ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2833/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă la data de 10 martie 2006, reclamantul A.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC R.V. SA, A.I. și A.O., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. D., compus din construcție în suprafață utilă de 185,34 mp, cu demisol, parter și etaj, și teren aferent, precum și să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între SC R.V.

SA, în calitate de vânzător, și A.I. și A.O., în calitate de cumpărători. Prin încheierea interlocutorie din 08 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a III a civilă a respins excepția de necompetență materială a Tribunalului și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiate, și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Rămânând, astfel, învestit numai cu soluționarea cererii în revendicare, îndreptată de reclamant numai împotriva pârâților-persoane fizice, conform precizării acestuia de la termenul din 25 aprilie 2007, Tribunalul București a pronunțat sentința nr. 783 din 30 mai 2007, prin care a admis această cerere, dispunând obligarea pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. D. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că este competent să judece în primă instanță pricina, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., că cererea în revendicare dedusă judecății este admisibilă, întrucât dreptul pretins de reclamant poate fi, în principiu, valorificat după regulile stabilite de art. 480 C. civ., dar că dreptul la acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare este prescris în raport de dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Pe fondul cererii în revendicare, Tribunalul a reținut că, întrucât preluarea imobilului litigios s-a făcut fără titlu valabil, statul nu putea înstrăina în mod valabil chiriașilor, așa încât, în concursul dintre cei doi proprietari ai imobilului, trebuie să câștige reclamantul, al cărui drept este preferabil, provenind de la adevăratul proprietar, spre deosebire de cel al pârâților, care provine de la un neproprietar, buna-credință a chiriașilor-cumpărători neavând nicio relevanță pe aspectul revendicării. Împotriva soluției Tribunalului au declarat apel reclamantul și pârâții SC R.V. SA și A.I. și A.O. Prin decizia nr. 16 din 12 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondate, toate cele trei apeluri.

Curtea a apreciat că apelul reclamantului este neîntemeiat, deoarece prima instanță a soluționat, în mod corect, excepția prescripției dreptului la acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în raport de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. O asemenea acțiune se supune dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, respectiv art. 45 alin. (5) din această lege, care, prin derogare de la dreptul comun în materie, respectiv de la dispozițiile Decretului nr. 167/1958, instituie un termen special de prescripție, indiferent de cauza de nulitate invocată. Apelul pârâtei SC R.V.

SA a fost și el apreciat ca neîntemeiat, sens în care s-a reținut că prima instanță, în mod corect, a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte a rămas fără obiect, în condițiile în care, prin încheierea din 08 noiembrie 2006, constatase prescris dreptul la acțiune pe cererea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, cerere în care pârâta SC R.V. SA avea calitatea de pârâtă, iar la termenul de judecată din 25 aprilie 2007, reclamantul precizase că, pe capătul de cerere în revendicare, înțelege să se judece doar cu pârâții persoane fizice. Pentru a respinge apelul pârâților persoane fizice, curtea a apreciat ca fiind corectă dezlegarea primei instanțe pe excepția inadmisibilității cererii în revendicare și pe fondul acestei cereri.

Astfel, în speță, nu se putea reține inadmisibilitatea cererii în revendicare, pentru că o asemenea soluție ar îngrădi accesul la justiție și ar lipsi de conținut cea mai energică acțiune reală imobiliară, care permite compararea titlurilor de proprietate și stabilirea titlului preferabil, operațiune care nu este decât în competența instanțelor judecătorești și care ține de esența revendicării. Pe fondul cererii în revendicare, în mod corect s-a dat preferabilitate titlului reclamantului, întrucât acesta este mai vechi decât cel al pârâților și provine de la o persoană care, la rândul său, a avut calitatea de proprietar, pe când titlul pârâților provine de la o persoană în patrimoniul căreia imobilul litigios a intrat fără titlu valabil, în baza dispozițiilor neconstituționale ale Decretului nr. 92/1950.

Cum, în speță, titlul autorului reclamantului este anterior față de cel al statului, reclamantul este cel care își justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul și, implicit, cu pârâții. O eventuală respingere a acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, pe considerentul că în cauză s-ar aplica dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi acceptată, întrucât acest text de lege se poate aplica cel mult în materia nulității, deci în cazul în care reclamantul formulează, ca unic capăt de cerere, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nu și în materia revendicării.

Faptul că reclamantul ar avea dreptul, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, doar la despăgubiri, nu justifică respingerea acțiunii în revendicare formulată, având în vedere că acțiunea în revendicare presupune o comparare a titlurilor celor două părți, iar reclamantul nu poate fi obligat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care prevede acordarea de despăgubiri, atâta timp cât nici până în prezent Fondul Proprietatea nu funcționează, astfel încât despăgubirile de care ar avea parte sunt iluzorii. Chiar și în condițiile în care nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, dar mai ales în această situație, instanțele de judecată sunt competente să procedeze la 6 comparare a titlurilor de proprietate, dând preferabilitate celui mai bine caracterizat, în cadrul acțiunii în revendicare.

Vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință, și chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun, iar o asemenea privare, combinată cu lipsa despăgubirii, este contrară art. 1 al Protocolului nr. 1. Eventuala bună credință a chiriașilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. O asemenea constatare echivalează cu iriapjicabilitatea art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., normă pe care judecătorul național are obligația de a o aplica prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs de către pârâții A.I. și A.O., care au invocat următoarele motive de nelegalitate: 1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - decizia instanței de apel conține motive contradictorii. Aceasta deoarece instanța reține, pe de o parte, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt incidente pe aspectul prescripției dreptului la acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, înlătură de la aplicare dispozițiile Legii nr. 10/2001, reținând că acțiunea în revendicare pe dreptul comun este admisibilă. În soluționarea excepției admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, instanța de apel a ignorat dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație, care trebuia aplicată în virtutea principiului de drept potrivit căruia normele speciale se aplică prioritar față de cele generale.

În raport de dispozițiile legii speciale, dreptul reclamantului nu se poate valorifica pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, ci pe calea și în condițiile prevăzute de legea specială. 2. Art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. - instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a aplicat greșit legea. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența ei, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii, respeaiv restituirea în natură, numai în condițiile acestei legi speciale. Practic, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dreptul comun a fost înlocuit de această lege, care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanțelor de judecată.

Prin urmare, cât timp foștii proprietari aveau la îndemână calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, aceștia nu mai puteau formula acțiune în revendicare pe dreptul comun, aceasta fiind inadmisibilă. De altfel, reclamantul a recurs la procedura Legii nr. 10/2001, formulând notificare pentru imobilul litigios. În cazul special al acțiunii în revendicare împotriva chiriașului-cumpărător, care este și cel în speță, nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare se impune ca o premisă inevitabilă pentru admiterea acțiunii în revendicare împotriva subdobânditorului, ceea ce rezultă din dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat prin art. 45 dreptul fostului proprietar de a ataca actul de înstrăinare cu acțiune în nulitate a fost aceea că, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului nu se poate face decât ca efect al nulității actului juridic de înstrăinare, respeaiv repunerea părților în situația anterioară, iar nu ca o consecință a unei veritabile acțiuni în revendicare. Or, atâta timp cât, în speță, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe privind respingerea capătului de cerere în nulitate ca prescris, prin aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului nu mai era posibilă.

Și pe fondul cauzei, instanța trebuia să aplice tot dispozițiile legii speciale, pe principiul priorității normelor speciale față de cele generale, respectiv dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 în corelație cu cele ale art. 18 alin. (1) lit. c) și art. 20 alin. (2) din aceeași lege.

Ultimele două norme speciale susțin și ele teza imposibilității restituirii în natură a imobilului înstrăinat, prima statuând că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când „imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale", iar cea de-a doua că „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...) persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent". Față de dispozițiile legale enunțate, pentru a vedea dacă restituirea în natură mai este posibilă trebuie avută în vedere situația de la momentul înstrăinării imobilului, iar nu de la momentul preluării acestuia, și analizat dacă s-au respectat prevederile legale în vigoare la acel moment, neavând astfel nicio relevanță dacă imobilul a fost preluat „fără titlu", „cu titlu" sau „fără titlu valabil". Contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu s-a încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995 și cu deplina respectare a dispozițiilor acestui act normativ, la data contractării nefiind contestată de către reclamant valabilitatea titlului statului.

Dimpotrivă, reclamantul învestise Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 cu o cerere de acordare de despăgubiri pentru acest imobil, iar nu de restituire în natură, așa încât nu exista nici un impediment la vânzare din perspectiva Legii nr. 112/1995. Chiar dacă statul a dobândit imobilul fără titlu, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, actul de înstrăinare s-a consolidat, rămânând valabil. Atâta timp cât nevalabilitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatată în cadrul acțiunii în nulitate, acest contract își produce efectele juridice firești, ceea ce trebuie să aibă djrept consecință respingerea acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.

Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a dat preferință titlului reclamantului și a admis acțiunea în revendicare împotriva chiriașului-cumpărător, al cărui titlu nu a fost anulat judecătorește. într-o astfel de acțiune în revendicare nu se poate face compararea titlurilor de proprietate opuse de părți după regulile de drept comun, ci trebuie avute în vedere dispozițiile în materie ale legii speciale. Or, potrivit acestora, trebuia să se dea preferabilitate titlului subdobânditorului de la stat, consolidat prin neatacarea lui de către reclamant cu acțiunea în nulitate prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001, luându-se totodată în considerare și buna-credință a subdobânditorilor la momentul contractării, constând în credința acestora că au contractat cu adevăratul proprietar, cât timp titlul statului nu fusese contestat la acel moment în nici un fel de către fostul proprietar.

Neprocedând în acest mod, instanța de apel a încălcat și dispozițiile obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, potrivit cărora prioritatea C.E.D.O. poate fi dată „în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". În raport de situația de fapt din speță, respingerea acțiunii în revendicare nu ar putea reprezenta o încălcare a prevederilor C.E.D.O. sau Constituției, întrucât reclamantul are asigurat accesul liber la justiție, având deschisă, potrivit legii speciale de reparație, calea contestației la instanța de judecată împotriva dispoziției administrative de soluționare a notificării sale de restituire.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Critica vizând motivarea contradictorie a hotărârii din apel nu este fondată, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, argumentul instanței de apel în sensul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt incidente pe aspectul prescripției dreptului la acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, nu vine în contradicție cu acela potrivit căruia dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt inaplicabile în ce privește cererea în revendicare dedusă judecății, deoarece nu este vorba despre aplicarea unor legi diferite în soluționarea aceleiași cereri, ci a unor cereri cu obiect diferit.

În realitate, nemulțumirea recurenților vizează neaplicarea Legii nr. 10/2001 în soluționarea cererii în revendicare, ceea ce ridică o problemă de legalitate a hotărârii atacate, care, fiind reluată prin cel de-al doilea motiv de recurs, va fi analizată în cadrul acestuia, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează. 2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenții au contestat, pe de o parte, confirmarea în apel a soluției de respingere a excepției inadmisibilității cererii în revendicare, iar pe de altă parte, confirmarea soluției date pe fondul acestei cereri. În susținerea acestui motiv, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost indicate numai formal de către recurenți, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe care aceste dispoziții o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelbr ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate aduc în discuție o singură chestiune, aceea a pronunțării hotărârii recurate cu încălcarea legii pe aspectul modului de soluționare a excepției inadmisibilității cererii în revendicare și a fondului acestei cereri și, de aceea, ele se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă se va face analiza celui de-al doilea motiv de recurs, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. a) Criticile privind nelegalitatea confirmării în apel a soluției fondului de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerentele, care înlocuiesc motivarea instanței de apel.

Astfel, în speță, instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil în perioada comunistă, îndreptată împotriva chiriașilor- cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, acțiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Este adevărat că pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv -cu titlu sau fără titlu - în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există lege specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și că, potrivit principiului spedalia gneralibus derogară, legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar, ceea ce nu înseamnă, însă, că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai bunului revendicat.

Aceasta deoarece, Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deținute de stat la data intrării sale în vigoare - art. 21. Restituirea în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiționată de deținerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 21, or, în speță, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001 și anume la 14.02.2001, imobilul revendicat de reclamant nu mai era deținut de una din persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriașilor, respectiv recurenților-pârâți A.I.

și A.O., conform contractului de vânzare-cumpărare. Ca atare, în absența îndeplinirii condiției prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu mai putea uza, pentru restituirea în natură a imobilului litigios, de procedura prealabilă a notificării unității deținătoare, căci acest imobil nu mai era deținut de stat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10, așa încât într-o asemenea situație nu se poate nega dreptul fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat. Rezultă că, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoana îndreptățită are deschisă și după intrarea în vigoare a acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva chiriașilor-cumpărători.

Desigur că, soluționarea unei asemenea acțiuni nu urmează regulile clasice ale comparării de titluri, consacrate de dreptul comun, ci regulile stabilite prin dispozițiile de drept substanțial ale legii speciale de reparații, întrucât în concursul dintre legea specială și legea generală are prioritate legea specială, conform principiului spedalia generalibus ckrvgant. b) Criticile privind nelegalitatea confirmării în apel a soluției fondului de admitere a cererii în revendicare sunt întemeiate. Soluționând cererea în revendicare dedusă judecății după regulile de drept comun în materie de revendicare, și anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părților după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiți, iar nu după regulile de drept substanțial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, pentru imobilele preluate! abuziv de stat în perioada comunistă, cum este și cazul celui în litigiu, există o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c). Prin urmare, existând suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cel al dreptului comun în materia revendicării, dat de dispozițiile art. 480 C. civ., în speță se ridica problema concursului dintre legea specială și legea generală, iar aceasta trebuia rezolvată în favoarea legii speciale, conform principiului spedalia nerdibus derogant.

În același sens este și decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială." Pe cale de consecință, în soluționarea acțiunii în revendicare formulată de reclamant împotriva subdobânditorilor imobilului, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, erau aplicabile dispozițiile de drept substanțial ale acestei legi speciale. Astfel, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Pentru a se înlătura de la aplicare dispozițiile legale menționate, este necesar ca fostul proprietar să introducă acțiunea în anularea actului de înstrăinare. În acest sens, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință, iar alin. (5) al acestui articol prevede termenul în care se poate formula acțiunea în nulitate. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale enunțate, rezultă că acțiunea în revendicare a fostului proprietar poate fi admisă numai dacă se anulează contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Or, în speță, această condiție nu este îndeplinită, deoarece cu privire la capătul de cerere în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, soluție menținută în calea de atac a apelului. Cum, pe acest aspect, hotărârea instanței de apel nu a fost atacată cu recurs, dezlegarea dată cererii în nulitatea actului de înstrăinare în etapele procesuale anterioare a intrat în puterea lucrului judecat. Ca efect al respingerii cererii în nulitatea actului de înstrăinare pe excepția de prescripție, dreptul de proprietate al pârâților-cumpărători s-a consolidat, fiind recunoscută, implicit, valabilitatea contractului încheiat de ei cu statul în baza Legii nr. 112/1995, situație care împiedică admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Așa fiind, soluția de admitere a acțiunii în revendicare a reclamantului, pronunțată la fond și menținută în apel, apare ca fiind dată cu încălcarea legii speciale, aplicabilă raportului juridic dedus judecății. Referitor la compatibilitatea dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile C.E.D.O., trebuie reținut că, Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

În virtutea marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, optând, în principal, pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari și, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terțe persoane, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi stabilite la valoarea de piață a imobilului. În consecință, legislația internă respectă exigențele Convenției, astfel că nu existau motive pentru a se înlătura de la aplicare Legea nr. 10/2001, cum greșit a procedat curtea de apel. Soluția pronunțată în cauză, aceea de admitere a acțiunii în revendicare a fostului proprietar împotriva chiriașilor- cumpărători pe Legea nr. 112/1995, nu se justifica nici din perspectiva dispozițiilor C.E.D.O., cum, de asemenea, greșit a reținut instanța de apel.

Garanțiile conferite de Convenție protejează atât pe reclamant, cât și pe pârâți, deoarece ambii sunt titularii unui „bun" în sensul Convenției. Pentru reclamant, acest „bun" îl reprezintă tocmai hotărârile pronunțate în prezentul litigiu în primă instanță și în apel, prin care s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce echivalează cu recunoașterea calității de proprietar a reclamantului. În egală măsură, și pârâții dețin un „bun" în sensul Convenției, deoarece au cumpărat imobilul revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractului lor de vânzare-cumpărare a fost recunoscută, implicit, prin respingerea, ca prescrisă, a acțiunii reclamantului în nulitatea acestui contract.

Conform jurisprudenței constante a Curții Europene, unul dintre elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând, cu succes, imobilul. Qr, în raport de circumstanțele particulare ale speței - unde, în pofida legislației speciale, reclamantul nu a promovat în termenul legal acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe Legea nr. 112/1005, ceea ce i-ar fi permis, în cazul obținerii unei soluții favorabile, să primească imobilul în natură - rezolvarea disputei judiciare dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiași bun în favoarea reclamantului ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității circuitului civil.

Așa fiind, acțiunea în revendicare dedusă judecății se impune a fi respinsă, ca neîntemeiată, dându-se preferabilitate titlului pârâților-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, consolidat prin respingerea acțiunii în nulitate ca prescrisă, pentru că altfel s-ar aduce atingere dreptului pârâților la respectarea bunului, justului echilibru care trebuie menținut între protecția proprietății și cerințele interesului general, precum și securității raporturilor juridice. Respingerea acțiunii în revendicare a reclamatului este în concordanță și cu decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că prioritatea Convenției poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

De menționat că reclamantul, titular și el al unui bun în sensul Convenției, are posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent la valoarea de piață a imobilului, potrivit legii speciale, de a cărei procedură a și uzat prin formularea notificării, conform propriilor susțineri din întâmpinarea depusă în recurs (fila 51 dosar). Faptul că în prezent Fondul Proprietatea - prin intermediul căruia ar urma să fie acordate despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 - nu funcționează, nu putea constitui un motiv pentru admiterea acțiunii în revendicare, cum eronat a reținut instanța de apel, deoarece ar însemna ca, pentru culpa statului de a nu fi implementat suficient de coerent dispozițiile legii reparatorii, sancționată de altfel în repetate rânduri de Curtea Europeană, consecințele să fie suportate nu de stat, ci de alți particulari, ale căror drepturi sunt deopotrivă ocrotite de Convenție.

Față de cele prezentate, Înalta Curte apreciază că, prin confirmarea soluției primei instanțe de admitere a acțiunii în revendicare a reclamantului, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, astfel că fiind îndeplinite condițiile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâților A.I. și A.O. urmează a fi admis în limita criticilor formulate pe acest aspect. În consecință, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia recurată va fi modificată în parte, în sensul că se va admite apelul declarat de pârâții A.I. și A.O. împotriva sentinței primei instanțe, care va fi schimbată, în sensul că se va respinge cererea în revendicare formulată de reclamantul A.M.

împotriva pârâților A.I. și A.O., ca neîntemeiată; celelalte dispoziții ale deciziei, referitoare la respingerea apelurilor formulate de reclamant și de pârâta SC R.V. SA, vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții A.I. și A.O. împotriva deciziei nr. 16 din 12 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Modifică decizia atacată, în parte, în sensul că admite apelul declarat de pârâții A.I. și A.O. împotriva sentinței civile nr. 783 din 30 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă. Schimbă sentința apelată, în sensul că respinge cererea în revendicare formulată de reclamantul Atanasiu Mihai împotriva pârâților A.I. și A.O., ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei, referitoare la respingerea apelurilor formulate de reclamant și de pârâta SC R.V. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 mai 2010.