ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1384/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 20350/3/2007, la data de 05 iunie 2007, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții SC D. SA, Orașul Voluntari prin primar și Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că pârâții nu dețin un titlu valabil cu privire la terenul în suprafață de 4.

442 m.p. situată în Voluntari, județul Ilfov; să constate inexistența în patrimoniul pârâților a dreptului de proprietate asupra terenului menționat; să constate existența în patrimoniul reclamanților a dreptului de proprietate asupra terenului și să dispună, în principal, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 4.442 m.p. situat în Voluntari, județul Ilfov, iar, în subsidiar, obligarea pârâților să le restituie terenul menționat, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii terenului în suprafață de 4.442 m.p. situat în Voluntari, județul Ilfov, pe care l-au dobândit prin moștenire de la defuncții E. și F., teren care face parte din suprafața totală de 24.750 m.p. pe care autorii lor au dobândit-o în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. A din 12 august 1948 și transcris sub nr. X/1948 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. B din 25 septembrie 1948 și transcris sub nr. Y/1948 de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

S-a mai arătat că, la data de 23 octombrie 1984, prin Decretul Prezidențial nr. 223, în mod nelegal reclamanților le-a fost expropriată fără nicio despăgubire o suprafață de teren de 5.190 m.p. situată în Șos. E., întrucât s-a dorit realizarea unei zone de siguranță pentru Întreprinderea "D.".

Reclamanții au menționat că, din suprafața totală de 5.190 m.p., le-a fost restituită până în prezent numai suprafața de 748 m.p., iar prin prezenta cerere au solicitat restituirea diferenței de teren de 4.442 m.p.

S-a învederat că exproprierea s-a făcut fără plata unei juste despăgubiri și nu reprezintă un titlu valabil pentru privarea reclamanților de dreptul de proprietate, având în vedere dispozițiile Constituției din 1974 și Decretul nr. 467/1979, exproprierea având loc. cu încălcarea prevederilor art. 481 C. civ.

De asemenea, reclamanții au arătat că, prin sentința nr. 1458 din 29 noiembrie 1999, definitivă și irevocabilă, Curtea de Apel București a reținut faptul că SC D. SA nu justifică niciun drept de proprietate asupra terenului și nici dreptul de a-i fi emis un titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990, fapt pentru care a fost admisă acțiunea reclamanților de a se anula certificatul de atestare al dreptului de proprietate din 03 octombrie 1998 emis de Ministerul Industriei și Comerțului în favoarea pârâtei SC D. SA în limita a 43.095 m.p., suprafață din care face parte și terenul în litigiu.

În subsidiar, reclamanții au învederat faptul că, și în situația în care ar fi fost acordate despăgubirile și statul ar fi justificat un titlu valabil asupra terenului în litigiu, se impune restituirea acestuia către reclamanți, având în vedere că terenul expropriat nu a fost utilizat în termen de un an potrivit scopului pentru care a fost preluat, lucrările nu au fost începute și nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică, fiind incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Au menționat că suprafața de 43.095 m.p., din care face parte și suprafața de 4.442 m.p., a fost expropriată prin trecere în proprietatea Statului și în administrarea operativă directă a Consiliului Popular al Municipiului București, însă nici până în prezent nu a fost dată în folosința pârâtei SC D. SA pentru realizarea scopului exproprierii.

Astfel, prin adresa din 16 aprilie 1985, Întreprinderea D. a solicitat Consiliului Popular al Municipiului București să transfere terenul din folosința DGDAL - ului (aflată în subordinea acestuia) în folosința sa, fără însă ca solicitarea acesteia să se materializeze prin predarea terenului în litigiu.

Prin decizia nr. 1807 din 20 decembrie 1985, Biroul Permanent al Consiliului Popular al Municipiului București a început demersurile pentru transmiterea terenurilor expropriate în proprietatea Întreprinderii D., fără ca acestea să fie finalizate.

S-a mai arătat că, în repetate rânduri, D. a solicitat întocmirea formelor legale pentru preluarea terenului în suprafață de 43.095 m.p., conform Decretului nr. 223/1984, Decretului nr. 345/1984 și Deciziei nr. 1807/1985, dar nu în vederea realizării scopului prevăzut de actul de expropriere, iar în anul 1998 a fost emis pentru pârâta SC D. SA certificatul de atestare al dreptului de proprietate din 03 octombrie 1998 pentru suprafața totală de 65.095 m.p., emis de Ministerul Industriei și Comerțului, certificat care a fost anulat ca nelegal în limita a 43.095 m.p., prin sentința nr. 1458 din 29 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ, irevocabilă prin Decizia nr. 3564/2000 a Curții Supreme de Justiție.

Reclamanții au precizat că, în prezent, SC D. SA nu deține niciun titlu de proprietate cu privire la suprafața de teren de 43.095 m.p. expropriată prin Decretul prezidențial nr. 223 din 23 octombrie 1984. Având în vedere faptul că terenul expropriat nu a fost utilizat în termen de un an potrivit scopului pentru care a fost preluat, reclamanții au solicitat, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, retrocedarea terenului în suprafață de 4.442 m.p.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994; art. 5, 7, 8, 9 din Decretul nr. 467/1979; art. 480 C. civ.; Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Constituția României din 1974, art. 44 din Constituția României.

Prin întâmpinare, pârâta SC D. SA a solicitat, în principal, respingerea cererii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, respingerea cererii ca nefondată.

În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâta a arătat că nu i-a fost atribuit imobilul, astfel cum rezultă chiar din susținerile reclamaților și, prin urmare, acesteia nu-i revine nicio obligație de plată a despăgubirilor.

Pârâta a mai precizat că acțiunea în revendicare imobiliară este acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, or, SC D. SA nu este nici neproprietar și nici neposesor, așa încât nu poate figura ca atare în acest litigiu.

A menționat pârâta că acțiunea în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 04 octombrie 1998, a fost restrânsă la 22.000 m.p. Prin urmare, cu putere de lucru judecat, conform art. 166 C. proc. civ. și art. 1201 C. civ., toate pretențiile reclamanților au fost soluționate în mod definitiv și irevocabil, în sensul că acest litigiu nu vizează nici o suprafață de teren care s-ar fi aflat vreodată în proprietatea sau posesia pârâtei SC D. SA.

Referitor la capătul de cerere subsidiar, de obligare a pârâtelor să restituie reclamanților terenul în suprafață de 4.442 m.p., pârâta a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, menționând că suprafața de 43.095 m.p. nu este în proprietatea ori folosința pârâtei SC D. SA. În realitate, reclamanții vizează suprafața de 22.000 m.p., din care solicită restituirea suprafeței de 4.442 m.p., or, reclamanții nu contestă faptul că suprafața de 22.000 m.p. expropriată pentru cauză de utilitate publică și cu justă și prealabilă despăgubire nu ar fi fost utilizată potrivit scopului pentru care a fost preluată.

Având în vedere că scopul exproprierii a fost integral realizat în termen de 1 an de la data exproprierii, s-a arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 și nici Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, toate efectele ulterioare emiterii actului de expropriere fiind finalizate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994.

A mai precizat pârâta că reclamanților le-a fost reconstituit dreptul real de proprietate, iar în data de 21 octombrie 1997 s-a încheiat "Convenția" între toți coproprietarii îndrituiți, inclusiv cei trei reclamanți, prin care s-a delimitat hotarul între pârâta SC D. SA și terenurile învecinate din zonă. Această "Convenție"

are puterea unei "Tranzacții extrajudiciare" în accepțiunea art. 1704-1717 C. civ., inclusiv de a preîntâmpina un proces. În același sens este și "Procesul-verbal de determinarea a limitelor terenului aflat în patrimoniul SC D. SA București".

S-a mai arătat că, între timp, cei 3 reclamanți și-au înstrăinat, în întregime, suprafețele de teren, conform contractelor de vânzare-cumpărare anexate la întâmpinare, iar pe acestea subdobânditorii au edificat construcții, potrivit autorizațiilor de construire, de asemenea anexate.

Pârâtul Orașul Voluntari, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivare, a arătat că, prin hotărârea nr. 586 din 28 iulie 2004 a Comisiei Județene Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, reclamanții au fost validați cu suprafața de 4.442 m.p. În art. 2 al acestei hotărâri se specifică faptul că aceasta se va transmite Agenției Domeniilor Statului și Oficiului Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie în vederea punerii în aplicare.

Prin adresa din 07 octombrie 2006, reclamanta A., alături de B. și C., prin mandatar G., au solicitat înaintarea dosarului de despăgubiri în vederea obținerii acestora prin convertire în acțiuni la Fondul Proprietatea, deoarece prin hotărârea nr. 586 din 28 iulie 2004 Comisia Județeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor le-a recunoscut dreptul de proprietate pentru suprafața de 4.442 m.p., însă până la data depunerii adresei menționate nu au fost puși în posesie cu terenul atribuit.

Pârâta a menționat că reclamanții nu au depus nicio adresă din care să reiasă că aceștia au revenit asupra cererii prin care solicitau despăgubiri. Datorită faptului că nu există suficiente suprafețe de teren pentru restituirea proprietății solicitate prin cerere, anexa cuprinde persoanele fizice cărora li se va acorda diferența de teren neretrocedat, precum și cazuri în care nu sunt terenuri agricole pentru a fi reconstituite în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 cu modificările și completările ulterioare.

Deoarece Comisia Locală Voluntari se afla într-un mare deficit de teren, pârâta a considerat necesară introducerea în cauză a Agenției Domeniilor Statului, pentru a-i pune la dispoziție suprafața de teren, având în vedere că nu a primit prin protocol de predare-primire terenul de la Agenția Domeniilor Statului, procedura administrativă aflându-se în curs de desfășurare.

La data de 03 martie 2008, H. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv al Decretului prezidențial nr. 223 din 23 octombrie 1984, să se constate nulitatea absolută a exproprierii terenului în suprafață de 5.190 m.p. realizată în baza decretului amintit, să se constate că imobilul teren în suprafață de 4.442 m.p. situat în Voluntari, județul Ilfov, ce face obiectul prezentului litigiu, nu face obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, să se constate inexistența în patrimoniul pârâtelor a dreptului de proprietate asupra terenului menționat, să se constate existența în patrimoniul reclamanților și al intervenientei a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 4.442 m.p. situat la adresa amintită și să fie obligate pârâtele să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul menționat.

În motivare, intervenienta a arătat că este unicul moștenitor al defunctei I., decedată la 24 iulie 1988, iar defunctei sale mame i-a fost preluat imobilul teren în suprafață de 5.190 m.p. pe care îl deținea în coproprietate alături de reclamanți, prin aplicarea Decretului prezidențial nr. 223 din 23 octombrie 1984, din acest teren fiindu-le restituită în baza Legii nr. 18/1991 suprafața de 748 m.p.

Intervenienta a solicitat să se constate caracterul abuziv al Decretului Prezidențial nr. 223 din 23 octombrie 1984, având în vedere că așa-zisele exproprieri nu au constituit altceva decât o preluare forțată, lovită de nulitate absolută, a terenurilor ce aparțineau proprietarilor particulari din jurul Întreprinderii D., fără a exista necesitatea creări unei zone de siguranță și fără ca o asemenea zonă să fie realizată efectiv.

De asemenea, a solicitat să se constate nulitatea absolută a exproprierii realizate în baza Decretului Prezidențial nr. 223 din 23 octombrie 1984, având în vedere faptul că pentru imobilul în suprafață de 4.442 m.p. nu au fost achitate despăgubiri, încălcându-se astfel flagrant prevederile Constituției în vigoare la acel moment, legislația internă și tratatele internaționale la care Statul Român era parte.

A mai solicitat să se constate că imobilul teren în suprafață de 4.442 m.p. preluat prin Decretul nr. 223 din 23 octombrie 1984 nu face obiectul niciunei legi speciale de reparație, având în vedere faptul că, atât la data preluării, cât și în prezent, acesta este situat în extravilanul localității Voluntari, precum și faptul că acesta nu a fost adus în cooperativa agricolă și nici nu a fost preluat de către aceasta.

Intervenienta a mai arătat că dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul prezentului dosar nu se găsește în patrimoniul niciuneia dintre pârâte, având în vedere că transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat niciodată și implicit că acesta se regăsește în patrimoniul reclamanților și al intervenientei.

Prin încheierea de la termenul din 04 martie 2008, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de H.

Prin încheierea de la termenul din 15 aprilie 2008, tribunalul a admis excepția inadmisibilității capătului 2 din acțiune, întemeiat pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta SC D. SA și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a celor 3 pârâți.

La termenul din 16 septembrie 2008, ca urmare a decesului reclamantului C. la data de 10 iunie 2008, au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, J., K. și L. (conform certificatului de moștenitor din 17 septembrie 2008).

Prin sentința civilă nr. 1052 din 14 mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Orașul Voluntari prin primar și Municipiul București prin Primarul General, cu privire la capătul de cerere în revendicare, întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ. și a respins acest capăt de cerere din acțiunea precizată și din cererea de intervenție în interes propriu ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins, ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC D. SA și a respins ca neîntemeiat, capătul de cerere în revendicare, întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ. din acțiunea precizată, formulată de reclamanții A., prin mandatar G., B., L., J. și K., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta în interes propriu H., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA și a respins, ca inadmisibil, capătul 2 din acțiunea precizată, întemeiat pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, formulată de reclamanții A., B., J., K. și L., în contradictoriu cu pârâții SC D. SA, Orașul Voluntari, prin Primar și Municipiul București, prin Primarul General.

Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților și a intervenientei în interes propriu de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanții și intervenienta în interes propriu la plata către pârâta SC D. SA a sumei de 9.307,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. A din 12 august 1948 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, E. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 14.850 m.p. situat în comuna Colentina, județul Ilfov.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. B din 25 septembrie 1948 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, F. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 9.900 m.p., situat în comuna Colentina, județul Ilfov.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. X/1981, de pe urma defunctei F. au rămas ca moștenitori A., I., E., C. și B., iar de pe urma defunctului E. au rămas ca moștenitori A., I., C. și B.

De asemenea, de pe urma defunctei I. a rămas ca unică moștenitoare intervenienta în interes propriu H., situație în care tribunalul a constatat că reclamanții și intervenienta în interes propriu au făcut dovada calității de moștenitori ai foștilor proprietari, E. și F.

Prin Decretul Prezidențial nr. 223 din 23 octombrie 1984 a fost expropriată suprafața de teren de 43.095 m.p., în scopul realizării unei zone de siguranță la Întreprinderea D. București. Potrivit tabelului cuprinzând proprietarii ale căror imobile au fost expropriate prin Decretul nr. 223/1984, figurează A., I., C. și B., cu o suprafață de 5.190 m.p. teren expropriat, situat în comuna Voluntari, Sectorul Agricol Ilfov.

Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 08 octombrie 1998, pârâtei SC D. SA i-a fost atribuit terenul în suprafață de 65.095 m.p. situat în București. Astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 1458 din 29 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3564 din 05 decembrie 2000 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 08 octombrie 1998, emis de Ministerul Industriei și Comerțului în favoarea pârâtei SC D. SA, în limitele a 43.095 m.p., ca nelegal.

Tribunalul a constatat că atât cererea principală, astfel cum a fost precizată, cât și cererea de intervenție în interes propriu au ca obiect principal obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 4442 m.p., situat în Voluntari, județul Ilfov.

Tribunalul nu s-a pronunțat în mod distinct asupra solicitărilor reclamanților și intervenientei vizând constatarea caracterului abuziv al Decretului nr. 223/1984, a nulității absolute a acestuia, constatarea faptului că pârâții nu dețin un titlu valabil asupra imobilului, constatarea inexistenței în patrimoniul pârâților, respectiv a existenței în patrimoniul reclamanților a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, precum și constatarea că imobilul nu face obiectul legilor speciale de reparație. Având în vedere modalitatea în care au fost formulate cererile de chemare în judecată, precum și motivarea și temeiul de drept al acestora, tribunalul a apreciat că reclamanții și intervenienta au investit instanța cu soluționarea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun (art. 480 C. civ.).

Așadar, tribunalul s-a pronunțat numai cu privire la cele două capete de cerere în realizare ale acțiunii principale, astfel cum acestea au fost precizate oral de apărătorul reclamanților la termenul de judecată din 18 septembrie 2007, respectiv asupra acțiunii în revendicare în condițiile art. 480 C. civ. și asupra cererii de restituire a terenului în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, cu privire la aceasta din urmă fiind admisă excepția inadmisibilității, potrivit încheierii din data de 15 aprilie 2008.

Într-adevăr, în vederea comparării titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a analizat inclusiv valabilitatea titlului pârâților, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, constatând că Decretul nr. 223/1984 contravenea Constituției din anul 1965, dispozițiilor art. 480 și 481 C. civ., precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului, ratificată de Statul Român. Toate aceste acte normative garantau proprietatea privată și instituiau ca unică excepție exproprierea pentru cauză de utilitate publică, însă numai cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Or, în speță, din probele administrate rezultă că reclamanților și autoarei intervenientei nu le-au fost acordate despăgubiri pentru exproprierea terenului în suprafață de 5.190 m.p., așadar imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cu nerespectarea dispozițiilor legale și constituționale de la acea dată.

Având în vedere că prin prezenta acțiune reclamanții și intervenienta în interes propriu revendică suprafața de 4.442 m.p., iar din probele administrate rezultă că acesta este deținut de pârâta SC D. SA., tribunalul a apreciat că pârâta are calitate procesuală pasivă, fiind posesorul imobilului revendicat, situație în care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.

De asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Orașul Voluntari prin Primar și Municipiul București prin Primarul General, cu privire la capătul de cerere în revendicare, întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ. și a fost respins acest capăt de cerere din acțiunea precizată și din cererea de intervenție în interes propriu ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În acest sens, tribunalul a reținut că, din probele administrate, nu rezultă că acești pârâți ar deține suprafața de teren revendicată de 4442 m.p., situată în Voluntari, județul Ilfov, numai pârâta SC D. SA având calitatea de posesor al terenului cu privire la care reclamanții pretind un drept de proprietate.

Astfel cum rezultă din concluziile răspunsului la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul M., coroborat cu înscrisurile administrate în cauză (istoric de rol poștal) și cu aspectele menționate în raportul de expertiză topografică întocmit de expertul N., terenul deținut în prezent de pârâta SC D. SA este situat pe str. E., în timp ce suprafața de 5190 m.p. teren expropriat de la reclamanți era situată la nr. x (din care li s-a retrocedat suprafața de 748 m.p. situat la nr. z).

De asemenea, conform istoricului de rol fiscal al imobilului nr. x, rezultă că a figurat ca titular de rol fiscal autorul reclamanților și al intervenientei în nume propriu, E., clădirea fiind demolată în anul 1985.

Ambii experți care au fost desemnați în cauză pentru efectuarea expertizelor topografice au precizat că nu se poate stabili identitatea între suprafața de teren expropriată de la reclamanți prin Decretul nr. 223/1984 și terenul deținut de pârâta SC D. SA, astfel cum a fost restrânsă suprafața din certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 08 octombrie 1998.

Astfel cum rezultă din adresa emisă de Instituția Primarului Orașului Voluntari, terenul situat în Voluntari, nr. z a fost preluat de stat în perioada 1959-1960 astfel: suprafața de 22.000 m.p. a fost preluată prin Decretul CS nr. 362/1977 în vederea înființării SC D., iar suprafața de 43.095 m.p. a fost preluată în baza Decretului Prezidențial nr. 223/1984, aflându-se în administrarea Întreprinderii D. la data de 01 ianuarie 1990.

În consecință, tribunalul a constatat că reclamanții și intervenienta nu au făcut dovada faptului că există identitate între terenul proprietatea autorilor acestora (situat la nr. z și figurând în decretul de expropriere la nr. x) și terenul deținut de pârâta SC D. SA, respectiv a împrejurării că suprafața de teren revendicată de 4.442 m.p. ar fi situată în incinta pârâtei SC D. SA. De asemenea, din probele administrate nu rezultă amplasamentul exact al terenului în suprafață de 748 m.p., restituit reclamanților din suprafața expropriată de 5190 m.p., expertul N. menționând faptul că retrocedarea acestei suprafețe nu s-a făcut pe baza unei expertize prin reconstituirea vechiului amplasament.

Însă, conform mențiunilor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. C din 24 noiembrie 1997, reclamantele B. și A. au înstrăinat terenul în suprafață de 94,96 m.p., situat în Voluntari, (din totalul de 748 m.p., teren dobândit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 16 martie 1995 eliberat de Prefectura Municipiului București). Rezultă așadar, că terenul retrocedat în suprafață de 748 m.p. era situat la nr. z, cu toate că terenul expropriat de la reclamanți prin Decretul nr. 223/1984, în suprafață de 5190 mp, este situat, potrivit anexei decretului, la nr. x.

Împrejurarea că în anexa Hotărârii nr. 586 din 28 iulie 2004 emise de Comisia Județeană Ilfov se menționează suprafața de 4.442 m.p., precum și denumirea pârâtei SC D. SA, nu dovedește faptul că pârâta ar poseda terenul revendicat de reclamanți și intervenientă, atât timp cât experții nu au putut stabili cu exactitate acest aspect.

În consecință, s-a apreciat neîntemeiată acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., formulată de reclamanți și intervenienta în interes propriu.

Având în vedere admiterea excepției inadmisibilității potrivit încheierii din data de 15 aprilie 2008, tribunalul a respins ca inadmisibil capătul 2 din acțiunea precizată, întemeiat pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a respins cererea reclamanților și a intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată, aceștia fiind obligați la plata către pârâta SC D. SA a sumei de 9.307,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, achitat potrivit ordinului de plată depus la dosar.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții K., A., B., J. și L., care au susținut în esență, următoarele:

Lipsa identității dintre terenul expropriat și cel folosit de către pârâta SC D. SA - reținută ca argument de respingere a acțiunii de către prima instanță - a rezultat din greșita raportare exclusivă la concluziile lapidare și echivoce ale expertul M., ca răspuns la obiecțiunile pârâtei, și nu prin raportare la întregul material probator.

Calitatea reclamanților de proprietari ai terenului în discuție rezultă atât din "Convenția" încheiată între părți, cât și din Hotărârea Comisiei Județene Ilfov nr. 586 din 28 iulie 2004 (care atestă fără echivoc faptul că ei, reclamanții-apelanți, au dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafața de 4.442 m.p. deținută de SC D. SA, dar care nu poate fi restituită în natură întrucât nu se află la dispoziția Comisiei Locale de Fond Funciar Voluntari), ceea ce impune efectuarea unei noi expertize topografice.

Cât privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Primăria Municipiului București și Primăria Orașului Voluntari, prin primari, apelanții-reclamanți învederează că acestea nu se pot erija în entități care nu au nicio legătură cu această speță, întrucât dețin, sau au deținut, calitatea de autoritate publică competentă implicată în gestionarea proprietății asupra acestui teren.

Pe fondul cauzei, au solicitat a se observa caracterul legitim al cererii introductive și să se dispună restituirea terenului în suprafață de 4.442 m.p. în patrimoniul adevăraților săi proprietari.

Prin decizia civilă nr. 517A din 09 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți, a desființat în parte sentința apelată și a trimis spre rejudecare la Tribunalul București cererea principală formulată de reclamanți în contradictoriu cu SC D. SA având ca obiect revendicarea suprafeței deținută de pârâta SC D. SA, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză, cu supliment, întocmit în apel de expertul O., delimitată între punctele 10-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21, pe schița anexă. Totodată, s-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și s-au compensat cheltuielile de judecată efectuate în apel de recurenți și intimata-pârâtă SC D. SA.

Curtea a constatat nefondate criticile referitoare la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Orașul Voluntari și Municipiul București

Totodată, Curtea a constatat că s-a dovedit identitatea dintre SC D. SA și deținătorul terenului revendicat, în parte, pentru suprafața de 1.341 m.p., conform înscrisurilor comunicate de Biroul de carte funciară și raportului de expertiză, cu supliment, întocmit de expertul O.

Curtea a constatat că tribunalul a soluționat de fapt cauza în contradictoriu cu SC D. SA fără a intra în cercetarea fondului, situație în care, în raport de dispozițiile art. 297 C. proc. civ., aplicabil cauzei în forma anterioară Legii nr. 202/2010, față de data declanșării litigiului și art. XXII din Legea nr. 202/2010, se impune desființarea cu trimitere a sentinței apelate pentru rejudecarea cererii principale formulate de reclamanți în contradictoriu cu SC D. SA, în parte, anume pentru suprafața menționată mai sus ca fiind deținută de această pârâtă, pentru restul suprafeței soluția de respingere rămânând corectă

Prin decizia civilă nr. 999 din 03 aprilie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins ca nefondat, recursul declarat de recurenta - pârâtă SC D. SA împotriva încheierii de ședință din 14 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a admis recursurile declarate de reclamanții B., L., A., K., J., de intervenientele P. și R. și de pârâta SC D. SA împotriva deciziei nr. 517 A din 9 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Analizând recursurile declarate împotriva deciziei nr. 517 A din 9 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (1) și 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece atât reclamanții cât și pârâta au formulat corect critici în sensul greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care s-a apreciat că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Împrejurarea că pe baza probatoriului suplimentar administrat în apel, Curtea de apel a reținut, sub aspectul situației de fapt, o suprapunere de terenuri pe care tribunalul nu a constatat-o, nu înseamnă că fondul cauzei nu a fost cercetat.

Or, ca instanță de control judiciar care are și competența de a devolua, în condițiile legii, fondul cauzei, Curtea de apel poate reține o altă situație de fapt însă va face propria analiză a raportului juridic dedus judecății, nefiind legală soluția de desființare parțială a sentinței pentru ca prima instanță să purceadă la cercetarea fondului în raport de o situație de fapt nouă.

Examinând, în continuare, recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte a reținut că această parte a susținut și faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul limitelor devoluțiunii în faza procesuală a apelului, întrucât reclamanții nu au adus veritabile critici sentinței apelate și nu și-au probat pretențiile.

Înalta Curte a reținut că aceste critici nu sunt fondate, instanța de apel făcând o corectă sinteză a criticilor de apel; cu referire la nedovedirea pretențiilor deduse judecății, s-a constatat că sancțiunea o poate reprezenta respingerea cererii iar nu necercetarea motivelor de apel; în consecință, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile prin care recurenta-pârâtă a învederat că, față de dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, instanțele de judecată nu sunt competente general să soluționeze cererea privitoare la suprafața de 1.341 m.p., Înalta Curte a reținut că limitele judecății sunt fixate de reclamant, nu de pârât, iar cererea de chemare în judecată dedusă judecății, astfel cum a fost calificată de instanțele de fond, este o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. care este de competența instanțelor judecătorești.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte a reținut că acelea care vizează soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Orașul Voluntari și Municipiul București (de admitere), menținută de instanța de apel, sunt vădit nefondate. Reclamanții nu au formulat în apel critici privitoare la calificarea pe care tribunalul a dat-o cererii de chemare în judecată, astfel că, pentru stabilirea calității procesuale pasive s-au avut în vedere: cererea în realizarea dreptului și calitatea de posesor al terenului.

Recurenții-reclamanți, care au beneficiat și de asistență juridică, nu pot invoca încălcarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a cercetat cauza, din oficiu, sub toate aspectele, în condițiile în care au formulat motive de apel prin care au circumscris limitele devoluțiunii, fără a critica sentința în legătură cu calificarea pretențiilor deduse judecății de către prima instanță. Or, art. 292 C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți, prevede la alin. (1), tocmai limitele în care instanța de apel va soluționa calea de atac, în ipoteza în care apelul a fost motivat.

Pe de altă parte, recurenții-reclamanți sunt în eroare atunci când susțin că unul din motivele pentru care instanța de apel a dispus desființarea sentinței este acela că nu au fost soluționate "mai multe chestiuni în această cauză."

Din ambiguitatea criticilor formulate, Înalta Curte a reținut că prin sintagma "mai multe chestiuni în această cauză", reprezentantul convențional al recurenților-reclamanți, care a semnat cererea de recurs, a avut în vedere capetele de cerere de chemare în judecată pe care tribunalul nu le-a soluționat în mod distinct.

Însă din decizia ce face obiectul controlului judiciar rezultă fără echivoc faptul că soluția de admitere a apelului reclamanților a avut la bază alte motive.

Cu referire la dispozițiile art. 287 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că acestea stipulează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de apel. Cum apelul declarat în cauză a fost exercitat de reclamanți, lor le incumba obligația de a respecta aceste dispoziții.

Instanța de apel a respectat prescripțiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., incident în speță, recurenții-reclamanți făcând o evidentă confuzie între dispozițiile celor două alineate care compun acest articol.

Găsind soluția primei instanțe ca fiind temeinică și legală sub aspectul lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți persoane juridice, Curtea de apel nu avea nici un temei legal pentru a dispune, sub acest aspect, rejudecarea, întrucât admiterea în mod corect a unei excepții dirimante (cum este și excepția lipsei calității procesuale pasive), duce la împiedicarea soluționării fondului cererii de chemare în judecată.

Față de limitele învestirii primei instanțe, astfel cum au fost calificate în mod explicit prin sentința pronunțată de Tribunalul București, nu se impune analiza criticilor privitoare la admisibilitatea cererilor în constatare și nu pot fi primite susținerile conform cărora, sub acest aspect, anumite motive de apel ar fi rezultat din dezbateri.

Celelalte susțineri ale recurenților-reclamanți, subsumate celei de-a doua critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu reprezintă critici de nelegalitate, astfel că nu se impune examinarea lor.

Cu referire la criticile prin care, în cererea de recurs, comună cu cea a reclamanților, intervenientele P. și R. au arătat că decizia curții de apel nu este legală în ceea ce le privește, prin raportare la dispozițiile art. 48 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că sunt fondate întrucât aceste părți sunt succesoarele intervenientei H., decedată pe parcursul procesului (la data de 19 august 2012) care a avut o poziție procesuală comună cu a reclamanților, întemeindu-și pretențiile pe un drept comun.

Or, considerentele sumare ale Curții de apel, în sensul că soluția dată cererii de intervenție nu este afectată de judecata acestei căi de atac, sunt insuficiente pentru a lămuri situația acestor părți în proces și pentru a permite un veritabil control de legalitate.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a menționat că, pentru a putea fi incident acest motiv de recurs, este necesar ca prin actul de învestire a instanței (cerere de chemare în judecată, cerere reconvențională, cerere de intervenție voluntară principală, etc.) să se pună în discuție interpretarea unui act juridic.

Nu se circumscriu acestui motiv de recurs criticile prin care se invocă modul în care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și a interpretat probele administrate în cauză, chiar atunci când acestea ar consta în înscrisuri. Prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și la considerentele expuse, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este, prin ipoteză, incident în cauză; criticile formulate nu pot fi examinate nici din perspectiva altui motiv de recurs prevăzut de art. 304 C. proc. civ. întrucât pun în discuție doar aspecte de temeinicie a deciziei recurate.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 428 A din 2 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1052 din 14 mai 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu, a obligat pârâta SC D. SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților și intervenienților suprafața de teren de 2451 m.p. situată în Voluntari, jud. Ilfov, a obligat pe aceeași pârâtă la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către apelanții reclamanți și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Asupra criticilor care au vizat soluția de admitere dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Orașul Voluntari și Municipiul București, instanța de apel a reținut că instanța de casare s-a pronunțat ferm (prin decizia civilă nr. 999 din 03 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă), în sensul că acestea sunt vădit nefondate, constatând astfel că cel de-al doilea motiv de apel al reclamanților este lipsit de eficiență în rejudecare. De asemenea, instanța de apel a reținut că tot instanța de casare a stabilit că nu se impune analiza criticilor privitoare la admisibilitatea cererilor în constatare.

În consecință, Curtea de apel a considerat că este învestită exclusiv cu analiza fondului revendicării, vizat în primul și al treilea motiv de apel al reclamanților.

Asupra acestuia, instanța de apel, în rejudecare, a administrat în completare probatorii constând în acte și supliment la expertiza topografică O. (administrată în apelul precedent), pentru delimitarea pe planul de situație a suprafeței revendicate de 4.442 m.p. (cât și a suprafețelor atribuite sau deținute de către pârâta SC D. SA), cu identificarea posesorilor ei.

Instanța de apel a reținut că, atât cererea principală, astfel cum a fost precizată, cât și cererea de intervenție în interes propriu au ca obiect principal obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 4.442 m.p., situat în Voluntari, județul Ilfov, reclamanții și intervenienții învestind instanța cu soluționarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.).

Verificând ipoteza specifică acțiunii în revendicare, constând în acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, Curtea de apel a reținut că titlul dovedit al autorilor comuni reclamanților și moștenitorilor intervenientei asupra terenului revendicat nu a fost contestat, ci recunoscut atât prin "Convenția" din 21 octombrie 1997 încheiată între toți coproprietarii, inclusiv cei trei reclamanți, prin care s-a delimitat hotarul între pârâta SC D. SA și terenurile învecinate din zonă, cât și prin Hotărârea Comisiei Județene Ilfov nr. 586 din 28 iulie 2004, care atestă că reclamanții-apelanți au dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafața de 4.442 m.p. aflată în detenția SC D. SA, dar care nu poate fi restituit în natură, întrucât nu se află la dispoziția Comisiei Locale de Fond Funciar Voluntari. Acest demers administrativ nu a fost finalizat, astfel cum rezultă și din răspunsul apelanților la interpelarea instanței din 17 decembrie 2015.

Instanța de apel a mai reținut că, prin sentința nr. 1458 din 29 noiembrie 1999, definitivă și irevocabilă, Curtea de Apel București a reținut faptul că SC D. SA nu justifică niciun drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 43.095 m.p., suprafață din care face parte și terenul în litigiu, și nici de a-i fi emis un titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990, fapt pentru care a fost admisă acțiunea reclamanților și a fost anulat certificatul de atestare al dreptului de proprietate din 03 octombrie 1998 emis de Ministerul Industriei și Comerțului în favoarea pârâtei SC D. SA.

Față de aceste constatări, Curtea a concluzionat că reclamanții și intervenienții justifică un titlu valabil asupra imobilului revendicat.

În ceea ce privește posesia, Curtea a reținut din probele administrate în apel, respectiv extrasele emise de Biroul de carte funciară și suplimentul raportului de expertiză topografică completat, întocmit de expertul O., că din terenul revendicat, pârâta SC D. SA are în posesie o suprafață de 1.342 m.p. (anume cea delimitată în schița anexă aflată la dosar curent apel - anexa 5 a expertizei - între punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-12), conform documentației cadastrale înscrisă în evidențele de carte funciară pe numele pârâtei.

Totodată suplimentul raportului de expertiză topografică completat a evidențiat existența fără acte în posesia pârâtei SC D. SA, a unei platforme de beton ce se include în terenul revendicat și care are suprafața de 1.109 m.p.

În raport de aceste probatorii, Curtea a apreciat că este dovedită în parte identitatea pârâtei SC D. SA ca deținător parțial al terenului revendicat, respectiv pentru suprafața totală de 2.451 m.p., situată în Voluntari, județul Ilfov, rezultată din însumarea celor două suprafețe astfel cum au fost indicate.

Pentru diferența de suprafață, expertul a menționat existența unui drum asfaltat în suprafață de 670 m.p., a unui spațiu verde în suprafață de 685 m.p. și a unei construcții C1 în suprafață de 636 m.p., ai căror posesori nu au fost indicați. Cu privire la aceste suprafețe de teren curtea de apel a reținut că nu se poate pronunța, deoarece verificările sale sunt limitate la pârâții care au fost menționați în cererea principală, astfel cum a fost precizată, ca și în cererea de intervenție în interes propriu.

Ca atare, instanța de apel a concluzionat că, pentru suprafața de teren de 2.451 m.p., pârâta SC D. SA are calitate procesuală pasivă în cauza prezentă, prin raportare la obiectul ei, iar pentru restul suprafeței revendicate nu există această calitate, de vreme ce D. SA nu este deținător.

Împotriva deciziei nr. 428/A din data de 02 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007* a declarat recurs pârâta SC D. SA, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta arată că decizia recurată este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9, teza I C. proc. civ.,), dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9, teza III C. proc. civ.) și cuprinde o motivare contradictorie (art. 304 pct. 7, teza II C. proc. civ.).

Prima critică de nelegalitate adusă hotărârii instanței de apel privește încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., text de lege care instituie limitele devoluțiunii în apel. În dezvoltarea acestei critici, recurenta arată că, la termenul din data de 18 decembrie 2015, instanța de judecată a apelului, din oficiu, a dispus suplimentarea raportului de expertiza topografică de către același expert, în sensul precizării delimitării clare pe toate laturile, pe plan de situație, a suprafeței de 22.000 m.p. atribuită pârâtei D. SA prin Decretul CS nr. 362/1977; delimitării pe plan de situație a suprafeței deținute de către pârâta D. SA care excede limitelor suprafeței mai sus indicate, cât și a celei care se suprapune cu suprafața revendicată în cauză de 4.442 m.p., atât în fapt, cât și în acte; identificarea posesiei, respectiv a tuturor posesorilor întregii suprafețe revendicate de 4.442 m.p.

Recurenta consideră că, în acest mod, prin stabilirea de către instanța de apel a trei obiective suplimentare ale expertizei topografice, dispuse din oficiu, iar nu încuviințate, în această etapă procesuală, nu se putea avea ca efect lărgirea limitelor devoluțiunii în apel, aceste limite rămânând - în puterea prevederilor art. 294 și 295 C. proc. civ. - circumscrise criticilor ce constituie motivele de apel.

A doua critică de nelegalitate vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ. din 1864 conform cărora:

"

Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege".

Recurenta arată că, pentru a pronunța soluția de admitere a apelului, Curtea de apel a motivat în sensul că "ceea ce s-a verificat în rejudecarea prezentului apel al reclamanților, constă în ipoteza specifică acțiunii în revendicare constând în acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar".

Recurenta susține că în mod greșit a fost aplicat art. 480 C. civ. și cu privire la existența calității de proprietari neposesori a reclamanților și intervenienților care ar fi justificat "un titlu valabil asupra imobilului nerevendicat", respectiv a terenului situat în localitatea Voluntari.

Apoi, aprecierea instanței apelului că pârâta-recurentă D. SA ar fi un posesor neproprietar încalcă principiul disponibilității având în vedere că prin cererea introductivă de instanță reclamanții inițiali și-au motivat cererea prin aceea că "nici până în prezent, de mai bine de 23 de ani, terenul nici măcar nu a fost predat în mod legal către pârâta SC D. SA în vederea realizării de către aceasta a scopului pentru care terenul a fost expropriat în mod nelegal și că "lipsa necesități amenajării unei zone de siguranță rezultă și din faptul că până în prezent nu a fost transmis către întreprinderea D. în vederea realizării scopului exproprierii". Cu alte cuvinte, consideră recurenta, terenul revendicat nu s-a aflat niciodată în posesia D. SA, care nu a fost așadar "posesor neproprietar" pentru a-i fi aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ.

Se mai arată de către recurentă că, potrivit "Tabelului cuprinzând proprietarii ale căror imobile, situate în Municipiul București, se expropriază și se trec în proprietatea statului", anexă la Decretul nr. 223/1984, terenul autorilor reclamanților și intervenienților (defuncții A., I., C. și B.) se afla situat în, șos. E., nr. x, comuna Voluntari, sectorul agricol Ilfov, iar conform înscrisului denumit "Adeverință"

emis de Instituția Primarului Voluntari, administrat la termenul din 08 noiembrie 2013, în precedentul apel, s-a probat că D. SA este "... înregistrat(ă) ... în str. E. nr. y". Cu alte cuvinte, reclamanții și intervenienții nu au justificat "un titlu valabil" cu privire la teren.

Nefiind întrunite cele două condiții cumulative ale revendicării imobiliare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este vădită lipsa de temei legal a deciziei recurate.

Al treilea motiv de nelegalitate a deciziei recurate invocat de recurenta pârâtă este acela că deși instanța de apel a admis, pe fond, apelul și, în parte, cererea introductivă și de intervenție, motivarea finală a acesteia este că " (...) pentru suprafața de teren de 2.451 m.p., pârâta SC D. SA are calitate procesuală pasivă în cauza prezentă, prin raportare la obiectul ei, iar pentru restul suprafeței revendicate nu există această calitate, de vreme ce D. SA nu este deținător". Adică soluția a fost motivată exclusiv pe o excepție și anume aceea a existenței/inexistenței calității procesuale pasive a recurentei, fiind evidentă motivarea contradictorie a deciziei recurate, motiv de casare impus de art. 304 pct. 7, teza II C. proc. civ.

În finalul memoriului de recurs, se arată că cererea introductivă de instanță și cea de apel nu au fost legal timbrate, de asemenea, recurenta nu timbrează recursul, urmând ca instanța de control judiciar, în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 (tempus regit actum) să oblige reclamanții și intervenienții la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar conform art. 2 alin. (1) din aceeași lege, față de caracterul evaluabil în bani al acțiunii, recurenta urmând a achita apoi taxele cuvenite.

Examinând decizia recurată în limitele motivelor de recurs invocate Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică de nelegalitate privind pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., este nefondată. Potrivit textului legal menționat:

"

Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu. Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei".

Recurenta susține că, prin stabilirea de către instanța de