ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6854/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 12 mai 2006 sub nr. 15127/299/2006, reclamanta D.M.R. a chemat în judecată pârâții O.G.S., O.M. și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 02 aprilie 1982 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, încheiat între T. - F.A.S., în calitate de vânzătoare și pârâții O.G.S., O.M. în calitate de cumpărători, având ca obiect imobilul situat București, str. F., sector 1 compus din teren în suprafață de 246,77 mp și construcție-apartament cu șase camere și dependințe.

La data de 12 ianuarie 2007, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a arătat că renunță la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. F., sector 1, compus din teren în suprafață de 246,77 mp și parte din construcția situată pe acest teren ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 3345 din 02 martie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București a anulat ca netimbrată cererea, iar prin decizia civilă nr. 1514/A din 23 noiembrie 2007, a fost admis apelul, declarat de reclamantă, a fost anulată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă excepția de necompetență materială a instanței, a fost reținută competența materială a Tribunalului București în soluționarea cauzei și a fost înaintat dosarul Registraturii Generale, în vederea repartizării aleatorii spre soluționare. Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta după ce a indicat, după prețuirea ei, valoarea obiectul cererii de chemare în judecată și, întrucât pârâții au contestat valoarea imobilului, s-a dispus efectuarea unei expertize pentru a determina valoarea reală a imobilului revendicat.

Din concluziile raportului de expertiză a rezultat că valoarea imobilul revendicat este de 1.927.000 RON - terenul și 4.260.500 RON - construcția. Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalele judecă, în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde ROL, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor în materia fondului funciar. După repartizarea aleatorie, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 19502/3/2008. Prin încheierea din data de data de 27 iunie 2008, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. s-a dispus suspendarea judecării cauzei pentru lipsa părților. La data de 7 aprilie 2009, reclamanta D.R.M. a formulat cerere de repunere pe rol. La termenul din 29 mai 2009, acordat pentru discutarea cererii de repunere pe rol a cauzei, tribunalul a constatat lipsa părților, astfel că a respins cererea de repunere a cauzei pe rol, ca neîntemeiată, având în vedere că și la acest termen părțile au lipsit. La data de 1 iulie 2009, pârâții O.G.S. și O.M. au solicitat tribunalului să constate perimată cauza având în vedere că a rămas în nelucrare mai mult de un an, cerere întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 248 și art. 274 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1221 din 23 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția perimării și a constatat perimată acțiunea formulată de reclamanta D.M.R.

în contradictoriu cu pârâții O.G.S., O.M. și Municipiul București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pricina a rămas în nelucrare în intervalul 27 iunie 2008 - 1 iulie 2009, mai mult de 1 an, din vina părților. S-a mai reținut de către instanță că nu se apreciază ca fiind un act de diligentă, cererea formulată de reclamantă la 7 aprilie 2009, deoarece aceasta a lipsit la termenul acordat, dovedind lipsă de interes ca și la termenul din 27 iunie 2008, când a fost dispusă suspendarea cauzei. Împotriva sentinței a formulat recurs reclamanta D.M.R., iar prin decizia civilă nr. 285/R din 17 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza la Tribunalul București, pentru continuarea judecății în apel.

Pentru a decide astfel, s-a reținut că la data de 7 aprilie 2009 reclamanta prin Societatea de Avocați C. și R. au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei. Prin rezoluția din 14 aprilie 2009 s-a stabilit termen pentru judecata cererii de repunere pe rol la 29 mai 2009, pentru când s-a dispus și citarea părților. S-a constatat că pentru termenul din 29 mai 2009 nu s-a îndeplinit procedura de citare cu niciuna dintre părți, deși în practicaua încheierii se afirmă că procedura a fost legal îndeplinită. Prin încheierea din 29 mai 2009 s-a respins cererea de repunere pe rol, ca neîntemeiată și s-a menținut măsura suspendării, întrucât nici una din părți nu a fost prezentă și nici nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Potrivit art. 85 C. proc. civ., judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri, în speță- cererea de repunere pe rol - decât, după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea dispune altfel. În speță nu s-a făcut citarea și nici părțile nu s-au înfățișat, iar legea nu dispune altfel. În ce privește strict motivele de recurs s-a constatat că recurenții au angajat Societatea de Avocați C. și R. pentru susținerea cererii de repunere pe rol, plătind în acest scop și un onorariu. Rezultă că nu se poate reține îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 248 C. proc. civ., deoarece nu este vina părții în ce privește rămânerea în nelucrare a cauzei, atâta timp cât s-a formulat o cerere de repunere pe rol și nu s-a putut pune concluzii pe această cerere pentru că nu s-a procedat la citarea părților.

După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 19502/3/2008, la data de 26 aprilie 2010. Prin sentința nr. 331 din 23 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 19502/3/2008, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 12 mai 2006 sub nr. 15127/299/2006, reclamanta solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 02 aprilie 1982 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, având ca obiect imobilul situat București, str. F. sector 1 compus din teren in suprafața ce 246,77 mp și construcție-apartament cu șase camere și dependințe.

Această cerere a fost precizată ulterior în temeiul art. 132 C. proc. civ., respectiv la data de 12 ianuarie 2007 când reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care s-a renunțat la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanța rămânând învestită să soluționeze numai" cererea în revendicare. În această cerere, reclamanta a arătat explicit că revendicarea privește restul imobilului, care nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare. Reclamanta a pretins că dreptul său de proprietate are la bază dreptul de proprietate al mamei sale, numita T. - F.A.S., care la rândul ei a dobândit dreptul de proprietate de la mama sa, numita T.E.

și care a dobândit dreptul de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36511/1938. A susținut reclamanta că la data încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare, mama sa T. - F.A.S. nu mai putea înstrăina bunul, deoarece acesta nu se mai afla în totalitate în patrimoniul său, fiind deja expropriat pentru spațiu excedentar. Apărările invocate de reclamantă nu au fost susținute de probele administrate de aceasta, obligația probațiunii revenindu-i potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ.

Mai mult, dovedind îndeplinirea procedurilor administrative obligatorii la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, a fost depusă autorizația de înstrăinare nr. I1.F/30 martie 1982 emisă de Consiliul Local al sectorului 1, din care rezultă că la data înstrăinării apartamentul avea suprafața și compunerea susținute de către pârâți și confirmată prin actul de vânzare-cumpărare, precum și de concluziile expertizei tehnice efectuate de dl. expert A.V. (ds. 15127/200/2006). Împotriva acestei sentințe, reclamanta D.M. a formulat apel, arătând că actul de înstrăinare al mamei sale nu a fost decât o promisiune de vânzare-cumpărare, că nu a renunțat la capătul de cerere privind nulitatea actului prin care pârâții au cumpărat imobilul, că actele depuse au fost greșit interpretate și că pârâții nu posedă un act de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Prin decizia nr. 62A din 13 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin acțiunea inițială formulată de reclamanta D.M.R., s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantei cu pârâții persoane fizice, pentru imobilul în litigiu, precum și obligarea pârâților de a-i lăsa În proprietate și posesie imobilul litigios. Prin cererea aflată la Dosar nr. 15127/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta a depus o precizare a cererii inițiale prin care a arătat că renunță la judecarea capătului de cerere cu care sesizase inițial instanța, privind constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea sa T. - F.A.S.

și pârâții persoane fizice din prezenta cauză, act autentificat sub nr. V1./1982 la fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București. Acceptându-se că cererea nu a fost semnată personal de către reclamantă, instanța a constatat că aceasta a fost depusă conform încheierii din data de 12 ianuarie 2007, pronunțată în același dosar al Judecătoriei Sectorului 1 București, în ședință publică și discutată în prezența reclamantei asistată de apărător, reclamanta necontestând actul de renunțare la cerere. Cu privire la acțiunea în revendicare, s-a constatat că prin actul de vânzare-cumpărare de mai sus, autoarea reclamantei a înstrăinat pârâților imobilul în litigiu, un apartament sistem duplex - subsol, parter, etaj și pod, terenul aferent trecând în proprietatea Statului Român în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974.

În acest context juridic, autoarea reclamantei a înstrăinat nu doar o parte, ci întreaga construcție, așa cum, de altfel, reiese și din Autorizația de înstrăinare emisă sub nr. F1. din 30 martie 1982 de fostul Consiliu Popular al Sectorului 1 București. În baza acestor considerente, în mod corect judecătorul fondului a reținut că reclamanta nu mai poate invoca un drept de proprietate asupra construcției, drept pe care autoarea sa l-a înstrăinat integral către pârâți. Cu privire la terenul aferent, a reținut că ulterior anului 1990, legiuitorul român a adoptat norme speciale de reparație pentru persoanele ce au fost prejudiciate de Statul Român, prin preluarea proprietății în perioada 1945 - 1989, sub diferite forme.

Așa fiind, reclamanta avea obligația statuată în baza legii și a practicii recente a C.E.D.O.. în cauza Atanasiu, de a apela la legile speciale de reparație, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun fiind recunoscută a avea eficiență doar în subsidiarul căii speciale. În speță, reclamanta nu a făcut o atare dovadă, a cererii de restituire pe calea specială, a terenului aferent construcției, astfel încât, respingerea acestui capăt de cerere este justificată. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta a formulat recurs pe care la motivat la 20 februarie 2012 și 13 martie 2012. Prin cererea depusă la 20 februarie 2012, reclamanta a susținut, în esență, că hotărârea a fost pronunțată fără cercetarea probelor și punerea lor în discuție și fără analizarea legalității declarațiilor părții adverse.

A arătat că foarte multe termene de judecată au fost ocupate cu problema taxei judiciare de timbru și solicită aplicarea în recurs a Legii nr. 287/2009 care introduce pentru prima oară conceptul de masa patrimonială „fiduciară." Reclamanta a solicitat ca recursul să fie calificat drept apel și să fie cercetată cauza sub toate aspectele. În raport de dispozițiile art. 304 pct. 1-9, reclamanta arată că dovada calității de proprietar o putea face doar aceasta și nu partea adversă așa cum a reținut instanța. A invocat și împrejurarea că s-au nesocotit motivele de apel formulate de reclamantă și notele sale prin care a subliniat faptul că în CF a fost și este intabulat parțial acest imobil pentru cei 78 mp construiți, din cei 287mp.

În final, a arătat că citarea părților s-a făcut incomplet atât la fond, cât și la apel, în sensul că pârâta O.M. a lipsit din citații. Prin motivele formulate la 13 martie 2012, reclamanta a susținut următoarele motive de recurs indicând și temeiul de drept al acestora. În raport de art. 304 pct. 1 și 2 C. proc. civ., a susținut că judecătorul I.P. nu a participat la judecata pe fond a cauzei că s-a alocat prea mult timp unei excepții legate de taxa judiciară de timbru și nu, s-a alocat timp pentru a se intra în discutarea probelor. Invocând art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reclamanta a arătat că a susținut declinarea soluționării cauzei către o instanță de contencios administrativ față de faptul că imobilul se afla în proprietatea statului la data întocmirii contractului.

În raport de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a susținut că a fost lipsită de apărare în toată faza procesuală a apelului și că nu a renunțat la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului, această renunțare fiind făcută de apărătoarea sa fără a fi încuviințată, motiv pentru care a renunțat la asistența dată de aceasta. În susținerea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanța de apel s-a instituit în apărător al părții adverse, că prin Autorizația de înstrăinarea nr. I1. din 30 martie 1982 s-a înstrăinat doar apartamentul de la etajul 1, că în mod greșit s-a apreciat lipsa probelor în dosar și că a solicitat să se reevalueze memoriul la expertiza expertului V.A.

și adresa primăriei în care se menționează clar că O.G. are doar un drept de folosință pentru 78 mp teren și 140 mp construcții, probe care au fost trecute cu vederea de către instanță. Invocând și art 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a considerat că hotărârea este pronunțată cu greșita aplicare a art. 296 C. proc. civ., în raport de care a susținut că i-a fost agravată situația în propria cale de atac prin refuzarea căii de recurs și declinarea cauzei la o altă instanță unde ar fi putut solicita analizarea și cercetarea probelor. Concluzionând, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, cu luarea în calcul a tuturor probelor administrate.

Recursul va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente. Se constată că, prin cererea introdusă la data de 1 mai 2006, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 02 aprilie 1982 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, pentru ca prin precizarea depusă la 12 ianuarie 2007 să renunțe la cererea de chemare în judecată cu privire constatarea nulității absolute, solicitând lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilul situat în București, str. F., sector 1, compus din teren în suprafață de 246,77 mp și parte din construcția situată pe acest teren, ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. V1.

din 2 aprilie 1982, instanța rămânând investită să soluționeze doar acțiunea în revendicare. Analizând motivele de recurs depuse la date diferite se constată că acestea sunt formulate în termen și, în urma sistematizării lor, se apreciază ca nefondate. În esență, problema care se pune în discuție este aceea dacă reclamanta putea să revendice imobilul construcție și teren, respectiv dacă aceasta avea un drept de proprietate asupra acestuia. Cu privire la acest aspect, instanța de apel a menținut soluția instanței de fond, în sensul că reclamanta nu putea invoca un drept de proprietate asupra construcției pentru că acesta a fost înstrăinat integral către pârâți, iar cu privire la teren a reținut că acesta intră sub incidența unor norme speciale de reparație, acțiunea în revendicare având eficiență doar în subsidiarul căii speciale.

Referitor la această problemă, se constată că autoarea reclamantei T. - F.A.S. a înstrăinat dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București, str. F., sector 1, în suprafață de 246,77 mp, către pârâții O.G.S. și M., în anul 1982, terenul aferent urmând prevederile Legii nr. 58/1974. Prin urmare dreptul de proprietatea asupra acestui imobil nu putea fi transmis recurentei reclamante întrucât a fost înstrăinat în anul 1982 către pârâți, iar la judecata cererii pentru constatarea nulității actului de vânzarea cumpărare, recurenta reclamantă a renunțat prin cererea precizatoare. Referitor la celelalte susțineri, se constată că recurenta reclamantă a invocat aproape toate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. însă nu toate criticile formulate intră sub incidența textelor legale invocate. Nelegala alcătuire a completului de judecată constituie motiv de ordine publică și poate fi invocat direct în recurs, însă critica formulată de reclamantă nu intră sub sfera de aplicabilitate a art. 304 pct. 1 și 2 C. proc. civ. Astfel se constată că domnul judecător I.P. a făcut parte din completul de judecată care a soluționat apelul de la primul termen de judecată până la pronunțare, în cauză neexistând nici una din ipotezele prevăzute de textul invocat. Cu privire la motivul întemeiat pe pct. 3, se constată că în mod legal instanța de apel prin încheierea de la 12 decembrie 2012 a respins cererea de declinare a competenței materiale a instanței, întrucât față de obiectul cauzei care îl constituie „revendicare imobiliară", în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., competența materială revine secției civile a instanței și nu celei de contencios administrativ. În raport de pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă lipsa sa de apărare la judecata apelului, apreciind astfel că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text și art. 6 din C.E.D.O. Prin drept la apărare în sens material se desemnează ansamblul prerogativelor recunoscute de lege părților în scopul susținerii intereselor lor. Din această perspectivă, dreptul la apărare include în conținutul său posibilitatea părților de a lua cunoștință de toate actele de la dosar, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepții de procedură, de a exercita căile legale de atac, de a recuza pe judecători etc. Dreptul la apărare în sens material se realizează și prin modul de organizare a sistemului judiciar, inclusiv a structurii controlului hotărârilor judecătorești netemeinice sau nelegale.

În sens formal, prin drept la apărare se desemnează posibilitatea recunoscută de lege părților litigante de a-și angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată. Legislația procesuală consacră și alte dispoziții de natură a garanta realizarea efectivă a dreptului de apărare. în acest sens, sunt dreptul părților de a solicita amânarea judecății pentru lipsă de apărare (art. 156 C. proc. civ.), dreptul părților de a depune concluzii scrise, obligația instanței de a acorda cuvântul părților etc. Contrar susținerilor recurentei reclamante aceasta nu a fost lipsită de apărare, beneficiind de toate prerogativelor recunoscute de lege. Astfel, aceasta a solicitat probe care i-au fost încuvințate, a formulat excepții procesuale care au fost analizate, a formulat cerere de ajutor public beneficiind de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina sa.

Prin urmare, nu se poate reține că recurenta reclamantă a fost lipsită de apărare la judecata apelului. În ceea ce privește greșita reținere a renunțării la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. V1. din 2 aprilie 1982 încheiat de Notariatul de Stat al Sectorului 1, București, se constată, contrar susținerilor recurentei reclamante, că prin cererea depusă la Judecătoria sector 1 București, dosar fond, s-a formulat o cererere precizatoare a cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat să se ia act de faptul că renunță la judecata acestui capăt de cerere. Acest aspect a fost cuprins în încheierea de la 12 ianuarie 2007 și necontestat ulterior de reclamantă chiar dacă a renunțat la mandatul dat avocaților săi.

În raport de art. 6 C.E.D.O., invocat de recurenta reclamantă, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. Or, în acest scop, instanța a dispus toate măsurile permise de lege pentru a asigura desfășurarea judecății cu respectarea dreptului la apărare al recurentei reclamante și al principiului disponibilității în procesul civil. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a criticat, în esență, faptul că, instanța s-a instituit în apărător al părții adverse, rețind lipsa probelor, deși la dosar sunt sute de înscrisuri depuse și a solicitat reevaluarea memorului său, a expertizei și a adresei primăriei din care rezutlă că O.G.

are doar un drept de folosință. Cu privire la aceste motive de recurs se constată că acestea au fost invocate pur formal, în realitate, recurenta reclamantă nesusținând nici una din criticile ce intră sub incidența acestor texte legale. Se constată însă că susținerile acesteia vizează analiza situației de fapt prin reevaluarea probelor, ceea ce, față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Pe de altă parte, motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G.nr. 138/2000. Invocând dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta reclamantă susține greșita aplicare a dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., în sensul că în mod greșit i s-a refuzat calificarea căii de atac a apelului drept recurs, fiind lipsită de posibilitatea de a solicita analizarea situației de fapt și cercetarea probelor creîndu-i-se astfel o situație mai grea decât prin hotărârea atacată. Conform dispozițiilor invocate de recurenta reclamantă, prevăzute de art. 296 C. proc. civ., ce se circumscrie art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., instanța de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată, apelantului necreându-i-se în propria cale de atac o situația mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Se constată că prin încheierea din ședința publică de la 31 octombrie 2011, instanța după ce a pus în discuție calificarea căii de atac, a calificat-o drept apel, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 3 pct. 2 C. proc. civ.

Procedând în acest fel, instanța nu i-a creat apelantei reclamante o situație mai grea decât prin hotărârea atacată și mai mult calificând calea de atac drept apel, instanța i-a permis apelantei o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fond cât și cu privire la cele de drept, în raport de efectul devolutiv al apelului, respectiv, în limitele stabilite de apelantă, în raport de principiul disponibilității și doar cu privire la ceea ce a judecat prima instanță, nefiind posibil să se modifice elementele de la prima instanță și nici să se formuleze cereri noi. Cât privește invocarea pentru prima dată în recurs a dispozițiilor cu privire la masa fiduciară, instituție introdusă prin Legea nr. 287/2009 privind C. civ., se constată că acestea sunt fomulate omisso medio ceea ce este inadmisibil.

În ceea ce privește criticile legate de taxa judiciară de timbru și necitarea intimatei O.M., se constată că, în sarcina apelantei, instanța de apel a reținut obligația de a plăti taxa judiciară de timbru în sumă de 31.403 RON, față de care apelanta a formulat cerere de ajutor public și apoi reexaminare, cereri care au fost soluționate conform normelor procedurale, și după lămurirea acestuia, instanța a trecut la judecata pe fond. Cu privire la necitarea intimatei pârâte O.M., se constată că această parte a fost citată la toate termenele de judecată în apel, nefiind reală susținerea recurentei că citarea părților a fost incompletă. Nefondată este și critica potrivit căreia reclamanta este proprietara tabulară a terenului de 78 mp, întrucât aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în sensul că deține un bun actual cu privire la imobilul în litigiu, potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Pentru motivele arătate, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ. recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M.R. împotriva deciziei nr. 62A din 13 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2012.