveniment oarecare se va întâmpla într-un timp fixat,

condiția este considerată ca neîndeplinită, dacă timpul a expirat fără ca

evenimentul să se întâmple, ceea ce înseamnă că, din perspectiva efectelor

condiției -pendente conditione - actul juridic nu-și produce efectele.

Acestea sunt

considerentele de drept în raport de care se poate afirma cu deplină pertinență

că argumentele invocate de către recurentul-reclamant nu pot susține ideea de

certitudine a prejudiciului la momentul denunțării convenției.

Faptul că instanța de

apel a apreciat incertitudinea, caracterul eventual al prejudiciului și din

perspectiva posibilităților de vânzare în viitor a hotelului către o terță

persoană, la un preț egal sau mai mare decât cel convenit cu SC B. SRL, nu

poate fi calificat ca un argument nelegal, întrucât existența bunului în

patrimoniul recurentului-reclamant îndrituia instanța spre un astfel de

raționament.

Cât timp pretenția

recurentului-reclamant s-a întemeiat pe ideea că data de 15 ianuarie 2010 (data

denunțării promisiunii de vânzare-cumpărare) este data producerii

prejudiciului, dar și momentul la care se poate aprecia asupra caracterului

cert al acestuia (atât în ce privește existenta sa, cât și evaluarea sa),

susținerile recurentului-reclamant conform cărora în decurs de 5 ani nu a fost

posibilă vânzarea imobilului, au doar valoarea unor apărări care vin să

contracareze argumentele subsidiare ale instanței de apel.

Instanța de apel,

chiar și atunci când a avut în vedere posibilitatea înstrăinării în viitor a

hotelului de către reclamant, nu a asimilat (nici expres, nici implicit) acest

posibil eventiment viitor cu o condiție suspensivă de care depindea

îndestularea recurentului-reclamant, întrucât o astfel de noțiune juridică -

condiția, ca modalitate a actului juridic - este proprie actelor juridice, ca

izvor de obligații, și nu faptelor juridice.

Instanța de apel,

prin faptul că a cercetat condițiile antrenării răspunderii civile delictuale

într-o situație de fapt particulară, nu înseamnă că a impus

recurentului-reclamant vreo condiție de acoperire a prejudiciului sau de

stingere a dreptului acestuia la acțiune, o astfel de susținere fiind, de

altfel, fără susținere logică/juridică.

Toate referirile

recurentului-reclamant privitoare la natura juridică a acțiunii în despăgubire

întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., din perspectiva prescripției

extinctive, nu pot fi primite, cât timp acestuia nu i s-a imputat nici o

neregularitate sub acest aspect. Modalitatea în care recurentul-reclamant va

proceda în viitor pentru recuperarea prejudiciului pe care-l reclamă, respectiv

dacă pentru aceasta s-ar putea pune problema prescripției dreptului la acțiune,

este o chestiune ce excede litigiul pendinte.

În egală măsură,

împrejurarea că ar exista și alte actiuni promovate de către intimată, acțiuni

care sunt în curs și care ar fi de natură să împiedice orice persoana să

cumpere hotelul, nu este relevantă în cauză, dată fiind pretenția concretă a

recurentului-reclamant, justificată de momentul denunțării promisiunii de

vânzare-cumpărare și a actelor adiționale ulterioare, respectiv de efectele

acestora în privința obligațiilor asumate de părți cu privire la imobil.

Susținerea

recurentului-reclamant referitoare la scăderea vertiginoasa a pieței imobiliare

și la notorietatea acestei situații - a susținut că însăși SC B. SRL a

justificat reducerea prețului din promisiunea de vânzare-cumpărare atât pe

existența în continuare a litigiilor și notării acestora în cartea funciară,

cât și pe scăderea valorii de vânzare a imobilelor de la data încheierii

promisiunii și până la momentul reducerii prețului - nu poate fi privită altfel

decât ca un argument în plus în sensul calificării obligației asumate de

promitenta-cumpărătoare drept o obligație asumată sub condiție suspensivă.

În egală măsură,

trebuie semnalat că, în mod unanim în literatura de specialitate, s-a susținut

că răspunderea civilă reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. își

are izvorul în principii de dreptate și echitate socială. Nu se poate vorbi de

dreptate și echitate socială dacă s-ar accepta un raționament care să conducă

la ideea că o faptă ilicită de natura celei reclamate în cauză - constând, în

concret, în formularea de către pârâta în mod succesiv a două contestații la

executare, notate în cartea funciară - ar putea conduce în mai puțin de doi

ani, la un prejudiciu de 2.483.006,54 euro, în condițiile în care bunul imobil

a rămas în patrimoniul recurentului-reclamant, având și toate atributele

proprietății, nealterate.

Nici în ipoteza în

care bunul ar fi fost distrus total în urma faptei ilicite a intimatei-pârâte,

un cuantum atât de mare al prejudiciului nu ar fi putut fi justificat, prețul

de adjudecare de către reclamant al imobilului fiind de 840.000 euro iar

scăderea vertiginoasa a pieței imobiliare fiind o susținere vehementă a însuși

recurentului-reclamat.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a

pronunțat o soluție corectă, în deplin consens cu doctrina și jurispudența în

materie, prejudiciul fiind privit nu numai ca o condiție a răspunderii civile

delictuale, ci și ca o măsură a ei, în sensul că autorul faptei ilicite

răspunde numai în limita prejudiciului cauzat, cerință neîmplinită în cauză.

Prin Decizia civilă nr.

117/A din 14 septembrie 2015, Curtea de Apel Galați a admis cererea celeilalte

părți reclamante, SC C. SRL, obligând pârâta SC D. SRL Galați la plata

contravalorii sumei de 12.426 euro, împrejurare ce dovedește că numai legea și,

corelativ, disponibilitatea părților de a-și susține pretențiile, respectiv

apărările, pot constitui temei pentru pentru o soluție judicioasă.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul reclamantului, ca nefondat.

Pe temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., instanța va obliga

recurentul-reclamant la 3.000 lei cheltuieli de judecată

către intimata-pârâtă

SC D. SRL Galați,

luând

în considerare, pe de o parte, ideea ca dispozițiile art. 274 din C. proc. civ.

sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părții care a pierdut procesul,

și, pe de altă parte, faptul că în analiza culpei trebuie să se aibă în vedere

prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecata.

În contextul cauzei

de față, trebuie reținut și faptul că pentru a statua asupra cheltuielilor de

judecată - onorariul de avocat, trebuie avute în vedere, atât dispozițiile de

drept intern - dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, art. 274

alin. (1) și (3) C. proc. civ. - cât și principiile stabilite de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea că onorariul

avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată, ca și cheltuială de

judecată, dacă este necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă

instanței de judecată), real și într-un cuantum rezonabil (cuantumul

cheltuielilor de judecată trebuie pus în relație directă cu natura litigiului și

complexitatea cauzei deduse judecății).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 117/A din

data de 14 septembrie 2015 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Obligă pe reclamantul

A. la plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de judecată reduse, conform art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., către intimata pârâtă SC D. SRL Galați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 februarie 2016.