ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3018/2018

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10.04.2008pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., D., S.C. E. S.R.L., F., Primăria Municipiului București și Prefectura Municipiului București și sectorului Agricol Ilfov și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: să oblige pârâta S.C. E. S.R.L. să le lase în deplină proprietate și liniștită imobilul situat în București, str. x sau y, format din construcție, două camere și dependințe, în suprafață la sol de 55,57 mp (suprafață utilă de 77,95 mp) și teren în suprafață de 62,88 mp; să oblige pârâta S.C. E. S.R.L., pe calea acțiunii oblice, sa lase Primăriei Municipiului București - Consiliului General al Municipiului București, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren suprafață de 417,12 mp aflat în str. x (sau str. y) București; să constate nulitatea absolută a următoarelor înscrisuri: Ordinul nr. 241/23.08.1994 emis de Prefectura Municipiului București și sectorului Agricol Ilfov, tranzacția din 10.05.2007 care stă la baza pronunțării sentinței civile nr. 7394 din 14.05.2007 a Judecătoriei sectorului 1 București și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18.07.2007, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1717 din 16.12.2010, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată la data de 05.01.2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale cât privește cererea de constatare a nulității Ordinului nr. 241 din 23.08.1994 emis de Prefectura Municipiului București, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 București și a suspendat judecata celorlalte capete ale cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va pronunța cu privire la anularea Ordinului Prefectului nr. 241 din 23.08.1994.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 01.03.2012, sub nr. x/2011, iar prin încheierea din data de 07.12.2011 s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea cererii de anulare a Ordinului prefectului nr. 241 din 23.08.1994.

În urma disjungerii, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a format dosarul înregistrat sub nr. x/2011, cauza fiind repusă pe rol la data de 12.12.2012 ca urmare a pronunțării soluției în dosarul nr. x/2011.

La termenul de judecată din data de 12.12.2012, reclamanții au depus o cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei S.C. E. S.R.L. la plata sumei de 31.053 RON, reprezentând contravaloarea construcției care a pierit în urma unui incendiu în data de 09.05.2009.

La același termen de judecată, tribunalul a constatat că Prefectura sectorului Agricol Ilfov nu mai are calitate procesuală în cauză, însă având în vedere poziția reclamanților, a menținut în cauză pârâta Prefectura Municipiului București.

Prin sentința civilă nr. 891 din 08.07.2014, Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea precizată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B.

Prin Decizia nr. 487 din 28.06.2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea precizată, a obligat pârâta S.C. E. S.R-L. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților terenul în suprafață de 62,88 mp situat sub construcția în prezent arsă, situat în București, str. y, București a obligat pârâta S.C. E. S.R.L. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie Municipiului București terenul liber de construcție, în suprafață de 416,3 mp, diferența dintre totalul de 479,18 mp din imobilul situat în București, str. x/y, București identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert G., și terenul situat sub construcție, de 62,88 mp și a obligat pârâta S.C. E. S.R.L. să plătească reclamanților suma de 31.053 RON reprezentând contravaloarea construcției. A menținut dispoziția de respingere în rest a acțiunii precizate. A obligat pârâta S.C. E. S.R.L. să plătească reclamanților suma de 4.000 RON cheltuieli de judecată în fond și 3.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

I. Dat fiind că în speță se invocă de către apelanții-reclamanți o neconcordanță între adresa menționată în contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 03.10.1996 și în contractul de închiriere nr. x din 10.06.1992, respectiv București, str. x, București și perimetrul real al imobilului transmis, identificat grafic (la pct. 2 din contractul de vânzare-cumpărare s-a prevăzut că "se anexează schița de plan ce face parte din prezentul contract") și care ar corespunde actualei adrese București, trebuie stabilit, pe baza probelor administrate în cauză, care este conturul terenului (de sub construcție și liber de construcție) obiect al celor două contracte menționate.

Analizând probele administrate sub acest aspect, instanța de apel a concluzionat ca terenul dobândit de apelanții-reclamanți este cel pe care există construcția aflată în prezent în posesia S.C. E. S.R.L. și care are adresa actuală București.

Imobilul pentru care S.C. H. S.A. avea în evidențe adresa București, str. x este chiar cel în litigiu. Ca atare, folosirea acestei adrese în contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 03.10.1996 se explică prin neactualizarea bazei sale de date în acord cu modificările operate prin planurile topografice ulterioare. întregul imobil apare ca fiind naționalizat la data de 20.04.1950 în temeiul unui proces-verbal întocmit pe baza Decretului nr. 92/1950, de la I.

În concluzie, părțile din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 03.10.1996 au avut reprezentarea terenului transmis ca fiind cel cu configurația corespunzătoare actualei adrese București, existând astfel o suprapunere cu imobilul dobândit de S.C. E. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18.07.2007.

Instanța de apel a considerat că în cauză trebuie să aplice regula consacrată în materia revendicării imobiliare pentru ipoteza în care titlurile emană de la autori diferiți, iar nu un alt criteriu de preferință, pentru a da câștig de cauză intimatei-pârâte, pe considerentul că aceasta și-a întocmit prima documentația cadastrală și și-a înscris prima imobilul în cartea funciară, dat fiind că această regulă se aplică pentru o situație distinctă, aceea în care titlurile provin de la același autor.

Astfel, titlul de proprietate al statului este actul administrativ individual de preluare din 20.04.1950, iar autorul statului (pentru terenul liber de construcție) și indirect al autorilor-reclamanți (pentru terenul de sub construcție, cumpărat de la stat) este fostul proprietar, fie că este vorba de I., fie de moștenitorii lui J., de la care a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950 (fără a fi enumerat în lista-anexă inițială).

Pe de altă parte, titlul de proprietate invocat de intimata-pârâtă S.C. E. S.R.L. este contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18.07.2007, prin care a dobândit imobilul în litigiu de la vânzătorii C. și D.

Analizând probele administrate în cauză, instanța de apel a concluzionat că titlul apelanților-reclamanți și al statului provin de la adevăratul proprietar, în timp ce titlurile autorilor intimatei-pârâte S.C. E. S.R.L. nu au corespondent în realitate. Prin urmare, titlul de proprietate al primilor este preferabil, urmând ca intimata-pârâtă să fie obligată să predea posesia terenului și, întrucât construcția a pierit, acțiunea în revendicare fiind transformată sub acest aspect într-una în despăgubiri, să plătească suma ce reprezintă contravaloarea acesteia.

În ceea ce privește acțiunea oblică, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 974 C. civ., și a reținut că, prin contractul de închiriere nr. x din 10.06.1992 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin S.C. H. S.A. (terenul fiind în proprietatea Municipiului București), apelanții-reclamanți au dobândit un drept de folosință asupra terenului de sub construcție (asupra cărora au devenit ulterior proprietari) și asupra celui de construcții. Acest contract a fost prelungit succesiv de drept în temeiul Legii nr. 17/1994, O.U.G. nr. 40/1999, O.U.G. nr. 8/2004,0. U.G. nr. 44/2009.

Analizând drepturile și obligațiile părților izvorâte din locațiune, astfel cum aceasta este reglementată de art. 1411 C. civ., curtea de apel a apreciat că nimic nu impune chiriașului să se limiteze la a invoca garanția pentru tulburările de drept provenite prin faptele terților, dacă sunt întrunite condițiile unei alte acțiuni, cum este acțiunea oblică, asumându-și costurile și riscurile acesteia.

Or, aceste cerințe sunt întrunite, pentru că: locatorul, Municipiul București, a fost inactiv, acestea nepreluând nici acțiunea introdusă de apelanții-reclamanți; interesul apelanților-reclamanți este să poată să-și exercite dreptul de folosință asupra curții, tară de care nu pot nici să-și exercite în condiții adecvate dreptul de proprietate asupra terenului care s-a situat sub construcția în prezent arsă, ce nu are ieșire la drumul public; creanța corelativă obligației locatorului este de a asigura locatarului folosința lucrului pe toată durata locațiunii este certă, lichidă și exigibilă.

În aceste condiții, curtea de apel a constatat caracterul întemeiat și al celui de-al doilea capăt de cerere.

Sub un alt aspect, instanța de apei a reținut că Municipiul București este titularul dreptului de proprietate asupra terenului, iar nu Primăria Municipiului București, care are numai calitatea de a reprezenta în justiție unitatea administrativ-teritorială (art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001).

În fine, curtea de apel a reținut că identificarea terenului tăcută de expertul G. este corectă, fiind avizată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, suprapunerea de 5 mp cu imobilul situat în București, str. x București neavând legătură cu imobilul pentru care a făcut obiectul acțiunii în revendicare și acțiunii oblice în ceea ce privește efectele juridice ale calității intimatei-pârâte S.C. E. S.R.L. de subdobânditor de bună-credință, instanța de apel a reținut următoarele:

Problema efectelor față de terți ale admiterii acțiunii în revendicare își găsește în prezent rezolvarea, pentru imobilele înscrise în cartea funciară, în regulile de carte funciară prevăzute de Legea nr. 7/1996, iar nu în prevederile C. civ., exprese sau deduse pe cale de interpretare.

După ce a expus o serie de considerații teoretice în legătură cu principiul publicității materiale, reglementat de art. 31 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data de 20.06.2007 (data efectuării înscrierii sentinței civile nr. 7394 din 14.05.2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, care reprezintă titlului de proprietate al autorilor intimatei-pârâte S.C. E. S.R.L.), instanța de apel a concluzionat că, așa cum rezultă din prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996, în regulă generală acțiunea în revendicare poate fi intentată de adevăratul proprietar cu succes împotriva subdobânditorului de bună-credință în termen de 3 ani de ia data înregistrării cererii de înscriere formulată de cumpărătorul inițial și ar trebui respinsă dacă este formulată după expirarea acestui termen.

Or, în cauză, întrucât la data introducerii prezentei acțiuni (10.04.2008) nu trecuseră 3 ani de la data înscrierii autorilor nemijlociți ai intimatei-pârâte S.C. E. S.R.L. în cartea funciară (20.06-2007), principiul publicității materiale nu acționează.

Referitor la constatarea nulității absolute a tranzacției din 10.07.2007 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18.07.2007, curtea de apel a reținut, în primul rând, că apelanții-reclamanți nu au indicat cauza de nulitate.

Faptul că cele două acte de transmisiune nu provin de la adevăratul proprietar, în sine, nu constituie o cauză de nulitate absolută, ci una de nulitate relativă, pentru că soluția tradițională în dreptul civil român, impusă de o jurisprudență constantă și de literatura de specialitate, este aceea că vânzarea lucrului altuia este lovită de nulitate relativă, ce nu poate fi invocată decât de părțile contractului. Excepția o constituie încheierea contractului în cunoștință de cauză, adică cu rea-credință, știind că lucrai vândut este proprietatea altei persoane, care, reprezentând o operațiune speculativă, are o cauză ilicită și este nulă absolut în baza art. 968 C. civ.

Or, în cauză, nu s-a dovedit conivența intimaților-pârâți F., C. și D., cu atât mai mult a intimatei-pârâte S.C. E. S.R.L.

Împotriva acestei decizii (inclusiv a încheierii din data de 14 iunie 2016), a declarat recurs pârâta S.C. E. S.R.L.

Prin Decizia nr. 205 din 31.01.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta S.C. E. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 487 din 28.06.2016 și a încheierii din data de 14 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 30, art. 31 și art. 34 din Legea nr. 7/1996, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece criteriul de preferabilitate a titlului înscris primul în cartea funciară se aplică în cazul comparării a două titluri de proprietate ce provin de la un autor comun, iar nu când titlurile provin de la autori diferiți, cum este cazul în speță.

Instanța de recurs a considerat că este nefondat motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanți cu încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 7394 din 14.05,2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă irevocabilă, a dispozițiilor art. 1201 C. civ. din 1864, a principiului securității juridice consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, a dispozițiilor care ocrotesc dreptul de proprietate privată al recurentei și anume art. 480 din C. civ. din 1864, art. 44, art. 136 din Constituția României, art. 1 paragraf 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Nu s-a putut reține în speță excepția puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 7394 din 14.05.2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă irevocabilă, și aplicarea dispozițiilor art. 1201 C. civ. din 1864, având în vedere că nu există identitate de obiect, cauză și părți între litigiul în care s-a pronunțat sentința menționata anterior și cel de față, situație necontestată de către recurentă. Cu atât mai mult, în cadrul acelui proces nu s-a analizat titlul de proprietate al reclamanților, iar pe de altă parte, hotărârea nefiind motivată, nu rezultă dacă a fost analizat titlul antecesorilor recurentului, în cadrul acesteia reținându-se doar că părțile au încheiat o tranzacție. Nefiind întrunită condiția identității de obiect, cauză și părți, potrivit art. 1201 C. civ. hotărârea invocată nu poate fi opusă reclamanților din prezentul litigiu.

Astfel, nu a putut fi reținută, din această perspectivă, încălcarea dreptului la un proces echitabil și a securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se susține că, în cadrul analizării dispozițiilor care reglementează regimul juridic al acțiunii în revendicare, instanța de apel a aplicat în mod greșit legea, fiind ignorate efectele instituției proprietății aparente, Înalta Curte a reținut că recurenta pârâtă nu a invocat în mod expres principiul proprietarului aparent ca mod de dobândire a proprietății, și cu atât mai puțin prevederile art. 17 din Noul C. civ. în plus, din argumentele de fapt invocate în apărare nu rezultă cu evidență că aceasta ar fi înțeles să invoce o astfel de instituție în apărare, iar nu criterii distincte de preferabilitate a dreptului său de proprietate. Astfel nu se poate reține o eventuală greșeală de calificare de către instanța de apel a acestor apărări și, prin urmare, nici nemotivarea hotărârii sub acest aspect.

De altfel, dispozițiile Noului C. civ. (art. 17) nu se aplică în litigiul de față, ținând cont că principiul proprietății aparente, chiar potrivit doctrinei recente, este considerat un mod de dobândire a proprietății, astfel că sunt aplicabile dispozițiile legale de la data pretinsei dobândiri a proprietății, care coincide cu încheierea contractului cu proprietarul aparent.

Înalta Curte a reținut că instanța de apel nu a analizat buna-credință la data încheierii actului, invocată de către recurentă, în mod separat, ci a considerat implicit, că aplicând regulile generale, buna credință a subdobânditorului ia data încheierii contractului nu este relevantă în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate ce provin de la autori diferiți.

Înalta Curte a mai reținut că regulile publicității imobiliare nu se aplică în cazul comparării de titluri ce provin de la autori diferiți, fiind astfel străină de obiectul litigiului analiza făcută sub acest aspect de instanța de apel. Totuși, a concluzionat că nu se poate reține nemotivarea hotărârii sub acest aspect deoarece respectiva analiză constituie un considerent în plus față de cel determinant, anume acela că buna-credință nu poate reprezenta un criteriu de preferabilitate la compararea titlurilor prevenite de ia autori diferiți. Stabilirea patrimoniului în care se regăsește dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, presupune compararea drepturilor autorilor pentru a-l determina pe cel mai caracterizat.

Instanța de recurs a constatat fondată critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin care se susține că instanța de apel a admis acțiunea oblică în favoarea Municipiului București, cu încălcarea principiului disponibilității.

Reclamanții au solicitat pe calea acțiunii oblice ca recurenta să fie obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie Primăriei municipiului București terenul în suprafață de 417,12 mp, iar instanța de apei a admis acțiunea oblică în favoarea Municipiului București.

Astfel, deși a reținut că Municipiul București și Primăria municipiului București sunt entități distincte, parte în prezentul dosar fiind Primăria municipiului București, instanța de apel a admis acțiunea oblică față de o entitate care nu era parte în dosar fără a pune în discuția părților posibilitatea introducerii în cauză a unei alte părți în faza procesuală a apelului, raportat la condițiile specifice în cauză, și fără a le da părților posibilitatea să formuleze apărări.

De asemenea, Înalta Curte a considerat că este fondat și motivul de recurs prin care se formulează critici legate de îndeplinirea condiției interesului pentru formularea acțiunii oblice, constatând că, în fapt, această condiție nu a fost analizată de către instanța de apel, nici din punct de vedere material și nici sub aspect procesual.

Faptul că terenul pe care reclamanții îl au în proprietate nu ar avea ieșire la calea publică este un argument străin de exercitarea pe calea acțiunii oblice a acțiunii în revendicare a terenului pe care aceștia îl aveau în folosință, Această împrejurare ar justifica interesul pentru formularea unei cereri de constatare a unui servituți de trecere pe terenul altuia, în nume propriu, iar nu a acțiunii oblice de față.

Înalta Curte a constatat că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu referire la identitatea dintre imobile este nefondat, împrejurarea că instanța de apel a reținut existența unei identități între terenul situat în str. x București și cel din bd. x, dar în dispozitiv terenul în cauză a fost identificat prin ambele adrese nu reprezintă nici motive contradictorii și nici o contradicție între considerente și dispozitiv, ci o reflectare a faptului că imobilul în cauză, aflându-se la intersecția dintre două străzi, a fost identificat în timp prin două adrese.

De asemenea, instanța de recurs a constatat ca nefondat motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin care se solicită casarea deciziei, întrucât instanța de apei ar fi trebuit să dispună administrarea unei noi expertize pentru lămurirea cauzei cu referire la identitatea dintre imobilele proprietatea părților.

Așa cum rezultă din încheierea din data de 14.06.2016, această probă a fost solicitată de către apelanții reclamanți, recurenții pârâți opunându-se la încuviințarea efectuării expertizei în apel, cu argumentul că ultima expertiză omologată de către prima instanță de fond este profitabilă apelanților reclamanți.

Instanța de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, având în vedere că s-au administrat probe în faza procesuală anterioară și probele administrate în apel nu aduc elemente noi cu privire la identificarea imobilelor în cauză, care ar putea fi valorificate în cadrul unei expertize.

Astfel, încuviințarea administrării probei cu expertiză nu a fost solicitată în apel de către recurenții pârâți, ci de către apelanții reclamanți, recurenții pârâți chiar opunându-se administrării unei asemenea probe cu argumentul că este neconcludentă, condiții în care nu se poate reține interesul formulării de critici raportat la dispoziția instanței de apel sub acest aspect, nici din perspectiva faptului că această dispoziție ar fi nemotivată. De altfel, această critică este nefondată, instanța de apel motivându-și soluția, așa cum reiese din cele expuse mai sus.

Răspunzând criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a concluzionat că nu se impune casarea deciziei nici din perspectiva art. 314 C. proc. civ. interpretat per a contrario, neputându-se reține că împrejurările de fapt referitoare la identitatea dintre imobilele aparținând părților în cauză nu ar fi fost deplin stabilite și că ar fi necesară pentru aceasta efectuarea unei noi expertize cu luarea în considerare a înscrisurilor depuse în apel.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 388/A din 17.04.2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat apelanții reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 891 din 08.09.2014 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta S.C E. S.R.L. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 62,88 mp situat sub construcția în prezent arsă și să plătească reclamanților suma de 31.053 RON, reprezentând contravaloarea construcției.

A respins acțiunea oblică, având ca obiect obligarea pârâtei S.C. E. S.R.L. să lase Primăriei Municipiului București - Consiliul General ai Municipiului București, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren liber de construcție, în suprafață de 416,3 mp (diferența dintre totalul de 479,18 mp și terenul situat sub construcție, de 62,88 mp), pentru lipsa capacității de folosință.

A respins excepția lipsei de interes în formularea acțiunii oblice, ca rămasă fără obiect și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

La termenul de judecată din data de 30.01.2018, curtea de apel, având în vedere decizia de casare, a pus în discuția părților posibilitatea introducerii în cauză a unei alte părți în faza procesuală a apelului, respectiv a Municipiului București, sub aspectul acțiunii oblice și a constatat că, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., este inadmisibilă o asemenea modificare a cadrului procesual în calea de atac, respectiv introducerea unei alte părți procesuale în faza apelului.

La data de 20.02.2018, instanța de apel a respins solicitarea intimatei - pârâte S.C. E. S.R.L. de administrare a unei expertize specialitatea cadastru - topografie, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., cu motivarea arătată în încheierea de ședință de la acea dată.

Raportat la considerentele deciziei de casare și la dispozițiile art. 315 C. proc. civ., constatând că în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat, curtea de apel a apreciat că nu este admisibilă rediscutarea situației de fapt din perspectiva identificării prin expertiză a imobilelor, în contextul în care, în mod irevocabil, Înalta Curte a considerat lămurită această situație de fapt și, de asemenea, nu este admisibilă reluarea dezbaterii cu privire la chestiunea proprietății aparente, care a constituit motiv de recurs analizat pe larg de către instanța de recurs și apreciat de aceasta ca nefondat.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că dezbaterile în rejudecarea apelului după casare sunt limitate la dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare cu referire la acțiunea oblică exercitată în cauză.

În ceea ce privește acțiunea oblică, instanța a constatat că cererea formulată de reclamanți a avut ca obiect obligarea pârâtei S.C. E. S.R.L. să lase Primăriei Municipiului București - Consiliului Generai ai Municipiului București, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren liber de construcție, în suprafață de 416,3 mp, diferența dintre totalul de 479,18 mp și terenul situat sub construcție, de 62,88 mp.

Asupra excepției lipsei capacității de folosință a Primăriei Municipiului București, parte procesuală potrivit principiului disponibilității, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, ale art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (2) și art. 77 din Legea nr. 215/2001 și a concluzionat că primăria nu are personalitate juridică pentru a avea calitate de parte în judecată, așa cum prevăd dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, a considerat ca întemeiată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București, deoarece aceasta nu are personalitate juridică, fiind numai o structură administrativă, Iară capacitate de folosință a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată.

in consecință, a respins acțiunea oblică, constatând că ea a fost formulată în favoarea unei persoane rară capacitate procesuală de folosință și a apreciat că devine inutilă analiza subsecventă a interesului în formularea acțiunii oblice, această excepție rămânând fără obiect.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâta S.C. E. S.R.L.

Prin motivele de recurs sunt formulate următoarele critici:

Or, prin respingerea probei cu o expertiză ale cărei obiective se raportau la înscrisuri care nu fuseseră avute în vedere de expertizele efectuate în ciclurile procesuale anterioare, situația de fapt nu a fost corect stabilită de instanțele de fond.

Acest motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ.:

a) sub aspectul situației de fapt, necesară a fi lămurită în vederea comparării titlurilor de proprietate ale ambelor părți.

În condițiile în care, după casarea primei decizii a curții de apel, pârâta a invocat alte înscrisuri, care nu fuseseră avute în vedere pentru stabilirea corectă a situației de fapt, nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat Astfel, instanțele de fond nu s-au raportat pentru stabilirea situației de fapt și a analizei titlurilor autorilor părților la autorii comuni I. și la J.; nu a fost identificată suprafața de teren de 404 mp situată în str. x București care a aparținut I. și care a făcut obiectul naționalizării în baza Decretului nr. 92/1950, și nici suprafața de 983 mp., situată în str. x ce face obiectul procesului-verbal din data de 27.03.1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare nr. x/1940.

b) sub aspectul invocării și soluționării chestiunii proprietății aparente.

Astfel, deși Înalta Curte, prin Decizia nr. 205 din 31.01.2017, nu a analizat efectul achizitiv al proprietății aparente, invocat de pârâta S.C. E. S.R.L. în apărarea sa, instanța de apel, în rejudecare, nu a mai cercetat chestiunea proprietății aparente, considerând în mod greșit că aceasta a fost tranșată de Înalta Curte.

Această critică este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta arată că buna-credință a dobânditorului este un element al noțiunii de proprietate aparentă.

S.C. E. S.R.L. a dobândit în anul 2007, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu C. și D., terenul în suprafața de 480 mp. și construcția, situate în b-dul x, sector 1 București. Imobilul dobândit era înscris în cartea funciară, iar titlul autorilor îl constituia o hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 7394 din 14.05.2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București).

După dobândirea imobilului, în anul 2009, S.C. E. S.R.L. a obținut autorizație de desființare a construcției situate pe terenul în suprafața de 480 mp din București după ce anterior, în anul 2007, obținuse certificatul de urbanism. Prin urmare, pârâta S.C. E. S.R.L. s-a comportat ca un veritabil proprietar, având și girul autorităților statului, care i-au permis prin acte administrative, să efectueze acte de dispoziție asupra construcției.

Reclamanții exhibă ca titlu de proprietate pentru imobilul din str. x București un contract de vânzare cumpărare încheiat cu unitatea administrativ teritorială (Primăria Municipiului București). Ei au dobândit imobilul de la un neproprietar, deoarece Statul Român dobândise la rândul său imobilul prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 de la fostul proprietar, I.

Or, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau unităților administrativ teritoriale bunurile dobândite de stat în perioada 19454-1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

În compararea titlurilor, titlul statului (Decretul nr. 92/1950) nu poate fi preferat unei convenții particulare, consfințită de o hotărâre judecătorească, care nu a fost niciodată desființată, deoarece naționalizările făcute în baza Decretului nr. 92/1950 au încălcat prevederile Constituției de la acea vreme și ale tratatelor internaționale.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Chiar dacă recurenta a indicat în drept prevederile art. 304 pct. pct. 5 C. proc. civ. cu raportare la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., primul motiv de recurs vizează, de fapt, modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, prin interpretarea probelor administrate.

Însă, situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

Nu s-ar putea susține nici că acest motiv de recurs ar viza, de fapt, încălcarea regulilor procedurale care guvernează administrarea probelor în procesul civil.

Potrivit art. 201 C. proc. civ., proba cu expertiză este administrată atunci când instanța consideră necesar ca, pentru lămurirea situației de fapt, să cunoască părerea unor specialiști. Prin urmare, în măsura în care, în cauză, situația de fapt este lămurită, administrarea probei cu expertiză nu se mai justifică, iar hotărârea pronunțată în lipsa acestei probe nu poate fi casată în temeiul art. 314 C. proc. civ.

Or, prin încheierea pronunțată la data de 20.02.2018, instanța de apel a respins motivat, administrarea probei cu expertiză, iar argumentele pentru care a considerat că situația de fapt în prezenta cauză nu trebuie lămurită prin completarea probatorului cu un raport de expertiză sunt temeinice și legale, astfel încât casarea deciziei pronunțate nu poate fi dispusă în baza primului motiv de recurs.

În considerentele deciziei de casare, instanța de recurs a arătat în mod expres că situația de fapt a fost lămurită în cauză. Astfel, Înalta Curte a arătat că nu se poate reține că "împrejurările de fapt referitoare la identitatea dintre imobilele aparținând pârâților în cauză nu ar fi fost deplin stabilite și că ar fi necesară pentru aceasta efectuarea unei noi expertize cu luarea în considerare a înscrisurilor depuse în apel".

Or, atâta timp cât prin decizia instanței de recurs s-a stabilit că situația de fapt a fost pe deplin stabilită în cauză, numai prin încălcarea puterii de lucru judecat de care hotărârea instanței de recurs se bucură, s-ar putea susține, în rejudecarea cauzei, că anumite probe ar indica o altă situație de fapt.

Așa cum în mod legal a reținut instanța de apel, limitele rejudecării au fost clar stabilite prin decizia de casare și nu au vizat situația de fapt, ci au pornit de la premisa că aceasta a fost pe deplin și corect stabilită de instanța de apel.

În ceea ce privește celelalte motive de recurs grupate la punctele 2 b), 3 și 4, vizând neanalizarea chestiunii proprietății aparente de către curtea de apel în rejudecarea pricinii, modul în care a fost realizată compararea titlurilor de proprietate ce se opun în cauză cu referire ia buna-credință a recurentei și la preferabilitatea, incomplet analizată, în opinia recurentei, a titlului autorului reclamanților, motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Toate criticile menționate nu pot fi primite.

Așa cum rezultă din considerentele Deciziei de casare nr. 205 din 31.01.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, limitele rejudecării au fost clar stabilite de instanța de recurs și au vizat în mod exclusiv excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei municipiului București și condiția interesului în formularea acțiunii oblice.

Față de limitele casării dispuse prin decizia instanței de recurs, în rejudecarea pricinii, curtea de apei nu putea să analizeze chestiunea proprietății aparente, pretinsa bună-credință a recurentei ori preferabilitatea titlului autorului acesteia sau să compare titlurile de proprietate ce se opun în cauză.

În respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a fost obligată să analizeze doar aspectele pentru care cauza a fost trimisă spre rejudecare, respectiv, excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei municipiului București și condiția interesului în formularea acțiunii oblice. Toate celelalte aspecte ale cauzei, inclusiv cele în privința cărora recurenta invocă prin prezentul recurs o nepronunțare sau o soluționare greșită din partea instanței de apel, au intrat în puterea de lucru judecat și nu mai puteau face obiectul rejudecării în urma casării cu trimitere.

Prin urmare, puterea de lucru judecat a înlăturat posibilitatea instanței de apel de a analiza aspectele criticate prin motivele de recurs și, pe cale de consecință, exclude și posibilitatea instanței de recurs de a le cenzura în prezenta cale de atac.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. E. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 388/A din data de 17 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20.09.2018.