ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1327/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1327/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 30 august 2007,

pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, secția civilă, sub nr.

11034/301/2007, reclamanții I.V. și I.I. au solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București, prin Primar General, S.M., G.G., I.G., D.V.N., F.V.,

S.D. și T.P.M., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea

absolută a dispoziției din 12 iulie 2002 și a procesului-verbal de punere în

posesie din 19 iulie 2002 emise de Primăria Municipiului București, precum și a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 2004 de Biroul

Notarial Public Asociați „M.I. și M.S.”.

Prin sentința civilă

nr. 9047 din 29

octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, secția civilă,

s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și s-a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, în raport

de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, aplicabile pentru identitate de rațiune

și în speța de față.

Prin sentința civilă

nr. 994 din

27

mai 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. 42469/3/2007, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților

și s-a respins acțiunea, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală

activă, față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamanții I.V. și I.I., iar, prin decizia civilă nr. 312 din

5 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis

apelul, s-a desființat sentința civilă apelată și s-a trimis cauza, spre rejudecare,

Tribunalului București, constatându-se că reclamanții, în calitate de terți vătămați

față de actele juridice contestate, justifică interes în constatarea nulității absolute

a acestor acte, în vederea protejării dreptului lor de proprietate pentru suprafața

de teren care formează obiectul dispoziției și al contractului de vânzare-cumpărare

și care se suprapune cu terenul dobândit de ei, prin uzucapiune.

Decizia instanței de apel

a fost confirmată prin decizia nr. 10116 din 15 decembrie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, potrivit căreia

s-a respins recursul declarat de pârâții persoane fizice, ca nefondat.

În rejudecare, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1833 din 25 octombrie 2011,

a respins excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității acțiunii; a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți și a dispus obligarea acestora

la plata, către pârâtul S.M., a sumei de 3.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată,

și, în favoarea pârâtei T.P.M., a sumei de 7.000 RON cu același titlu, în condițiile

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut următoarele:

În ceea ce privește dispoziția

din 12 iulie 2002 și procesul-verbal de punere în posesie din 19 iulie 2002 emise

de Primăria Municipiului București, s-au invocat mai multe motive de nulitate.

încălcarea dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 3 lit.

a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri

reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele

fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar,

în conformitate cu art. 4, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii

legali sau testamentari ai persoanelor îndreptățite.

Din înscrisurile existente

la dosar, rezultă că, la nivelul anilor 1948-1951, data preluării de către stat

a terenului în litigiu, preluarea s-a făcut de la G.M.

Susținerile reclamanților,

potrivit cu care G.M. și M.G.M. nu mai aveau calitatea de proprietari din anul 1948

nu pot fi primite, chiar în considerarea actelor invocate de aceștia.

Potrivit contractelor

de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931 și din 11 ianuarie 1939, G.M. și soția

sa, M.G.M., au dobândit proprietatea asupra unei suprafețe de teren de 42.050 mp,

pe raza comunei D.C., județul Ilfov, și, respectiv, în comuna urbană D.C., pe Șoseaua

D.C.

Potrivit adresei din

6 iunie 2007, rezultă că persoana înregistrată în registrul agricol, ca proprietar

de teren agricol, la nivelul anilor 1948-1951, a fost G.M., precum și că, în aceeași

perioadă, s-a făcut trecerea terenului de la acesta la Ministerul Construcțiilor.

Decizia din 28

ianuarie 1966, invocată de reclamanți, nu reprezintă un act de preluare, ci doar

o decizie prin care sunt trecute terenuri din patrimoniul unei întreprinderi de

stat în patrimoniul alteia.

În ceea ce privește susținerea

reclamanților, potrivit cu care, anterior preluării terenului de către stat, autorul

M. ar fi înstrăinat imobilul, nu este dovedită de niciuna din probele administrate

în cauză.

Nu au fost încălcate nici

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, față de împrejurarea că, din coroborarea

actelor depuse la dosar, a fost dovedită vocația succesorală a pârâților persoane

fizice față de G.M. și M.G.M., aceasta din urmă fiind una și aceeași persoană cu

M.M.

Identitatea de persoane

între M.M. și M.G.M. și legătura dintre aceasta și G.M. sunt dovedite cu testamentul

autentificat din 7 ianuarie 1958, sentința civilă nr. 552 din 31 ianuarie 1955 din

Dosarul nr. 5192/1954 al Tribunalului Raionului T.V., sentința nr. 561 din 30

iunie 1955 din Dosarul nr. 656/195X1l Tribunalului Capitalei Republicii Populare

România, colegiul III civil, sentința civila nr. 10416 din 21 septembrie 1955 din

Dosarul nr. 18214/195X1l Tribunalului Raionului T.V.; declarațiile de notorietate

autentificate din data de 17 mai 2011 de Biroul Notarial Public Asociați M.I. și

S.L.A.

În același sens, au fost

depuse adresele din data de 16 ianuarie 2009, din care rezultă că G.M. a fost căsătorit

cu M.M., căsătorie înregistrată în registrul stării civile, la Primăria sector 1

București.

Din actele dosarului,

depuse de pârâți (extrasul din sentința de admitere, în principiu, a cererii de

dezbatere a succesiunii, ieșirea din indiviziune a bunurilor rămase de pe urma lui

G.M., testamentul autentificat din 7 ianuarie 1958, certificatul de moștenitor din

1965, certificatul din 1972, din 17 ianuarie 1983, din 22 februarie 2000, din

27 aprilie 1982 și din 10 septembrie 1999), rezultă că aceștia sunt moștenitorii

M.G.M., care, la rândul său, a fost proprietara cotei de ¾ din terenurile

ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 31 decembrie 1931 și

din 11 ianuarie 1939.

Toate aceste înscrisuri

fac dovada că pârâții erau succesori ai autorilor lor, în conformitate cu dispozițiile

legii.

ca motiv de nulitate, împrejurarea că, la data testării (1958), în favoarea A.V.,

terenul nu se mai afla în proprietatea M.M./M.G.M.

Tribunalul a înlăturat

aceste susțineri, întrucât Legea nr. 10/2001 instituie o prezumție de continuitate

a proprietății de la data preluării abuzive a imobilului de către stat și până la

data restituirii, persoana îndreptățită fiind considerată, în absența unor probe

contrarii, proprietar pe toată această perioadă.

invocat de reclamanți vizează emiterea dispoziției asupra unui bun litigios.

În acest sens, se are

în vedere de către reclamanți faptul că bunul forma obiectul Dosarului nr. 12903/2001

(hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă la data de 21 ianuarie 2003, prin decizia

civilă nr. 123 pronunțată de Tribunalul municipiului București, secția a V-a civilă).

Nici această susținere

nu a fost reținută de instanță, în urma analizei demersurilor judiciare ale părților,

respectiv notificările de restituire ale pârâților, depuse din lunile iulie și august

2001, acțiunea în justiție având ca obiect uzucapiune pornită de reclamanți ulterior

notificărilor, la data de 12 octombrie 2001, și obținerea unei hotărâri în uzucapiune,

fără ca aceștia să se fi judecat cu adevărații proprietari pe care, la acea dată,

îi cunoșteau.

Prin urmare, după depunerea

notificărilor de către pârâți, cei care au inițiat o procedură judiciară în uzucapiune

sunt reclamanții, care au obținut o hotărâre cu privire la care Curtea de Apel,

în decizia nr. 654/2007, a apreciat că aceste părți au dobândit-o prin manopere

dolosive, fiind de rea credință.

De altfel, sentința obținută

în uzucapiune este pronunțată la data de 17 septembrie 2002 și a rămas definitivă

și irevocabilă la data de 21 ianuarie 2003, în timp ce dispoziția atacată în prezenta

cauză a fost emisă la data de 12 iulie 2002, iar, la data de 16 octombrie 2002,

a fost și intabulată în cartea funciară, fiind îndeplinită și publicitatea față

de terți.

Tribunalul a înlăturat

și susținerile reclamanților, potrivit cărora ar fi fost încălcat dreptul de proprietate

al acestora asupra unei suprafețe de teren de 688 mp, situată în București,

str. C.N., sector 3.

Prin decizia civilă

nr. 654 din 5 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 393/2/2007, rămasă

definitivă și irevocabilă, instanța respectivă a admis acțiunea în revendicare promovată

de către pârâții persoane fizice împotriva reclamanților din prezenta cauză. De

asemenea, a fost respinsă și cererea de revizuire împotriva acestei decizii, conform

deciziei civile nr. 2077 din 5 decembrie 2007 pronunțată de aceeași instanță.

În pronunțarea deciziei

civile nr. 654 din 5 aprilie 2007 au fost analizate și comparate titlurile de proprietate

deținute de părți și, urmare a admiterii acțiunii pârâților din prezentul litigiu,

titlul de proprietate al reclamanților a rămas lipsit de efecte juridice, cu consecința

sistării valabilității rezervării adresei poștale (adresa din 18 februarie 2008

emisă de Primăria municipiului București, Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții

și Planificare Urbană), a închiderii rolului fiscal și scoaterii, din baza de date,

a nr. cadastral acordat pentru str. C.N., nr. X1.

motivul vizând lipsa identității între terenul obiect al contractelor de vânzare-cumpărare

din 31 decembrie 1931 și din 11 ianuarie 1939 și cel restituit pârâților persoane

fizice, prin dispoziția atacată.

În acest sens, restituirea

a avut la bază raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de către ing.

P.R.C., la elaborarea căruia au fost avute în vedere, pe lângă actele de proprietate

și planurile cadastrale de la nivelul anilor 1958, și planurile proprietăților vecine

pentru încadrarea în zonă, acte considerate, potrivit Normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001, ca probe în această procedură.

De asemenea, pe parcursul

litigiilor dintre părți, nu s-a negat identitatea terenurilor, tocmai această identitate

determinând purtarea litigiilor dintre acestea, finalizate cu recunoașterea dreptului

de proprietate al pârâților.

Având în vedere cele arătate

anterior, Tribunalul a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente motivele de nulitate

a dispoziției din 12 iulie 2002 și a procesului-verbal de punere în posesie din

19 iulie 2002 emise de Primăria municipiului București, astfel încât acțiunea reclamanților,

cu privire la aceste acte, este neîntemeiată.

În ceea ce privește contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 2004 de Biroul Notarial Public

Asociații M.I. și M.S., au fost invocate motive de nulitate cu referire la dispozițiile

art. 1308 și art. 948 pct. 4 C. civ.

pct. 2 C. civ., sunt lovite de nulitate actele prin care mandatarii își vând lor

înșiși „averile ce sunt însărcinați să vândă”.

Este evident că rațiunea

pentru care s-a instituit incapacitatea prevăzută de textul de lege sus-menționat

a fost aceea ca mandatarul să nu fie pus în situația unui conflict de interese,

între interesul mandantului, de a vinde cât mai scump, și interesul mandatarului,

de a cumpăra cât mai ieftin.

Prin urmare, aceasta este

o incapacitate specială de folosință, instituită pentru protecția unor interese

individuale, personale, a cărei nerespectare nu poate duce decât la sancțiunea nulității

relative. Această nulitate relativă se poate confirma expres sau tacit, prin neinvocarea

ei în termenul general de prescripție.

În cauză, în contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 2004 de Biroul Notarial Public

Asociații M.I. și M.S., vânzătorii, respectiv pârâții D.V.N., G.G., F.V. și S.D.,

au fost reprezentanți de către T.P.M., care cumula și calitatea de cumpărător.

Potrivit procurii speciale

autentificate din 9 septembrie 2008 de Biroul Notarial Public Asociații M.I. și

M.S., pârâții au împuternicit-o pe T.P.M. să încheie un contract de vânzare-cumpărare

asupra proprietății lor, la prețul ferm de 35 euro/mp, cunoscând și menționând,

în mod expres, că mandatara lor are și calitatea de cumpărător.

Mai mult decât atât, ulterior

încheierii actului de vânzare-cumpărare, vânzătorii dau, personal, declarații din

care rezultă că au încasat prețul vânzării de la mandatarul lor și că nu mai au

nicio pretenție de la acesta și reconfirmă faptul că mandatara a reunit cele două

calități.

Situația este aceeași

și în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19

februarie 2003 la Biroul Notarial Public Asociații M.I. și M.S.

invocat de reclamanți se referă la cauza ilicită și, în consecință, la nerespectarea

prevederilor art. 948 pct. 4 C. civ.

Potrivit art. 948

pct. 4 C. civ., una dintre condițiile esențiale ale convenției este cauza licită.

În speță, se susține că,

încă de la momentul contractării, cumpărătoarea T.P.M. știa că nu încheie contractul

cu adevăratul proprietar.

Față de ansamblul materialului

probator analizat anterior, nu este dovedită o asemenea ipoteză susținută de reclamanți.

De asemenea, având în

vedere că buna credință este prezumată, reclamanții nu au făcut dovada relei credințe

a cumpărătoarei, în sensul celor invocate.

Pentru toate aceste considerente,

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți.

În ceea ce privește cheltuielile

de judecată, prima instanță a reținut că, astfel cum s-a dovedit cu chitanțele depuse

la dosar, intimații S.M. și T.P.M. au efectuat cheltuieli totale de 21.881,39 RON,

reprezentând onorariu avocat, din care S.M. a plătit suma de 3.400 RON.

În condițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ., se impune obligarea reclamanților la plata, către pârâtul

S.M., a sumei de 3.400 RON, iar, în ceea ce o privește pe pârâta T.P.M., s-a procedat

la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu privire la onorariul

de avocat, reclamanții fiind obligați la plata sumei de 7.000 RON.

Pentru a stabili reducerea

onorariului de avocat de la 18.481,39 RON la 7.000 RON, instanța a avut în vedere

criteriile prevăzute de art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, anume:

complexitatea cauzei, timpul și volumul de muncă solicitat pentru executarea mandatului

primit, natura și dificultatea cauzei, precum și jurisprudența C.E.D.O., în acest

sens (cauza Nielsen și Johnsen împotriva Norvegiei, cauza Sabău și Pârcălab împotriva

României, cauza Almeida, Garret și alții contra Portugaliei).

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs reclamanții I.V. și I.I., calificat de instanță ca fiind apel,

motivat de valoarea imobilului precizată de reclamanți, ca fiind de peste 500.000

RON.

Pe parcursul soluționării

litigiului în apel, au fost introduși, în cauză, moștenitorii intimatului pârât

I.G., decedat la 29 octombrie 2011, R.A. și I.M., precum și moștenitorii intimatului

pârât S.D., decedat la 18 mai 2012, S.M. și N.C.

Intimații pârâți au invocat

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, determinat de lipsa

folosului practic în exercitarea demersului de față, raportat la existența unei

hotărâri judecătorești anterioare pronunțată într-o acțiune în revendicare, în care

reclamanții nu au avut câștig de cauză. Această excepție a fost soluționată de Curte

la data de 29 aprilie 2013, în sensul respingerii ca nefondată.

Prin decizia civilă

nr. 220 A din 7 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de apelanții reclamanți și a dispus obligarea acestora la plata sumei de 4.836 RON

cheltuieli de judecată către intimata T.P.M.

În pronunțarea acestei

decizii, Curtea a reținut următoarele:

Prin actul de vânzare-cumpărare

din 31 decembrie 1931, G.M. și M.G.M. cumpără de la I.D.N. suprafața de teren de

3,005 ha, lotul 67, în contract nefiind menționată nicio vecinătate.

În anul 1939, prin actul

de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1939, soții M. cumpără un teren de 1,2 ha,

identificat prin vecinătăți, astfel: la răsărit, cu Șos. D.P.; la apus, cu proprietatea

V.B.; la sud, cu proprietatea S.S., iar, la nord, cu proprietatea G.M.

Prin expertiza efectuată

în cauză, s-a stabilit, prin compararea vecinătăților din actele de proprietate

și a vecinătăților din planurile existente la dosar, respectiv planul Municipiului

București ediție 1950, plan de parcelare al moșiei D., fostă I.B.G., planul cu terenul

propus, ca schimb, între Statul Român, Fundația C.N. V.B., că terenurile din cele

două acte de proprietate ale autorilor pârâților intimați sunt cele marcate în anexa

nr. 3, fiind singurele parcele care au, ca vecinătăți, la E-Șos. D.P. și la V-Fundația

C. N. V.B.

Expertul a menționat că,

în planul de parcelare al moșiei D., se regăsesc, în același timp, mai multe parcele;

a coroborat vecinătățile cunoscute din actul de vânzare-cumpărare din 10

ianuarie 1939 cu acte de vânzare-cumpărare ale altor proprietari, din perioada 1931-1935,

precum și cu adresa din 27 mai 2011 emisă de Primăria Municipiului București, din

care reiese că Șos. D.P. nu a purtat nicio altă denumire, însă aceasta se suprapune

peste o porțiune din actuala str. C.N., care, la rândul său, a mai purtat denumirile

de E.T. (la nivelul anul 1936) sau M.C.B.

Aceste concluzii se coroborează

și cu mențiunile din testamentul M.M., soția lui G.M., din 6 ianuarie 1958, prin

care lasă, ca moștenire, printre altele, și un teren agricol, situat în comuna D.C.,

str. E.T., astfel cum rezultă și din adresa sus menționată emisă de Primăria municipiului

București.

Opinia expertului propus

de apelanții reclamanți, menționată în coraportul de expertiză tehnică judiciară,

și, potrivit căreia, nu există identitate între terenul deținut de autorul intimaților

și terenul pe care s-a reconstituit dreptul de proprietate, prin dispoziția din

2002, nu poate fi luată în considerare, întrucât este selectivă și speculativă.

Astfel, nu menționează împrejurarea că, pe planul de parcelare al moșiei D., se

regăsesc mai multe parcele, aspect ce rezultă, cu claritate, din planul aflat la

dosar, iar celelalte considerații sunt prezentate ca neconcordanțe, însă au la bază

aprecieri subiective, ca de exemplu „faptul că, în actul de vânzare-cumpărare

din 10 ianuarie 1939, se menționează, ca vecini, G.M. nu înseamnă că este vorba

despre terenul din anul 1931, poate fi vorba de un alt teren al lui G.M. sau poate

fi o altă persoană cu același nume”.

De asemenea, este prezentată,

ca o neconcordanță, împrejurarea că, în testamentul din 1958, se face vorbire despre

un teren situat în comuna D.P., în suprafață de 35.000 mp, deși, în actul de vânzare-cumpărare

din 31 decembrie 1931, se vorbește de o suprafață de 30.050 mp.

Expertiza C.M. se coroborează

și cu expertiza întocmită de expert P.R.C., expertiză efectuată în cadrul procedurii

administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Nici susținerile apelanților,

referitoare la faptul că actele ce au stat la baza emiterii dispoziției dovedesc

lipsa de identitate a terenurilor, nu este fondată.

Potrivit adresei din 22

mai 2007 a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Direcția Arhivelor

Naționale a Municipiul București, terenul deținut de G.M. a trecut la Ministerul

Construcțiilor în anul 1951, anterior acestei date figurând autorul pârâților intimați.

Decizia din 1966 este

lipsită de relevanță, întrucât este ulterioară anului 1951, terenul fiind, deja,

trecut în proprietatea statului. Pentru acest motiv, G.M. și M.G.M. nu figurează

printre locuitorii înscriși în anexa acestei decizii.

Nici susținerea potrivit

căreia, în mod greșit, instanța a reținut existența identității numai în raport

de expertiza extrajudiciară, întocmită, în dosarul administrativ, de expert P.R.C.,

nu este fondată. În cazul acțiunii de față, cauza de nulitate trebuie să fie anterioară

ori concomitentă cu încheierea actului, iar expertiza întocmită de P.R.C. face parte

dintre procedurile obligatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Scopul acestei proceduri

este tocmai acela de a se identifica terenul solicitat prin notificare și situația

lui juridică prezentă, pentru a se determina modalitatea de restituire.

Din această perspectivă,

instanța de fond nu a încălcat dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., administrând,

în cauză, toate probele necesare și utile în raport cu obiectul cererii cu care

a fost învestită.

Motivul de apel întemeiat

pe nelegalitatea sentinței, motivat de faptul că, la data emiterii dispoziției,

terenul în litigiu nu se mai afla la dispoziția autorității administrației publice

locale și că era, deja, dobândit în proprietate de către reclamanți, prin uzucapiunea

de 30 de ani, nu este fondat.

Uzucapiunea se întemeiază

pe o stare de fapt, reprezentată de o posesie îndelungată, aparentă și neviciată,

care, însă, trebuie constatată de instanța de judecată.

Efectele hotărârii judecătorești

prin care se constată uzucapiunea sunt acele de constituire a dreptului de proprietate,

iar, din acest punct de vedere, la momentul emiterii dispoziției din 12 iulie 2002,

terenul se afla la dispoziția Primăriei Municipiului București și putea face obiectul

restituirii, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că terenul

avea o situație juridică litigioasă, determinată de acțiunea judecătorească promovată

de apelanți, era în beneficiul intimaților pârâți, întrucât, de la momentul notificării

și până la momentul soluționării, unitatea învestită cu soluționarea acesteia avea

obligația de a se abține de la orice înstrăinare ori alte acte prin care să piardă

proprietatea respectivă.

Nici motivul de apel referitor

la constatarea nulității absolute a celor două acte de vânzare-cumpărare nu este

fondat, având în vedere faptul că T.P.M. și-a îndeplinit mandatul primit de la vânzătorii

D.V.N., G.G., F.V. și S.D. și a fost de bună credință. Astfel cum s-a dovedit, atât

în fața procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, cât și în prezenta

cauză, terenul restituit prin decizia administrativă este identic cu cel deținut

de autorii vânzătorilor și s-a bazat pe un act emis de o autoritate de stat.

De altfel, în privința

datei înregistrării litigiului având ca obiect constatarea uzucapiunii, din actele

dosarului rezultă că notificările în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost depuse de

persoanele îndreptățite în lunile iulie și august 2001, iar acțiunea în constatarea

uzucapiunii a fost înregistrată, pe rolul instanțelor, la data de 12 octombrie 2001,

fiind finalizată irevocabil, la 21 ianuarie 2003.

Ultimul motiv de apel,

referitor la încălcarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu este fondat,

întrucât onorariul avocatului desemnat de intimați se află în deplină concordanță

cu volumul de muncă depus în cauză, constând în apărări orale și în scris, prezența

la termenele de judecată și complexitatea cauzei, aspecte ce pot fi observate cu

ușurință și după volumul dosarului.

Pentru aceste argumente,

în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de reclamanți,

ca nefondat, iar, în temeiul art. 274 C. proc. civ., i-a obligat pe aceștia la 4.836

RON cheltuieli de judecată către intimata T.P.M.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții I.V. și I.I., criticând-o pentru următoarele motive:

Hotărârea pronunțată de

instanța de apel este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

iulie 2002 este emisă cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât, pentru

o parte din terenul restituit, autoritatea administrativă nu avea calitatea de unitate

deținătoare, nefiind aplicabile dispozițiile art. 20 din actul normativ menționat.

La data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001 și, implicit, la data emiterii dispoziției atacate, o parte

din terenul retrocedat, respectiv suprafața de 698,83 mp, nu era deținută de autoritatea

administrației publice locale, fiind în posesia recurenților reclamanți și a autorilor

acestora încă din anul 1970.

Acest aspect rezultă,

cu putere de lucru judecat, din sentința civilă nr. 7309 din 17 septembrie 2001

pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în Dosarul nr. 12903/2001, definitivă

și irevocabilă, prin care s-a constatat dobândirea de către I.V. și I.I. a dreptului

de proprietate, prin uzucapiune, pentru terenul situat în București, str. C.N.,

care a fost inclus în dispoziția atacată.

Nu are relevanță, cum

greșit rețin instanțele, că dispoziția a fost emisă anterior pronunțării sentinței

civile nr. 7309 din 17 septembrie 2002, întrucât, prin această sentință, instanța

a constatat că, de peste 30 de ani, autoritatea administrației publice locale nu

mai are calitatea de deținător, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, al suprafeței

de teren de 698,83 mp.

Atâta vreme cât s-a făcut

dovada posesiei, în persoana soților Iurea, în termenul prevăzut de lege, proba

dreptului lor de proprietate este absolută, întrucât posesia, ca stare de fapt,

nu poate fi desființată sau anulată.

De reținut este faptul

că I.V. și I.I. au fost deposedați ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare,

prin comparare de titluri, apreciindu-se că titlul reclamanților, constând în dispoziția

din 12 iulie 2002, este preferabil.

În consecință, este fără

echivoc că, la data emiterii dispoziției, o parte din terenul retrocedat se afla

în posesia recurenților reclamanți, astfel că autoritatea administrației publice

locale nu avea calitatea de unitate deținătoare și nu putea proceda la restituirea

acestei suprafețe.

Pe de altă parte, urmează

a se reține și caracterul litigios pentru o porțiune din terenul restituit prin

dispoziția atacată, întrucât acțiunea în constatarea dreptului de proprietate al

reclamanților a fost promovată în contradictoriu cu unitatea administrativ teritorială,

ce avea calitatea de pârât în acea cauză.

a fi verificat, pentru a se stabili aplicabilitatea art. 20 din Legea nr. 10/2001,

vizează calitatea de persoane îndreptățite a notificatorilor.

S.M., D.V.N., S.D., I.G.,

G.G. și F.V. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 42.500

mp, ce a aparținut autorilor lor, G.M. și M.G.M. Sus-numiții au, însă, calitatea

de moștenitori doar după defuncta M.G.M., ce a deținut, în proprietate, cota de

3

/

4

din terenul ce a format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare

din 31 februarie 1931 și din 11 ianuarie 1939.

În acest sens, urmează

a fi avut în vedere extrasul din sentința civilă pronunțată la data de 29

aprilie 1959, având ca obiect partaj succesoral privind pe defunctul G.M., prin

care s-a constatat că, din masa succesorală, face parte și cota de ½ din

terenurile situate în comuna D.C., calitatea de moștenitori revenind soției supraviețuitoare,

M.G.M., în concurs cu frații defunctului.

Având în vedere această

situație, este, fără echivoc, că notificatorii nu aveau calitatea de persoane îndreptățite

la restituire, în ceea ce privește cota indiviză de teren ce a rămas după defunctul

G.M., întrucât nu au calitatea de moștenitori ai acestuia.

În concluzie, dispoziția

contestată a fost emisă cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 10/2001.

se încalcă dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea

nr. 10/2001, întrucât instanța avea obligația de a administra toate probatoriile

legale necesare pentru aflarea adevărului și dezlegarea corectă a pricinii, în ceea

ce privește existența identității între imobilul ce a fost preluat abuziv și cel

care a fost restituit notificatorilor, conform procedurii reglementate de această

lege.

Instanța de apel a respins

atât obiecțiunile, cât și efectuarea unei noi expertize tehnice topografice, deși,

între concluziile expertizei efectuate în cauză și actele din dosarul administrativ

de restituire, există multiple inadvertențe.

Analizând actele din dosarul

administrativ, se constată că modul de întocmire a documentației este atipic, întrucât

situația juridică a terenului solicitat, relevată în adresa emisă de Primăria municipiului

București, are la bază expertiza P. și nu invers, cum ar fi fost normal.

În acest sens, s-a emis

de către Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietății,

Cadastru, la solicitarea pârâtei T.P.M., date referitoare la situația juridică a

terenului identificat în expertiză, în suprafață de 26.145,88 mp, situat în București,

zona C.N., ce reprezintă o secțiune din imobilul care a purtat adresa poștală pe

str. C.N., (fostă str. E.T.).

În această adresă, se

precizează că nu se dețin date referitoare la modalitatea de trecere în proprietatea

statului a terenului solicitat și identificat în raportul de expertiză întocmit

de P.R.C., dar, în același timp, se precizează că acesta reprezintă o secțiune dintr-o

suprafață mai mare, ce a făcut obiectul deciziei din 26 aprilie 1966 emisă de fostul

Sfat popular al orașului București, Comitetul executiv, prin care s-a aprobat scoaterea,

din producția agricolă, a suprafeței de 548.449 mp, în vederea executării blocurilor

din Ansamblul B.A.

În raport de identificarea

din expertiză și referatul privind situația juridică, se întocmește nota de constatare

din 2 aprilie 2002, prin care s-a concluzionat că suprafața ce poate fi retrocedată,

efectiv, este de 26.145,88 mp.

Având în vedere înscrisurile

sus-menționate, la data de 26 februarie 2002, comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001

avizează favorabil restituirea în natură „a terenului în suprafață de 42.000,50

mp, situat în str. C.N., cu precizarea că suprafața ce se poate retroceda este de

26.145,88 mp.”.

În cuprinsul avizului,

se face referire la adresa emisă de Primăria municipiului București și la decizia

din 1966.

Din situația prezentată,

rezultă că toate actele de restituire fac referire la faptul că, potrivit deciziei

din 1966, terenul din str. C.N. face parte dintr-o suprafață de 54,8449 ha, scoasă

din producția agricolă pentru construirea de blocuri, școli, etc.

Prin decizia din 26

aprilie 1966, s-a aprobat scoaterea, din producția agricolă, a suprafeței de 54,8449

ha teren, în condițiile stabilite în procesul-verbal din 7 aprilie 1968. Conform

acestui proces-verbal, suprafața de 38,5241 ha, ce a aparținut fostei C.A.P. D.C.,

a fost expropriată prin Decretul nr. 158/1966. Prin art. 1 din decret, s-a prevăzut

ca suprafețele expropriate sunt identificate în planurile de situație, aparținând

locuitorilor prevăzuți în tabelul anexă nr. 1, parte integrantă din acel decret.

În această anexă nu figurează G.M. și M.G.M., astfel că terenul ce le-a aparținut

nu intră sub incidența deciziei din 1966, așa cum, greșit, s-a reținut în situația

juridică și avizul comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Totodată, în adresa

din 13 mai 2008, privind istoricul de adresă poștală, emisă de Primăria Municipiului

București, Serviciul Nomenclatură Urbană, se arată că str. C.N. a purtat, anterior,

denumirea de str. M.C.B., iar, de la nivelul anului 1936, str. E.T. Artera de circulație

Șoseaua P. nu a purtat, niciodată, o altă denumire.

Decizia din 1966 nu poate

fi înlăturată, cum, greșit, reține instanța de apel, pe motiv că, prin adresa

din 22 mai 2007 emisă de Ministerul de Interne, se confirmă că terenul deținut de

G.M. a trecut la Ministerul Construcțiilor, în anul 1951, întrucât, pe de o parte,

această decizie stă la baza emiterii dispoziției contestate, ca dovadă a situației

juridice a terenului, iar, pe de altă parte, în anul 1956, terenul s-a aflat în

patrimoniul defunctului G.M., fiind inclus în masa succesorală rămasă de pe urma

acestuia, conform extrasului din sentința civilă având ca obiect partaj succesoral,

din data de 29 aprilie 1959.

Având în vedere inadvertențele

semnalate, rezultate din actele depuse la dosarul cauzei, în speță, există dubii

cu privire la existența identității între terenul ce formează obiectul contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1931 și 1939 și cel retrocedat în baza dispoziției

atacate. Aceste aspecte sunt confirmate și de concluziile coraportului de expertiză

topografică, efectuat, în cauză, de expertul parte M.F. pe care instanța de apel

îl înlătură cu ușurință, fără argumente, arătând doar că este „selectiv” și „speculativ”,

având la bază aprecieri subiective.

Aprecierea făcută de instanța

de apel este superficială, întrucât coraportul, în baza căruia au fost formulate

obiecțiuni de către apelanți, are la bază date concrete, rezultate din înscrisurile

dosarului, din analiza cărora rezultă următoarele concluzii:

- Conform planului parcelar

al moșiei G., parcela este identificată precis. Singurul element de identificare

al acesteia este numărul parcelei, care se regăsește atât în actul de vânzare-cumpărare

din 31 decembrie 1931, cât și în planul parcelar al moșiei G. Prin suprapunerea

planului parcelar cu planurile cadastrale actuale, rezultă că poziția terenului

se regăsește, în momentul de față, la nord de comuna C., având, ca vecinătăți, la

vest-D.T., la Sud - Autostrada B.-C. și la Nord-calea ferată.

- Expertul numit trebuia

să prezinte toate aspectele relevante pentru expertiză. Acesta face trimitere la

adresa din 27 mai 2011 emisă de Primăria municipiului București, din care reiese

că Șoseaua D.P. nu a purtat nicio altă denumire, dar nu mai evidențiază faptul că,

în aceeași adresă, Primăria municipiului București precizează că „arterele mai sus

menționate sunt distincte și nu se intersectează” (strada C.N. și Șos. D.P.). De

aici există, cel puțin, un semn de întrebare referitor la concluzia expertului că

Șoseaua D.P. se suprapune peste o porțiune din actuala stradă C.N.

Pornind de la ideea că

Șoseaua D.P. s-ar suprapune peste o porțiune din actuala stradă C.N. și analizând

vecinătățile din actul de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1939, rezultă că terenul

de 1,2 ha este constrâns la vest de terenul aparținând Fundației C.N. V.B., iar,

la est, de Șoseaua D.P., însă, din cauza faptului că vecinătatea de la Nord sau

Sud nu este clară (ca poziție), nu se poate preciza exact.

Identificarea terenului

din anul 1931, doar pe baza vecinătății precizate în actul din 1939, nu are suport

tehnic, este o supoziție care nu este susținută nici de actul de proprietate, nici

de planul parcelar al fostei moșii G.

În situația suprapunerii,

se impunea a se indica, în mod concret, până la ce punct intervine această suprapunere.

În consecință, pentru

soluționarea corectă a litigiului se impune efectuarea unei noi expertize tehnice

topografice, de către trei experți, care să stabilească, cu certitudine, dacă există

identitate de amplasament între terenul ce a aparținut soților M. și cel ce formează

obiectul dispoziției atacate, cu consecințe în ceea ce privește aplicarea, în cauză,

sub acest aspect, a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001.

de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a celor două contracte

de vânzare-cumpărare, se încalcă principiul de drept resoluto jure dantis resolvitur

jus accipientis, în cauză, neputând fi reținută buna-credință a cumpărătoarei T.P.M.,

ca excepție de la aplicarea principiului respectiv, față de calitatea acesteia,

de mandatar al persoanelor îndreptățite și care a făcut toate demersurile pentru

retrocedarea terenului din str. C.N.

În această calitate, pârâta

T.P.M. a cunoscut situația juridică a imobilului din str. C.N. și, totodată, faptul

că o parte din terenul restituit aparține reclamanților, nefiind deținut de autoritatea

administrației publice locale, la data soluționării notificării.

Totodată, pentru terenul

proprietatea reclamanților, este incidentă situația vânzării lucrului altuia, pe

care cumpărătoarea putea să o cunoască, întrucât, încă de la data dobândirii calității

de mandatar al persoanelor îndreptățite, era înregistrat litigiul prin care soții

Iurea au solicitat constatarea dreptului de proprietate prin intervenirea prescripției

achizitive, iar autoritatea administrației publice locale avea calitatea de pârâtă.

încalcă prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce privește cuantumul

cheltuielilor de judecată acordate intimatei pârâte T.P.M.

Având în vedere complexitatea

cauzei și aportul efectiv al avocatului pârâtei, cheltuielile de judecată acordate

de instanță sunt exagerate, întrucât munca apărătorului a fost limitată, în cauză,

fiind administrată numai proba cu înscrisuri.

Recurenții reclamanți

au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la instanța de apel, în vederea completării probatoriului cu expertiză

tehnică topografică, efectuată de o comisie de trei experți; în subsidiar, au solicitat

modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, desființării sentinței

și, pe fond, admiterea, în parte, a cererii, constatarea nulității absolute parțiale

a dispoziției din 2002 și a procesului-verbal de punere în posesie din 2002 de Primăria

Municipiului București, precum și constatarea nulității absolute parțiale a actelor

subsecvente, și anume contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10

septembrie 2004 de Biroul Notarial Public Asociați „M.I. și M.S.” și contractul

de vânzare-cumpărare din 19 februarie 2003, în ceea ce privește terenul în suprafață

de 698,83 mp, proprietatea recurenților.

Intimații pârâți nu au

depus întâmpinare.

Analizând decizia civilă

atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. (cele susceptibile de această încadrare), Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

la emiterea dispoziției nr. 437 din 12 iulie 2002, cu încălcarea dispozițiilor

art. 20 din Legea nr. 10/2001, deoarece emitentul, Primăria municipiului București,

nu era unitate deținătoare a terenului în litigiu, la data respectivă, nu sunt întemeiate.

În esență, reclamanții

au arătat că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat posesia lor

și a autorilor lor asupra unei părți din terenul inclus în dispoziția sus-menționată,

începând cu anul 1970, și că hotărârea pronunțată în uzucapiune probează, în mod

absolut, dreptul lor de proprietate asupra terenului, ceea ce înseamnă că Primăria

Municipiului București nu era unitate deținătoare, în accepțiunea Legii nr. 10/2001,

la data emiterii dispoziției în procedura acestei legi, în favoarea pârâților persoane

fizice.

Este real că, în cazul

acțiunii în constatarea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune, hotărârea

de admiterea a acțiunii, rămasă irevocabilă, produce efecte retroactive, considerându-se

că reclamantul este proprietar asupra bunului din momentul în care a început să

exercite posesia.

În speță, însă, sentința

civilă nr. 7309 din 17 septembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 3 București, rămasă

irevocabilă prin decizia nr. 123 din 21 ianuarie 2003 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, prin care s-a constatat dobândirea de către recurenți a dreptului

de proprietate asupra terenului în suprafață de 698,83 mp, situat în București,

str. C.N., sector 3, prin uzucapiunea de 30 de ani, nu produce asemenea efecte în

contradictoriu cu intimații din prezentul dosar, în favoarea cărora s-a emis dispoziția

contestată.

De asemenea, hotărârea

judecătorească enunțată nu conduce la desființarea dispoziției din 2002, pe motiv

că emitentul nu era deținător al imobilului inclus în dispoziție, pentru partea

din bun menționată în hotărârea de uzucapiune, determinat de împrejurarea că nu

exercita posesia asupra acestei părți.

În primul rând, în accepțiunea

Legii nr. 10/2001, calitatea de „unitate deținătoare” a imobilului notificat, în

persoana emitentului dispoziției de restituire, nu presupune, în mod necesar, exercitarea

unei posesii efective, ca stare de fapt, asupra bunului respectiv.

Conform dispozițiilor

din Capitolul II din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, „unitate deținătoare”, în sensul legii, înseamnă, printre

altele, „

entitatea

cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate

publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie,

instituția prefectului sau orice altă instituție publică)”.

Legea nu se referă, deci,

la calitatea de posesor al bunului, în explicitarea conținutului noțiunii de „unitate

deținătoare”, ci la cea de entitate care exercită, în numele statului, dreptul de

proprietate privată sau publică asupra bunului notificat, enunțând, în acest sens,

și primăriile între persoanele care exercită un asemenea drept și care, în consecință,

sunt considerate „unități deținătoare”, în înțelesul legii speciale de reparație.

În litigiul de față, dispoziția contestată a fost emisă de Primăria municipiului

București, în calitate de persoană care exercită, în numele statului, dreptul de

proprietate asupra terenului notificat, fără să prezinte relevanță, în stabilirea

acestei calități, dacă emitentul dispoziției exercita sau nu și posesia efectivă

asupra bunului respectiv.

Pe de altă parte, pronunțarea

sentinței în uzucapiune nu schimbă în nicio modalitate calificarea dată emitentului

dispoziției, de „unitate deținătoare”, însă, nu determinat de împrejurarea că hotărârea

judecătorească menționată (pronunțată la 17 septembrie 2002 și rămasă irevocabilă

la anul 2003) este ulterioară dispoziției contestate (12 iulie 2002), ci pentru

că nu produce efecte în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, adevărații proprietari

ai terenului.

Astfel, deși în absența

hotărârii în uzucapiune, dovada acestui fapt juridic, ca mod originar de dobândire

a proprietății, nu poate fi făcută, în momentul pronunțării unei asemenea hotărâri,

rămase irevocabile, efectele sale, cum s-a arătat deja, se produc din momentul în

care reclamantul a început să exercite posesia, de la acest moment, posesorul bunului

fiind considerat proprietar.

În speță, reclamanții

sunt beneficiarii unei hotărâri favorabile în uzucapiune, prin care s-a constatat,

în mod irevocabil, dobândirea dreptului de proprietate asupra unei părți din terenul

menționat și în dispoziția contestată, prin uzucapiunea de 30 de ani.

Această hotărâre, deși

irevocabilă, se bucură de o putere relativă a lucrului judecat, în contradictoriu

cu pârâții persoane fizice, în condițiile art. 1202 alin. (2) teza finală C.

civ., deoarece pârâții nu au fost părți în procesul finalizat prin sentința civilă

nr. 7309 din 17 septembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 3 București și, ca atare,

nu au putut să-și facă apărările necesare în legătură cu dreptul de proprietate

invocat de reclamanți, dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani. În plus, pârâții

din litigiul de față nu constituie „orice terți” în raport cu sentința pronunțată

în uzucapiune, ci reprezintă adevărații proprietari ai terenului, care, astfel,

trebuia să participe, în această calitate, în litigiul în uzucapiune, inițiat de

reclamanți. În acest sens, după cum a reținut Tribunalul, dispoziția contestată

a fost emisă la 12 iulie 2002, deci, anterior soluționării, în primă instanță, a

procesului în uzucapiune, și a fost intabulată la 16 octombrie 2002, în cartea funciară,

înainte de rămânerea irevocabilă a aceluiași proces. Mai mult, pentru cele deja

arătate și pentru argumentele ce se vor expune în continuare, dispoziția din 12

iulie 2002 nu se circumscrie vreunui motiv de nelegalitate dintre cele invocate

în dosarul de față, astfel încât, în baza actului respectiv, pârâții persoane fizice

trebuie considerați adevărații proprietari ai terenului pentru care s-a constatat

dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în favoarea reclamanților,

fiind obligatoriu, cum s-a arătat deja, ca ei să participe în procesul declanșat

de aceste părți.

În concluzie, cum sentința

civilă nr. 7309 din 17 septembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 3 București nu

este opozabilă pârâților persoane fizice din litigiul de față și nici nu a fost

pronunțată în contradictoriu cu adevăratul proprietar al imobilului, această hotărâre

nu produce, în favoarea recurenților, efectele invocate de ei, în sensul că nu probează,

împotriva pârâților, dreptul de proprietate asupra terenului și, drept consecință,

nici nu înlătură calitatea emitentului dispoziției de restituire, de unitate deținătoare

a acestui bun.

De asemenea, soluția pronunțată

în litigiul în revendicare purtat între aceleași părți, respectiv decizia civilă

nr. 654 din 5 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă, chiar dacă este ulterioară

dispoziției contestate, cât și sentinței pronunțate în uzucapiune, este relevantă

în ceea ce privește concluziile pe care le cuprinde în legătură cu titlul de proprietate

invocat de către reclamanți, același cu cel susținut și în prezentul proces, în

combaterea legalității dispoziției din 2002. Astfel, prin decizia nr. 654/2007,

s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, absolută în raport cu reclamanții din

litigiul de față, părți în procesul respectiv, că „în timp ce reclamanta contestatoare

(T.P.M.) efectua demersurile pentru retrocedarea terenului, în baza Legii nr. 10/2001,

pârâta I.I., șef serviciu al SC T. SA, care avea evidența situației terenului și

care, în această calitate, îi transmitea pe cale oficială, informațiile solicitate

reclamantei, (…) se judeca pentru dobândirea prin uzucapiune a terenului, în contradictoriu

cu Municipiul București. Așadar, această pârâtă, I.I., care gestiona situația terenului

la SC T. SA și care cunoștea că terenul era revendicat de foștii proprietari, solicita,

în același timp, constatarea calității sale de proprietar, în contradictoriu cu

Municipiul București”. În acest sens, a concluzionat Curtea că „pârâții (I.I. și

I.V.) au dobândit titlul prin manopere dolosive, fiind de rea credință”.

În consecință, și prin

decizia Curții de Apel București nr. 654/2007 sunt înlăturate, cu putere de lucru

judecat absolută, efectele hotărârii în uzucapiune, în contradictoriu cu pârâții

din litigiul de față, care au aceeași poziție procesuală cu pârâta T.P.M., reclamantă

în cadrul acțiunii în revendicare.

Au mai susținut recurenții

că dispoziția din 2002 este nelegală, întrucât vizează, pentru o parte din imobilul

care formează obiectul acesteia, respectiv pentru terenul solicitat în dosarul de

uzucapiune, un bun litigios.

Această împrejurare, deși

reală, nu determină nulitatea dispoziției contestate.

Astfel, la data emiterii

dispoziției, 12 iulie 2007, dosarul în uzucapiune nu era soluționat nici măcar în

primă instanță.

Raportat la circumstanțele

particulare ale speței, însă, nu exista, niciun motiv pentru ca unitatea deținătoare

să amâne rezolvarea notificării până la soluționarea irevocabilă a dosarului inițiat

de reclamanți sau să emită dispoziție de respingere a cereri de restituire, determinat

de existența acestui litigiu.

În primul rând, așa cum

au reținut instanțele anterioare, notificările pârâților au fost formulate în lunile

iulie și august 2001, iar acțiunea în uzucapiune a fost pornită la 12 octombrie

2001, de către reclamanți. Deci, la data formulării notificărilor, nu era înregistrat

nici un litigiu pe rolul instanțelor.

Pe de altă parte, unitatea

deținătoare a constatat că pârâții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii

pentru terenul notificat, din care face parte și terenul obiect al dosarului de

uzucapiune, aspect confirmat și în prezentul litigiu, astfel încât nu exista niciun

motiv pentru a se abține de la emiterea dispoziției de restituire, contrar celor

susținute de recurenți.

De asemenea, sub aspectul

în discuție, în mod corect, instanța de apel a considerat că această situație profită

pârâților, iar nu recurenților.

De plano, formularea notificărilor

de către persoanele îndreptățite, în temeiul Legii nr. 10/2001, are drept efect,

potrivit art. 21 din această lege, indisponibilizarea bunurilor notificate, în sensul

abținerii persoanelor implicate, unitate deținătoare și terți, de a încheia acte

juridice cu privire la bunurile notificate. Textul de lege nu face vorbire despre

interdicția constatării dreptului de proprietate în favoarea terților, în baza unor

fapte juridice, cum este și cazul uzucapiunii, și nici nu ar fi fost posibilă o

asemenea referire, deoarece, faptele juridice presupun îndeplinirea altor condiții,

independente de manifestarea de voință concomitentă a persoanelor implicate, exprimată

într-un act juridic.

Cu toate acestea, în speță,

în raport de considerentele deciziei pronunțate în revendicare și în care se constată

reaua credință a reclamanților din prezentul dosar la obținerea titlului lor de

proprietate, în niciun caz nu se poate reține că existența litigiului în uzucapiune

reprezenta un impediment pentru emiterea dispoziției din 2002.

În concluzie, dispoziția

sus-menționată nu a fost emisă cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 10/2001 (art.

21, în forma actuală), nici din perspectiva calității emitentului actului, nici

a celorlalte motive de nulitate invocate în cadrul acestui motiv de recurs.

la întinderea dreptului pârâților la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu,

și anume ¾ din imobil, determinat de împrejurarea că aceste părți nu sunt

și moștenitorii proprietarului coindivizar G.M., este invocată omisso medio, cu

excluderea căii de atac a apelului, și, ca urmare, n