ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1327/2014

Astfel, a fost susținută încălcarea dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar, în conformitate cu art. 4, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor îndreptățite. Din înscrisurile existente la dosar, rezultă că, la nivelul anilor 1948-1951, data preluării de către stat a terenului în litigiu, preluarea s-a făcut de la G.M. Susținerile reclamanților, potrivit cu care G.M. și M.G.M. nu mai aveau calitatea de proprietari din anul 1948 nu pot fi primite, chiar în considerarea actelor invocate de aceștia. Potrivit contractelor de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931 și din 11 ianuarie 1939, G.M. și soția sa, M.G.M., au dobândit proprietatea asupra unei suprafețe de teren de 42.050 mp, pe raza comunei D.C., județul Ilfov, și, respectiv, în comuna urbană D.C., pe Șoseaua D.C. Potrivit adresei din 6 iunie 2007, rezultă că persoana înregistrată în registrul agricol, ca proprietar de teren agricol, la nivelul anilor 1948-1951, a fost G.M., precum și că, în aceeași perioadă, s-a făcut trecerea terenului de la acesta la Ministerul Construcțiilor. Decizia din 28 ianuarie 1966, invocată de reclamanți, nu reprezintă un act de preluare, ci doar o decizie prin care sunt trecute terenuri din patrimoniul unei întreprinderi de stat în patrimoniul alteia. În ceea ce privește susținerea reclamanților, potrivit cu care, anterior preluării terenului de către stat, autorul M. ar fi înstrăinat imobilul, nu este dovedită de niciuna din probele administrate în cauză. Nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, față de împrejurarea că, din coroborarea actelor depuse la dosar, a fost dovedită vocația succesorală a pârâților persoane fizice față de G.M. și M.G.M., aceasta din urmă fiind una și aceeași persoană cu M.M. Identitatea de persoane între M.M. și M.G.M. și legătura dintre aceasta și G.M. sunt dovedite cu testamentul autentificat din 7 ianuarie 1958, sentința civilă nr. 552 din 31 ianuarie 1955 din Dosarul nr. 5192/1954 al Tribunalului Raionului T.V., sentința nr. 561 din 30 iunie 1955 din Dosarul nr. 656/195X1l Tribunalului Capitalei Republicii Populare România, colegiul III civil, sentința civila nr. 10416 din 21 septembrie 1955 din Dosarul nr. 18214/195X1l Tribunalului Raionului T.V.; declarațiile de notorietate autentificate din data de 17 mai 2011 de Biroul Notarial Public Asociați M.I. și S.L.A. În același sens, au fost depuse adresele din data de 16 ianuarie 2009, din care rezultă că G.M. a fost căsătorit cu M.M., căsătorie înregistrată în registrul stării civile, la Primăria sector 1 București. Din actele dosarului, depuse de pârâți (extrasul din sentința de admitere, în principiu, a cererii de dezbatere a succesiunii, ieșirea din indiviziune a bunurilor rămase de pe urma lui G.M., testamentul autentificat din 7 ianuarie 1958, certificatul de moștenitor din 1965, certificatul din 1972, din 17 ianuarie 1983, din 22 februarie 2000, din 27 aprilie 1982 și din 10 septembrie 1999), rezultă că aceștia sunt moștenitorii M.G.M., care, la rândul său, a fost proprietara cotei de ¾ din terenurile ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931 și din 11 ianuarie 1939. Toate aceste înscrisuri fac dovada că pârâții erau succesori ai autorilor lor, în conformitate cu dispozițiile legii.

Au susținut reclamanții, ca motiv de nulitate, împrejurarea că, la data testării (1958), în favoarea A.V., terenul nu se mai afla în proprietatea M.M./M.G.M. Tribunalul a înlăturat aceste susțineri, întrucât Legea nr. 10/2001 instituie o prezumție de continuitate a proprietății de la data preluării abuzive a imobilului de către stat și până la data restituirii, persoana îndreptățită fiind considerată, în absența unor probe contrarii, proprietar pe toată această perioadă.

Un alt motiv de nulitate invocat de reclamanți vizează emiterea dispoziției asupra unui bun litigios. În acest sens, se are în vedere de către reclamanți faptul că bunul forma obiectul Dosarului nr. 12903/2001 (hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă la data de 21 ianuarie 2003, prin decizia civilă nr. 123 pronunțată de Tribunalul municipiului București, secția a V-a civilă). Nici această susținere nu a fost reținută de instanță, în urma analizei demersurilor judiciare ale părților, respectiv notificările de restituire ale pârâților, depuse din lunile iulie și august 2001, acțiunea în justiție având ca obiect uzucapiune pornită de reclamanți ulterior notificărilor, la data de 12 octombrie 2001, și obținerea unei hotărâri în uzucapiune, fără ca aceștia să se fi judecat cu adevărații proprietari pe care, la acea dată, îi cunoșteau. Prin urmare, după depunerea notificărilor de către pârâți, cei care au inițiat o procedură judiciară în uzucapiune sunt reclamanții, care au obținut o hotărâre cu privire la care Curtea de Apel, în decizia nr. 654/2007, a apreciat că aceste părți au dobândit-o prin manopere dolosive, fiind de rea credință. De altfel, sentința obținută în uzucapiune este pronunțată la data de 17 septembrie 2002 și a rămas definitivă și irevocabilă la data de 21 ianuarie 2003, în timp ce dispoziția atacată în prezenta cauză a fost emisă la data de 12 iulie 2002, iar, la data de 16 octombrie 2002, a fost și intabulată în cartea funciară, fiind îndeplinită și publicitatea față de terți. Tribunalul a înlăturat și susținerile reclamanților, potrivit cărora ar fi fost încălcat dreptul de proprietate al acestora asupra unei suprafețe de teren de 688 mp, situată în București, str. C.N., sector 3. Prin decizia civilă nr. 654 din 5 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 393/2/2007, rămasă definitivă și irevocabilă, instanța respectivă a admis acțiunea în revendicare promovată de către pârâții persoane fizice împotriva reclamanților din prezenta cauză. De asemenea, a fost respinsă și cererea de revizuire împotriva acestei decizii, conform deciziei civile nr. 2077 din 5 decembrie 2007 pronunțată de aceeași instanță. În pronunțarea deciziei civile nr. 654 din 5 aprilie 2007 au fost analizate și comparate titlurile de proprietate deținute de părți și, urmare a admiterii acțiunii pârâților din prezentul litigiu, titlul de proprietate al reclamanților a rămas lipsit de efecte juridice, cu consecința sistării valabilității rezervării adresei poștale (adresa din 18 februarie 2008 emisă de Primăria municipiului București, Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană), a închiderii rolului fiscal și scoaterii, din baza de date, a nr. cadastral acordat pentru str. C.N., nr. X1.

A fost înlăturat și motivul vizând lipsa identității între terenul obiect al contractelor de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931 și din 11 ianuarie 1939 și cel restituit pârâților persoane fizice, prin dispoziția atacată. În acest sens, restituirea a avut la bază raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de către ing. P.R.C., la elaborarea căruia au fost avute în vedere, pe lângă actele de proprietate și planurile cadastrale de la nivelul anilor 1958, și planurile proprietăților vecine pentru încadrarea în zonă, acte considerate, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca probe în această procedură. De asemenea, pe parcursul litigiilor dintre părți, nu s-a negat identitatea terenurilor, tocmai această identitate determinând purtarea litigiilor dintre acestea, finalizate cu recunoașterea dreptului de proprietate al pârâților. Având în vedere cele arătate anterior, Tribunalul a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente motivele de nulitate a dispoziției din 12 iulie 2002 și a procesului-verbal de punere în posesie din 19 iulie 2002 emise de Primăria municipiului București, astfel încât acțiunea reclamanților, cu privire la aceste acte, este neîntemeiată. În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 2004 de Biroul Notarial Public Asociații M.I. și M.S., au fost invocate motive de nulitate cu referire la dispozițiile art. 1308 și art. 948 pct. 4 C. civ. 1. Potrivit art. 1308 pct. 2 C. civ., sunt lovite de nulitate actele prin care mandatarii își vând lor înșiși „averile ce sunt însărcinați să vândă”. Este evident că rațiunea pentru care s-a instituit incapacitatea prevăzută de textul de lege sus-menționat a fost aceea ca mandatarul să nu fie pus în situația unui conflict de interese, între interesul mandantului, de a vinde cât mai scump, și interesul mandatarului, de a cumpăra cât mai ieftin. Prin urmare, aceasta este o incapacitate specială de folosință, instituită pentru protecția unor interese individuale, personale, a cărei nerespectare nu poate duce decât la sancțiunea nulității relative. Această nulitate relativă se poate confirma expres sau tacit, prin neinvocarea ei în termenul general de prescripție. În cauză, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 2004 de Biroul Notarial Public Asociații M.I. și M.S., vânzătorii, respectiv pârâții D.V.N., G.G., F.V. și S.D., au fost reprezentanți de către T.P.M., care cumula și calitatea de cumpărător. Potrivit procurii speciale autentificate din 9 septembrie 2008 de Biroul Notarial Public Asociații M.I. și M.S., pârâții au împuternicit-o pe T.P.M. să încheie un contract de vânzare-cumpărare asupra proprietății lor, la prețul ferm de 35 euro/mp, cunoscând și menționând, în mod expres, că mandatara lor are și calitatea de cumpărător. Mai mult decât atât, ulterior încheierii actului de vânzare-cumpărare, vânzătorii dau, personal, declarații din care rezultă că au încasat prețul vânzării de la mandatarul lor și că nu mai au nicio pretenție de la acesta și reconfirmă faptul că mandatara a reunit cele două calități. Situația este aceeași și în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 februarie 2003 la Biroul Notarial Public Asociații M.I. și M.S. 2. Un alt motiv de nulitate invocat de reclamanți se referă la cauza ilicită și, în consecință, la nerespectarea prevederilor art. 948 pct. 4 C. civ. Potrivit art. 948 pct. 4 C. civ., una dintre condițiile esențiale ale convenției este cauza licită. În speță, se susține că, încă de la momentul contractării, cumpărătoarea T.P.M. știa că nu încheie contractul cu adevăratul proprietar. Față de ansamblul materialului probator analizat anterior, nu este dovedită o asemenea ipoteză susținută de reclamanți. De asemenea, având în vedere că buna credință este prezumată, reclamanții nu au făcut dovada relei credințe a cumpărătoarei, în sensul celor invocate. Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, prima instanță a reținut că, astfel cum s-a dovedit cu chitanțele depuse la dosar, intimații S.M. și T.P.M. au efectuat cheltuieli totale de 21.881,39 RON, reprezentând onorariu avocat, din care S.M. a plătit suma de 3.400 RON. În condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., se impune obligarea reclamanților la plata, către pârâtul S.M., a sumei de 3.400 RON, iar, în ceea ce o privește pe pârâta T.P.M., s-a procedat la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu privire la onorariul de avocat, reclamanții fiind obligați la plata sumei de 7.000 RON. Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat de la 18.481,39 RON la 7.000 RON, instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, anume: complexitatea cauzei, timpul și volumul de muncă solicitat pentru executarea mandatului primit, natura și dificultatea cauzei, precum și jurisprudența C.E.D.O., în acest sens (cauza Nielsen și Johnsen împotriva Norvegiei, cauza Sabău și Pârcălab împotriva României, cauza Almeida, Garret și alții contra Portugaliei). Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții I.V. și I.I., calificat de instanță ca fiind apel, motivat de valoarea imobilului precizată de reclamanți, ca fiind de peste 500.000 RON. Pe parcursul soluționării litigiului în apel, au fost introduși, în cauză, moștenitorii intimatului pârât I.G., decedat la 29 octombrie 2011, R.A. și I.M., precum și moștenitorii intimatului pârât S.D., decedat la 18 mai 2012, S.M. și N.C. Intimații pârâți au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, determinat de lipsa folosului practic în exercitarea demersului de față, raportat la existența unei hotărâri judecătorești anterioare pronunțată într-o acțiune în revendicare, în care reclamanții nu au avut câștig de cauză. Această excepție a fost soluționată de Curte la data de 29 aprilie 2013, în sensul respingerii ca nefondată. Prin decizia civilă nr. 220 A din 7 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți și a dispus obligarea acestora la plata sumei de 4.836 RON cheltuieli de judecată către intimata T.P.M. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: Prin actul de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931, G.M. și M.G.M. cumpără de la I.D.N. suprafața de teren de 3,005 ha, lotul 67, în contract nefiind menționată nicio vecinătate. În anul 1939, prin actul de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1939, soții M. cumpără un teren de 1,2 ha, identificat prin vecinătăți, astfel: la răsărit, cu Șos. D.P.; la apus, cu proprietatea V.B.; la sud, cu proprietatea S.S., iar, la nord, cu proprietatea G.M. Prin expertiza efectuată în cauză, s-a stabilit, prin compararea vecinătăților din actele de proprietate și a vecinătăților din planurile existente la dosar, respectiv planul Municipiului București ediție 1950, plan de parcelare al moșiei D., fostă I.B.G., planul cu terenul propus, ca schimb, între Statul Român, Fundația C.N. V.B., că terenurile din cele două acte de proprietate ale autorilor pârâților intimați sunt cele marcate în anexa nr. 3, fiind singurele parcele care au, ca vecinătăți, la E-Șos. D.P. și la V-Fundația C. N. V.B. Expertul a menționat că, în planul de parcelare al moșiei D., se regăsesc, în același timp, mai multe parcele; a coroborat vecinătățile cunoscute din actul de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1939 cu acte de vânzare-cumpărare ale altor proprietari, din perioada 1931-1935, precum și cu adresa din 27 mai 2011 emisă de Primăria Municipiului București, din care reiese că Șos. D.P. nu a purtat nicio altă denumire, însă aceasta se suprapune peste o porțiune din actuala str. C.N., care, la rândul său, a mai purtat denumirile de E.T. (la nivelul anul 1936) sau M.C.B. Aceste concluzii se coroborează și cu mențiunile din testamentul M.M., soția lui G.M., din 6 ianuarie 1958, prin care lasă, ca moștenire, printre altele, și un teren agricol, situat în comuna D.C., str. E.T., astfel cum rezultă și din adresa sus menționată emisă de Primăria municipiului București. Opinia expertului propus de apelanții reclamanți, menționată în coraportul de expertiză tehnică judiciară, și, potrivit căreia, nu există identitate între terenul deținut de autorul intimaților și terenul pe care s-a reconstituit dreptul de proprietate, prin dispoziția din 2002, nu poate fi luată în considerare, întrucât este selectivă și speculativă. Astfel, nu menționează împrejurarea că, pe planul de parcelare al moșiei D., se regăsesc mai multe parcele, aspect ce rezultă, cu claritate, din planul aflat la dosar, iar celelalte considerații sunt prezentate ca neconcordanțe, însă au la bază aprecieri subiective, ca de exemplu „faptul că, în actul de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1939, se menționează, ca vecini, G.M. nu înseamnă că este vorba despre terenul din anul 1931, poate fi vorba de un alt teren al lui G.M. sau poate fi o altă persoană cu același nume”. De asemenea, este prezentată, ca o neconcordanță, împrejurarea că, în testamentul din 1958, se face vorbire despre un teren situat în comuna D.P., în suprafață de 35.000 mp, deși, în actul de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931, se vorbește de o suprafață de 30.050 mp. Expertiza C.M. se coroborează și cu expertiza întocmită de expert P.R.C., expertiză efectuată în cadrul procedurii administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001. Nici susținerile apelanților, referitoare la faptul că actele ce au stat la baza emiterii dispoziției dovedesc lipsa de identitate a terenurilor, nu este fondată. Potrivit adresei din 22 mai 2007 a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Direcția Arhivelor Naționale a Municipiul București, terenul deținut de G.M. a trecut la Ministerul Construcțiilor în anul 1951, anterior acestei date figurând autorul pârâților intimați. Decizia din 1966 este lipsită de relevanță, întrucât este ulterioară anului 1951, terenul fiind, deja, trecut în proprietatea statului. Pentru acest motiv, G.M. și M.G.M. nu figurează printre locuitorii înscriși în anexa acestei decizii. Nici susținerea potrivit căreia, în mod greșit, instanța a reținut existența identității numai în raport de expertiza extrajudiciară, întocmită, în dosarul administrativ, de expert P.R.C., nu este fondată. În cazul acțiunii de față, cauza de nulitate trebuie să fie anterioară ori concomitentă cu încheierea actului, iar expertiza întocmită de P.R.C. face parte dintre procedurile obligatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001. Scopul acestei proceduri este tocmai acela de a se identifica terenul solicitat prin notificare și situația lui juridică prezentă, pentru a se determina modalitatea de restituire. Din această perspectivă, instanța de fond nu a încălcat dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., administrând, în cauză, toate probele necesare și utile în raport cu obiectul cererii cu care a fost învestită. Motivul de apel întemeiat pe nelegalitatea sentinței, motivat de faptul că, la data emiterii dispoziției, terenul în litigiu nu se mai afla la dispoziția autorității administrației publice locale și că era, deja, dobândit în proprietate de către reclamanți, prin uzucapiunea de 30 de ani, nu este fondat. Uzucapiunea se întemeiază pe o stare de fapt, reprezentată de o posesie îndelungată, aparentă și neviciată, care, însă, trebuie constatată de instanța de judecată. Efectele hotărârii judecătorești prin care se constată uzucapiunea sunt acele de constituire a dreptului de proprietate, iar, din acest punct de vedere, la momentul emiterii dispoziției din 12 iulie 2002, terenul se afla la dispoziția Primăriei Municipiului București și putea face obiectul restituirii, în temeiul Legii nr. 10/2001. Împrejurarea că terenul avea o situație juridică litigioasă, determinată de acțiunea judecătorească promovată de apelanți, era în beneficiul intimaților pârâți, întrucât, de la momentul notificării și până la momentul soluționării, unitatea învestită cu soluționarea acesteia avea obligația de a se abține de la orice înstrăinare ori alte acte prin care să piardă proprietatea respectivă. Nici motivul de apel referitor la constatarea nulității absolute a celor două acte de vânzare-cumpărare nu este fondat, având în vedere faptul că T.P.M. și-a îndeplinit mandatul primit de la vânzătorii D.V.N., G.G., F.V. și S.D. și a fost de bună credință. Astfel cum s-a dovedit, atât în fața procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, cât și în prezenta cauză, terenul restituit prin decizia administrativă este identic cu cel deținut de autorii vânzătorilor și s-a bazat pe un act emis de o autoritate de stat. De altfel, în privința datei înregistrării litigiului având ca obiect constatarea uzucapiunii, din actele dosarului rezultă că notificările în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost depuse de persoanele îndreptățite în lunile iulie și august 2001, iar acțiunea în constatarea uzucapiunii a fost înregistrată, pe rolul instanțelor, la data de 12 octombrie 2001, fiind finalizată irevocabil, la 21 ianuarie 2003. Ultimul motiv de apel, referitor la încălcarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu este fondat, întrucât onorariul avocatului desemnat de intimați se află în deplină concordanță cu volumul de muncă depus în cauză, constând în apărări orale și în scris, prezența la termenele de judecată și complexitatea cauzei, aspecte ce pot fi observate cu ușurință și după volumul dosarului. Pentru aceste argumente, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat, iar, în temeiul art. 274 C. proc. civ., i-a obligat pe aceștia la 4.836 RON cheltuieli de judecată către intimata T.P.M. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții I.V. și I.I., criticând-o pentru următoarele motive: Hotărârea pronunțată de instanța de apel este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). 1. Dispoziția din 12 iulie 2002 este emisă cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât, pentru o parte din terenul restituit, autoritatea administrativă nu avea calitatea de unitate deținătoare, nefiind aplicabile dispozițiile art. 20 din actul normativ menționat. La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, implicit, la data emiterii dispoziției atacate, o parte din terenul retrocedat, respectiv suprafața de 698,83 mp, nu era deținută de autoritatea administrației publice locale, fiind în posesia recurenților reclamanți și a autorilor acestora încă din anul 1970. Acest aspect rezultă, cu putere de lucru judecat, din sentința civilă nr. 7309 din 17 septembrie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în Dosarul nr. 12903/2001, definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat dobândirea de către I.V. și I.I. a dreptului de proprietate, prin uzucapiune, pentru terenul situat în București, str. C.N., care a fost inclus în dispoziția atacată. Nu are relevanță, cum greșit rețin instanțele, că dispoziția a fost emisă anterior pronunțării sentinței civile nr. 7309 din 17 septembrie 2002, întrucât, prin această sentință, instanța a constatat că, de peste 30 de ani, autoritatea administrației publice locale nu mai are calitatea de deținător, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, al suprafeței de teren de 698,83 mp. Atâta vreme cât s-a făcut dovada posesiei, în persoana soților Iurea, în termenul prevăzut de lege, proba dreptului lor de proprietate este absolută, întrucât posesia, ca stare de fapt, nu poate fi desființată sau anulată. De reținut este faptul că I.V. și I.I. au fost deposedați ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, prin comparare de titluri, apreciindu-se că titlul reclamanților, constând în dispoziția din 12 iulie 2002, este preferabil. În consecință, este fără echivoc că, la data emiterii dispoziției, o parte din terenul retrocedat se afla în posesia recurenților reclamanți, astfel că autoritatea administrației publice locale nu avea calitatea de unitate deținătoare și nu putea proceda la restituirea acestei suprafețe. Pe de altă parte, urmează a se reține și caracterul litigios pentru o porțiune din terenul restituit prin dispoziția atacată, întrucât acțiunea în constatarea dreptului de proprietate al reclamanților a fost promovată în contradictoriu cu unitatea administrativ teritorială, ce avea calitatea de pârât în acea cauză. 2. Un alt aspect ce urmează a fi verificat, pentru a se stabili aplicabilitatea art. 20 din Legea nr. 10/2001, vizează calitatea de persoane îndreptățite a notificatorilor. S.M., D.V.N., S.D., I.G., G.G. și F.V. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 42.500 mp, ce a aparținut autorilor lor, G.M. și M.G.M. Sus-numiții au, însă, calitatea de moștenitori doar după defuncta M.G.M., ce a deținut, în proprietate, cota de 3 / 4 din terenul ce a format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 31 februarie 1931 și din 11 ianuarie 1939. În acest sens, urmează a fi avut în vedere extrasul din sentința civilă pronunțată la data de 29 aprilie 1959, având ca obiect partaj succesoral privind pe defunctul G.M., prin care s-a constatat că, din masa succesorală, face parte și cota de ½ din terenurile situate în comuna D.C., calitatea de moștenitori revenind soției supraviețuitoare, M.G.M., în concurs cu frații defunctului. Având în vedere această situație, este, fără echivoc, că notificatorii nu aveau calitatea de persoane îndreptățite la restituire, în ceea ce privește cota indiviză de teren ce a rămas după defunctul G.M., întrucât nu au calitatea de moștenitori ai acestuia. În concluzie, dispoziția contestată a fost emisă cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 10/2001. 3. Prin hotărârea atacată se încalcă dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanța avea obligația de a administra toate probatoriile legale necesare pentru aflarea adevărului și dezlegarea corectă a pricinii, în ceea ce privește existența identității între imobilul ce a fost preluat abuziv și cel care a fost restituit notificatorilor, conform procedurii reglementate de această lege. Instanța de apel a respins atât obiecțiunile, cât și efectuarea unei noi expertize tehnice topografice, deși, între concluziile expertizei efectuate în cauză și actele din dosarul administrativ de restituire, există multiple inadvertențe. Analizând actele din dosarul administrativ, se constată că modul de întocmire a documentației este atipic, întrucât situația juridică a terenului solicitat, relevată în adresa emisă de Primăria municipiului București, are la bază expertiza P. și nu invers, cum ar fi fost normal. În acest sens, s-a emis de către Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietății, Cadastru, la solicitarea pârâtei T.P.M., date referitoare la situația juridică a terenului identificat în expertiză, în suprafață de 26.145,88 mp, situat în București, zona C.N., ce reprezintă o secțiune din imobilul care a purtat adresa poștală pe str. C.N., (fostă str. E.T.). În această adresă, se precizează că nu se dețin date referitoare la modalitatea de trecere în proprietatea statului a terenului solicitat și identificat în raportul de expertiză întocmit de P.R.C., dar, în același timp, se precizează că acesta reprezintă o secțiune dintr-o suprafață mai mare, ce a făcut obiectul deciziei din 26 aprilie 1966 emisă de fostul Sfat popular al orașului București, Comitetul executiv, prin care s-a aprobat scoaterea, din producția agricolă, a suprafeței de 548.449 mp, în vederea executării blocurilor din Ansamblul B.A. În raport de identificarea din expertiză și referatul privind situația juridică, se întocmește nota de constatare din 2 aprilie 2002, prin care s-a concluzionat că suprafața ce poate fi retrocedată, efectiv, este de 26.145,88 mp. Având în vedere înscrisurile sus-menționate, la data de 26 februarie 2002, comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 avizează favorabil restituirea în natură „a terenului în suprafață de 42.000,50 mp, situat în str. C.N., cu precizarea că suprafața ce se poate retroceda este de 26.145,88 mp.”. În cuprinsul avizului, se face referire la adresa emisă de Primăria municipiului București și la decizia din 1966. Din situația prezentată, rezultă că toate actele de restituire fac referire la faptul că, potrivit deciziei din 1966, terenul din str. C.N. face parte dintr-o suprafață de 54,8449 ha, scoasă din producția agricolă pentru construirea de blocuri, școli, etc. Prin decizia din 26 aprilie 1966, s-a aprobat scoaterea, din producția agricolă, a suprafeței de 54,8449 ha teren, în condițiile stabilite în procesul-verbal din 7 aprilie 1968. Conform acestui proces-verbal, suprafața de 38,5241 ha, ce a aparținut fostei C.A.P. D.C., a fost expropriată prin Decretul nr. 158/1966. Prin art. 1 din decret, s-a prevăzut ca suprafețele expropriate sunt identificate în planurile de situație, aparținând locuitorilor prevăzuți în tabelul anexă nr. 1, parte integrantă din acel decret. În această anexă nu figurează G.M. și M.G.M., astfel că terenul ce le-a aparținut nu intră sub incidența deciziei din 1966, așa cum, greșit, s-a reținut în situația juridică și avizul comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001. Totodată, în adresa din 13 mai 2008, privind istoricul de adresă poștală, emisă de Primăria Municipiului București, Serviciul Nomenclatură Urbană, se arată că str. C.N. a purtat, anterior, denumirea de str. M.C.B., iar, de la nivelul anului 1936, str. E.T. Artera de circulație Șoseaua P. nu a purtat, niciodată, o altă denumire. Decizia din 1966 nu poate fi înlăturată, cum, greșit, reține instanța de apel, pe motiv că, prin adresa din 22 mai 2007 emisă de Ministerul de Interne, se confirmă că terenul deținut de G.M. a trecut la Ministerul Construcțiilor, în anul 1951, întrucât, pe de o parte, această decizie stă la baza emiterii dispoziției contestate, ca dovadă a situației juridice a terenului, iar, pe de altă parte, în anul 1956, terenul s-a aflat în patrimoniul defunctului G.M., fiind inclus în masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, conform extrasului din sentința civilă având ca obiect partaj succesoral, din data de 29 aprilie 1959. Având în vedere inadvertențele semnalate, rezultate din actele depuse la dosarul cauzei, în speță, există dubii cu privire la existența identității între terenul ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1931 și 1939 și cel retrocedat în baza dispoziției atacate. Aceste aspecte sunt confirmate și de concluziile coraportului de expertiză topografică, efectuat, în cauză, de expertul parte M.F. pe care instanța de apel îl înlătură cu ușurință, fără argumente, arătând doar că este „selectiv” și „speculativ”, având la bază aprecieri subiective. Aprecierea făcută de instanța de apel este superficială, întrucât coraportul, în baza căruia au fost formulate obiecțiuni de către apelanți, are la bază date concrete, rezultate din înscrisurile dosarului, din analiza cărora rezultă următoarele concluzii: - Conform planului parcelar al moșiei G., parcela este identificată precis. Singurul element de identificare al acesteia este numărul parcelei, care se regăsește atât în actul de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931, cât și în planul parcelar al moșiei G. Prin suprapunerea planului parcelar cu planurile cadastrale actuale, rezultă că poziția terenului se regăsește, în momentul de față, la nord de comuna C., având, ca vecinătăți, la vest-D.T., la Sud - Autostrada B.-C. și la Nord-calea ferată. - Expertul numit trebuia să prezinte toate aspectele relevante pentru expertiză. Acesta face trimitere la adresa din 27 mai 2011 emisă de Primăria municipiului București, din care reiese că Șoseaua D.P. nu a purtat nicio altă denumire, dar nu mai evidențiază faptul că, în aceeași adresă, Primăria municipiului București precizează că „arterele mai sus menționate sunt distincte și nu se intersectează” (strada C.N. și Șos. D.P.). De aici există, cel puțin, un semn de întrebare referitor la concluzia expertului că Șoseaua D.P. se suprapune peste o porțiune din actuala stradă C.N. Pornind de la ideea că Șoseaua D.P. s-ar suprapune peste o porțiune din actuala stradă C.N. și analizând vecinătățile din actul de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1939, rezultă că terenul de 1,2 ha este constrâns la vest de terenul aparținând Fundației C.N. V.B., iar, la est, de Șoseaua D.P., însă, din cauza faptului că vecinătatea de la Nord sau Sud nu este clară (ca poziție), nu se poate preciza exact. Identificarea terenului din anul 1931, doar pe baza vecinătății precizate în actul din 1939, nu are suport tehnic, este o supoziție care nu este susținută nici de actul de proprietate, nici de planul parcelar al fostei moșii G. În situația suprapunerii, se impunea a se indica, în mod concret, până la ce punct intervine această suprapunere. În consecință, pentru soluționarea corectă a litigiului se impune efectuarea unei noi expertize tehnice topografice, de către trei experți, care să stabilească, cu certitudine, dacă există identitate de amplasament între terenul ce a aparținut soților M. și cel ce formează obiectul dispoziției atacate, cu consecințe în ceea ce privește aplicarea, în cauză, sub acest aspect, a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001. 4. Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, se încalcă principiul de drept resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, în cauză, neputând fi reținută buna-credință a cumpărătoarei T.P.M., ca excepție de la aplicarea principiului respectiv, față de calitatea acesteia, de mandatar al persoanelor îndreptățite și care a făcut toate demersurile pentru retrocedarea terenului din str. C.N. În această calitate, pârâta T.P.M. a cunoscut situația juridică a imobilului din str. C.N. și, totodată, faptul că o parte din terenul restituit aparține reclamanților, nefiind deținut de autoritatea administrației publice locale, la data soluționării notificării. Totodată, pentru terenul proprietatea reclamanților, este incidentă situația vânzării lucrului altuia, pe care cumpărătoarea putea să o cunoască, întrucât, încă de la data dobândirii calității de mandatar al persoanelor îndreptățite, era înregistrat litigiul prin care soții Iurea au solicitat constatarea dreptului de proprietate prin intervenirea prescripției achizitive, iar autoritatea administrației publice locale avea calitatea de pârâtă.

Hotărârea pronunțată încalcă prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate intimatei pârâte T.P.M. Având în vedere complexitatea cauzei și aportul efectiv al avocatului pârâtei, cheltuielile de judecată acordate de instanță sunt exagerate, întrucât munca apărătorului a fost limitată, în cauză, fiind administrată numai proba cu înscrisuri. Recurenții reclamanți au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, în vederea completării probatoriului cu expertiză tehnică topografică, efectuată de o comisie de trei experți; în subsidiar, au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, desființării sentinței și, pe fond, admiterea, în parte, a cererii, constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției din 2002 și a procesului-verbal de punere în posesie din 2002 de Primăria Municipiului București, precum și constatarea nulității absolute parțiale a actelor subsecvente, și anume contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 2004 de Biroul Notarial Public Asociați „M.I. și M.S.” și contractul de vânzare-cumpărare din 19 februarie 2003, în ceea ce privește terenul în suprafață de 698,83 mp, proprietatea recurenților. Intimații pârâți nu au depus întâmpinare. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (cele susceptibile de această încadrare), Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Susținerile referitoare la emiterea dispoziției nr. 437 din 12 iulie 2002, cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, deoarece emitentul, Primăria municipiului București, nu era unitate deținătoare a terenului în litigiu, la data respectivă, nu sunt întemeiate. În esență, reclamanții au arătat că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat posesia lor și a autorilor lor asupra unei părți din terenul inclus în dispoziția sus-menționată, începând cu anul 1970, și că hotărârea pronunțată în uzucapiune probează, în mod absolut, dreptul lor de proprietate asupra terenului, ceea ce înseamnă că Primăria Municipiului București nu era unitate deținătoare, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, la data emiterii dispoziției în procedura acestei legi, în favoarea pârâților persoane fizice. Este real că, în cazul acțiunii în constatarea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune, hotărârea de admiterea a acțiunii, rămasă irevocabilă, produce efecte retroactive, considerându-se că reclamantul este proprietar asupra bunului din momentul în care a început să exercite posesia. În speță, însă, sentința civilă nr. 7309 din 17 septembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 3 București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 123 din 21 ianuarie 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a constatat dobândirea de către recurenți a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 698,83 mp, situat în București, str. C.N., sector 3, prin uzucapiunea de 30 de ani, nu produce asemenea efecte în contradictoriu cu intimații din prezentul dosar, în favoarea cărora s-a emis dispoziția contestată. De asemenea, hotărârea judecătorească enunțată nu conduce la desființarea dispoziției din 2002, pe motiv că emitentul nu era deținător al imobilului inclus în dispoziție, pentru partea din bun menționată în hotărârea de uzucapiune, determinat de împrejurarea că nu exercita posesia asupra acestei părți. În primul rând, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, calitatea de „unitate deținătoare” a imobilului notificat, în persoana emitentului dispoziției de restituire, nu presupune, în mod necesar, exercitarea unei posesii efective, ca stare de fapt, asupra bunului respectiv. Conform dispozițiilor din Capitolul II din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „unitate deținătoare”, în sensul legii, înseamnă, printre altele, „ entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică)”. Legea nu se referă, deci, la calitatea de posesor al bunului, în explicitarea conținutului noțiunii de „unitate deținătoare”, ci la cea de entitate care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate privată sau publică asupra bunului notificat, enunțând, în acest sens, și primăriile între persoanele care exercită un asemenea drept și care, în consecință, sunt considerate „unități deținătoare”, în înțelesul legii speciale de reparație. În litigiul de față, dispoziția contestată a fost emisă de Primăria municipiului București, în calitate de persoană care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate asupra terenului notificat, fără să prezinte relevanță, în stabilirea acestei calități, dacă emitentul dispoziției exercita sau nu și posesia efectivă asupra bunului respectiv. Pe de altă parte, pronunțarea sentinței în uzucapiune nu schimbă în nicio modalitate calificarea dată emitentului dispoziției, de „unitate deținătoare”, însă, nu determinat de împrejurarea că hotărârea judecătorească menționată (pronunțată la 17 septembrie 2002 și rămasă irevocabilă la anul 2003) este ulterioară dispoziției contestate (12 iulie 2002), ci pentru că nu produce efecte în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, adevărații proprietari ai terenului. Astfel, deși în absența hotărârii în uzucapiune, dovada acestui fapt juridic, ca mod originar de dobândire a proprietății, nu poate fi făcută, în momentul pronunțării unei asemenea hotărâri, rămase irevocabile, efectele sale, cum s-a arătat deja, se produc din momentul în care reclamantul a început să exercite posesia, de la acest moment, posesorul bunului fiind considerat proprietar. În speță, reclamanții sunt beneficiarii unei hotărâri favorabile în uzucapiune, prin care s-a constatat, în mod irevocabil, dobândirea dreptului de proprietate asupra unei părți din terenul menționat și în dispoziția contestată, prin uzucapiunea de 30 de ani. Această hotărâre, deși irevocabilă, se bucură de o putere relativă a lucrului judecat, în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, în condițiile art. 1202 alin. (2) teza finală C. civ., deoarece pârâții nu au fost părți în procesul finalizat prin sentința civilă nr. 7309 din 17 septembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 3 București și, ca atare, nu au putut să-și facă apărările necesare în legătură cu dreptul de proprietate invocat de reclamanți, dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani. În plus, pârâții din litigiul de față nu constituie „orice terți” în raport cu sentința pronunțată în uzucapiune, ci reprezintă adevărații proprietari ai terenului, care, astfel, trebuia să participe, în această calitate, în litigiul în uzucapiune, inițiat de reclamanți. În acest sens, după cum a reținut Tribunalul, dispoziția contestată a fost emisă la 12 iulie 2002, deci, anterior soluționării, în primă instanță, a procesului în uzucapiune, și a fost intabulată la 16 octombrie 2002, în cartea funciară, înainte de rămânerea irevocabilă a aceluiași proces. Mai mult, pentru cele deja arătate și pentru argumentele ce se vor expune în continuare, dispoziția din 12 iulie 2002 nu se circumscrie vreunui motiv de nelegalitate dintre cele invocate în dosarul de față, astfel încât, în baza actului respectiv, pârâții persoane fizice trebuie considerați adevărații proprietari ai terenului pentru care s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în favoarea reclamanților, fiind obligatoriu, cum s-a arătat deja, ca ei să participe în procesul declanșat de aceste părți. În concluzie, cum sentința civilă nr. 7309 din 17 septembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 3 București nu este opozabilă pârâților persoane fizice din litigiul de față și nici nu a fost pronunțată în contradictoriu cu adevăratul proprietar al imobilului, această hotărâre nu produce, în favoarea recurenților, efectele invocate de ei, în sensul că nu probează, împotriva pârâților, dreptul de proprietate asupra terenului și, drept consecință, nici nu înlătură calitatea emitentului dispoziției de restituire, de unitate deținătoare a acestui bun. De asemenea, soluția pronunțată în litigiul în revendicare purtat între aceleași părți, respectiv decizia civilă nr. 654 din 5 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă, chiar dacă este ulterioară dispoziției contestate, cât și sentinței pronunțate în uzucapiune, este relevantă în ceea ce privește concluziile pe care le cuprinde în legătură cu titlul de proprietate invocat de către reclamanți, același cu cel susținut și în prezentul proces, în combaterea legalității dispoziției din 2002. Astfel, prin decizia nr. 654/2007, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, absolută în raport cu reclamanții din litigiul de față, părți în procesul respectiv, că „în timp ce reclamanta contestatoare (T.P.M.) efectua demersurile pentru retrocedarea terenului, în baza Legii nr. 10/2001, pârâta I.I., șef serviciu al SC T. SA, care avea evidența situației terenului și care, în această calitate, îi transmitea pe cale oficială, informațiile solicitate reclamantei, (…) se judeca pentru dobândirea prin uzucapiune a terenului, în contradictoriu cu Municipiul București. Așadar, această pârâtă, I.I., care gestiona situația terenului la SC T. SA și care cunoștea că terenul era revendicat de foștii proprietari, solicita, în același timp, constatarea calității sale de proprietar, în contradictoriu cu Municipiul București”. În acest sens, a concluzionat Curtea că „pârâții (I.I. și I.V.) au dobândit titlul prin manopere dolosive, fiind de rea credință”. În consecință, și prin decizia Curții de Apel București nr. 654/2007 sunt înlăturate, cu putere de lucru judecat absolută, efectele hotărârii în uzucapiune, în contradictoriu cu pârâții din litigiul de față, care au aceeași poziție procesuală cu pârâta T.P.M., reclamantă în cadrul acțiunii în revendicare. Au mai susținut recurenții că dispoziția din 2002 este nelegală, întrucât vizează, pentru o parte din imobilul care formează obiectul acesteia, respectiv pentru terenul solicitat în dosarul de uzucapiune, un bun litigios. Această împrejurare, deși reală, nu determină nulitatea dispoziției contestate. Astfel, la data emiterii dispoziției, 12 iulie 2007, dosarul în uzucapiune nu era soluționat nici măcar în primă instanță. Raportat la circumstanțele particulare ale speței, însă, nu exista, niciun motiv pentru ca unitatea deținătoare să amâne rezolvarea notificării până la soluționarea irevocabilă a dosarului inițiat de reclamanți sau să emită dispoziție de respingere a cereri de restituire, determinat de existența acestui litigiu. În primul rând, așa cum au reținut instanțele anterioare, notificările pârâților au fost formulate în lunile iulie și august 2001, iar acțiunea în uzucapiune a fost pornită la 12 octombrie 2001, de către reclamanți. Deci, la data formulării notificărilor, nu era înregistrat nici un litigiu pe rolul instanțelor. Pe de altă parte, unitatea deținătoare a constatat că pârâții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru terenul notificat, din care face parte și terenul obiect al dosarului de uzucapiune, aspect confirmat și în prezentul litigiu, astfel încât nu exista niciun motiv pentru a se abține de la emiterea dispoziției de restituire, contrar celor susținute de recurenți. De asemenea, sub aspectul în discuție, în mod corect, instanța de apel a considerat că această situație profită pârâților, iar nu recurenților. De plano, formularea notificărilor de către persoanele îndreptățite, în temeiul Legii nr. 10/2001, are drept efect, potrivit art. 21 din această lege, indisponibilizarea bunurilor notificate, în sensul abținerii persoanelor implicate, unitate deținătoare și terți, de a încheia acte juridice cu privire la bunurile notificate. Textul de lege nu face vorbire despre interdicția constatării dreptului de proprietate în favoarea terților, în baza unor fapte juridice, cum este și cazul uzucapiunii, și nici nu ar fi fost posibilă o asemenea referire, deoarece, faptele juridice presupun îndeplinirea altor condiții, independente de manifestarea de voință concomitentă a persoanelor implicate, exprimată într-un act juridic. Cu toate acestea, în speță, în raport de considerentele deciziei pronunțate în revendicare și în care se constată reaua credință a reclamanților din prezentul dosar la obținerea titlului lor de proprietate, în niciun caz nu se poate reține că existența litigiului în uzucapiune reprezenta un impediment pentru emiterea dispoziției din 2002. În concluzie, dispoziția sus-menționată nu a fost emisă cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 10/2001 (art. 21, în forma actuală), nici din perspectiva calității emitentului actului, nici a celorlalte motive de nulitate invocate în cadrul acestui motiv de recurs. 2. Critica referitoare la întinderea dreptului pârâților la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, și anume ¾ din imobil, determinat de împrejurarea că aceste părți nu sunt și moștenitorii proprietarului coindivizar G.M., este invocată omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului, și, ca urmare, n