ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 354/2016

Decizia nr. 364/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: În ceea ce îl privește pe recurentul-reclamant A., pretenția concretă a acestuia a constat în obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând beneficiul nerealizat, rezultat din diferența dintre prețul de adjudecare a hotelului ... și cel ce-ar fi putut fi obținut ca urmare a perfectării vânzării acestuia către SC B. SRL, obiectiv neatins ca urmare a imposibilității îndeplinirii obligației de radiere a tuturor litigiilor existente cu privire la acest bun, până la data de 15 ianuarie 2010. Prin sentința civilă nr. 249 din 13 februarie 2014, Tribunalul Galați a respins, ca nefondată, cererea reclamanților. În raport de dispozițiile art. 21 din Constituție, art. 109 alin. (1) C. proc.

civ., art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prima instanță a apreciat că promovarea de către pârâtă, cu respectarea prevederilor legale, a unor acțiuni privind hotelul ..., nu poate avea semnificația unei fapte ilicite care să angajeze răspunderea civilă delictuală, pe temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. Prin Decizia civilă nr. 55/A din 06 aprilie 2015, Curtea de Apel Galați a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 1808 din 27 noiembrie 2014, a admis apelurile formulate în cauză împotriva sentinței civile nr. 249 din 13 februarie 2014, a anulat sentința și a reținut cauza pentru evocarea fondului. În concret, s-a reținut că judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii pronunțate, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în raport de dispozițiile exprese ale art. 261 C. proc.

civ. Prin Decizia civilă nr. 117/A din 14 septembrie 2015, în rejudecarea fondului, după anularea sentinței civile nr. 249 din 13 februarie 2014 a Tribunalului Galați, Curtea de Apel Galați a admis cererea reclamantei SC C. SRL și a obligat pârâta SC D. SRL Galați la plata contravalorii sumei de 12.426 euro, respectiv, a respins cererea reclamantului A., ca nefondată. Curtea a constatat că cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL, este nefondată, pentru următoarele considerente de fapt și de drept: Sub aspectul situația de fapt, s-a reținut că în luna august 2008, reclamanta SC C. SRL a vândut hotelul Turist celui de-al doilea reclamant, A. La data de 28 august 2008, acest reclamant a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare a hotelului cu SC B. SRL, pentru suma de 3.300.000 euro, condițiile perfectării contractului în formă autentică fiind radierea litigiilor înscrise în cartea funciară la cererea SC D. SRL și SC E. SRL.

Promisiunea de vânzare-cumpărare a fost înscrisă în cartea funciară în baza încheierii din 30 octombrie 2008, fiind astfel opozabilă erga omnes. La data de 23 decembrie 2008, s-a încheiat un act adițional, prin care părțile au convenit prelungirea termenului de încheiere a contractului la data de 22 februarie 2009. Ulterior, la data de 23 februarie 2009, având în vedere că erau notate în continuare în cartea funciară litigiile referitoare la imobil, SC B. SRL și-a exprimat disponibilitatea de a achiziționa imobilul, dar la un preț redus de 2.300.000 euro, oferta fiind valabilă până la data de 31 decembrie 2009. La data de 15 ianuarie 2010, societatea a denunțat promisiunea de vânzare-cumpărare, solicitând restituirea avansului de 50.000 euro, motivat de înscrierile repetate în cartea funciară a litigiilor inițiate cu privire la hotel.

Reclamantul a susținut că denunțarea promisiunii de vânzare-cumpărare s-a datorat culpei pârâtei, care a promovat în mod succesiv mai multe contestații la executare, pe care le-a notat în cartea funciară, exercitându-și astfel abuziv drepturile procesuale. S-a susținut că, în timp ce se judeca recursul la sentința civilă nr. 1447 din 25 februarie 2008, pronunțată în Dosarul nr. x/233/2007, pârâta a promovat o nouă contestație, înregistrată sub nr. x/233/2008, la data de 20 mai 2008, în calitate de terț proprietar al bunului urmărit. Prin sentința civilă nr. 7680 din 24 februarie 2008 a Judecătoriei Galați a fost admisă contestația la executare, însă în căile de atac, soluția a fost schimbată, în sensul respingerii contestației, ca tardiv formulată.

O a treia contestație a pârâtei a făcut obiectul Dosarului nr. x/233/2008 al Judecătoriei Galați, respinsă, ca tardivă, prin sentința civilă nr. 9754 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei Galați, menținută prin Decizia civilă nr. 171/R din 17 octombrie 2010 a Tribunalului Tg. Mureș. Urmare a înscrierii în cartea funciară a acestor litigii, promisiunea de vânzare-cumpărare dintre reclamant și SC B. SRL nu s-a mai materializat, promitenta-cumpărătoare indicând expres ca motiv al denunțării, existența proceselor și notarea lor în cartea funciară. Reclamantul a susținut că prejudiciul suferit este de 2.460.000 euro, constând în diferența între prețul la care A. a achiziționat imobilul și prețul la care acesta putea vinde hotelul (3.300.000 - 840.000 = 2.460.000 euro), din care a solicitat doar acoperirea sumei de 700.000 euro.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 723 C. proc. civ., care sancționează exercitarea drepturilor procedurale cu rea-credință și contrar scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, părții care folosește aceste drepturi în mod abuziv revenindu-i obligația de a răspunde pentru prejudiciile cauzate. Instanța a apreciat că, în tăcerea C. proc. civ., care nu arată criteriile pentru determinarea abuzului de drept, simpla respingere a unei cereri de chemare în judecată nu înseamnă, eo ipso, că reclamantul a acționat abuziv, astfel încât să fie tras la răspundere pentru invocarea unor pretenții nejustificate. Ca atare, s-a considerat că numai demersul judiciar declanșat cu rea-credință, sau dintr-o eroare gravă ce o apropie de dol, cu intenția de a produce o pagubă, morală sau materială, poate constitui abuz de drept.

În doctrina juridică, abuzul de drept a fost definit ca fiind „exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale” și că s-ar circumscrie acestei noțiuni, exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic și social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii și moralei, cu rea-credință și cu depășirea limitelor sale.

S-a apreciat astfel că s-ar putea avea în vedere două modalități de sancționare a abuzului de drept, pe de o parte, refuzul concursului forței de constrângere a statului (în sensul că instanța, constatând că este în prezenta exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului, iar dacă exercițiul abuziv emană de la pârât, va înlătura apărarea acestuia) iar, pe de altă parte, atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, poate fi antrenată răspunderea autorului exercițiului abuziv față de cel vătămat într-un drept al său, prin obligarea la daune-interese. Din perspectiva jurisprudenței, aceasta a calificat abuzul de drept ca fiind o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, în structura căreia trebuie să coexiste cele două elemente, unul subiectiv - reaua-credință și unul obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea sa.

Curtea de apel a apreciat că s-a făcut dovada exercitării drepturilor procesuale cu rea-credință, contrar scopului pentru care au fost recunoscute de lege. S-a reținut că după ce, inițial, debitoarea executată silit a formulat contestația la executare în calitatea sa de parte în dosarul de executare, pierzând prin sentința civilă nr. 1447 din 25 februarie 2008, a promovat succesiv alte două contestații la executare, în care a pretins că are calitatea de terț proprietar, folosindu-și drepturile procesuale într-un scop contrar celui urmărit și recunoscut de textul de lege, asumându-și consecințele demersurilor sale, în condițiile în care a beneficiat de asistență juridică pe tot parcursul proceselor.

Notând la cartea funciară ambele litigii și având cunoștință de existența promisiunii de vânzare-cumpărare, care era, de asemenea, notată, debitoarea a urmărit de fapt întârzierea predării imobilului către adjudecatar și împiedicarea acestuia din urmă să înstrăineze hotelul. În concluzie, atitudinea procesuală a debitoarei poate fi apreciată ca abuz de drept. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, Curtea a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., fapta ilicită (probată prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale), prejudiciul, raportul de cauzalitate (ce a fost probat cu adresa nr. 1/15 ianuarie 2010, care face legătura între denunțarea promisiunii de vânzare-cumpărare și existența litigiilor privind imobilul, notate în cartea funciară).

Deși notarea litigiului nu indisponibilizează bunul, e evident că nici o persoană nu și-ar asuma riscul de a cumpăra un drept litigios. Curtea a apreciat că, în cauza pendinte, nu e îndeplinită condiția existenței prejudiciului, întrucât pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, este necesară îndeplinirea unor condiții: să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilităților de evaluare. Este evident că prejudiciul actual este întotdeauna cert, pentru că s-a produs deja la momentul când se pretinde repararea lui. Poate îndeplini această condiție și un prejudiciu viitor, care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare.

Prejudiciul viitor nu trebuie însă confundat cu un prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine și nu poate justifica acordarea de despăgubiri. În speță, s-a solicitat un prejudiciu viitor eventual, nesigur, pentru că, atâta timp cât reclamantul este în continuare proprietarul hotelului, pe care nu l-a valorificat, nu se poate previziona, în condițiile fluctuației pieții imobiliare, care va fi prețul de vânzare pentru a calcula cu precizie prejudiciul suferit (constând în diferența dintre prețul pe care l-ar fi obținut de la SC B. SRL și prețul de vânzare). În aceste condiții, deși celelalte condiții ale răspunderii delictuale sunt îndeplinite, în lipsa unui prejudiciu cert, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Împotriva Deciziei civile nr. 117/A din data de 14 septembrie 2015 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a formulat cerere de recurs, reclamantul A., prin care a susținut că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv a fost dată cu aplicarea greșită a legii, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. Soluția instanței de apel este rezultatul unei greșite aplicări a legii - a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., întrucât a considerat neîndeplinită condiția certitudinii prejudiciului (condiție ce presupune că acesta este sigur atât în ce privește existența, cât și posibilitatea de evaluare), apreciind că ceea ce s-a solicitat prin acțiune este acoperirea unui prejudiciu eventual, care nu s-a produs încă.

Instanța de apel a considerat că prejudiciul există, dar că nu poate fi evaluat ca întindere la momentul judecății, ceea ce constituie o contradicție a motivării, întrucât de vreme ce un prejudiciu există, acesta poate fi și evaluat. Recurentul-reclamant a susținut că prejudiciul ce i s-a produs ca o consecință directă a culpei pârâtei - sub forma abuzului de drept -a constat în pierderea patrimonială suferită ca efect al imposibilității de a-și valorifica bunul proprietatea sa, la prețul pe care SC B. SRL s-a obligat să i-l plătească prin promisiunea de vânzare-cumpărare, beneficiul fiind egal cu diferența dintre prețul la care a achiziționat bunul și prețul la care acesta putea fi vândut în mod cert către SC B. SRL.

Momentul producerii prejudiciului a fost 15 ianuarie 2010, când a fost denunțată promisiunea de vânzare-cumpărare, moment la care a devenit cert că hotelul nu mai putea fi vândut către promitentul- cumpărător. Evaluarea prejudiciului este așadar posibilă, existând elementele necesare și suficiente pentru o astfel de evaluare, la momentul 15 ianuarie 2010, când a fost certa imposibilitatea vânzării hotelului. Asupra certitudinii prejudiciului și întinderii acestuia la acest moment nu exista nicio îndoială, necesitând pentru individualizarea valorii doar o simplă operație aritmetică, prejudiciul cert fiind de 2.483.006,54 euro. Din acest prejudiciu, recurentul-reclamant a solicitat acoperirea doar a sumei de 1.187.574 euro, redusă în apel la suma de 700.000 euro.

Prejudiciul este un prejudiciu actual, întrucât acesta deja s-a produs, și nu un prejudiciu eventual, ce presupune producerea sa în viitor. Instanța de apel a apreciat incertitudinea, caracterul eventual al prejudiciului în considerarea unui eveniment viitor, incert, eventual, respectiv posibilitatea de vânzare în viitor a hotelului către o terță persoană, la un preț pe care nu l-a determinat, dar a luat în considerare probabilitatea de a fi egal sau mai mare, decât cel convenit cu SC B. SRL, probabilitate ce ar fi de natura de a înlătura prejudiciul solicitat prin acțiune. Existența prejudiciului trebuia apreciată raportat strict la consecințele prejudiciabile ale faptelor deja săvârșite de intimata-pârâtă și cărora instanța le-a dat relevanța unui abuz de drept, ce dă naștere la obligația de despăgubire în condițiile art. 723 C. proc.

civ. Este contrară legii soluția instanței de apel de a nega certitudinea prejudiciului și a susține eventualitatea acestuia, în considerarea unor eventuale viitoare, fapte personale ale recurentului-reclamant și care ar putea eventual avea ca efect diminuarea sau desființarea prejudiciului produs prin fapta culpabila a pârâtei, dar care nu se confundă cu faptul ilicit recunoscut de instanța ca săvârșit de intimată. Mai mult, raportul de cauzalitate nu presupune luarea în considerare a unor fapte viitoare, incerte în ce privește producerea lor, și care nu au nici caracter ilicit și nici nu-l au ca autor pe autorul faptului ilicit. Un prejudiciu eventual putea fi pus în discuție doar între momentul exercițiului abuziv al drepturilor procesuale al intimatei (anul 2008, când a fost exercitat abuziv dreptul la contestație la executare) și până la 15 ianuarie 2010, când SC B. SRL a denunțat promisiunea de vânzare-cumpărare.

La momentul 15 octombrie 2010, când a devenit cert faptul că vânzarea nu a mai fost posibilă, prejudiciul a devenit cert și actual, acesta fiind egal cu beneficiul pe care recurentul-reclamant nu l-a mai putut realiza prin vânzare. Instanța a considerat că prejudiciul reclamat este unul eventual prin prisma unor acte de înstrăinare a hotelului pe care recurentul-reclamant le-ar putea încheia într-un viitor nedeterminat, ignorând prejudiciul deja produs, negând astfel dreptul său la despăgubiri. Nicio dispoziție a legii nu condiționează dreptul la despăgubire de o obligație a păgubitului ca printr-o prestație proprie să-și acopere prejudiciul ce deja i-a fost provocat de o altă persoana. Nu s-a avut în vedere faptul că, în decurs de 5 ani, respectiv în perioada ce s-a scurs de la data denunțării promisiunii de vânzare-cumpărare, nici o vânzare a imobilului nu a mai fost posibilă.

În dovedirea acestui fapt s-a depus adresa din 18 iunie 2014 emisă de Agenția imobiliară SC F. SRL, din care rezultă eșecul demersurilor pentru vânzarea hotelului la un preț de 2.600.000 euro. După logica instanței de apel, prejudiciul ar deveni cert doar la momentul unei ipotetici vânzări, ceea ce înseamnă că dacă recurentul-reclamant nu ar reuși în tot cursul vieții să vândă imobilul, prejudiciul nu ar fi cert niciodată, deși faptul ilicit a fost constatat ca atare de instanța de judecată, iar prejudiciul constând în beneficiul nerealizat din vânzarea hotelului a fost dovedit. Instanța de apel, fără a cerceta existența certă a prejudiciului în limitele și după criteriile de mai sus, a pus în discuție nu eventualitatea prejudiciului, ci eventualitatea ca prejudiciul deja produs să fie acoperit sau diminuat în viitor prin vânzarea în cele din urmă a hotelului către un terț, eveniment ce ar înlătura caracterul cert al prejudiciului.

Ceea ce a pretins instanța de apel, echivalează cu o condiție suspensivă, astfel cum este definită de art. 1004 și 1017 C. civ., respectiv un eveniment viitor și incert că se va produce, de care depinde nașterea unei obligații, în speță a aceleia de dezdăunare. Pe de altă parte, condiția pusă în discuție de instanța, are natura unei condiții pur potestative, în sensul art. 1006 C. civ., întrucât depinde exclusiv de voința recurentului-reclamant, ceea ce înseamnă că acesta poate face să nu se îndeplinească condiția, fără ca acest fapt să atragă vreo consecință juridică în ceea ce îl privește. Nici din dispozițiile art. 723 C. proc. civ., nici din dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. nu rezultă expres sau implicit că nașterea dreptului la despăgubiri și obligației corelative de despăgubire sunt supuse unei condiții constând în evenimente viitoare și incerte în producerea lor, ulterioare săvârșirii faptului ilicit.

Sintagma "să nu fi fost reparat încă" exprimă faptul că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca la momentul promovării acțiunii în despăgubire, sau în termenul general de prescripție pentru formularea acțiunii în despăgubiri, prejudiciul să nu fi fost acoperit de către autorul prejudiciului sau de către un terț pentru sau în numele autorului prejudiciului. Nici jurisprudența și nici legea nu impun pentru acordarea despăgubirii condiția ca, într-un viitor nedeterminat, victima faptului ilicit să acopere prin propriile acțiuni prejudiciul ce i-a fost cauzat printr-o faptă ilicită. Impunerea unei astfel de condiții echivalează cu impunerea de către instanța de apel, victimei faptului ilicit, a unei cauze de stingere a dreptului său la acțiune împotriva autorului faptului ilicit, în cazul în care o vânzare în viitor a hotelului, la prețul la care s-a obligat SC B. SRL să cumpere, nu s-ar realiza.

Aceasta pentru că acțiunea în despăgubiri este supusă prescripției extinctive, acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită se prescrie într-un termen de 3 ani; acest termen începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea." Acțiunea de față a fost introdusă la limita împlinirii termenului de prescripție, după împlinirea acestui termen stingându-se orice posibilitate de a pretinde acoperirea prejudiciului produs de intimată.

În condițiile în care prin hotărârea apelată acțiunea a fost respinsă, nu a operat o întrerupere a prescripției, așa încât orice acțiune în despăgubire este considerată stinsă prin prescripție la data de 15 ianuarie 2013. Aprecierea instanței de apel conform căreia prejudiciul ar deveni cert, putând fi evaluat doar la momentul unei ipotetice vânzări viitoare, nu constituie altceva decât un mijloc de paralizare de către instanța a însuși dreptului legal al recurentului-reclamant la acțiunea în despăgubire împotriva intimatei, autor necontestat al abuzului de drept procesual. Instanța deși avea la dispoziție toate elementele de fapt ce făceau dovada imposibilității vânzării hotelului, a apreciat ca în viitor hotelul ar putea fi vândut la un preț comparabil cu cel convenit cu SC B. SRL.

Imposibilitatea vânzării imobilului la un preț comparabil cu cel convenit cu SC B. SRL sau chiar mai mic a fost determinată și de alte actiuni promovate de intimată, acțiuni care sunt în curs și care sunt de natură să împiedice orice persoana să cumpere hotelul. Imposibilitatea de vânzare a hotelului a rezultat nu doar din faptul ilicit reținut prin sentința apelată, ci și din faptul că acesta se afla pe terenul proprietatea intimatei - prin sentința civilă nr. 1362 din 26 mai 2015 a Judecătoriei Bârlad, aceasta a obținut, în prima instanța, de la recurentul-reclamant, invocând art. 998 - 999 C. civ., despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în valoare de 5.449.702 euro. În acest context, este evident că nimeni nu va cumpăra acest hotel pentru a plăti pentru folosința terenului, milioane de euro, cu mult peste valoarea hotelului.

În perioada ce s-a scurs de la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, este notorie scăderea vertiginoasa a pieței imobiliare. Însuși SC B. SRL, prin adresa din 23 februarie 2009, a justificat reducerea prețului din promisiunea de vânzare-cumpărare atât pe existența în continuare a litigiilor și notării acestora în cartea funciară, cât și pe scăderea valorii de vânzare a imobilelor de la data încheierii promisiunii și până la momentul reducerii prețului. Actul de adjudecare a hotelului din 19 noiembrie 2007 menționează prețul de 3.332.000 lei, echivalentul a 984.546 euro, incluzând T.V.A., la un curs valabil la 19 noiembrie 2007 de 3, 3843 lei/1 euro, actul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit proprietatea menționează un preț de 2.900.000 lei, echivalentul a 816.993,46 euro, la un curs de 3,5496 lei/1 euro.

Din adresa din 18 iunie 2014 emisa de Agenția imobiliara SC F. SRL, rezulta eșecul demersurilor pentru vânzarea hotelului la un preț de 2.600.000 euro, mai mic cu 700.000 euro decât cel la care SC B. SRL se obligase să cumpere. Imposibilitatea vânzării hotelului la un preț de 2.600.000 euro este un fapt cert, funcție de care instanța putea să determine prejudiciul cert, chiar în modalitatea de soluționare a cauzei pe care a abordat-o și care este criticată la punctele anterioare a acestor motive de recurs. O posibilitate de vânzare la un preț comparabil cu cel la care SC B. SRL, dacă ar fi existat sau dacă exista, ar fi trebuit dovedită de pârâta în condițiile art. 1169 C. proc. civ. Recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a susținut că prejudiciul ce i s-a produs ca o consecință directă a faptei ilicite a pârâtei - sub forma abuzului de drept procesual - a constat în pierderea patrimonială suferită ca urmare a imposibilității de valorificare a bunul proprietatea sa, la prețul pe care SC B. SRL s-a obligat să i-l plătească prin promisiunea de vânzare-cumpărare, prejudiciul fiind egal cu diferența dintre prețul la care a achiziționat bunul și prețul la care acesta putea fi vândut în mod cert către SC B. SRL, respectiv 2.460.000 euro (din care a solicitat efectiv suma de 700.000 euro). În concret, fapta ilicită imputată pârâtei a constat în promovarea succesivă a mai multor contestații la executare, dar și înscrierea acestora în cartea funciară.

Din cauza acestor înscrieri, promisiunea de vânzare-cumpărare dintre reclamant și SC B. SRL nu s-a mai materializat, promitenta-cumpărătoare invocând expres ca motiv al denunțării, existența proceselor și notarea lor în cartea funciară.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., și a constatat următoarele: Fapta ilicită a fost probată prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale; în concret, s-a reținut că, inițial, pârâta-debitoare a formulat contestația la executare în calitatea sa de parte în dosarul de executare, respinsă prin sentința civilă nr. 1447 din 25 februarie 2008; ulterior însă, aceasta a promovat în mod succesiv două contestații la executare, în care a pretins că are calitatea de terț proprietar, folosindu-și drepturile procesuale într-un scop contrar celui urmărit și recunoscut de lege; notând în cartea funciară ambele litigii și având cunoștință de existența promisiunii de vânzare-cumpărare, debitoarea a urmărit întârzierea predării imobilului către adjudecatar și împiedicarea acestuia din urmă să înstrăineze hotelul.

S-a reținut totodată că raportul de cauzalitate a fost dovedit în cauză cu adresa nr. 1/15 ianuarie 2010, care face legătura între denunțarea promisiunii de vânzare-cumpărare și existența litigiilor privind imobilul, notate în cartea funciară. Curtea a apreciat însă că nu e îndeplinită condiția existenței prejudiciului, întrucât pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, este necesară îndeplinirea unor condiții: să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilităților de evaluare. Am redat anterior argumentele de fapt și de drept care au fundamentat, în esență, soluția pronunțată de instanța de apel pentru a răspunde cât mai pertinent, dar și concret, criticilor de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - în concret, s-a susținut că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii - nu este întemeiată, întrucât instanța de apel, în expunerea de motive, nu a reținut că prejudiciul există, dar că acesta nu ar putea fi evaluat ca întindere la momentul judecății, ci, cu titlu preliminar, a prezentat considerațiile de natură teoretică, doctrinară, care să-i susțină propriul raționament juridic și deabia ulterior, concluzia finală la care a ajuns și care a întemeiat soluția pronunțată. A evidențiat astfel că, potrivit doctrinei de specialitate, prejudiciul actual este întotdeauna cert, pentru că s-a produs deja la momentul când se pretinde repararea lui, respectiv că poate îndeplini această condiție și un prejudiciu viitor, care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare.

Concluzia la care a ajuns instanța de apel, pe deplin judicioasă, este că prejudiciul viitor nu trebuie confundat cu prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine și nu poate justifica acordarea de despăgubiri. Date fiind aceste considerente, deciziei atacate nu-i poate fi imputat viciul contradictorialității argumentelor. Nu este întemeiată critica de nelegalitate susținută din perspectiva dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a aplicat corect legea, respectiv dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., atunci când a considerat că nu este îndeplinită condiția certitudinii prejudiciului.

Pentru situația cauzei pendinte, instanța de apel a concluzionat corect că reclamantul a solicitat un prejudiciu viitor eventual, nesigur, pentru că, atâta timp cât acesta este în continuare proprietarul hotelului, pe care nu l-a valorificat, nu se poate previziona, în condițiile fluctuației pieții imobiliare, care va fi prețul de vânzare pentru a evidenția cu precizie prejudiciul suferit.

În ceea ce privește promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată de reclamant cu SC B. SRL, actul adițional din 23 octombrie 2008, adresele SC B. SRL din 23 februarie 2009 și din 15 ianuarie 2010, în raport de care reclamantul a indicat data de 15 ianuarie 2010 (data denunțării promisiunii de vânzare-cumpărare), ca dată a producerii prejudiciului, a caracterului cert al acestuia (atât în ce privește existenta sa, cât și evaluarea sa), susținerile recurentului-reclamant referitoare la acestea nu schimbă cu nimic concluzia la care a ajuns instanța anterioară, pentru următoarele considerente: La data încheierii acestei promisiuni de vânzare-cumpărare, respectiv la data încheierii actelor adiționale ulterioare, condițiile perfectării contractului în formă autentică au fost strict stabilite - radierea litigiilor înscrise în cartea funciară cu privire la hotelul … Urmare a neîndeplinirii condițiilor stipulate, la data de 15 ianuarie 2010, SC B. SRL a procedat la denunțarea promisiunii de vânzare-cumpărare, solicitând restituirea avansului de 50.000 euro.

Altfel spus, prin clauzele enunțate anterior, necontestate de altfel, s-a convenit că, de radierea litigiilor înscrise în cartea funciară, depinde însăși existența actului juridic. Prin urmare, cât timp obligația de a cumpăra imobilul a fost asumată sub condiție suspensivă - condiția care depinde de un eveniment viitor și nesigur ca realizare - aceasta nu se perfectează decât după îndeplinirea condiției (art. 1017 C. civ.). Circumstanțele cauzei pendinte, stabilite pe deplin de instanța anterioară, atrag și incidența dispozițiilor art. 1012 C. civ., conform cărora când obligația este contractată sub condiția că un eveniment oarecare se va întâmpla într-un timp fixat, condiția este considerată ca neîndeplinită, dacă timpul a expirat fără ca evenimentul să se întâmple, ceea ce înseamnă că, din perspectiva efectelor condiției -pendente conditione - actul juridic nu-și produce efectele.

Acestea sunt considerentele de drept în raport de care se poate afirma cu deplină pertinență că argumentele invocate de către recurentul-reclamant nu pot susține ideea de certitudine a prejudiciului la momentul denunțării convenției. Faptul că instanța de apel a apreciat incertitudinea, caracterul eventual al prejudiciului și din perspectiva posibilităților de vânzare în viitor a hotelului către o terță persoană, la un preț egal sau mai mare decât cel convenit cu SC B. SRL, nu poate fi calificat ca un argument nelegal, întrucât existența bunului în patrimoniul recurentului-reclamant îndrituia instanța spre un astfel de raționament.

Cât timp pretenția recurentului-reclamant s-a întemeiat pe ideea că data de 15 ianuarie 2010 (data denunțării promisiunii de vânzare-cumpărare) este data producerii prejudiciului, dar și momentul la care se poate aprecia asupra caracterului cert al acestuia (atât în ce privește existenta sa, cât și evaluarea sa), susținerile recurentului-reclamant conform cărora în decurs de 5 ani nu a fost posibilă vânzarea imobilului, au doar valoarea unor apărări care vin să contracareze argumentele subsidiare ale instanței de apel. Instanța de apel, chiar și atunci când a avut în vedere posibilitatea înstrăinării în viitor a hotelului de către reclamant, nu a asimilat (nici expres, nici implicit) acest posibil eventiment viitor cu o condiție suspensivă de care depindea îndestularea recurentului-reclamant, întrucât o astfel de noțiune juridică - condiția, ca modalitate a actului juridic - este proprie actelor juridice, ca izvor de obligații, și nu faptelor juridice.

Instanța de apel, prin faptul că a cercetat condițiile antrenării răspunderii civile delictuale într-o situație de fapt particulară, nu înseamnă că a impus recurentului-reclamant vreo condiție de acoperire a prejudiciului sau de stingere a dreptului acestuia la acțiune, o astfel de susținere fiind, de altfel, fără susținere logică/juridică. Toate referirile recurentului-reclamant privitoare la natura juridică a acțiunii în despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., din perspectiva prescripției extinctive, nu pot fi primite, cât timp acestuia nu i s-a imputat nici o neregularitate sub acest aspect. Modalitatea în care recurentul-reclamant va proceda în viitor pentru recuperarea prejudiciului pe care-l reclamă, respectiv dacă pentru aceasta s-ar putea pune problema prescripției dreptului la acțiune, este o chestiune ce excede litigiul pendinte.

În egală măsură, împrejurarea că ar exista și alte actiuni promovate de către intimată, acțiuni care sunt în curs și care ar fi de natură să împiedice orice persoana să cumpere hotelul, nu este relevantă în cauză, dată fiind pretenția concretă a recurentului-reclamant, justificată de momentul denunțării promisiunii de vânzare-cumpărare și a actelor adiționale ulterioare, respectiv de efectele acestora în privința obligațiilor asumate de părți cu privire la imobil.

Susținerea recurentului-reclamant referitoare la scăderea vertiginoasa a pieței imobiliare și la notorietatea acestei situații - a susținut că însăși SC B. SRL a justificat reducerea prețului din promisiunea de vânzare-cumpărare atât pe existența în continuare a litigiilor și notării acestora în cartea funciară, cât și pe scăderea valorii de vânzare a imobilelor de la data încheierii promisiunii și până la momentul reducerii prețului - nu poate fi privită altfel decât ca un argument în plus în sensul calificării obligației asumate de promitenta-cumpărătoare drept o obligație asumată sub condiție suspensivă. În egală măsură, trebuie semnalat că, în mod unanim în literatura de specialitate, s-a susținut că răspunderea civilă reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

își are izvorul în principii de dreptate și echitate socială. Nu se poate vorbi de dreptate și echitate socială dacă s-ar accepta un raționament care să conducă la ideea că o faptă ilicită de natura celei reclamate în cauză - constând, în concret, în formularea de către pârâta în mod succesiv a două contestații la executare, notate în cartea funciară - ar putea conduce în mai puțin de doi ani, la un prejudiciu de 2.483.006,54 euro, în condițiile în care bunul imobil a rămas în patrimoniul recurentului-reclamant, având și toate atributele proprietății, nealterate. Nici în ipoteza în care bunul ar fi fost distrus total în urma faptei ilicite a intimatei-pârâte, un cuantum atât de mare al prejudiciului nu ar fi putut fi justificat, prețul de adjudecare de către reclamant al imobilului fiind de 840.000 euro iar scăderea vertiginoasa a pieței imobiliare fiind o susținere vehementă a însuși recurentului-reclamat.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pronunțat o soluție corectă, în deplin consens cu doctrina și jurispudența în materie, prejudiciul fiind privit nu numai ca o condiție a răspunderii civile delictuale, ci și ca o măsură a ei, în sensul că autorul faptei ilicite răspunde numai în limita prejudiciului cauzat, cerință neîmplinită în cauză. Prin Decizia civilă nr. 117/A din 14 septembrie 2015, Curtea de Apel Galați a admis cererea celeilalte părți reclamante, SC C. SRL, obligând pârâta SC D. SRL Galați la plata contravalorii sumei de 12.426 euro, împrejurare ce dovedește că numai legea și, corelativ, disponibilitatea părților de a-și susține pretențiile, respectiv apărările, pot constitui temei pentru pentru o soluție judicioasă.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului, ca nefondat. Pe temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., instanța va obliga recurentul-reclamant la 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC D. SRL Galați, luând în considerare, pe de o parte, ideea ca dispozițiile art. 274 din C. proc. civ. sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părții care a pierdut procesul, și, pe de altă parte, faptul că în analiza culpei trebuie să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecata.

În contextul cauzei de față, trebuie reținut și faptul că pentru a statua asupra cheltuielilor de judecată - onorariul de avocat, trebuie avute în vedere, atât dispozițiile de drept intern - dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ. - cât și principiile stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată, ca și cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată), real și într-un cuantum rezonabil (cuantumul cheltuielilor de judecată trebuie pus în relație directă cu natura litigiului și complexitatea cauzei deduse judecății).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 117/A din data de 14 septembrie 2015 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Obligă pe reclamantul A. la plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de judecată reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata pârâtă SC D. SRL Galați. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2016.