ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1487/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1487/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 17 aprilie 2007 sub nr. 13462/3/2007,

reclamantele C.F. și P.A. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București

prin Primarul General, M.G.B.A., T.A.D., P.B.G. și P.C.M., solicitând să se constate

nulitatea absolută a dispoziției nr. 332 din 20 mai 2002, emisă de Primarul General

al Municipiului București în favoarea pârâților persoane fizice, cu privire la terenul

din București, str. D.T.; nulitatea absolută a dispoziției nr. 387 din 28 iunie

2002, emisă de Primarul General al Municipiului București, care completează dispoziția

nr. 332 din 20 mai 2002, emisă de Primarul General al Municipiului București și

să fie obligat Municipiul București să încheie cu reclamantele contracte de vânzare-cumpărare

în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la apartamentele care fac obiectul menționatelor

dispoziții.

Primul ciclu procesual

în prezenta cauză a fost

finalizat prin decizia nr. 6462 din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție care a admis recursul declarat de reclamantele C.F. și P.A., a casat

decizia civilă nr. 84 din 5 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București

și sentința civilă nr. 904 din 19 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 13462/3/2006, și a trimis cauza spre rejudecare

la tribunal în primă instanță, reținându-se că în mod greșit a fost respinsă

acțiunea pentru lipsa calității procesuale active.

Înalta Curte a arătat

că obiectul acțiunii îl constituie constatarea nulității absolute a celor două dispoziții

nr. 332 din 20 mai 2002 și nr. 387 din 28 iunie 2002, emise de Primarul General

al Municipiului București în aplicarea Legii nr. 10/2001, iar acțiunea în constatarea

nulității absolute poate fi promovată de oricine are interes, iar reclamantele C.F.

și P.A., în calitate de terți, atât în raport cu emitentul, cât și în raport cu

beneficiarii celor două dispoziții prin care s-a dispus restituirea imobilului în

natură, invocă o vătămare a drepturilor sau intereselor lor, motiv pentru care au

atacat dispozițiile pe calea dreptului comun.

Conform art. 24 alin.

(8) din Legea nr. 10/2001, tribunalele sunt competente să soluționeze în primă instanță

contestațiile formulate de persoanele îndreptățite conform art. 3 din Legea nr.

10/2001, însă reclamantele nu au învestit instanța de fond cu o astfel de contestație.

Potrivit art. 23

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziția de restituire în natură a imobilului,

face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acesteia, are forța probantă

a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie

după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

În consecință, instanța

supremă a apreciat că este de competența instanței de drept comun să rezolve litigiul

în primă instanță și, având în vedere valoarea obiectului litigiului de peste 5

miliarde ROL, conform art. 2 C. proc. civ., tribunalul are competența să rezolve

litigiul în primă instanță.

În rejudecare

, cauza a fost înregistrată

sub nr. 13462.01/3/2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Al doilea ciclu procesual

a fost finalizat prin

decizia civilă nr. 3012 din 30 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă, prin care a fost admis recursul declarat de pârâtele C.A.M.

și M.I., cu consecința casării în tot a deciziei recurate și a admiterii apelului

în sensul că a fost desființată sentința civilă nr. 1098 din 14

septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, cauza

fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, Tribunalul București.

În considerentele deciziei

de casare, s-a reținut, în esență că a fost nesocotită dezlegarea în drept

realizată prin decizia nr. 6462/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea

ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, situația de fapt

în cauză urmează să fie stabilită prin raportare la normele dreptului comun și pentru

ca instanța de trimitere să solicite reclamantelor să indice temeiul de drept al

nulității deciziilor atacate, conform dreptului comun, în condițiile art. 314 C.

proc. civ., s-a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare

, cauza a fost astfel

înregistrată la data de 20 iunie 2013, în fond, pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub nr. 22429/3/2013.

În ședința publică

de la data de 19 septembrie 2013, reclamantele au depus o precizare a temeiurile

de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia,

reclamantele au arătat că invocă prevederile dispozițiilor art. 954 C. civ.

de la 1864, referitoare la eroarea obstacol, acesta constituind în opinia reclamantelor

un prim motiv de nulitate a celor două dispoziții contestate, precum și prevederile

art. 966 raportat la 968 C. civ. de la 1864, arătând că cele două dispoziții

au o cauză ilicită, în sensul că beneficiarii celor două dispoziții au primit

despăgubiri în temeiul acordului din data de 23 ianuarie 1968, încheiat între Statul

Român și Guvernul Italian privind reglementarea problemelor financiare în suspensie,

fiind încălcat art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, reclamantele

au invocat și lipsa de obiect a celor dispoziții, sancționată de

prevederile art. 962 și urm. C. civ. de la 1864 cu nulitatea absolută, de vreme

ce Statul român a achitat, cu efect liberator, o sumă către Guvernul Italian care

avea obligația repartizării sumei către cei îndreptățiți, astfel

că bunul nu mai există, fiind înlocuit cu o valoare, împrejurare de natură a determina

nulitatea celor două dispoziții.

Prin sentința civilă

nr. 2150 din 20 decembrie 2013

, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată și, pe cale de consecință,

a respins, acțiunea precizată, formulată de reclamanta P.A., decedată în cursul

judecății și continuată de P.I. și de reclamanta C.F., ca neîntemeiată.

Asupra excepției lipsei

calității procesuale active Tribunalul a apreciat că dezlegările obligatorii ale

deciziilor de casare au stabilit că reclamantele au calitatea de terți în raport

cu emitentul și beneficiarii celor două acte juridice contestate și că

acestea pretind că au suferit o vătămare a drepturilor lor prin emiterea celor două

dispoziții, iar stabilirea situației de fapt urmează a se realiza prin

raportare la normele dreptului comun în materia nulității.

Examinând motivele de

nulitate invocate de reclamante, tribunalul a apreciat că, deși reclamanții

au încercat în esență să circumscrie cauzele de nulitate a deciziei contestate

unor motive de nulitate absolută de drept comun, respectiv eroarea obstacol, cauza

ilicită și lipsa de obiect, în realitate toate susținerile acestora sunt

subsumate, în esență, pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 5 din Legea

nr. 10/2001.

Eroarea obstacol în care

se pretinde că s-ar fi aflat pârâtul Municipiul București la data emiterii

celor două acte juridice contestate, nu poate fi reținută, deoarece nu poate

fi primită, ca argument pertinent, invocarea necunoașterii legii de către autoritatea

publică învestită cu soluționarea notificării.

Tribunalul a constatat

că imobilului supus restituirii nu putea face obiect al Acordului dintre România

și Republica Italia, deoarece era exclus de la aplicarea sa, în cauză nefiind

făcută dovada în sens contrar, ceea ce face să nu poate fi reținută eroarea

obstacol drept motiv justificat și de natură a determina nulitatea celor două

dispoziții.

Sub aspectul cauzei ilicite,

în raport de constatarea inaplicării acordului dintre România și Italia, Tribunalul

a avut în vedere că nu se poate aprecia că subzistă vreo încălcare a art. 5 din

Legea nr. 10/2001.

Totodată, Tribunalul a

considerat că nu se poate reține nici frauda la lege, deoarece ea presupune

conivența (înțelegerea) celor două părți ale actului juridic, în

scopul fraudării unor prevederi legale imperative, ceea ce în cauză nu s-a invocat

și nici dovedit.

În ceea ce privește

motivul referitor la lipsa de obiect a celor două dispoziții, în sensul că

bunul nu mai există la acest moment, fiind înlocuit cu o valoare, respectiv despăgubirea

pretins primită de pârâții persoane fizice, a fost apreciat de Tribunal ca

neîntemeiat.

În consecință, constatând

că în cauză nu se poate reține incidența vreunuia dintre motivele de nulitate

invocate de reclamante, Tribunalul a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Referitor la capătul de

cerere prin care reclamantele au solicitat obligarea Municipiul București să încheie

contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la apartamentele

pe care le dețin cu chirie, Tribunalul a apreciat o asemenea solicitare ca neîntemeiată,

în condițiile în care pârâtul Municipiul București nu mai are calitatea

de proprietar asupra apartamentelor în litigiu, atât timp cât dispoziția de

revocare a celor dispoziții de restituire în favoarea pârâților persoane

fizice, a fost anulată prin decizia nr. 9073 din 01 noiembrie 2006 irevocabilă pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva acestei sentințe,

la data de 26 ianuarie 2014 au declarat apel reclamanții C.F. și P.I., iar prin

decizia civilă nr.

478 din 05 noiembrie 2014 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a fost respins apelul.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În rejudecare, apelanții

- reclamanți au precizat temeiul de drept al cererii, având ca obiect constatarea

nulității absolute a dispozițiilor Primarului General al Municipiului București

nr. 322 din 20 mai 2002 și nr. 385 din 28 iunie 2002, ca fiind dispozițiile

art. 954, 966, 968 C. civ. de la 1864, precum și dispozițiile art. 5 din Legea

nr. 10/2001.

Întrucât prin indicarea

temeiului de drept se invocă și dispozițiile art. 966 C. civ. care impune examinarea

cauzei actului, respectiv a fraudei la lege, Curtea apreciază că nu se poate face

abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât pentru a se verifica

legalitatea deciziilor atacate în raport de motivele de nulitate invocate, urmează

a fi avute în vedere atât condițiile generale de validitate ale actului juridic,

dar și respectarea normelor imperative ale Legii nr. 10/2001 pretins încălcate.

Din acest punct de vedere,

Curtea constată că Legea nr. 10/2001 conține și norme de drept substanțial, care

privesc condițiile de validitate ale acestor acte și care se impun a fi analizate

din perspectiva verificării conformității dispozițiilor contestate cu condiții

de emitere și validitate.

Referitor la primul motiv

de nulitate a dispozițiilor contestate prin care s-a dispus restituirea în

natură a imobilului în litigiu către intimați, în calitate de persoane îndreptățite,

respectiv existența unei erori obstacol ca viciu de consimțământ, susceptibil să

determine nulitatea dispozițiilor contestate, Curtea apreciază că din probele

administrate în cauză nu rezultă împrejurarea că emitentul dispozițiilor contestate

ar fi fost în eroare asupra situației de fapt la momentul emiterii dispozițiilor,

în condițiile în care respectivele dispoziții au fost emise după expirarea

termenului de depunere a notificării, în baza actelor doveditoare a dreptului de

proprietate și a calității de moștenitor.

Împrejurarea că, ulterior

emiterii dispozițiilor contestate, apelantele au învederat Primarului General

al Municipiului București că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

deoarece intimații ar fi primit despăgubiri în temeiul art. 5 al Legii nr. 10/2001,

nu poate fi apreciată ca o dovadă a falsei reprezentări a realității, la momentul

emiterii dispozițiilor contestate, sancțiunea nulității intervenind numai când

viciul de consimțământ a fost constatat la momentul încheierii actului juridic civil.

Or, în speță, toate înscrisurile

depuse de către apelanți se referă la un moment ulterior emiterii dispozițiilor

contestate, așa cum rezultă și din cuprinsul dispoziției nr. 1719 din 13

noiembrie 2003 prin care Primarul General al Municipiului București a revocat

cele două dispoziții contestate, invocând adresa nr. 4797/P/2003 din 31

octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București

și avizul comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 prin care se propune revocarea

dispoziției art. 332, completată de dispoziția nr. 387/2002.

S-a reținut așadar că

apelanții - reclamanți nu au făcut proba indubitabilă a erorii obstacol, ca viciu

de consimțământ, sarcina probei aparținând reclamanților conform art. 1169 C. civ.

de la 1864.

Referitor la cel de-al

doilea motiv de apel prin care se invocă, pe de o parte cauza ilicită a dispozițiilor

contestate, iar pe de altă parte încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2409 din 03 martie

2006, Curtea a reținut că lipsa declarației pe proprie răspundere a persoanei îndreptățite

prin care notificatorul declară că acesta sau descendenții săi, proprietari ai imobilului

la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de

România, cât și nerespectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în sensul că intimații persoane fizice nu erau îndreptățite la măsuri reparatorii

în baza Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește lipsa

declarației pe propria răspundere a persoanei îndreptățite, Curtea reține că, la

momentul emiterii dispoziției contestate nr. 332 din 20 mai 2002 completată

prin dispoziția nr. 387 din 28 iunie 2002, această obligație nu era reglementată

în sarcina notificatorului. Instituirea sa a avut loc prin H.G. nr. 498 din 18

aprilie 2003 prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001, astfel că, la data emiterii actului juridic contestat - 20

mai 2002, respectiv 28 iunie 2002 nu era în vigoare.

În ceea ce privește incidența

în cauză a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, Curtea a apreciat că

imobilul în litigiu nu putea face obiect al acordului dintre România și Guvernul

Italiei.

Aceasta întrucât acordul

sus menționat viza bunurile, drepturile și interesele italiene atinse de măsurile

românești de naționalizare, expropriere, luare în administrare sau orice alte măsuri

legislative sau administrative similare născute înainte de 25 noiembrie 1950 (data

semnării la București a acordului de plăți între cele două țări), conform art. 1

lit. a) din acord.

Totodată, sunt considerate

bunuri, drepturi și interese italiene, conform art. 2 din acord, acele bunuri, drepturi

și interese care, în momentul luării măsurilor românești, aparțineau, direct sau

indirect, total sau parțial, unor persoane fizice care aveau cetățenia italiană

sau unor persoane juridice care aveau sediul în Italia, cu condiția ca ele să aibă

cetățenia italiană sau respectiv, sediul în Italia și la data semnării Acordului.

Or, imobilul în litigiu

a fost trecut în proprietatea statului ca bun abandonat, în temeiul Decretului

nr. 111/1951, prin sentința civilă nr. 713 din 24 februarie 1964 pronunțată

de Tribunalul Popular al Raionului 16 februarie în Dosar nr. 506/1964. Din cuprinsul

hotărârii judecătorești de preluare imobil rezultă că proprietara imobilului - M.P.

- a plecat din țară în Italia înainte de 1952, iar începând cu 01 ianuarie 1959

nu a mai făcut nici un act de administrare a imobilului.

Prin urmare, la data semnării

acordului invocat de către apelanți, 25 noiembrie 1950, dată ce rezultă din cuprinsul

acordului, imobilul în litigiu nu trecuse în proprietatea statului, preluarea acestuia

având loc abia în 1964, și, totodată, nu există dovezi în sensul că autoarea intimaților

ar fi avut cetățenia italiană la data semnării acordului.

De asemenea, nu există

dovezi în sensul că intimații - pârâți sau autorii acestora ar fi încasat despăgubiri

în baza acordului sus arătat, la dosar fiind depus un certificat emis de Primăria

din Sarule - Italia din care rezultă că autoarea intimaților - pârâți nu a primit

nici o plată din partea Guvernului României prin intermediul Primăriei din Sarule.

Curtea a reținut că, în

temeiul art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituire în natură

sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit

acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie, enunțate în anexa 1 care face parte integrantă din lege.

Cum în speță nu s-a făcut

dovada plății către intimații - pârâți a unor despăgubiri în baza acordului încheiat

între România și Guvernul Italiei, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond

a reținut că imobilul în litigiu nu putea face obiect al acordului dintre România

și Guvernul Italiei.

Puterea de lucru judecat

a deciziei civile nr. 2409 din 03 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în Dosar nr. 27921/1/2005, nu a fost reținută întrucât această

hotărâre a fost pronunțată în procedura judiciară de contestare a dispoziției

nr. 1719 din 13 noiembrie 2003 prin care Primarul General al Municipiului București

a dispus revocarea celor două dispoziții contestate în prezenta cauză, deci

acea un alt obiect decât cel al prezentei cauze.

Din actele dosarului,

Curtea reține că dispoziția nr. 1719/2003 a fost contestată în două dosare

diferite respectiv: Dosar nr. 53/2004 și nr. 4438/2003 ambele aflate pe rolul Tribunalului

București, secția V-a civilă. Astfel, în Dosarul nr. 53/2004, acțiunea

promovată de intimații din prezenta cauză T.A.D., P.B.G. și P.C.M. a fost respinsă

în fond, apel și recurs, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei civile nr.

2409 din 03 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

și a cărei obligativitate se invocă în prezenta cauză.

În ceea ce privește Dosarul

nr. 4438 din 17 decembrie 2003, obiectul acestuia l-a constituit contestația împotriva

aceleiași dispoziții nr. 1719/2003, contestație formulată de M.G.B.A., autorul

intimatelor M.I. și C.A.M., care a fost respinsă în fond și în apel, iar prin decizia

civilă nr. 9073 din 09 noiembrie 2006 pronunțată în Dosar nr. 1333/2/2005 Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia civilă

recurată și sentința civilă apelată și, rejudecând, a admis contestația și a anulat

dispoziția nr. 1719/2003.

Este de menționat și faptul

că intimatele M.I. și C.A.M. sunt protejate de principiul relativității hotărârii

judecătorești, în sensul că hotărârea judecătorească invocată de apelante nu le

poate crea obligații, întrucât nu au fost părți în respectivul proces, acestea având

posibilitatea de a face dovada contrară și de a invoca propriile apărări pe care

nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea care li se opune.

În ceea ce privește motivul

de nulitate referitor la fraudarea legii, și acesta a fost considerat ca nefondat,

deoarece nu s-au încălcat dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001, cele

două dispozițiile răspunzând cerințelor caracterului reparator al Legii

nr. 10/2001, respectând, totodată, toate condițiile de validitate ale unui

act juridic, prevăzute de art. 954, 966 și 968 C. civ. de la 1864.

Respingând cererea de

constatare a nulității celor două dispoziții contestate, în mod corect instanța

de fond a respins și capătul de cerere privind obligarea Municipiului București

prin Primarul General să încheie cu apelanții contractul de vânzare-cumpărare în

baza Legii nr. 112/1995 cu privire la apartamentele pe care aceștia le dețineau

cu chirie, în condițiile în care intimatul Municipiul București prin Primarul

General nu mai avea calitate de proprietar al imobilului în litigiu.

Împotriva menționatei

decizii au formulat recurs

reclamanții C.F. și P.I., invocând

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a ignorat

atât dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 2409 din 03 martie 2006, cât

și argumentele privind motivele de nulitate ce afectează dispozițiile contestate,

prin realizarea unei analize în contra dispozițiilor legale și cu o motivare contradictorie.

În ceea ce privește motivul

de nulitate reprezentat de

eroarea obstacol, care se referă la posibilitatea acordării

de despăgubiri pentru un imobil pentru care deja Statul Român a plătit despăgubiri,

la momentul emiterii celor două dispoziții, Primarul Municipiului București a considerat

că dispune restituirea unui imobil care intră în categoria celor cu privire la care

legea prevedea dreptul foștilor proprietari la despăgubire, aflându-se în eroare

cu privire la existența dreptului notificatorilor de a beneficia de dezdăunare,

care în realitate nu exista, întrucât legea interzicea restituirea raportat la

art. 5 din Legea nr. 10/2001.

La data de 23

ianuarie 1968 s-a încheiat între Statul Român și Guvernul Italiei la Roma un Acord

privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, iar Statul român a achitat

suma forfetară de 1.312.500.000 lire italiene, plată care a avut efect liberator

față de orice pretenții cu privire la drepturile și interesele persoanelor vizate

prin acest acord, ce ar fi fost atinse de naționalizare sau expropriere.

Dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 10/2001 stabilesc că nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau

la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit

acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din

prezenta lege.

În consecință, față de

scopul Legii nr. 10/2001, de remediere a prejudiciilor suferite care nu fuseseră

încă reparate, emiterea celor două dispoziții a fost urmarea unei erori in corpore,

având în vedere că imobilul în discuție era exclus de lege din categoria celor care

puteau forma obiectul restituirii conform legii.

Instanța de apel apreciază

că emitentul dispozițiilor contestate nu a fost în eroare asupra situației de fapt

la momentul emiterii dispozițiilor contestate, iar sancțiunea nulității intervine

numai atunci când viciul de consimțământ a fost constatat la momentul încheierii

actului juridic civil, făcând

confuzie între momentul la care trebuie să existe eroarea:

nu la momentul încheierii actului, ci la momentul la care aceasta a fost descoperită,

constatată, care este întotdeauna ulterior.

Nulitatea presupune o

cauză concomitentă încheierii actului și esențial pentru intervenirea acestei sancțiuni

este ca constatarea erorii obstacol să fie ulterioară încheierii contractului. cunoașterea

la momentul încheierii actului exclude eroarea.

Încălcând dispozițiile

art. 954 C. civ., instanța de apel a ignorat faptul că eroarea a existat la data

emiterii actului și doar descoperirea ei a fost ulterioară și și-a motivat contradictoriu

decizia în sensul că a considerat pe de o parte, că, eroarea asupra situației de

fapt trebuia să existe la momentul emiterii dispozițiilor, iar pe de altă parte,

că sancțiunea nulității intervine numai atunci când viciul de consimțământ a fost

constatat la momentul încheierii actului juridic civil, deoarece eroarea implică,

prin esența ei, necunoașterea.

În ceea ce privește motivul

de nulitate privind lipsa cauzei, respectiv

cauza ilicită, intimații-pârâți au recunoscut,

chiar și în fața instanței de recurs în al doilea ciclu procesual, că declarația

pe proprie răspundere din care să rezulte că nu au primit despăgubiri nu a existat,

susținând însă în mod neîntemeiat că, nedepunerea acestuia ar putea fi acoperită

ulterior.

Oricum, condiția prevăzută

de lege este ca respectiva declarație să existe prealabil emiterii dispoziției

întrucât legalitatea se

apreciază la momentul emiterii dispoziției contestate.

Or, față de declarația

depusă de autorul intimaților-pârâți, s-a constatat că s-a săvârșit infracțiunea

de fals în declarații, iar reluarea la acest moment a aceleiași declarații nu face

altceva decât să reitereze fapta penală reținută anterior, ceea ce duce la atragerea

răspunderii penale a acestora.

Instanța se raportează

în mod eronat la dispozițiile Acordului de plăți semnat între România și Italia

în 1950 or, motivele invocate de reclamante în susținerea nelegalității actelor

contestate aveau în vedere

Acordul încheiat între România și Guvernul Italiei semnat

la Roma la data de 23 ianuarie 1968.

Față de această eroare,

toate considerentele reținute de instanță în raport de Acordul încheiat în anul

1950 sunt fără legătură cu prezenta cauza și constituie o aplicare greșită a legii.

Dacă s-ar fi avut în vedere

Acordul încheiat între România și Guvernul Italiei semnat la Roma la data de 23

ianuarie 1968, s-ar fi remarcat și faptul că data preluării imobilului a fost anterioară

încheierii acestui Acord și astfel sunt incidente dispozițiile art. 5 din Legea

nr. 10/2001.

De altfel, răspunsul asupra

acestui aspect fusese dat și anterior, prin decizia nr. 2409 din 03 martie 2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că: „este exclusă răspunderea

Statului român pentru imobilul ce formează obiectul litigiului de față.”

Aceeași concluzie a fost

reținută și prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București

nr. 4797/P/2003, prin care autorul intimaților-pârâți a fost sancționat pentru fapta

de fals în declarații, prin aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ și

s-a stabilit că, în mod greșit, s-a dispus restituirea imobilului.

Greșit instanța de apel

consideră că „nu există dovezi în sensul că autoarea intimaților ar fi avut cetățenia

italiană la data semnării acordului”, întrucât potrivit art. 5 din Normele de aplicare

a Legii nr. 10/2001 nu este necesară lista nominală a persoanelor, deoarece este

suficientă existența acordului internațional pentru imobilele preluate în mod abuziv

pentru ca persoanele care au emigrat în statele prevăzute în Anexa nr. 1 la lege

să beneficieze de despăgubiri. Se prezumă astfel că persoanele care au emigrat în

statele menționate în Anexa, care include în mod expres și Italia, au făcut parte

din categoria celor avuți în vedere de Acordul internațional.

Esențial față de prezenta

cauză este faptul că existența Acordului menționat excludea posibilitatea atragerii

răspunderii Statului român pentru imobilul în discuție.

Instanța de apel a încălcat

puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2409 din 03 martie 2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție considerând greșit că nu există identitate de obiect, de

vreme ce această hotărâre viza

dispoziția nr. 1719/2003 (prin care s-a dispus revocarea dispoziției

nr. 332 din 20 mai 2002 și a dispoziției nr. 387 din 28 iunie 2003), astfel încât

nu se putea reține puterea de lucru judecat.

Instanța de apel a ignorat

în mod nelegal efectele obligatorii produse de hotărârea irevocabilă menționată.

De asemenea, toate argumentele prin care se demonstra că soluția din prezenta cauză

nu poate contrazice cele dezlegate anterior prin decizia menționată au fost înlăturate

fără nicio analiză.

Acțiunea în anularea acestei

dispoziții de revocare formulată de 3 dintre pârâții din prezenta cauză, T.A.D.,

P.C.M. și P.B.G., a fost respinsă în mod irevocabil. Prin urmare, cele două dispoziții

astfel revocate nu mai pot produce nici un efect juridic, atât timp cât actul prin

care acestea au fost revocate constituie un act a cărui validitate a fost recunoscută

în mod irevocabil.

Instanța s-a oprit la

concluzia superficială ca intimatele M.I. și C.A.M. sunt protejate de principiul

relativității hotărârii judecătorești, însă cele două dispoziții nu mai pot produce

nici un efect juridic, față de niciunul dintre pârâții din prezenta cauză, atât

timp cât aceste acte, care statuau drepturi în favoarea tuturor acestor persoane,

în calitate de succesori ai unui singur autor, nu mai există în circuitul civil.

În condițiile existenței

unei dezlegări irevocabile cu privire la cei trei intimați-pârâți, menținerea unei

dispoziții prin care celelalte două intimate-pârâte ar beneficia de un drept integral

asupra imobilului ar conduce la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 precum

și a autorității de lucru judecat, atât timp cât cel puțin față de cei trei intimați-pârâți,

o hotărâre irevocabilă statuează că acest imobil nu poate fi restituit.

Prin urmare, recunoașterea

dreptului de proprietate integral doar în favoarea succesoarelor unuia dintre moștenitori

ar fi contrară legii și ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză și la încălcarea

unei decizii irevocabile.

Instanța omite orice analiză

cu privire la motivul reprezentat de

lipsa obiectului actelor contestate.

În cuprinsul deciziei

contestate, nu se regăsește nicio analiză cu privire la acest motiv de nulitate.

În speță, având în vedere

că prin Acordul încheiat la Roma la data de 23 ianuarie 1968 între Statul român

și Guvernul Italiei s-a stabilit că persoanele fizice și juridice italiene vor primi

despăgubiri, în acest sens Statul român achitând, cu efect liberator, o sumă către

Guvernul italian care avea obligația repartizării sumei între cei îndreptățiți,

bunul, obiect al măsurii de restituire acordate conform celor două dispoziții, nu

mai exista la acel moment din punct de vedere al bunurilor asupra cărora se putea

dispune conform Legii nr. 10/2001 prin restituirea foștilor proprietari, întrucât

prin realizarea plății de către Statul Român, acesta a fost practic înlocuit cu

o valoare, ceea ce atrage nulitatea celor două dispoziții prin care s-a dispus măsura

restituirii.

În faza procesuală a recursului

a fost depusă la dosar întâmpinare de către intimata C.A.M., prin mandatar S.I.C.,

prin care s-a solicitat respingerea recursului, iar

intimata-pârâtă

M.I.

a invocat

excepțiile

lipsei calității

procesuale active și a inadmisibilității acțiunii.

Excepția lipsei

calității procesuale active a fost motivată de nerespectarea deciziei de casare

care a dat îndrumări în sensul încadrării acțiunii în dispozițiile dreptului comun,

iar reclamantele au continuat să invoce dispozițiile Legii nr. 10/2001. În condițiile

în care judecata cauzei continuă să se realizeze conform Legii nr. 10/2001, ca lege

specială, reclamantele nu au calitate procesuală activă, fiind terți atât față de

intimate, cât și față de emitentul dispozițiilor atacate, astfel cum s-a apreciat

de către instanța de recurs prin decizia civilă nr. 6462 din 30 octombrie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție. Mai mult, în condițiile prevăzute de legea

specială, numai autoritățile statului pot avea calitate procesuală activă.

Excepția inadmisibilității

acțiunii a fost motivată de faptul că, dacă este aplicabil art. 5 al Legii nr. 10/2001,

acesta instituie un caz de nulitate relativă și nu absolută, astfel cum rezultă

din art. 5.1 din Normele metodologice la Legea nr. 10/2001, care permite acoperirea

nulității prin depunerea declarației pe proprie răspundere că nu s-au primit despăgubiri

sau prin plata despăgubirilor. De vreme ce singura nulitate care poate fi acoperită

este nulitatea relativă, devine inadmisibilă acțiunea prin care se solicită nulitatea

absolută.

Analizând cu prioritate

aceste excepții, datorită caracterului lor peremptoriu, se constată următoarele:

Excepția lipsei calității

procesuale active este motivată luând în considerare precizarea temeiului juridic

al cererii de chemare în judecată, în cel de-al treilea ciclu procesual, unde a

fost invocat și art. 5 al Legii nr. 10/2001, în raport de care urmau a fi analizate

motivele de nulitate absolută ale dispozițiilor nr. 332/2002 și 387/2002. Totodată,

se invocă și încălcarea art. 315 C. proc. civ., aspect de nelegalitate care face

obiect al cererii de recurs. Prin această excepție, invocată și în prima instanță

în al treilea ciclu procesual, dar dezvoltată în prezentul recurs, se tinde la realizarea

unui control de legalitate al dispozițiilor legale aplicabile în cauză, determinat

de particularitatea includerii imobilul în litigiu în domeniul de reglementare al

Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, în condițiile în care reclamantele

doresc scoaterea imobilului din sfera de aplicare a legii speciale, prin aplicarea

art. 5 al Legii nr. 10/2001.

Excepția inadmisibilității

acțiunii este motivată de caracterul relativ, iar nu absolut al nulității invocate

în cererea de chemare în judecată și tinde la verificări de legalitate sub aspectul

regimului juridic al nulității.

Întrucât excepțiile invocate

tind la verificarea unor aspecte de nelegalitate pe altă cale decât pe calea recursului,

acestea vor fi respinse ca inadmisibile.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate și de apărările din întâmpinare, Înalta Curte

constată următoarele:

În mod corect instanța

de apel a considerat că situația juridică a imobilul nu determină aplicarea în cauză

a art. 5 al Legii nr. 10/2001, temei de drept la care se raportează cauzele de nulitate

invocate potrivit dreptului comun.

Potrivit art. 5 al Legii

nr. 10/2001,

nu

sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent

persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate

de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate

în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege.

Textul se referă la persoanele

exceptate de la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 și

instituie fără echivoc cerința ca acestea să fi primit

despăgubiri potrivit acordurilor

internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare

în suspensie.

Această condiție nu este

îndeplinită în cauză întrucât nu s-a făcut dovada că autoarea intimaților, M.C.P.M.,

sau intimații, în calitate de succesori ai acesteia, au primit despăgubiri în baza

Acordului dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968.

Singura probă din dosar

cu privire la acest aspect este

certificatul emis de Primăria din Sarule - Italia

din care rezultă că autoarea intimaților - pârâți nu a primit nici o plată din partea

Guvernului României prin intermediul Primăriei din Sarule.

Intimații susțin că nu

au primit despăgubiri în baza Acordului dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii

Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie

1968, iar reclamantele nu au făcut, prin înscrisuri, proba faptului pozitiv contrar.

Acestea invocă însă o prezumție de scoatere a imobilului de sub incidența Legii

nr. 10/2001, în temeiul art. 5 al acestei legii, pe care o extrag din decizia civilă

nr. 2409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin această hotărâre

cu caracter irevocabil a fost admisă contestația împotriva dispoziției nr. 1719/2003,

prin care au fost revocate pe cale administrativă dispozițiile nr. 332/2006 și

nr. 387/2006, cu privire la care se solicită constatarea nulității în prezenta cauză,

cu motivarea că este suficientă existența Acordului din 23 ianuarie 1968 pentru

ca intimații să se adreseze pentru a fi despăgubiți Guvernului Italian și că Statul

român este exonerat de orice răspundere cu privire la imobilul în litigiu. Instanța

supremă a considerat, de plano, că este suficientă existența Acordului din 23 ianuarie

1968 pentru ca Statul român să fie exonerat de orice răspundere cu privire la acest

imobil, deși și în conținutul Acordului, dar și în art. 5 al Legii nr. 10/2001 erau

menționate anumite condiții pentru aplicarea acordului, pe care nu le-a analizat.

Însă decizia civilă

nr. 2409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are putere

de lucru judecat în prezenta cauză deoarece, vizând o altă dispoziție a Primarului

General al Municipiului București, decât cele care fac obiectul prezentei cauze,

nu există identitatea de obiect cerută, pentru a exista tripla identitate reglementată

de art. 1201 C. civ.

În lipsa puterii de lucru

judecat a deciziei nr. 2409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

în prezenta cauză, prezumția invocată de reclamante nu este una absolută, ci relativă,

caz în care poate fi răsturnată.

Răsturnarea acestei prezumții

s-a realizat în contextul în care, în aceeași cauză, a fost pronunțată și decizia

civilă nr. 9073 din 9 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

care a fost admisă contestația împotriva aceleiași dispoziții, nr. 1719/2003, și

au fost menținute dispozițiile nr. 332/2006 și nr. 387/2006 emise de Primarul Municipiului

București.

În motivarea deciziei

civile nr. 9073 din 9  noiembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat

că dispozițiile nr. 332/2002 și nr. 387/2002 nu pot fi revocate de organul administrativ,

prin dispoziția nr. 1719/2003, deoarece au intrat în circuitul civil.

Prin urmare, dispozitivul

deciziei civile nr. 2409 din 3 martie 2006 și cel al deciziei civile nr. 9073

din 9 noiembrie 2006, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație, sunt potrivnice,

iar ultima dintre hotărâri nu a fost revizuită. Considerentele celor două hotărâri

sunt obligatorii numai dacă sunt esențiale pentru explicarea soluției exprimate

în dispozitiv, în măsura în care dispozitivul cuprinde dispoziții neechivoce, situație

care nu se regăsește în cauză.

Astfel fiind, motivarea

din decizia civilă nr. 2409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

nu poate ține loc de dovadă a plății despăgubirilor către intimați sau către autoarea

lor, astfel cum prezumă recurenții.

În acest context, sunt

neconcludente efectele celor două hotărâri irevocabile, decizia civilă nr. 2409

din 3 martie 2006 și decizia civilă nr. 9073 din 9 noiembrie 2006 ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ceea ce face inutilă analiza criticilor referitoare la respectarea

principiului relativității efectelor acestor hotărâri judecătorești, la încălcarea

puterii lor de lucru judecat sau la îmbogățirea fără justă cauză pe care ar produce-o.

Întrucât nu există nici

o dovadă că intimații sau autoarea lor, în calitate de persoane îndreptățite, în

accepțiunea art. 3 și 4 al Legii nr. 10/2001, ar fi primit despăgubiri în baza Acordului

dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968, în cauză nu este incident art. 5 al

Legii nr. 10/2001, iar intimații nu pot fi exceptați de la acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute în Legea nr. 10/2001.

Acesta constituie argumentul

principal pentru care instanța de apel a considerat că acțiunea a fost corect respinsă

și din acest motiv nici una dintre cauzele de nulitate invocate nu se regăsește

în cauză și nu poate atrage nulitatea absolută a dispozițiile nr. 332/2002 și

nr. 387/2002.

Astfel, cât timp nu s-a

dovedit că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu se poate vorbi

despre eroare obstacol, constând în falsa reprezentare a realității din această

perspectivă.

Nu a existat o falsă reprezentare

a realității în ceea ce-l privește pe Primarul Municipiului București, de vreme

ce acesta nu a cunoscut nici o împiedicare legală pentru restituirea în natură a

imobilului către intimați, la momentul la care a emis dispozițiile nr. 332/2002

și nr. 387/2002, chiar reclamantele precizând că numai ulterior emiterii celor două

dispoziții l-au încunoștințat pe primar că a procedat greșit întrucât imobilul ar

fi fost exceptat de la aplicarea Legii nr. 10/2001, potrivit art. 5 al acestei legi.

Întrucât imobilul în litigiu

intră sub incidența Legii nr. 10/2001, este nefondată susținerea recurenților cu

privire la lipsa de obiect a celor două dispoziții, motivată de faptul că bunul

nu mai exista, fiind înlocuit cu valoarea despăgubirilor care urmau a fi plătite

de Guvernul Italian, conform art. 3 al Acordului dintre

Guvernul RSR și Guvernul

Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din

23 ianuarie 1968.

În ceea ce privește motivul

de nulitate privind cauza ilicită, acesta a fost motivat de lipsa declarației pe

proprie răspundere a persoanei îndreptățite că nu a primit despăgubiri, de faptul

că imobilul a fost preluat în anul 1964 de la un cetățean italian, ceea ce face

aplicabil Acordul dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968, care se aplică indiferent

de momentul naționalizării, astfel cum rezultă din art. 2 al acestui acord.

Sub acest aspect se constată

că la momentul emiterii dispozițiilor nr. 322 din 20 mai 2002 și 387 din 28 mai

2002 nu exista obligația dării unei declarații pe propria răspundere, astfel cum

corect a motivat instanța de apel, în aplicarea H.G. nr. 614/2001, această obligație

fiind ulterior introdusă prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003. În absența unei

astfel de obligații, criticile recurenților referitoare la acest aspect nu pot fi

primite.

Deși este adevărat că

instanța de apel s-a referit exclusiv la Acordul dintre România și Italia din anul

1950, nu se poate reține o aplicare greșită a legii, pentru că art. 5 al Legii

nr. 10/2001 impune aceeași condiție, cea a încasării de despăgubiri, pentru toate

acordurile menționate în anexa I la Legea nr. 10/2001. Mai mult, în cuprinsul

art. 1 al Acordul dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968 se menționează că sunt

avute în vedere bunurile italiene atinse de măsurile românești de naționalizare

născute înainte de data semnării Acordului de plăți dintre cele două țări din 25

noiembrie 1950, ceea ce dovedește că obiectul celor două acorduri este comun, astfel

că nu justifică reținerea unei motivări străine de cauză.

În art. 2 al Acordului

dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968 sunt definite bunurile care intră în

domeniul de aplicare al Acordului, precizându-se că acestea trebuiau să aparține,

la momentul luării măsurilor românești de naționalizare, direct sau indirect, total

sau parțial, unor persoane fizice care aveau cetățenie italiană, cu condiția ca

ele să aibă cetățenia italiană și la data semnării Acordului.

Ca atare, cerința dovedirii

cetățeniei italiene a persoanelor naționalizate de statul român exista în acest

Acord, deși nu era cerută expres de Legea nr. 10/2001 sau de Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 și, în cazul neîndeplinirii sale, deveneau inaplicabile

prevederile Acordului.

Deși constituie un aspect

subsidiar, față de cel al cerinței prevăzute în art. 5 al Legii nr. 10/2001 de a

se dovedi încasarea despăgubirilor de către persoanele îndreptățite, proba existenței

cetățeniei italiene a autoarei intimaților la momentul naționalizării și la data

semnării Acordului nu a fost realizată în cauză, contrar celor susținute de recurenți.

Prin urmare, și acest

argument de nelegalitate este nefondat și nu poate dovedi cauza ilicită, ca motiv

de nulitate.

Pentru argumentele expuse

anterior, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. nu este incident, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare

a prevederilor art. 954, art. 962 și art. 966 coroborat cu art. 968 C. civ. și a

art. 5 al Legii nr. 10/2001, indicate de reclamante ca temei juridic al cererii

de chemare în judecată.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții invocă motivarea

contradictorie pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la eroarea obstacol,

atunci când a reținut că eroarea trebuie să fie constatată la momentul încheierii

actului, făcând astfel confuzie între momentul la care trebuie să existe eroarea

și cel la care trebuie să fie constatată, de vreme ce eroarea implică prin esența

ei necunoașterea.

Critica este nefondată.

Nulitatea este sancțiunea

care intervine în cazul în care, la momentul încheierii actului juridic, nu se respectă

una dintre dispozițiilor legale referitoare la condițiile de validitate a actului

juridic: capacitate, consimțământ, obiect și cauză, care trebuie să existe la momentul

la care se încheie actul juridic.

Și eroarea, ca viciu de

consimțământ, trebuie să fie contemporană momentului emiterii dispozițiilor nr.

332/2002 și 387/2002, iar instanța de apel a considerat că nu exista la acea dată

de vreme ce reclamantele au adus ulterior la cunoștința Primarului Municipiului

București împrejurarea

că

imobilul nu ar intra sub incidența Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 5 al Legii

nr. 10/2001.

Concluzia instanței de

apel că „viciul de consimțământ nu a fost constatat la momentul încheierii actului

juridic civil”, trebuie interpretată în contextul în care a fost explicată și care,

astfel cum s-a arătat anterior, are în vedere faptul că Primarul nu a avut o falsă

reprezentare a realității la momentul emiterii dispozițiilor, fiind încunoștințat

ulterior despre eventuale neregularități.

Noțiunea de „a constata”,

atât de disputată de recurenți, nu se referă la persoana primarului, ci este folosită

în sensul de „a ființa”, „a exista”, pentru a sublinia ideea că, la momentul emiterii

dispozițiilor nr. 332/2002 și 387/2002, consimțământul Primarului municipiului București

nu a fost în nici un fel viciat.

Pentru toate aceste considerente,

recursul se privește ca nefondat și va fi respins ca atare, cu aplicarea art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibile, excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității

recursului invocate de intimata-pârâtă M.I.

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanții C.F. și P.I. împotriva deciziei nr. 478

din 05 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 2 iunie 2015.