ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2833/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2833/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III a civilă la data de 10 martie 2006, reclamantul A.M. a chemat

în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC R.V. SA, A.I.

și A.O., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea

pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în București, str. D., compus din construcție în suprafață utilă de 185,34 mp, cu

demisol, parter și etaj, și teren aferent, precum și să se constate nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între SC R.V. SA, în calitate de vânzător,

și A.I. și A.O., în calitate de cumpărători.

Prin încheierea

interlocutorie din 08 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a III a civilă

a respins excepția de necompetență materială a Tribunalului și excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, ca neîntemeiate, și a admis excepția prescripției dreptului

la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Rămânând, astfel,

învestit numai cu soluționarea cererii în revendicare, îndreptată de reclamant numai

împotriva pârâților-persoane fizice, conform precizării acestuia de la termenul

din 25 aprilie 2007, Tribunalul București a pronunțat sentința nr. 783 din 30

mai 2007, prin care a admis această cerere, dispunând obligarea pârâților să lase

reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

str. D.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut că este competent să judece în primă instanță pricina,

conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., că cererea în revendicare dedusă judecății

este admisibilă, întrucât dreptul pretins de reclamant poate fi, în principiu, valorificat

după regulile stabilite de art. 480 C. civ., dar că dreptul la acțiunea în nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare este prescris în raport de dispozițiile art. 46

alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Pe fondul cererii

în revendicare, Tribunalul a reținut că, întrucât preluarea imobilului litigios

s-a făcut fără titlu valabil, statul nu putea înstrăina în mod valabil chiriașilor,

așa încât, în concursul dintre cei doi proprietari ai imobilului, trebuie să câștige

reclamantul, al cărui drept este preferabil, provenind de la adevăratul proprietar,

spre deosebire de cel al pârâților, care provine de la un neproprietar, buna-credință

a chiriașilor-cumpărători neavând nicio relevanță pe aspectul revendicării.

Împotriva soluției

Tribunalului au declarat apel reclamantul și pârâții SC R.V. SA și A.I. și A.O.

Prin decizia

nr. 16 din 12 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă a respins, ca nefondate, toate

cele trei apeluri.

Curtea a apreciat

că apelul reclamantului este neîntemeiat, deoarece prima instanță a soluționat,

în mod corect, excepția prescripției dreptului la acțiunea în nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în raport de dispozițiile

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

O asemenea acțiune

se supune dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, respectiv art. 45 alin.

(5) din această lege, care, prin derogare de la dreptul comun în materie, respectiv

de la dispozițiile Decretului nr. 167/1958, instituie un termen special de prescripție,

indiferent de cauza de nulitate invocată.

Apelul pârâtei

SC R.V. SA a fost și el apreciat ca neîntemeiat, sens în care s-a reținut că prima

instanță, în mod corect, a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive

a acestei pârâte a rămas fără obiect, în condițiile în care, prin încheierea din

08 noiembrie 2006, constatase prescris dreptul la acțiune pe cererea în nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare, cerere în care pârâta SC R.V. SA avea calitatea

de pârâtă, iar la termenul de judecată din 25 aprilie 2007, reclamantul precizase

că, pe capătul de cerere în revendicare, înțelege să se judece doar cu pârâții persoane

fizice.

Pentru a respinge

apelul pârâților persoane fizice, curtea a apreciat ca fiind corectă dezlegarea

primei instanțe pe excepția inadmisibilității cererii în revendicare și pe fondul

acestei cereri.

Astfel, în speță,

nu se putea reține inadmisibilitatea cererii în revendicare, pentru că o asemenea

soluție ar îngrădi accesul la justiție și ar lipsi de conținut cea mai energică

acțiune reală imobiliară, care permite compararea titlurilor de proprietate și stabilirea

titlului preferabil, operațiune care nu este decât în competența instanțelor judecătorești

și care ține de esența revendicării.

Pe fondul cererii

în revendicare, în mod corect s-a dat preferabilitate titlului reclamantului, întrucât

acesta este mai vechi decât cel al pârâților și provine de la o persoană care, la

rândul său, a avut calitatea de proprietar, pe când titlul pârâților provine de

la o persoană în patrimoniul căreia imobilul litigios a intrat fără titlu valabil,

în baza dispozițiilor neconstituționale ale Decretului nr. 92/1950.

Cum, în speță,

titlul autorului reclamantului este anterior față de cel al statului, reclamantul

este cel care își justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul și,

implicit, cu pârâții.

O eventuală

respingere a acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr.

112/1995, pe considerentul că în cauză s-ar aplica dispozițiile art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi acceptată, întrucât acest text de lege se

poate aplica cel mult în materia nulității, deci în cazul în care reclamantul formulează,

ca unic capăt de cerere, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

nu și în materia revendicării.

Faptul că reclamantul

ar avea dreptul, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, doar la despăgubiri,

nu justifică respingerea acțiunii în revendicare formulată, având în vedere că acțiunea

în revendicare presupune o comparare a titlurilor celor două părți, iar reclamantul

nu poate fi obligat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care prevede

acordarea de despăgubiri, atâta timp cât nici până în prezent Fondul Proprietatea

nu funcționează, astfel încât despăgubirile de care ar avea parte sunt iluzorii.

Chiar și în

condițiile în care nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare,

dar mai ales în această situație, instanțele de judecată sunt competente să procedeze

la 6 comparare a titlurilor de proprietate, dând preferabilitate celui mai bine

caracterizat, în cadrul acțiunii în revendicare.

Vânzarea de

către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință,

și chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv

a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun, iar o asemenea

privare, combinată cu lipsa despăgubirii, este contrară art. 1 al Protocolului

nr. 1.

Eventuala bună

credință a chiriașilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă

locală, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului

titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.

O asemenea constatare

echivalează cu iriapjicabilitatea art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispozițiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., normă pe care judecătorul național are

obligația de a o aplica prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2)

și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Decizia Curții

de Apel a fost atacată cu recurs de către pârâții A.I. și A.O., care au invocat

următoarele motive de nelegalitate:

pct. 7 C. proc. civ. - decizia instanței de apel conține motive contradictorii.

Aceasta deoarece

instanța reține, pe de o parte, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt incidente

pe aspectul prescripției dreptului la acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare,

iar, pe de altă parte, înlătură de la aplicare dispozițiile Legii nr. 10/2001, reținând

că acțiunea în revendicare pe dreptul comun este admisibilă.

În soluționarea

excepției admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, instanța de apel

a ignorat dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație, care trebuia

aplicată în virtutea principiului de drept potrivit căruia normele speciale se aplică

prioritar față de cele generale.

În raport de

dispozițiile legii speciale, dreptul reclamantului nu se poate valorifica pe calea

acțiunii în revendicare de drept comun, ci pe calea și în condițiile prevăzute de

legea specială.

pct. 8 și 9 C. proc. civ. - instanța de apel a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății și a aplicat greșit legea.

Odată cu intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența

ei, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii, respeaiv restituirea

în natură, numai în condițiile acestei legi speciale.

Practic, prin

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dreptul comun a fost înlocuit de această

lege, care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă

obligatorie, prealabilă sesizării instanțelor de judecată.

Prin urmare,

cât timp foștii proprietari aveau la îndemână calea prevăzută de Legea nr. 10/2001,

aceștia nu mai puteau formula acțiune în revendicare pe dreptul comun, aceasta fiind

inadmisibilă.

De altfel, reclamantul

a recurs la procedura Legii nr. 10/2001, formulând notificare pentru imobilul litigios.

În cazul special

al acțiunii în revendicare împotriva chiriașului-cumpărător, care este și cel în

speță, nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare se impune ca o premisă

inevitabilă pentru admiterea acțiunii în revendicare împotriva subdobânditorului,

ceea ce rezultă din dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Rațiunea pentru

care legiuitorul a reglementat prin art. 45 dreptul fostului proprietar de a ataca

actul de înstrăinare cu acțiune în nulitate a fost aceea că, după intrarea în vigoare

a legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului

nu se poate face decât ca efect al nulității actului juridic de înstrăinare, respeaiv

repunerea părților în situația anterioară, iar nu ca o consecință a unei veritabile

acțiuni în revendicare.

Or, atâta timp

cât, în speță, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe privind respingerea

capătului de cerere în nulitate ca prescris, prin aplicarea dispozițiilor art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului nu mai era posibilă.

Și pe fondul

cauzei, instanța trebuia să aplice tot dispozițiile legii speciale, pe principiul

priorității normelor speciale față de cele generale, respectiv dispozițiile

art. 45 din Legea nr. 10/2001 în corelație cu cele ale art. 18 alin. (1) lit.

c) și art. 20 alin. (2) din aceeași lege.

Ultimele două

norme speciale susțin și ele teza imposibilității restituirii în natură a imobilului

înstrăinat, prima statuând că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent

atunci când „imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale",

iar cea de-a doua că „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 (...) persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii

prin echivalent".

Față de dispozițiile

legale enunțate, pentru a vedea dacă restituirea în natură mai este posibilă trebuie

avută în vedere situația de la momentul înstrăinării imobilului, iar nu de la momentul

preluării acestuia, și analizat dacă s-au respectat prevederile legale în vigoare

la acel moment, neavând astfel nicio relevanță dacă imobilul a fost preluat „fără

titlu", „cu titlu" sau „fără titlu valabil".

Contractul de

vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu s-a încheiat sub imperiul Legii

nr. 112/1995 și cu deplina respectare a dispozițiilor acestui act normativ, la data

contractării nefiind contestată de către reclamant valabilitatea titlului statului.

Dimpotrivă, reclamantul învestise Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 cu o

cerere de acordare de despăgubiri pentru acest imobil, iar nu de restituire în natură,

așa încât nu exista nici un impediment la vânzare din perspectiva Legii nr. 112/1995.

Chiar dacă statul

a dobândit imobilul fără titlu, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului

la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

actul de înstrăinare s-a consolidat, rămânând valabil.

Atâta timp cât

nevalabilitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatată

în cadrul acțiunii în nulitate, acest contract își produce efectele juridice firești,

ceea ce trebuie să aibă djrept consecință respingerea acțiunii în revendicare formulată

de fostul proprietar.

Prin urmare,

în mod greșit instanța de apel a dat preferință titlului reclamantului și a admis

acțiunea în revendicare împotriva chiriașului-cumpărător, al cărui titlu nu a fost

anulat judecătorește.

într-o astfel

de acțiune în revendicare nu se poate face compararea titlurilor de proprietate

opuse de părți după regulile de drept comun, ci trebuie avute în vedere dispozițiile

în materie ale legii speciale. Or, potrivit acestora, trebuia să se dea preferabilitate

titlului subdobânditorului de la stat, consolidat prin neatacarea lui de către reclamant

cu acțiunea în nulitate prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001, luându-se totodată

în considerare și buna-credință a subdobânditorilor la momentul contractării, constând

în credința acestora că au contractat cu adevăratul proprietar, cât timp titlul

statului nu fusese contestat la acel moment în nici un fel de către fostul proprietar.

Neprocedând

în acest mod, instanța de apel a încălcat și dispozițiile obligatorii ale Deciziei

în interesul legii nr. 33/2008, potrivit cărora prioritatea C.E.D.O. poate fi dată

„în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun numai în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice".

În raport de

situația de fapt din speță, respingerea acțiunii în revendicare nu ar putea reprezenta

o încălcare a prevederilor C.E.D.O. sau Constituției, întrucât reclamantul are asigurat

accesul liber la justiție, având deschisă, potrivit legii speciale de reparație,

calea contestației la instanța de judecată împotriva dispoziției administrative

de soluționare a notificării sale de restituire.

Intimatul-reclamant

a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

motivarea contradictorie a hotărârii din apel nu este fondată, ceea ce face inoperant

în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, argumentul

instanței de apel în sensul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt incidente pe

aspectul prescripției dreptului la acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare,

nu vine în contradicție cu acela potrivit căruia dispozițiile Legii nr. 10/2001

sunt inaplicabile în ce privește cererea în revendicare dedusă judecății, deoarece

nu este vorba despre aplicarea unor legi diferite în soluționarea aceleiași cereri,

ci a unor cereri cu obiect diferit.

În realitate,

nemulțumirea recurenților vizează neaplicarea Legii nr. 10/2001 în soluționarea

cererii în revendicare, ceea ce ridică o problemă de legalitate a hotărârii atacate,

care, fiind reluată prin cel de-al doilea motiv de recurs, va fi analizată în cadrul

acestuia, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se

încadrează.

de-al doilea motiv de recurs, recurenții au contestat, pe de o parte, confirmarea

în apel a soluției de respingere a excepției inadmisibilității cererii în revendicare,

iar pe de altă parte, confirmarea soluției date pe fondul acestei cereri.

În susținerea

acestui motiv, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost indicate numai

formal de către recurenți, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se

circumscrie ipotezei pe care aceste dispoziții o reglementează - interpretarea greșită

a actului juridic (iar nu a actelbr ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate

aduc în discuție o singură chestiune, aceea a pronunțării hotărârii recurate cu

încălcarea legii pe aspectul modului de soluționare a excepției inadmisibilității

cererii în revendicare și a fondului acestei cereri și, de aceea, ele se circumscriu

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă se

va face analiza celui de-al doilea motiv de recurs, potrivit celor ce se vor arăta

în continuare.

a) Criticile

privind nelegalitatea confirmării în apel a soluției fondului de respingere a excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare sunt neîntemeiate, pentru următoarele

considerentele, care înlocuiesc motivarea instanței de apel.

Astfel, în speță,

instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil

preluat de stat fără titlu valabil în perioada comunistă, îndreptată împotriva chiriașilor-

cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat, în baza Legii nr.

112/1995, acțiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Este adevărat

că pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv -cu titlu sau fără titlu - în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există lege specială de reparație, respectiv

Legea nr. 10/2001 și că, potrivit principiului spedalia gneralibus derogară, legea

specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar, ceea ce nu înseamnă,

însă, că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acțiunii în revendicare îndreptată

împotriva subdobânditorilor de la stat ai bunului revendicat. Aceasta deoarece,

Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea

în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci

numai pentru bunurile care erau deținute de stat la data intrării sale în vigoare

- art. 21.

Restituirea

în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiționată de deținerea

imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, de una din persoanele

juridice prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 21, or, în speță, la data intrării

în vigoare a Legii 10/2001 și anume la 14.02.2001, imobilul revendicat de reclamant

nu mai era deținut de una din persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese

anterior înstrăinat chiriașilor, respectiv recurenților-pârâți A.I. și A.O., conform

contractului de vânzare-cumpărare.

Ca atare, în

absența îndeplinirii condiției prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamantul

nu mai putea uza, pentru restituirea în natură a imobilului litigios, de procedura

prealabilă a notificării unității deținătoare, căci acest imobil nu mai era deținut

de stat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10, așa încât într-o asemenea situație

nu se poate nega dreptul fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia la revendicarea

pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat. Rezultă că, în cazul înstrăinării

imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoana

îndreptățită are deschisă și după intrarea în vigoare a acestei legi calea acțiunii

în revendicare la instanța judecătorească împotriva chiriașilor-cumpărători.

Desigur că,

soluționarea unei asemenea acțiuni nu urmează regulile clasice ale comparării de

titluri, consacrate de dreptul comun, ci regulile stabilite prin dispozițiile de

drept substanțial ale legii speciale de reparații, întrucât în concursul dintre

legea specială și legea generală are prioritate legea specială, conform principiului

spedalia generalibus ckrvgant.

b) Criticile

privind nelegalitatea confirmării în apel a soluției fondului de admitere a cererii

în revendicare sunt întemeiate.

Soluționând

cererea în revendicare dedusă judecății după regulile de drept comun în materie

de revendicare, și anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părților

după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de

la autori diferiți, iar nu după regulile de drept substanțial ale legii speciale,

Legea nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită

a legii.

Astfel, pentru

imobilele preluate! abuziv de stat în perioada comunistă, cum este și cazul celui

în litigiu, există o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, care prevede în

ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite.

Legea specială

se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate

fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite

la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele

în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c).

Prin urmare,

existând suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al Legii nr. 10/2001

și cel al dreptului comun în materia revendicării, dat de dispozițiile art. 480

C. civ., în speță se ridica problema concursului dintre legea specială și legea

generală, iar aceasta trebuia rezolvată în favoarea legii speciale, conform principiului

spedalia nerdibus derogant.

În același sens

este și decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe,

conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia „concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială."

Pe cale de consecință,

în soluționarea acțiunii în revendicare formulată de reclamant împotriva subdobânditorilor

imobilului, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, erau aplicabile dispozițiile

de drept substanțial ale acestei legi speciale.

Astfel, potrivit

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură

imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Pentru a se înlătura de la aplicare dispozițiile legale menționate, este necesar

ca fostul proprietar să introducă acțiunea în anularea actului de înstrăinare.

În acest sens,

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește că actele juridice de înstrăinare,

inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile

preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul

în care actul a fost încheiat cu bună-credință, iar alin. (5) al acestui articol

prevede termenul în care se poate formula acțiunea în nulitate.

Din interpretarea

sistematică a dispozițiilor legale enunțate, rezultă că acțiunea în revendicare

a fostului proprietar poate fi admisă numai dacă se anulează contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Or, în speță,

această condiție nu este îndeplinită, deoarece cu privire la capătul de cerere în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, prima instanță

a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, soluție menținută în

calea de atac a apelului. Cum, pe acest aspect, hotărârea instanței de apel nu a

fost atacată cu recurs, dezlegarea dată cererii în nulitatea actului de înstrăinare

în etapele procesuale anterioare a intrat în puterea lucrului judecat.

Ca efect al

respingerii cererii în nulitatea actului de înstrăinare pe excepția de prescripție,

dreptul de proprietate al pârâților-cumpărători s-a consolidat, fiind recunoscută,

implicit, valabilitatea contractului încheiat de ei cu statul în baza Legii nr.

112/1995, situație care împiedică admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Așa fiind, soluția

de admitere a acțiunii în revendicare a reclamantului, pronunțată la fond și menținută

în apel, apare ca fiind dată cu încălcarea legii speciale, aplicabilă raportului

juridic dedus judecății.

Referitor la

compatibilitatea dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile C.E.D.O.,

trebuie reținut că, Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică

de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat

convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile

ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

În virtutea

marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situația juridică

a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, optând, în principal, pentru

restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari și, în subsidiar, în

măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terțe

persoane, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, pentru acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, care urmează a fi stabilite la valoarea de piață a

imobilului.

În consecință,

legislația internă respectă exigențele Convenției, astfel că nu existau motive pentru

a se înlătura de la aplicare Legea nr. 10/2001, cum greșit a procedat curtea de

apel.

Soluția pronunțată

în cauză, aceea de admitere a acțiunii în revendicare a fostului proprietar împotriva

chiriașilor- cumpărători pe Legea nr. 112/1995, nu se justifica nici din perspectiva

dispozițiilor C.E.D.O., cum, de asemenea, greșit a reținut instanța de apel.

Garanțiile conferite

de Convenție protejează atât pe reclamant, cât și pe pârâți, deoarece ambii sunt

titularii unui „bun" în sensul Convenției.

Pentru reclamant,

acest „bun" îl reprezintă tocmai hotărârile pronunțate în prezentul litigiu

în primă instanță și în apel, prin care s-a constatat că imobilul a fost preluat

de stat fără titlu valabil, ceea ce echivalează cu recunoașterea calității de proprietar

a reclamantului.

În egală măsură,

și pârâții dețin un „bun" în sensul Convenției, deoarece au cumpărat imobilul

revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractului lor de vânzare-cumpărare

a fost recunoscută, implicit, prin respingerea, ca prescrisă, a acțiunii reclamantului

în nulitatea acestui contract.

Conform jurisprudenței

constante a Curții Europene, unul dintre elementele fundamentale ale superiorității

dreptului este principiul securității raporturilor juridice, iar acest principiu

se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta

în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând, cu succes,

imobilul.

Qr, în raport

de circumstanțele particulare ale speței - unde, în pofida legislației speciale,

reclamantul nu a promovat în termenul legal acțiunea în nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat pe Legea nr. 112/1005, ceea ce i-ar fi permis, în cazul

obținerii unei soluții favorabile, să primească imobilul în natură - rezolvarea

disputei judiciare dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiași

bun în favoarea reclamantului ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității

circuitului civil.

Așa fiind, acțiunea

în revendicare dedusă judecății se impune a fi respinsă, ca neîntemeiată, dându-se

preferabilitate titlului pârâților-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, consolidat

prin respingerea acțiunii în nulitate ca prescrisă, pentru că altfel s-ar aduce

atingere dreptului pârâților la respectarea bunului, justului echilibru care trebuie

menținut între protecția proprietății și cerințele interesului general, precum și

securității raporturilor juridice.

Respingerea

acțiunii în revendicare a reclamatului este în concordanță și cu decizia în interesul

legii nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că prioritatea Convenției poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

De menționat

că reclamantul, titular și el al unui bun în sensul Convenției, are posibilitatea

obținerii de măsuri reparatorii în echivalent la valoarea de piață a imobilului,

potrivit legii speciale, de a cărei procedură a și uzat prin formularea notificării,

conform propriilor susțineri din întâmpinarea depusă în recurs (fila 51 dosar).

Faptul că în

prezent Fondul Proprietatea - prin intermediul căruia ar urma să fie acordate despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 - nu funcționează, nu putea constitui un motiv pentru

admiterea acțiunii în revendicare, cum eronat a reținut instanța de apel, deoarece

ar însemna ca, pentru culpa statului de a nu fi implementat suficient de coerent

dispozițiile legii reparatorii, sancționată de altfel în repetate rânduri de Curtea

Europeană, consecințele să fie suportate nu de stat, ci de alți particulari, ale

căror drepturi sunt deopotrivă ocrotite de Convenție.

Față de cele

prezentate, Înalta Curte apreciază că, prin confirmarea soluției primei instanțe

de admitere a acțiunii în revendicare a reclamantului, instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, astfel că fiind îndeplinite condițiile

motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâților

A.I. și A.O. urmează a fi admis în limita criticilor formulate pe acest aspect.

În consecință,

conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia

recurată va fi modificată în parte, în sensul că se va admite apelul declarat de

pârâții A.I. și A.O. împotriva sentinței primei instanțe, care va fi schimbată,

în sensul că se va respinge cererea în revendicare formulată de reclamantul A.M.

împotriva pârâților A.I. și A.O., ca neîntemeiată; celelalte dispoziții ale deciziei,

referitoare la respingerea apelurilor formulate de reclamant și de pârâta SC

R.V. SA, vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâții A.I. și A.O. împotriva deciziei nr. 16 din 12 ianuarie 2009

a Curții de Apel București, secția a

IV

a

civilă.

Modifică decizia

atacată, în parte, în sensul că admite apelul declarat de pârâții A.I. și A.O. împotriva

sentinței civile nr. 783 din 30 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția

a III a civilă.

Schimbă sentința

apelată, în sensul că respinge cererea în revendicare formulată de reclamantul Atanasiu

Mihai împotriva pârâților A.I. și A.O., ca neîntemeiată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei, referitoare la respingerea apelurilor formulate de reclamant

și de pârâta SC R.V. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 07 mai 2010.