ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 771/2014

Constată următoarele: Prin cererea, de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 3 ianuarie 2007, reclamanta B.I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții V.F. și Municipiul București, prin primarul general, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 25 februarie 2003, încheiat între V.F., în calitate de cumpărător și Primăria Municipiului București, prin SC A. SA, în calitate de vânzător, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 5 februarie 2007, Judecătoria sectorului 2 București a constatat că din eroare a figurat cauza pe rolul acestei instanțe și a dispus înaintarea spre Tribunalul București, căreia i-a fost, de fapt, adresată, fiind înregistrată, astfel, la data de 6 martie 2007. Prin Sentința nr. 1509 din 21 noiembrie 2007 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea reclamantei B.I.M., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 25 februarie 2003, a respins acțiunea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, reținându-se lipsa calității procesuale pasive a acesteia. Prin Decizia nr. 648 din 12 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții Municipiul București și V.F.

împotriva sentinței mai sus menționate. Prin Decizia nr. 5062 din data de 30 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâții V.F. și Municipiul București, prin primarul general, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În al doilea ciclu procesual, prin Decizia nr. 891 A din 7 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-pârâți V.F. și Municipiul București, prin primarul general împotriva Sentinței nr. 1509 din 21 noiembrie 2007 Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Prin Decizia nr. 2935 din 29 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta V.F. împotriva Deciziei nr. 891 A din 7 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, obligând-o și la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă B.I.M. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare petenta V.F., întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. În motivare, contestatoarea a arătat că a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să constate că instanța de apel nu s-a conformat tuturor îndrumărilor date în decizia de casare, omițând să verifice și să se pronunțe asupra modului de aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, precum și asupra tipului de măsuri reparatorii, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001.

În același context, instanța de recurs nu a dezlegat nici critica referitoare la constatarea aspectului că, din rapoartele de expertiză efectuate în cauză nu a rezultat concluzia instanței de apel potrivit căreia experții desemnați au stabilit identitatea dintre imobilul inițial și cel din prezent, motivarea Înaltei Curți referindu-se la refacerea raportului, situație care este echivalentă unei omisiuni de a analiza un motiv de recurs. De asemenea, instanța de recurs nu a răspuns nici criticilor care au vizat modul de analiză a probei cu expertiza, care a fost proba esențială administrată în dosar.

Astfel, prin concluziile raportului de expertiză refăcut, s-a stabilit că nu există identitate între apartamentul garsonieră notat în procesul-verbal cu 3a și apartamentul nr. 3, ocupat și cumpărat de familia V. Experții au mai constatat că descrierea făcută în procesul-verbal nr. 111304/1940 nu se potrivește nici cu situația din prezent, nici cu cea prezentată în anexa la autorizația de construire și că nu s-a greșit identificarea încăperilor și enumerarea acestora. Din această perspectivă, în opinia contestatoarei, există diferențe evidente și de nejustificat între concluziile rapoartelor de expertiză și situația reținută de instanța de apel, care avea obligația, în respectarea dispozițiilor art. 211 C. proc.

civ. să solicite experților să se înfățișeze în fața instanței pentru a da lămuriri. Prin urmare, instanța de recurs nu a supus analizei aceste aspecte, argumentând contrar dispozițiilor legale, că experții trebuie să se prezinte din proprie inițiativă în fața instanței și nu în urma convocării acestora, fapt ce a generat raționamente tehnice, contradictorii cu cele ale experților. Analizând contestația în anulare în raport de excepția inadmisibilității invocate din oficiu, a cărei examinare are prioritate, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prin contestația în anulare formulată s-a susținut că, în cauză, este întrunită ce-a de-a doua ipoteză reglementată de dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., susținere care însă nu poate fi primită, întrucât prevederile textului legal citat permit exercitarea acesteia numai în condițiile în care instanța învestită cu soluționarea recursului a omis, din greșeală, să se pronunțe asupra unui caz de casare sau de modificare. Prin motivele invocate, contestatoarea și-a exprimat nemulțumirea privind nesoluționarea de către instanța de recurs a unor critici formulate în această cale de atac. Sub un prim aspect, petenta a pretins că instanța de apel nu s-a conformat tuturor îndrumărilor date în decizia de casare, omițând să verifice și să se pronunțe asupra modului de aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, precum și asupra tipului de măsuri reparatorii, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Din considerentele deciziei supuse contestației în anulare rezultă că instanța de recurs a reținut că această critică este nefondată, întrucât, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 25 februarie 2003, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin SC A. SA. Acesta fiind obiectul cauzei deduse judecății, s-a apreciat că instanța de apel, în limitele învestirii sale, a respectat întocmai îndrumările cuprinse în decizia de casare, referitoare la solicitarea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, în mod justificat instanța de recurs a considerat ca fiind de prisos examinarea aspectelor specifice unei cereri întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, mai ales că procedura prevăzută în actul normativ a fost suspendată până la soluționarea acestui litigiu.

În ceea ce privește alegațiile referitoare la faptul că instanța de recurs nu a dezlegat critica referitoare la existența unei identități între imobilul inițial și cel din prezent, așa cum a fost constatată în urma efectuării raportului de expertiză, motivarea Înaltei Curți referindu-se doar la refacerea raportului, situație echivalentă omisiunii de a analiza un motiv de recurs, instanța constată că nu au niciun fundament, întrucât s-a reținut că această critică este nefondată. Motivarea instanței de recurs, în acest sens, a fost că, "în termeni lipsiți de echivoc", instanța de apel, analizând probele administrate în cauză, precum și raportul de expertiză efectuat de cei trei experți, a constatat că există identitate între imobilul descris în autorizația de construire din anul 1935, cel evidențiat în procesul-verbal din 1940 și cel existent în prezent.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 211 C. proc. civ. de către instanța de apel, se constată că Înalta Curte, analizând această critică, a opinat în sensul că, potrivit textului legal, experții sunt datori să se înfățișeze înaintea instanței spre a da lămuriri ori de câte ori i se va cere, obligația subzistând în sarcina expertului și nu a instanței, care are opțiunea de a solicita lămuriri numai dacă se impune. Mai mult decât atât, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de recurs a remarcat rolul activ al Curții de Apel în soluționarea căii de atac cu care a fost învestită, prin refacerea raportului de expertiză, suplimentarea obiectivelor acestuia conform solicitărilor reclamantei, desemnarea unei comisii alcătuite din trei experți în vederea efectuării unei noi expertize, încuviințarea altor obiecțiuni formulate de părți.

De asemenea, instanța de recurs, a constatat că soluția pronunțată în apel a fost fundamentată pe concluziile raportului de expertiză, coroborat cu celelalte probe administrate în cauză. Înalta Curte, examinând incidența și aplicabilitatea prevederilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. în speță, în raport de motivele invocate, constată că acestea nu se circumscriu cazurilor reglementate imperativ de legiuitor, care să conducă la admisibilitatea demersului judiciar al contestatoarei, pe calea procesuală astfel aleasă. Din motivele expuse în cadrul contestației în anulare se desprinde nemulțumirea contestatoarei în ceea ce privește modul de soluționare a recursului pe care l-a formulat, aceasta invocând aspecte care vizează pretinsa nelegalitate și netemeinicie a deciziei din recurs, nicidecum omisiunea "din greșeală" a instanței de a analiza vreunul dintre motivele de modificare sau casare.

Din această perspectivă, dispozițiile prevăzute de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. trebuie interpretate restrictiv, pentru a nu se deschide calea unui veritabil recurs, la rejudecarea căruia tinde contestatoarea, În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele prezentate în contestația în anulare nu se circumscriu sferei reglementate de dispozițiile art. 318 teza a II-a din C. proc. civ., motiv pentru care va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea V.F. împotriva Deciziei nr. 2935 din 29 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2014. Procesat de GGC - NN