ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1487/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 17 aprilie 2007 sub nr. 13462/3/2007, reclamantele C.F. și P.A. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, M.G.B.A., T.A.D., P.B.G. și P.C.M., solicitând să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr. 332 din 20 mai 2002, emisă de Primarul General al Municipiului București în favoarea pârâților persoane fizice, cu privire la terenul din București, str. D.T.; nulitatea absolută a dispoziției nr. 387 din 28 iunie 2002, emisă de Primarul General al Municipiului București, care completează dispoziția nr. 332 din 20 mai 2002, emisă de Primarul General al Municipiului București și să fie obligat Municipiul București să încheie cu reclamantele contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la apartamentele care fac obiectul menționatelor dispoziții.

Primul ciclu procesual în prezenta cauză a fost finalizat prin decizia nr. 6462 din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a admis recursul declarat de reclamantele C.F. și P.A., a casat decizia civilă nr. 84 din 5 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București și sentința civilă nr. 904 din 19 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 13462/3/2006, și a trimis cauza spre rejudecare la tribunal în primă instanță, reținându-se că în mod greșit a fost respinsă acțiunea pentru lipsa calității procesuale active. Înalta Curte a arătat că obiectul acțiunii îl constituie constatarea nulității absolute a celor două dispoziții nr. 332 din 20 mai 2002 și nr. 387 din 28 iunie 2002, emise de Primarul General al Municipiului București în aplicarea Legii nr. 10/2001, iar acțiunea în constatarea nulității absolute poate fi promovată de oricine are interes, iar reclamantele C.F.

și P.A., în calitate de terți, atât în raport cu emitentul, cât și în raport cu beneficiarii celor două dispoziții prin care s-a dispus restituirea imobilului în natură, invocă o vătămare a drepturilor sau intereselor lor, motiv pentru care au atacat dispozițiile pe calea dreptului comun. Conform art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, tribunalele sunt competente să soluționeze în primă instanță contestațiile formulate de persoanele îndreptățite conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, însă reclamantele nu au învestit instanța de fond cu o astfel de contestație. Potrivit art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziția de restituire în natură a imobilului, face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acesteia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

În consecință, instanța supremă a apreciat că este de competența instanței de drept comun să rezolve litigiul în primă instanță și, având în vedere valoarea obiectului litigiului de peste 5 miliarde ROL, conform art. 2 C. proc. civ., tribunalul are competența să rezolve litigiul în primă instanță. În rejudecare , cauza a fost înregistrată sub nr. 13462.01/3/2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă. Al doilea ciclu procesual a fost finalizat prin decizia civilă nr. 3012 din 30 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin care a fost admis recursul declarat de pârâtele C.A.M. și M.I., cu consecința casării în tot a deciziei recurate și a admiterii apelului în sensul că a fost desființată sentința civilă nr. 1098 din 14 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, Tribunalul București.

În considerentele deciziei de casare, s-a reținut, în esență că a fost nesocotită dezlegarea în drept realizată prin decizia nr. 6462/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Cum, situația de fapt în cauză urmează să fie stabilită prin raportare la normele dreptului comun și pentru ca instanța de trimitere să solicite reclamantelor să indice temeiul de drept al nulității deciziilor atacate, conform dreptului comun, în condițiile art. 314 C. proc. civ., s-a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. În rejudecare , cauza a fost astfel înregistrată la data de 20 iunie 2013, în fond, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 22429/3/2013.

În ședința publică de la data de 19 septembrie 2013, reclamantele au depus o precizare a temeiurile de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia, reclamantele au arătat că invocă prevederile dispozițiilor art. 954 C. civ. de la 1864, referitoare la eroarea obstacol, acesta constituind în opinia reclamantelor un prim motiv de nulitate a celor două dispoziții contestate, precum și prevederile art. 966 raportat la 968 C. civ. de la 1864, arătând că cele două dispoziții au o cauză ilicită, în sensul că beneficiarii celor două dispoziții au primit despăgubiri în temeiul acordului din data de 23 ianuarie 1968, încheiat între Statul Român și Guvernul Italian privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, fiind încălcat art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, reclamantele au invocat și lipsa de obiect a celor dispoziții, sancționată de prevederile art. 962 și urm. C. civ. de la 1864 cu nulitatea absolută, de vreme ce Statul român a achitat, cu efect liberator, o sumă către Guvernul Italian care avea obligația repartizării sumei către cei îndreptățiți, astfel că bunul nu mai există, fiind înlocuit cu o valoare, împrejurare de natură a determina nulitatea celor două dispoziții. Prin sentința civilă nr. 2150 din 20 decembrie 2013 , Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a respins, acțiunea precizată, formulată de reclamanta P.A., decedată în cursul judecății și continuată de P.I.

și de reclamanta C.F., ca neîntemeiată. Asupra excepției lipsei calității procesuale active Tribunalul a apreciat că dezlegările obligatorii ale deciziilor de casare au stabilit că reclamantele au calitatea de terți în raport cu emitentul și beneficiarii celor două acte juridice contestate și că acestea pretind că au suferit o vătămare a drepturilor lor prin emiterea celor două dispoziții, iar stabilirea situației de fapt urmează a se realiza prin raportare la normele dreptului comun în materia nulității. Examinând motivele de nulitate invocate de reclamante, tribunalul a apreciat că, deși reclamanții au încercat în esență să circumscrie cauzele de nulitate a deciziei contestate unor motive de nulitate absolută de drept comun, respectiv eroarea obstacol, cauza ilicită și lipsa de obiect, în realitate toate susținerile acestora sunt subsumate, în esență, pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Eroarea obstacol în care se pretinde că s-ar fi aflat pârâtul Municipiul București la data emiterii celor două acte juridice contestate, nu poate fi reținută, deoarece nu poate fi primită, ca argument pertinent, invocarea necunoașterii legii de către autoritatea publică învestită cu soluționarea notificării. Tribunalul a constatat că imobilului supus restituirii nu putea face obiect al Acordului dintre România și Republica Italia, deoarece era exclus de la aplicarea sa, în cauză nefiind făcută dovada în sens contrar, ceea ce face să nu poate fi reținută eroarea obstacol drept motiv justificat și de natură a determina nulitatea celor două dispoziții. Sub aspectul cauzei ilicite, în raport de constatarea inaplicării acordului dintre România și Italia, Tribunalul a avut în vedere că nu se poate aprecia că subzistă vreo încălcare a art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, Tribunalul a considerat că nu se poate reține nici frauda la lege, deoarece ea presupune conivența (înțelegerea) celor două părți ale actului juridic, în scopul fraudării unor prevederi legale imperative, ceea ce în cauză nu s-a invocat și nici dovedit. În ceea ce privește motivul referitor la lipsa de obiect a celor două dispoziții, în sensul că bunul nu mai există la acest moment, fiind înlocuit cu o valoare, respectiv despăgubirea pretins primită de pârâții persoane fizice, a fost apreciat de Tribunal ca neîntemeiat. În consecință, constatând că în cauză nu se poate reține incidența vreunuia dintre motivele de nulitate invocate de reclamante, Tribunalul a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamantele au solicitat obligarea Municipiul București să încheie contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la apartamentele pe care le dețin cu chirie, Tribunalul a apreciat o asemenea solicitare ca neîntemeiată, în condițiile în care pârâtul Municipiul București nu mai are calitatea de proprietar asupra apartamentelor în litigiu, atât timp cât dispoziția de revocare a celor dispoziții de restituire în favoarea pârâților persoane fizice, a fost anulată prin decizia nr. 9073 din 01 noiembrie 2006 irevocabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Împotriva acestei sentințe, la data de 26 ianuarie 2014 au declarat apel reclamanții C.F.

și P.I., iar prin decizia civilă nr. 478 din 05 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În rejudecare, apelanții - reclamanți au precizat temeiul de drept al cererii, având ca obiect constatarea nulității absolute a dispozițiilor Primarului General al Municipiului București nr. 322 din 20 mai 2002 și nr. 385 din 28 iunie 2002, ca fiind dispozițiile art. 954, 966, 968 C. civ. de la 1864, precum și dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001. Întrucât prin indicarea temeiului de drept se invocă și dispozițiile art. 966 C. civ.

care impune examinarea cauzei actului, respectiv a fraudei la lege, Curtea apreciază că nu se poate face abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât pentru a se verifica legalitatea deciziilor atacate în raport de motivele de nulitate invocate, urmează a fi avute în vedere atât condițiile generale de validitate ale actului juridic, dar și respectarea normelor imperative ale Legii nr. 10/2001 pretins încălcate. Din acest punct de vedere, Curtea constată că Legea nr. 10/2001 conține și norme de drept substanțial, care privesc condițiile de validitate ale acestor acte și care se impun a fi analizate din perspectiva verificării conformității dispozițiilor contestate cu condiții de emitere și validitate.

Referitor la primul motiv de nulitate a dispozițiilor contestate prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către intimați, în calitate de persoane îndreptățite, respectiv existența unei erori obstacol ca viciu de consimțământ, susceptibil să determine nulitatea dispozițiilor contestate, Curtea apreciază că din probele administrate în cauză nu rezultă împrejurarea că emitentul dispozițiilor contestate ar fi fost în eroare asupra situației de fapt la momentul emiterii dispozițiilor, în condițiile în care respectivele dispoziții au fost emise după expirarea termenului de depunere a notificării, în baza actelor doveditoare a dreptului de proprietate și a calității de moștenitor.

Împrejurarea că, ulterior emiterii dispozițiilor contestate, apelantele au învederat Primarului General al Municipiului București că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, deoarece intimații ar fi primit despăgubiri în temeiul art. 5 al Legii nr. 10/2001, nu poate fi apreciată ca o dovadă a falsei reprezentări a realității, la momentul emiterii dispozițiilor contestate, sancțiunea nulității intervenind numai când viciul de consimțământ a fost constatat la momentul încheierii actului juridic civil.

Or, în speță, toate înscrisurile depuse de către apelanți se referă la un moment ulterior emiterii dispozițiilor contestate, așa cum rezultă și din cuprinsul dispoziției nr. 1719 din 13 noiembrie 2003 prin care Primarul General al Municipiului București a revocat cele două dispoziții contestate, invocând adresa nr. 4797/P/2003 din 31 octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București și avizul comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 prin care se propune revocarea dispoziției art. 332, completată de dispoziția nr. 387/2002. S-a reținut așadar că apelanții - reclamanți nu au făcut proba indubitabilă a erorii obstacol, ca viciu de consimțământ, sarcina probei aparținând reclamanților conform art. 1169 C. civ.

de la 1864. Referitor la cel de-al doilea motiv de apel prin care se invocă, pe de o parte cauza ilicită a dispozițiilor contestate, iar pe de altă parte încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2409 din 03 martie 2006, Curtea a reținut că lipsa declarației pe proprie răspundere a persoanei îndreptățite prin care notificatorul declară că acesta sau descendenții săi, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România, cât și nerespectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că intimații persoane fizice nu erau îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește lipsa declarației pe propria răspundere a persoanei îndreptățite, Curtea reține că, la momentul emiterii dispoziției contestate nr. 332 din 20 mai 2002 completată prin dispoziția nr. 387 din 28 iunie 2002, această obligație nu era reglementată în sarcina notificatorului. Instituirea sa a avut loc prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003 prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, astfel că, la data emiterii actului juridic contestat - 20 mai 2002, respectiv 28 iunie 2002 nu era în vigoare. În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, Curtea a apreciat că imobilul în litigiu nu putea face obiect al acordului dintre România și Guvernul Italiei.

Aceasta întrucât acordul sus menționat viza bunurile, drepturile și interesele italiene atinse de măsurile românești de naționalizare, expropriere, luare în administrare sau orice alte măsuri legislative sau administrative similare născute înainte de 25 noiembrie 1950 (data semnării la București a acordului de plăți între cele două țări), conform art. 1 lit. a) din acord. Totodată, sunt considerate bunuri, drepturi și interese italiene, conform art. 2 din acord, acele bunuri, drepturi și interese care, în momentul luării măsurilor românești, aparțineau, direct sau indirect, total sau parțial, unor persoane fizice care aveau cetățenia italiană sau unor persoane juridice care aveau sediul în Italia, cu condiția ca ele să aibă cetățenia italiană sau respectiv, sediul în Italia și la data semnării Acordului.

Or, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului ca bun abandonat, în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin sentința civilă nr. 713 din 24 februarie 1964 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 16 februarie în Dosar nr. 506/1964. Din cuprinsul hotărârii judecătorești de preluare imobil rezultă că proprietara imobilului - M.P. - a plecat din țară în Italia înainte de 1952, iar începând cu 01 ianuarie 1959 nu a mai făcut nici un act de administrare a imobilului. Prin urmare, la data semnării acordului invocat de către apelanți, 25 noiembrie 1950, dată ce rezultă din cuprinsul acordului, imobilul în litigiu nu trecuse în proprietatea statului, preluarea acestuia având loc abia în 1964, și, totodată, nu există dovezi în sensul că autoarea intimaților ar fi avut cetățenia italiană la data semnării acordului.

De asemenea, nu există dovezi în sensul că intimații - pârâți sau autorii acestora ar fi încasat despăgubiri în baza acordului sus arătat, la dosar fiind depus un certificat emis de Primăria din Sarule - Italia din care rezultă că autoarea intimaților - pârâți nu a primit nici o plată din partea Guvernului României prin intermediul Primăriei din Sarule. Curtea a reținut că, în temeiul art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enunțate în anexa 1 care face parte integrantă din lege.

Cum în speță nu s-a făcut dovada plății către intimații - pârâți a unor despăgubiri în baza acordului încheiat între România și Guvernul Italiei, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu nu putea face obiect al acordului dintre România și Guvernul Italiei. Puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2409 din 03 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 27921/1/2005, nu a fost reținută întrucât această hotărâre a fost pronunțată în procedura judiciară de contestare a dispoziției nr. 1719 din 13 noiembrie 2003 prin care Primarul General al Municipiului București a dispus revocarea celor două dispoziții contestate în prezenta cauză, deci acea un alt obiect decât cel al prezentei cauze.

Din actele dosarului, Curtea reține că dispoziția nr. 1719/2003 a fost contestată în două dosare diferite respectiv: Dosar nr. 53/2004 și nr. 4438/2003 ambele aflate pe rolul Tribunalului București, secția V-a civilă. Astfel, în Dosarul nr. 53/2004, acțiunea promovată de intimații din prezenta cauză T.A.D., P.B.G. și P.C.M. a fost respinsă în fond, apel și recurs, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei civile nr. 2409 din 03 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și a cărei obligativitate se invocă în prezenta cauză. În ceea ce privește Dosarul nr. 4438 din 17 decembrie 2003, obiectul acestuia l-a constituit contestația împotriva aceleiași dispoziții nr. 1719/2003, contestație formulată de M.G.B.A., autorul intimatelor M.I.

și C.A.M., care a fost respinsă în fond și în apel, iar prin decizia civilă nr. 9073 din 09 noiembrie 2006 pronunțată în Dosar nr. 1333/2/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia civilă recurată și sentința civilă apelată și, rejudecând, a admis contestația și a anulat dispoziția nr. 1719/2003. Este de menționat și faptul că intimatele M.I. și C.A.M. sunt protejate de principiul relativității hotărârii judecătorești, în sensul că hotărârea judecătorească invocată de apelante nu le poate crea obligații, întrucât nu au fost părți în respectivul proces, acestea având posibilitatea de a face dovada contrară și de a invoca propriile apărări pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea care li se opune.

În ceea ce privește motivul de nulitate referitor la fraudarea legii, și acesta a fost considerat ca nefondat, deoarece nu s-au încălcat dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001, cele două dispozițiile răspunzând cerințelor caracterului reparator al Legii nr. 10/2001, respectând, totodată, toate condițiile de validitate ale unui act juridic, prevăzute de art. 954, 966 și 968 C. civ. de la 1864. Respingând cererea de constatare a nulității celor două dispoziții contestate, în mod corect instanța de fond a respins și capătul de cerere privind obligarea Municipiului București prin Primarul General să încheie cu apelanții contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 cu privire la apartamentele pe care aceștia le dețineau cu chirie, în condițiile în care intimatul Municipiul București prin Primarul General nu mai avea calitate de proprietar al imobilului în litigiu.

Împotriva menționatei decizii au formulat recurs reclamanții C.F. și P.I., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Instanța de apel a ignorat atât dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 2409 din 03 martie 2006, cât și argumentele privind motivele de nulitate ce afectează dispozițiile contestate, prin realizarea unei analize în contra dispozițiilor legale și cu o motivare contradictorie.

În ceea ce privește motivul de nulitate reprezentat de eroarea obstacol, care se referă la posibilitatea acordării de despăgubiri pentru un imobil pentru care deja Statul Român a plătit despăgubiri, la momentul emiterii celor două dispoziții, Primarul Municipiului București a considerat că dispune restituirea unui imobil care intră în categoria celor cu privire la care legea prevedea dreptul foștilor proprietari la despăgubire, aflându-se în eroare cu privire la existența dreptului notificatorilor de a beneficia de dezdăunare, care în realitate nu exista, întrucât legea interzicea restituirea raportat la art. 5 din Legea nr. 10/2001.

La data de 23 ianuarie 1968 s-a încheiat între Statul Român și Guvernul Italiei la Roma un Acord privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, iar Statul român a achitat suma forfetară de 1.312.500.000 lire italiene, plată care a avut efect liberator față de orice pretenții cu privire la drepturile și interesele persoanelor vizate prin acest acord, ce ar fi fost atinse de naționalizare sau expropriere. Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 stabilesc că nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege.

În consecință, față de scopul Legii nr. 10/2001, de remediere a prejudiciilor suferite care nu fuseseră încă reparate, emiterea celor două dispoziții a fost urmarea unei erori in corpore, având în vedere că imobilul în discuție era exclus de lege din categoria celor care puteau forma obiectul restituirii conform legii. Instanța de apel apreciază că emitentul dispozițiilor contestate nu a fost în eroare asupra situației de fapt la momentul emiterii dispozițiilor contestate, iar sancțiunea nulității intervine numai atunci când viciul de consimțământ a fost constatat la momentul încheierii actului juridic civil, făcând confuzie între momentul la care trebuie să existe eroarea: nu la momentul încheierii actului, ci la momentul la care aceasta a fost descoperită, constatată, care este întotdeauna ulterior.

Nulitatea presupune o cauză concomitentă încheierii actului și esențial pentru intervenirea acestei sancțiuni este ca constatarea erorii obstacol să fie ulterioară încheierii contractului. cunoașterea la momentul încheierii actului exclude eroarea. Încălcând dispozițiile art. 954 C. civ., instanța de apel a ignorat faptul că eroarea a existat la data emiterii actului și doar descoperirea ei a fost ulterioară și și-a motivat contradictoriu decizia în sensul că a considerat pe de o parte, că, eroarea asupra situației de fapt trebuia să existe la momentul emiterii dispozițiilor, iar pe de altă parte, că sancțiunea nulității intervine numai atunci când viciul de consimțământ a fost constatat la momentul încheierii actului juridic civil, deoarece eroarea implică, prin esența ei, necunoașterea.

În ceea ce privește motivul de nulitate privind lipsa cauzei, respectiv cauza ilicită, intimații-pârâți au recunoscut, chiar și în fața instanței de recurs în al doilea ciclu procesual, că declarația pe proprie răspundere din care să rezulte că nu au primit despăgubiri nu a existat, susținând însă în mod neîntemeiat că, nedepunerea acestuia ar putea fi acoperită ulterior. Oricum, condiția prevăzută de lege este ca respectiva declarație să existe prealabil emiterii dispoziției întrucât legalitatea se apreciază la momentul emiterii dispoziției contestate. Or, față de declarația depusă de autorul intimaților-pârâți, s-a constatat că s-a săvârșit infracțiunea de fals în declarații, iar reluarea la acest moment a aceleiași declarații nu face altceva decât să reitereze fapta penală reținută anterior, ceea ce duce la atragerea răspunderii penale a acestora.

Instanța se raportează în mod eronat la dispozițiile Acordului de plăți semnat între România și Italia în 1950 or, motivele invocate de reclamante în susținerea nelegalității actelor contestate aveau în vedere Acordul încheiat între România și Guvernul Italiei semnat la Roma la data de 23 ianuarie 1968. Față de această eroare, toate considerentele reținute de instanță în raport de Acordul încheiat în anul 1950 sunt fără legătură cu prezenta cauza și constituie o aplicare greșită a legii. Dacă s-ar fi avut în vedere Acordul încheiat între România și Guvernul Italiei semnat la Roma la data de 23 ianuarie 1968, s-ar fi remarcat și faptul că data preluării imobilului a fost anterioară încheierii acestui Acord și astfel sunt incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001.

De altfel, răspunsul asupra acestui aspect fusese dat și anterior, prin decizia nr. 2409 din 03 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că: „este exclusă răspunderea Statului român pentru imobilul ce formează obiectul litigiului de față.” Aceeași concluzie a fost reținută și prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București nr. 4797/P/2003, prin care autorul intimaților-pârâți a fost sancționat pentru fapta de fals în declarații, prin aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ și s-a stabilit că, în mod greșit, s-a dispus restituirea imobilului.

Greșit instanța de apel consideră că „nu există dovezi în sensul că autoarea intimaților ar fi avut cetățenia italiană la data semnării acordului”, întrucât potrivit art. 5 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu este necesară lista nominală a persoanelor, deoarece este suficientă existența acordului internațional pentru imobilele preluate în mod abuziv pentru ca persoanele care au emigrat în statele prevăzute în Anexa nr. 1 la lege să beneficieze de despăgubiri. Se prezumă astfel că persoanele care au emigrat în statele menționate în Anexa, care include în mod expres și Italia, au făcut parte din categoria celor avuți în vedere de Acordul internațional. Esențial față de prezenta cauză este faptul că existența Acordului menționat excludea posibilitatea atragerii răspunderii Statului român pentru imobilul în discuție.

Instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2409 din 03 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție considerând greșit că nu există identitate de obiect, de vreme ce această hotărâre viza dispoziția nr. 1719/2003 (prin care s-a dispus revocarea dispoziției nr. 332 din 20 mai 2002 și a dispoziției nr. 387 din 28 iunie 2003), astfel încât nu se putea reține puterea de lucru judecat. Instanța de apel a ignorat în mod nelegal efectele obligatorii produse de hotărârea irevocabilă menționată. De asemenea, toate argumentele prin care se demonstra că soluția din prezenta cauză nu poate contrazice cele dezlegate anterior prin decizia menționată au fost înlăturate fără nicio analiză.

Acțiunea în anularea acestei dispoziții de revocare formulată de 3 dintre pârâții din prezenta cauză, T.A.D., P.C.M. și P.B.G., a fost respinsă în mod irevocabil. Prin urmare, cele două dispoziții astfel revocate nu mai pot produce nici un efect juridic, atât timp cât actul prin care acestea au fost revocate constituie un act a cărui validitate a fost recunoscută în mod irevocabil. Instanța s-a oprit la concluzia superficială ca intimatele M.I. și C.A.M. sunt protejate de principiul relativității hotărârii judecătorești, însă cele două dispoziții nu mai pot produce nici un efect juridic, față de niciunul dintre pârâții din prezenta cauză, atât timp cât aceste acte, care statuau drepturi în favoarea tuturor acestor persoane, în calitate de succesori ai unui singur autor, nu mai există în circuitul civil.

În condițiile existenței unei dezlegări irevocabile cu privire la cei trei intimați-pârâți, menținerea unei dispoziții prin care celelalte două intimate-pârâte ar beneficia de un drept integral asupra imobilului ar conduce la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 precum și a autorității de lucru judecat, atât timp cât cel puțin față de cei trei intimați-pârâți, o hotărâre irevocabilă statuează că acest imobil nu poate fi restituit. Prin urmare, recunoașterea dreptului de proprietate integral doar în favoarea succesoarelor unuia dintre moștenitori ar fi contrară legii și ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză și la încălcarea unei decizii irevocabile. Instanța omite orice analiză cu privire la motivul reprezentat de lipsa obiectului actelor contestate.

În cuprinsul deciziei contestate, nu se regăsește nicio analiză cu privire la acest motiv de nulitate. În speță, având în vedere că prin Acordul încheiat la Roma la data de 23 ianuarie 1968 între Statul român și Guvernul Italiei s-a stabilit că persoanele fizice și juridice italiene vor primi despăgubiri, în acest sens Statul român achitând, cu efect liberator, o sumă către Guvernul italian care avea obligația repartizării sumei între cei îndreptățiți, bunul, obiect al măsurii de restituire acordate conform celor două dispoziții, nu mai exista la acel moment din punct de vedere al bunurilor asupra cărora se putea dispune conform Legii nr. 10/2001 prin restituirea foștilor proprietari, întrucât prin realizarea plății de către Statul Român, acesta a fost practic înlocuit cu o valoare, ceea ce atrage nulitatea celor două dispoziții prin care s-a dispus măsura restituirii.

În faza procesuală a recursului a fost depusă la dosar întâmpinare de către intimata C.A.M., prin mandatar S.I.C., prin care s-a solicitat respingerea recursului, iar intimata-pârâtă M.I. a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii. Excepția lipsei calității procesuale active a fost motivată de nerespectarea deciziei de casare care a dat îndrumări în sensul încadrării acțiunii în dispozițiile dreptului comun, iar reclamantele au continuat să invoce dispozițiile Legii nr. 10/2001. În condițiile în care judecata cauzei continuă să se realizeze conform Legii nr. 10/2001, ca lege specială, reclamantele nu au calitate procesuală activă, fiind terți atât față de intimate, cât și față de emitentul dispozițiilor atacate, astfel cum s-a apreciat de către instanța de recurs prin decizia civilă nr. 6462 din 30 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai mult, în condițiile prevăzute de legea specială, numai autoritățile statului pot avea calitate procesuală activă. Excepția inadmisibilității acțiunii a fost motivată de faptul că, dacă este aplicabil art. 5 al Legii nr. 10/2001, acesta instituie un caz de nulitate relativă și nu absolută, astfel cum rezultă din art. 5.1 din Normele metodologice la Legea nr. 10/2001, care permite acoperirea nulității prin depunerea declarației pe proprie răspundere că nu s-au primit despăgubiri sau prin plata despăgubirilor. De vreme ce singura nulitate care poate fi acoperită este nulitatea relativă, devine inadmisibilă acțiunea prin care se solicită nulitatea absolută.

Analizând cu prioritate aceste excepții, datorită caracterului lor peremptoriu, se constată următoarele: Excepția lipsei calității procesuale active este motivată luând în considerare precizarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, în cel de-al treilea ciclu procesual, unde a fost invocat și art. 5 al Legii nr. 10/2001, în raport de care urmau a fi analizate motivele de nulitate absolută ale dispozițiilor nr. 332/2002 și 387/2002. Totodată, se invocă și încălcarea art. 315 C. proc. civ., aspect de nelegalitate care face obiect al cererii de recurs.

Prin această excepție, invocată și în prima instanță în al treilea ciclu procesual, dar dezvoltată în prezentul recurs, se tinde la realizarea unui control de legalitate al dispozițiilor legale aplicabile în cauză, determinat de particularitatea includerii imobilul în litigiu în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, în condițiile în care reclamantele doresc scoaterea imobilului din sfera de aplicare a legii speciale, prin aplicarea art. 5 al Legii nr. 10/2001. Excepția inadmisibilității acțiunii este motivată de caracterul relativ, iar nu absolut al nulității invocate în cererea de chemare în judecată și tinde la verificări de legalitate sub aspectul regimului juridic al nulității.

Întrucât excepțiile invocate tind la verificarea unor aspecte de nelegalitate pe altă cale decât pe calea recursului, acestea vor fi respinse ca inadmisibile. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate și de apărările din întâmpinare, Înalta Curte constată următoarele: În mod corect instanța de apel a considerat că situația juridică a imobilul nu determină aplicarea în cauză a art. 5 al Legii nr. 10/2001, temei de drept la care se raportează cauzele de nulitate invocate potrivit dreptului comun. Potrivit art. 5 al Legii nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege.

Textul se referă la persoanele exceptate de la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 și instituie fără echivoc cerința ca acestea să fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. Această condiție nu este îndeplinită în cauză întrucât nu s-a făcut dovada că autoarea intimaților, M.C.P.M., sau intimații, în calitate de succesori ai acesteia, au primit despăgubiri în baza Acordului dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968. Singura probă din dosar cu privire la acest aspect este certificatul emis de Primăria din Sarule - Italia din care rezultă că autoarea intimaților - pârâți nu a primit nici o plată din partea Guvernului României prin intermediul Primăriei din Sarule.

Intimații susțin că nu au primit despăgubiri în baza Acordului dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968, iar reclamantele nu au făcut, prin înscrisuri, proba faptului pozitiv contrar. Acestea invocă însă o prezumție de scoatere a imobilului de sub incidența Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 5 al acestei legii, pe care o extrag din decizia civilă nr. 2409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin această hotărâre cu caracter irevocabil a fost admisă contestația împotriva dispoziției nr. 1719/2003, prin care au fost revocate pe cale administrativă dispozițiile nr. 332/2006 și nr. 387/2006, cu privire la care se solicită constatarea nulității în prezenta cauză, cu motivarea că este suficientă existența Acordului din 23 ianuarie 1968 pentru ca intimații să se adreseze pentru a fi despăgubiți Guvernului Italian și că Statul român este exonerat de orice răspundere cu privire la imobilul în litigiu. Instanța supremă a considerat, de plano, că este suficientă existența Acordului din 23 ianuarie 1968 pentru ca Statul român să fie exonerat de orice răspundere cu privire la acest imobil, deși și în conținutul Acordului, dar și în art. 5 al Legii nr. 10/2001 erau menționate anumite condiții pentru aplicarea acordului, pe care nu le-a analizat.

Însă decizia civilă nr. 2409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are putere de lucru judecat în prezenta cauză deoarece, vizând o altă dispoziție a Primarului General al Municipiului București, decât cele care fac obiectul prezentei cauze, nu există identitatea de obiect cerută, pentru a exista tripla identitate reglementată de art. 1201 C. civ. În lipsa puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în prezenta cauză, prezumția invocată de reclamante nu este una absolută, ci relativă, caz în care poate fi răsturnată. Răsturnarea acestei prezumții s-a realizat în contextul în care, în aceeași cauză, a fost pronunțată și decizia civilă nr. 9073 din 9 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admisă contestația împotriva aceleiași dispoziții, nr. 1719/2003, și au fost menținute dispozițiile nr. 332/2006 și nr. 387/2006 emise de Primarul Municipiului București.

În motivarea deciziei civile nr. 9073 din 9 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că dispozițiile nr. 332/2002 și nr. 387/2002 nu pot fi revocate de organul administrativ, prin dispoziția nr. 1719/2003, deoarece au intrat în circuitul civil. Prin urmare, dispozitivul deciziei civile nr. 2409 din 3 martie 2006 și cel al deciziei civile nr. 9073 din 9 noiembrie 2006, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație, sunt potrivnice, iar ultima dintre hotărâri nu a fost revizuită. Considerentele celor două hotărâri sunt obligatorii numai dacă sunt esențiale pentru explicarea soluției exprimate în dispozitiv, în măsura în care dispozitivul cuprinde dispoziții neechivoce, situație care nu se regăsește în cauză.

Astfel fiind, motivarea din decizia civilă nr. 2409 din 3 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate ține loc de dovadă a plății despăgubirilor către intimați sau către autoarea lor, astfel cum prezumă recurenții. În acest context, sunt neconcludente efectele celor două hotărâri irevocabile, decizia civilă nr. 2409 din 3 martie 2006 și decizia civilă nr. 9073 din 9 noiembrie 2006 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce face inutilă analiza criticilor referitoare la respectarea principiului relativității efectelor acestor hotărâri judecătorești, la încălcarea puterii lor de lucru judecat sau la îmbogățirea fără justă cauză pe care ar produce-o.

Întrucât nu există nici o dovadă că intimații sau autoarea lor, în calitate de persoane îndreptățite, în accepțiunea art. 3 și 4 al Legii nr. 10/2001, ar fi primit despăgubiri în baza Acordului dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968, în cauză nu este incident art. 5 al Legii nr. 10/2001, iar intimații nu pot fi exceptați de la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute în Legea nr. 10/2001. Acesta constituie argumentul principal pentru care instanța de apel a considerat că acțiunea a fost corect respinsă și din acest motiv nici una dintre cauzele de nulitate invocate nu se regăsește în cauză și nu poate atrage nulitatea absolută a dispozițiile nr. 332/2002 și nr. 387/2002.

Astfel, cât timp nu s-a dovedit că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu se poate vorbi despre eroare obstacol, constând în falsa reprezentare a realității din această perspectivă. Nu a existat o falsă reprezentare a realității în ceea ce-l privește pe Primarul Municipiului București, de vreme ce acesta nu a cunoscut nici o împiedicare legală pentru restituirea în natură a imobilului către intimați, la momentul la care a emis dispozițiile nr. 332/2002 și nr. 387/2002, chiar reclamantele precizând că numai ulterior emiterii celor două dispoziții l-au încunoștințat pe primar că a procedat greșit întrucât imobilul ar fi fost exceptat de la aplicarea Legii nr. 10/2001, potrivit art. 5 al acestei legi.

Întrucât imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, este nefondată susținerea recurenților cu privire la lipsa de obiect a celor două dispoziții, motivată de faptul că bunul nu mai exista, fiind înlocuit cu valoarea despăgubirilor care urmau a fi plătite de Guvernul Italian, conform art. 3 al Acordului dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968. În ceea ce privește motivul de nulitate privind cauza ilicită, acesta a fost motivat de lipsa declarației pe proprie răspundere a persoanei îndreptățite că nu a primit despăgubiri, de faptul că imobilul a fost preluat în anul 1964 de la un cetățean italian, ceea ce face aplicabil Acordul dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968, care se aplică indiferent de momentul naționalizării, astfel cum rezultă din art. 2 al acestui acord.

Sub acest aspect se constată că la momentul emiterii dispozițiilor nr. 322 din 20 mai 2002 și 387 din 28 mai 2002 nu exista obligația dării unei declarații pe propria răspundere, astfel cum corect a motivat instanța de apel, în aplicarea H.G. nr. 614/2001, această obligație fiind ulterior introdusă prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003. În absența unei astfel de obligații, criticile recurenților referitoare la acest aspect nu pot fi primite. Deși este adevărat că instanța de apel s-a referit exclusiv la Acordul dintre România și Italia din anul 1950, nu se poate reține o aplicare greșită a legii, pentru că art. 5 al Legii nr. 10/2001 impune aceeași condiție, cea a încasării de despăgubiri, pentru toate acordurile menționate în anexa I la Legea nr. 10/2001.

Mai mult, în cuprinsul art. 1 al Acordul dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968 se menționează că sunt avute în vedere bunurile italiene atinse de măsurile românești de naționalizare născute înainte de data semnării Acordului de plăți dintre cele două țări din 25 noiembrie 1950, ceea ce dovedește că obiectul celor două acorduri este comun, astfel că nu justifică reținerea unei motivări străine de cauză.

În art. 2 al Acordului dintre Guvernul RSR și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din 23 ianuarie 1968 sunt definite bunurile care intră în domeniul de aplicare al Acordului, precizându-se că acestea trebuiau să aparține, la momentul luării măsurilor românești de naționalizare, direct sau indirect, total sau parțial, unor persoane fizice care aveau cetățenie italiană, cu condiția ca ele să aibă cetățenia italiană și la data semnării Acordului. Ca atare, cerința dovedirii cetățeniei italiene a persoanelor naționalizate de statul român exista în acest Acord, deși nu era cerută expres de Legea nr. 10/2001 sau de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și, în cazul neîndeplinirii sale, deveneau inaplicabile prevederile Acordului.

Deși constituie un aspect subsidiar, față de cel al cerinței prevăzute în art. 5 al Legii nr. 10/2001 de a se dovedi încasarea despăgubirilor de către persoanele îndreptățite, proba existenței cetățeniei italiene a autoarei intimaților la momentul naționalizării și la data semnării Acordului nu a fost realizată în cauză, contrar celor susținute de recurenți. Prin urmare, și acest argument de nelegalitate este nefondat și nu poate dovedi cauza ilicită, ca motiv de nulitate. Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 954, art. 962 și art. 966 coroborat cu art. 968 C. civ.

și a art. 5 al Legii nr. 10/2001, indicate de reclamante ca temei juridic al cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții invocă motivarea contradictorie pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la eroarea obstacol, atunci când a reținut că eroarea trebuie să fie constatată la momentul încheierii actului, făcând astfel confuzie între momentul la care trebuie să existe eroarea și cel la care trebuie să fie constatată, de vreme ce eroarea implică prin esența ei necunoașterea. Critica este nefondată. Nulitatea este sancțiunea care intervine în cazul în care, la momentul încheierii actului juridic, nu se respectă una dintre dispozițiilor legale referitoare la condițiile de validitate a actului juridic: capacitate, consimțământ, obiect și cauză, care trebuie să existe la momentul la care se încheie actul juridic.

Și eroarea, ca viciu de consimțământ, trebuie să fie contemporană momentului emiterii dispozițiilor nr. 332/2002 și 387/2002, iar instanța de apel a considerat că nu exista la acea dată de vreme ce reclamantele au adus ulterior la cunoștința Primarului Municipiului București împrejurarea că imobilul nu ar intra sub incidența Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 5 al Legii nr. 10/2001. Concluzia instanței de apel că „viciul de consimțământ nu a fost constatat la momentul încheierii actului juridic civil”, trebuie interpretată în contextul în care a fost explicată și care, astfel cum s-a arătat anterior, are în vedere faptul că Primarul nu a avut o falsă reprezentare a realității la momentul emiterii dispozițiilor, fiind încunoștințat ulterior despre eventuale neregularități.

Noțiunea de „a constata”, atât de disputată de recurenți, nu se referă la persoana primarului, ci este folosită în sensul de „a ființa”, „a exista”, pentru a sublinia ideea că, la momentul emiterii dispozițiilor nr. 332/2002 și 387/2002, consimțământul Primarului municipiului București nu a fost în nici un fel viciat. Pentru toate aceste considerente, recursul se privește ca nefondat și va fi respins ca atare, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibile, excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității recursului invocate de intimata-pârâtă M.I. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.F. și P.I. împotriva deciziei nr. 478 din 05 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2015.