ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 771/2014

Constată următoarele:

Prin cererea, de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 3 ianuarie

2007, reclamanta B.I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții V.F. și

Municipiul București, prin primarul general, să se constate nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare din 25 februarie 2003, încheiat între V.F.,

în calitate de cumpărător și Primăria Municipiului București, prin SC A. SA, în

calitate de vânzător, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 5

februarie 2007, Judecătoria sectorului 2 București a constatat că din eroare a

figurat cauza pe rolul acestei instanțe și a dispus înaintarea spre Tribunalul

București, căreia i-a fost, de fapt, adresată, fiind înregistrată, astfel, la

data de 6 martie 2007.

Prin Sentința nr.

1509 din 21 noiembrie 2007 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis,

în parte, cererea reclamantei B.I.M., a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare din 25 februarie 2003, a respins acțiunea

precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, reținându-se lipsa

calității procesuale pasive a acesteia.

Prin Decizia nr. 648

din 12 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții Municipiul București și V.F.

împotriva sentinței mai sus menționate.

Prin Decizia nr. 5062

din data de 30 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâții V.F.

și Municipiul București, prin primarul general, a casat decizia recurată și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În al doilea ciclu

procesual, prin Decizia nr. 891 A din 7 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile

declarate de apelanții-pârâți V.F. și Municipiul București, prin primarul

general împotriva Sentinței nr. 1509 din 21 noiembrie 2007 Tribunalul

București, secția a IV-a civilă.

Prin Decizia nr. 2935

din 29 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta V.F. împotriva Deciziei nr.

891 A din 7 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, obligând-o și la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată

către intimata-reclamantă B.I.M.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare petenta V.F., întemeiată pe

dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

În motivare,

contestatoarea a arătat că a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să

constate că instanța de apel nu s-a conformat tuturor îndrumărilor date în

decizia de casare, omițând să verifice și să se pronunțe asupra modului de

aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, precum și asupra tipului de

măsuri reparatorii, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001.

În același context,

instanța de recurs nu a dezlegat nici critica referitoare la constatarea

aspectului că, din rapoartele de expertiză efectuate în cauză nu a rezultat

concluzia instanței de apel potrivit căreia experții desemnați au stabilit

identitatea dintre imobilul inițial și cel din prezent, motivarea Înaltei Curți

referindu-se la refacerea raportului, situație care este echivalentă unei

omisiuni de a analiza un motiv de recurs.

De asemenea, instanța

de recurs nu a răspuns nici criticilor care au vizat modul de analiză a probei

cu expertiza, care a fost proba esențială administrată în dosar.

Astfel, prin

concluziile raportului de expertiză refăcut, s-a stabilit că nu există

identitate între apartamentul garsonieră notat în procesul-verbal cu 3a și

apartamentul nr. 3, ocupat și cumpărat de familia V.

Experții au mai

constatat că descrierea făcută în procesul-verbal nr. 111304/1940 nu se

potrivește nici cu situația din prezent, nici cu cea prezentată în anexa la

autorizația de construire și că nu s-a greșit identificarea încăperilor și

enumerarea acestora.

Din această

perspectivă, în opinia contestatoarei, există diferențe evidente și de

nejustificat între concluziile rapoartelor de expertiză și situația reținută de

instanța de apel, care avea obligația, în respectarea dispozițiilor art. 211 C.

proc. civ. să solicite experților să se înfățișeze în fața instanței pentru a

da lămuriri.

Prin urmare, instanța

de recurs nu a supus analizei aceste aspecte, argumentând contrar dispozițiilor

legale, că experții trebuie să se prezinte din proprie inițiativă în fața

instanței și nu în urma convocării acestora, fapt ce a generat raționamente

tehnice, contradictorii cu cele ale experților.

Analizând contestația

în anulare în raport de excepția inadmisibilității invocate din oficiu, a cărei

examinare are prioritate, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin contestația în

anulare formulată s-a susținut că, în cauză, este întrunită ce-a de-a doua

ipoteză reglementată de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., susținere care

însă nu poate fi primită, întrucât prevederile textului legal citat permit

exercitarea acesteia numai în condițiile în care instanța învestită cu

soluționarea recursului a omis, din greșeală, să se pronunțe asupra unui caz de

casare sau de modificare.

Prin motivele

invocate, contestatoarea și-a exprimat nemulțumirea privind nesoluționarea de

către instanța de recurs a unor critici formulate în această cale de atac.

Sub un prim aspect,

petenta a pretins că instanța de apel nu s-a conformat tuturor îndrumărilor

date în decizia de casare, omițând să verifice și să se pronunțe asupra modului

de aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, precum și asupra tipului de

măsuri reparatorii, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Din considerentele

deciziei supuse contestației în anulare rezultă că instanța de recurs a reținut

că această critică este nefondată, întrucât, prin cererea de chemare în

judecată, reclamanta a solicitat constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare din 25 februarie 2003, încheiat cu Primăria Municipiului

București, prin SC A. SA.

Acesta fiind obiectul

cauzei deduse judecății, s-a apreciat că instanța de apel, în limitele

învestirii sale, a respectat întocmai îndrumările cuprinse în decizia de

casare, referitoare la solicitarea privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, în mod

justificat instanța de recurs a considerat ca fiind de prisos examinarea

aspectelor specifice unei cereri întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001,

mai ales că procedura prevăzută în actul normativ a fost suspendată până la

soluționarea acestui litigiu.

În ceea ce privește

alegațiile referitoare la faptul că instanța de recurs nu a dezlegat critica

referitoare la existența unei identități între imobilul inițial și cel din

prezent, așa cum a fost constatată în urma efectuării raportului de expertiză,

motivarea Înaltei Curți referindu-se doar la refacerea raportului, situație

echivalentă omisiunii de a analiza un motiv de recurs, instanța constată că nu

au niciun fundament, întrucât s-a reținut că această critică este nefondată.

Motivarea instanței

de recurs, în acest sens, a fost că, "în termeni lipsiți de echivoc",

instanța de apel, analizând probele administrate în cauză, precum și raportul

de expertiză efectuat de cei trei experți, a constatat că există identitate

între imobilul descris în autorizația de construire din anul 1935, cel

evidențiat în procesul-verbal din 1940 și cel existent în prezent.

Cu privire la

pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 211 C. proc. civ. de către instanța de

apel, se constată că Înalta Curte, analizând această critică, a opinat în

sensul că, potrivit textului legal, experții sunt datori să se înfățișeze

înaintea instanței spre a da lămuriri ori de câte ori i se va cere, obligația

subzistând în sarcina expertului și nu a instanței, care are opțiunea de a

solicita lămuriri numai dacă se impune.

Mai mult decât atât,

în argumentarea soluției pronunțate, instanța de recurs a remarcat rolul activ

al Curții de Apel în soluționarea căii de atac cu care a fost învestită, prin

refacerea raportului de expertiză, suplimentarea obiectivelor acestuia conform

solicitărilor reclamantei, desemnarea unei comisii alcătuite din trei experți

în vederea efectuării unei noi expertize, încuviințarea altor obiecțiuni

formulate de părți.

De asemenea, instanța

de recurs, a constatat că soluția pronunțată în apel a fost fundamentată pe

concluziile raportului de expertiză, coroborat cu celelalte probe administrate

în cauză.

Înalta Curte,

examinând incidența și aplicabilitatea prevederilor art. 318 teza a II-a C.

proc. civ. în speță, în raport de motivele invocate, constată că acestea nu se

circumscriu cazurilor reglementate imperativ de legiuitor, care să conducă la

admisibilitatea demersului judiciar al contestatoarei, pe calea procesuală

astfel aleasă.

Din motivele expuse

în cadrul contestației în anulare se desprinde nemulțumirea contestatoarei în

ceea ce privește modul de soluționare a recursului pe care l-a formulat,

aceasta invocând aspecte care vizează pretinsa nelegalitate și netemeinicie a

deciziei din recurs, nicidecum omisiunea "din greșeală" a instanței

de a analiza vreunul dintre motivele de modificare sau casare.

Din această

perspectivă, dispozițiile prevăzute de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

trebuie interpretate restrictiv, pentru a nu se deschide calea unui veritabil

recurs, la rejudecarea căruia tinde contestatoarea,

În concluzie, Înalta

Curte constată că argumentele prezentate în contestația în anulare nu se

circumscriu sferei reglementate de dispozițiile art. 318 teza a II-a din C.

proc. civ., motiv pentru care va respinge contestația în anulare ca

inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea V.F. împotriva

Deciziei nr. 2935 din 29 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN