ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1244/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1244/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată

la data de 29 decembrie 2006, reclamanții M.D. și E.M. au chemat în judecată pe

pârâții Municipiul București prin primar general și S.I., S.T. pentru obligarea

acestora de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, sector 1, compus din teren în suprafață totală de 1831 mp și

construcția situată pe acesta formată din 3 camere și dependințe.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că sunt copiii lui C.S.D., fostul proprietar al

imobilului conform contractului de vânzare cumpărare autentificat din 14

ianuarie 1937, prin care acesta a cumpărat o suprafață de teren de 558 mp

situată în București, sector 1. În anul 1943, autorul lor a cumpărat de la aceiași

vânzători un teren de 1.273 mp prin contractul de vânzare din 29 iulie 1943, situat

în București, sector 1.

Cristea S.D. a

decedat, având ca moștenitori pe reclamantul M.D. - M.D. - și E.D., mama

reclamanților. Reclamanta E.M., născută D., a renunțat expres la moștenirea

acestuia. Conform jurnalului din 29 aprilie 1947 din masa succesorală făcea

parte și terenul situat în comuna suburbană H., în suprafață de 1830 mp În ce o

privește pe E.D., aceasta a decedat la data de 3 aprilie 1967 în Grecia, moștenitorii

acesteia fiind reclamanții.

S-a arătat că

imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului prin sentința civilă nr.

11528 din 15 decembrie 1951 a Tribunalului Popular al Raionului I.V. Stalin

București, în baza Decretului nr. 111/1951. Această hotărâre, au arătat

reclamanții, a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană care nu

avea nicio legătură cu familia lor.

Au precizat

reclamanții că au făcut demersuri constante pentru reintrarea în posesia

proprietății, inclusiv prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, asupra

căreia Primăria Municipiului București nu a emis niciun răspuns. Că, pentru

construcția existentă pe teren s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare din

7 ianuarie 1997cu pârâții S.I. și S.T., în baza Legii nr. 112/1995.

S-a susținut

totodată, că trebuie comparate cele două titluri de proprietate ce provin de la

autori diferiți, iar în urma comparației, să se constate că titlul lor este

preferabil pentru că este mai vechi și nu a fost niciodată desființat. În

schimb, titlul de proprietate al pârâților S. provine de la un neproprietar -

statul - care a deținut imobilul fără titlu valabil.

Prin sentința civilă nr.

1165 din 19 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, a lipsei

calității de reprezentant a avocatului reclamanților, excepția nulității

cererii, autorității de lucru judecat. În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale active s-a constatat că aceasta este întemeiată, fiind

respinsă cererea de chemare în judecată pentru acest motiv.

Apelul formulat de

reclamanți a fost respins prin Decizia civilă nr. 791 din 28 octombrie 2008 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 2713 din 4 mai 2010, a admis

recursul declarat de reclamanți, au fost casate ambele hotărâri și cauza a fost

trimisă spre rejudecare, reținându-se că moștenitorii lui C.D. sunt aceiași cu

moștenitorii lui C.D. și că M.D. este aceeași persoană cu M.D. și E.M. este

aceeași persoană cu E.M.

Reluând judecata, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința nr. 1916

din 05 decembrie 2012, prin care a respins excepțiile de inadmisibilitate

și putere de lucru judecat ca neîntemeiate. A fost respinsă, ca nefondată,

acțiunea în revendicare.

Sub aspectul cadrului

procesual, s-a constatat că la data de 28 martie 2011 a fost depus la dosar

contractul de vânzare de drepturi litigioase autentificat din 9 martie 2011,

prin care reclamantul M.D. a cesionat drepturile în legătură cu imobilul ce

face obiectul cauzei lui D.E., reținându-se astfel, transmisă calitatea

procesuală activă de la M.D. la D.E.

Referitor la excepția

autorității de lucru judecat, s-a constatat că nu sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv identitatea de părți, obiect

și cauză, întrucât în pricina ce a format obiectul dosarului în care s-a

pronunțat sentința civilă nr. 12042 din 16 noiembrie 2001 de Judecătoria

sectorului 1 București, reclamant a fost numai M.D. Pe de altă parte, sentința

a fost pronunțată pe excepția lipsei calității procesuale active, astfel că nu

a existat o judecată pe fondul cauzei.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a constatat că este

neîntemeiată, neputându-se susține că cererea este inadmisibilă pentru că

reclamanții aveau calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât față de

considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție este necesar a se analiza dacă reclamanții dețin un bun

în sensul prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă există

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția

europeană.

În privința

fondului cauzei, instanța a constatat, că în speță, ambele părți susțin

că au titluri de proprietate, acestea provenind de la autori diferiți, astfel

că trebuie comparate titlurile și dat câștig de cauză celui care este

preferabil. În același timp, s-a reținut că nu se poate face

abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de Decizia nr. 33/2008 dată în

recursul în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în sensul că raportul

dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant.

Tribunalul a

constatat că reclamanții invocă drept titlu de proprietate, contractele de

vânzare-cumpărare încheiate de autorul lor în anii 1937 și 1943, în timp ce pârâții

S.I. și S.T. se prevalează de contractul de vânzare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Cu referire la

considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, prima instanță a

avut în vedere și faptul că titlul de proprietate al pârâților S. nu a fost

desființat și că cel al reclamanților nu a fost reconfirmat printr-o hotărâre

judecătorească pentru a se considera că aceștia dețin un bun în sensul prevăzut

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau o speranță legitimă.

De asemenea, s-a făcut

trimitere la principiul securității raporturilor juridice, în sensul că nu se

poate cere unor persoane fizice de bună credință să suporte consecințele

inconsecvenței și deficiențelor legislative.

În acest context, comparându-se

titlul de proprietate al reclamanților cu cel al pârâților S., s-a constatat că

preferabil este titlul celor din urmă și ca atare, cererea reclamanților

de obligare a acestora să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul,

este nefondată.

În ceea ce privește

curtea imobilului aflată în folosința pârâților S. și în domeniul privat al

Municipiului București, tribunalul a constatat că această suprafață de teren

este afectată folosinței imobilului construcție pe care aceștia l-au cumpărat

în baza Legii nr. 112/1995, astfel că revendicarea este neîntemeiată.

De asemenea, s-a

reținut că o porțiune de teren de 806 mp, identificată conform raportului

de expertiză topografică, este domeniu public al Municipiului București conform

înscrisurilor depuse la dosar (autorizație de construire emisă de Primăria

Municipiului București și adresa din 29 mai 1998 a A.P.G.), cu destinația de

parc public.

Potrivit aceluiași

raport de expertiză, o parte din terenul revendicat de reclamanți este afectat

de căi de acces publice, respectiv str. Ș.H. -244 mp, str. C. -50 mp și Intrarea

G. - 44 mp constituind astfel domeniu public al municipiului București, iar

altă porțiune din terenul revendicat este ocupat de imobilul de pe str. B.A. - 296

mp, de imobilul de pe str. Ș.H. - 13 mp și de imobilul de pe aceeași stradă - 31

mp ai căror proprietari nu au fost chemați în judecată în prezenta cauză.

Față de această

situație de fapt și de drept, prima instanță a constatat

caracterul nefondat al acțiunii în revendicare, pe care a respins-o în

consecință.

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamanții, care au susținut că se impune

compararea titlurilor de proprietate ale reclamanților cu cel al pârâților

persoane fizice, că trecerea terenului în proprietatea publică nu poate fi

acceptată în condițiile în care terenul a fost preluat abuziv de stat și că au

fost încălcate, în soluționarea cauzei, prevederi ale Convenției Europene a

Drepturilor Omului și jurisprudența C.E.D.O.

Apelul a

fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 456/A din 17 noiembrie 2014 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut caracterul eronat al tezei

reclamanților conform căreia rezolvarea pricinii trebuie să se bazeze pe compararea

titlurilor de proprietate deținute de părți, iar în această operațiune, titlului

reclamanților trebuie să i se acorde prioritate prin modul său originar de

dobândire.

În acest

sens, s-a constatat că pentru repararea abuzurilor săvârșite în perioada 1945 -

1989 de Statul Român în legătură cu atingerea dreptului de proprietate

imobiliară al unor persoane, același Stat a adoptat legi speciale de reparație,

respectiv Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001.

Totodată,

s-a reținut că în jurisprudența națională, consfințită obligatoriu pentru

instanțe prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, dar și în jurisprudența recentă a C.E.D.O., respectiv

Cauza Maria Atanasiu vs. România s-a statuat că în astfel de situații, precum

cea din speță, persoana îndreptățită trebuie să apeleze prioritar la legea

specială de reparație și doar în subsidiar, după epuizarea tuturor căilor

prevăzute de legea specială și dacă i-au fost încălcate drepturi protejate

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, poate apela la prevederile

dreptului comun, în cauza de față, acțiunea în revendicare.

De

altfel, un atare demers pe calea legii speciale a și fost efectuat de către

reclamanți conform recunoașterilor acestora.

În atare

condiții, instanța de apel a constatat că și în ipoteza acceptării punctului

de vedere al reclamanților referitor la operațiunea de comparare a

titlurilor specifică acțiunii în revendicare, titlul de care se prevalează

reclamanții nu poate fi preferat pentru că acesta trebuia validat în prealabil

pe calea legii speciale pentru a produce efecte juridice în raport de titlurile

exhibate de terțe persoane, indiferent de natura sau originea acelor titluri

sau de calitatea celor ce le invocă.

S-a

apreciat că singura excepție, evidențiată expres în jurisprudența C.E.D.O. în cauza

Atanasiu și care ar permite valorificarea directă pe calea dreptului comun a

unui titlu de proprietate nevalidat pe calea legii speciale, este cea a

existenței, prealabile acțiunii în revendicare, a unei hotărâri judecătorești

prin care Statul, ca titular al unei preluări abuzive a imobilului să fi fost obligat

să lase reclamanților în proprietate acel imobil. Or, în speță, o atare

hotărâre nu există.

Pe cale

de consecință, acțiunea reclamanților fundamentată pe prevederile dreptului

comun a fost găsită neîntemeiată, constatându-se lipsa de eficiență juridică a

titlului reclamanților, în contextul căii procedurale alese pentru

valorificarea dreptului, aceea a dreptului comun.

Celelalte

critici referitoare la presupusa încălcare a unor norme ale Convenției Europene

a Drepturilor Omului, precum și a jurisprudenței C.E.D.O. au fost înlăturate pe

baza acelorași considerente enunțate anterior.

Împotriva

deciziei au declarat recurs reclamanții

M.C.N., M.W., și D.E.

1) Prin

memoriul de recurs depus de reclamanții

M. a fost criticată decizia din apel

susținându-se următoarele aspecte de nelegalitate:

- Hotărârea

este nemotivată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât nu respectă rigorile

motivării.

Astfel,

în ce privește admisibilitatea comparării titlurilor, instanța nu explică de ce

din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție rezultă o veritabilă inadmisibilitate a cererii reclamanților și,

deși întreaga hotărâre se bazează pe această decizie a instanței supreme, în

realitate, instanța refuză să judece cererea, fără a face în vreun fel aplicabil

principiul enunțat de Înalta Curte, respectiv: procedura de drept comun este

aplicabilă în condițiile în care s-ar aduce atingere dreptului de proprietate

apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

De

asemenea, după enunțarea condiției epuizării căilor speciale de acțiune,

instanța se contrazice când arată că reclamanții au inițiat de fapt demersurile

conform procedurii speciale.

Aceasta,

întrucât trebuie menționat că procedura specială, în sine, este o încălcare a

dreptului de proprietate în condițiile în care petenții sunt supuși abuzurilor

din partea autorităților însărcinate cu restituirea.

Or,

dreptul de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției

trebuie să fie un drept real și efectiv, nu teoretic și iluzoriu, astfel cum

este cel apărat în procedura specială, așa încât singura cale de apărare a

dreptului de proprietate rămâne cea de drept comun.

Deși pare

că realizează compararea titlurilor de proprietate, instanța nu precizează

care sunt aceste titluri astfel încât motivarea sub acest aspect lipsește cu

desăvârșire.

- Hotărârea

a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

întrucât față de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

C.E.D.O., s-a afirmat în mod eronat că reclamanții nu ar deține un „bun”

întrucât dreptul lor de proprietate nu a fost confirmat de către o instanță

judecătorească anterior, câtă vreme aceeași instanță, în virtutea plenitudinii

de jurisdicție, este chemată să procedeze la confirmarea dreptului lor.

În speță,

reclamanții se prevalează de un drept de proprietate perfect valid și cel puțin

de speranța legitimă a dobândirii atributului posesiei ce își are sorgintea în

același drept.

În plus,

părțile litigiului nu sunt tratate în mod egal, câtă vreme pentru reclamanți se

impune ca titlul să fi fost confirmat printr-o hotărâre judecătorească, iar

pentru pârâți se impune condiția ca titlul să fi fost desființat de o hotărâre

judecătorească pentru ca reclamanții să fie repuși în posesie.

Or,

reclamanții dețin un „bun actual” potrivit deciziilor Curții europene pronunțate

împotriva României până în prezent, întrucât dreptul de proprietate asupra

imobilului revendicat nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor, nefiind vorba

de eventualitatea unui drept, ci de un drept născut și actual, câtă vreme

instanța nu a identificat actul sau momentul în care bunul a ieșit din

patrimoniul reclamanților și a trecut în proprietatea pârâților.

Există

astfel o diferență între cauza - pilot Maria Atanasiu ș.a. împotriva României,

în care dreptul invocat de reclamanți era doar unul eventual.

Instanța

nu a luat în considerare jurisprudența recentă a Curții europene invocată,

respectiv, hotărârea în cauza Florescu împotriva României, prin care s-a

statuat că în situația constatării ilegalității confiscării bunului, precum și

a lipsei de titlu al statului asupra aceluiași bun efectul este recunoașterea,

indirectă și cu caracter retroactiv, a dreptului de proprietate al

reclamanților asupra bunului lor.

Trimiterea

instanței de fond la parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001

trădează analiza superficială a cauzei, punându-i totodată pe reclamanți în

imposibilitate de a cere în justiție restituirea bunului proprietatea lor,

având în vedere că nu le era incidentă nici Legea nr. 112/1995 întrucât nu erau

cetățeni români.

În

privința pârâților S., contractul de vânzare-cumpărare de care se prevalează

aceștia nu poate reprezenta titlu de proprietate deoarece, fiind în prezența

unei preluări fără titlu de către stat, imobilul nu putea fi vândut, nefiind în

patrimoniul vânzătorului.

În ce

privește incidența Legii nr. 10/2001 și faptul că dreptul comun ar fi fost

părăsit prin aplicarea acestui act normativ special, trebuie observată

particularitatea cauzei, în sensul că imobilul în litigiu nu a fost transferat

niciodată în proprietatea statului în vreunul din modurile reglementate de

legea specială.

În acest

context, acțiunea în revendicare este admisibilă, constituind singurul remediu

pentru invocarea dreptului de proprietate al reclamanților. Având în vedere că

decizia Tribunalului popular raional din 15 decembrie 1961, de preluare a

imobilului în temeiul Decretului nr. 111/1951, a fost pronunțată în

contradictoriu cu un neproprietar (I.M., presupusa fiică a proprietarului I.C.)

rezultă că proprietatea imobilului n-a fost transferată niciodată, așa încât

pârâții

S.

au dobândit bunul de la un neproprietar, neputând astfel opune titlul lor în

cadrul acțiunii în revendicare a reclamanților.

Referitor

la invocarea trecerii în proprietatea publică a statului a unor porțiuni din

terenul revendicat, trebuie observat că potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului doar bunurile

preluate în temeiul unui titlu valabil, situație neregăsită în speță.

La fel,

în ce privește suprafața de 376,46 mp, identificată prin raportul de expertiză

în proprietatea privată a statului, trebuie făcută aplicarea dreptului comun

și, procedându-se la compararea titlurilor părților, trebuie dată prioritate

titlului reclamanților.

- Hotărârea

este greșită și din perspectiva art. 6 C.E.D.O., a dreptului la un proces

echitabil, având în vedere că, deși prima instanță recunoaște posibilitatea

reclamanților de a-și pretinde dreptul de proprietate în baza dreptului comun,

instanța de apel blochează orice demers al acestora tranșând litigiul în sensul

că părțile trebuie să urmeze procedura administrativă stabilită de Legea nr. 10/2001.

Or,

împrejurarea că reclamanților li s-a creat o cale specială de reparație prin

Legea nr. 10/2001 nu atrage inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare,

aceștia având dreptul să aducă litigiul în fața instanței de judecată pentru a

se statua asupra pretențiilor lor, așa cum rezultă de altfel și din Decizia în

interesul legii nr. 33/2008.

- În

privința porțiunilor de imobil care aparțin parcului și străzilor, trebuie

subliniat, de asemenea, că obiectul acțiunii este reprezentat de revendicarea

de drept comun și că trebuie comparate titlurile de proprietate ale părților,

Municipiul București invocând doar o aparentă proprietate publică asupra

acestor porțiuni din imobil, fără nicio dovadă de expropriere.

2) Reclamantul

D.E. a

susținut nelegalitatea deciziei din apel tot sub aspectul motivelor de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

cărora a arătat următoarele:

- Instanța

nu s-a pronunțat cu privire la toate motivele de apel, analizând doar critica

referitoare la suprafața de 48,54 mp ce a făcut obiectul înstrăinării către

pârâții S., ignorând celelalte critici vizând suprafețele de 375 mp și

respectiv 806 mp, așa cum au fost ele identificate prin raportul de expertiză.

- În ce

privește modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, (ca răspuns la

primul motiv de apel), instanța a făcut o interpretare și aplicare greșită a

reglementărilor interne și deciziilor Curții Europene în materia

imobilelor preluate abuziv.

Astfel, în privința imobilului înstrăinat

pârâților S., instanța procedează la compararea titlurilor de proprietate și dă

prioritate în mod eronat contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

intimații-pârâți în baza Legii nr. 112/1995.

Această soluție a instanței ignoră

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nesocotind

totodată jurisprudența constantă a Curții europene, anterioară Hotărârii

pilot din cauza Atanasiu, conform căreia, pentru a se stabili dacă a avut loc

privarea de proprietate, trebuie să se treacă dincolo de aparențe și să se

analizeze în concret situația litigioasă.

Or, în speță, este evident că a avut loc o

expropriere de fapt, ceea ce însemna că pentru a exista o privare de

proprietate trebuie să se demonstreze că ea s-a făcut în condițiile prevăzute

de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității,

cerințe neîndeplinite în speță.

Așadar, reclamantul putea spera în mod

legitim la concretizarea interesului său patrimonial în urma admiterii acțiunii

în revendicare.

Totodată, instanța trebuia să constate în

acord cu practica C.E.D.O. (Rotariu contra României, Păduraru c. României), că

statul nu și-a îndeplinit obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și

cu coerență în fața chestiunii de interes general reprezentată de restituirea

imobilelor preluate abuziv și că în acest context, se poate considera că

reclamantul deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

- Referitor

la aplicabilitate în cauză a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, trebuie

observat că aceasta nu a analizat numai conflictul între legea specială și legea

generală, ci și conflictul între legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția europeană, aspect asupra căruia instanța de apel nu s-a oprit deloc.

Or, faptul că Legea nr. 10/2001 contravine Convenției europene s-a stabilit în

repetate rânduri în cauzele împotriva României, culminând cu cea pronunțată

prin Hotărârea pilot în cauza Maria Atanasiu.

- În ce

privește incidența la speță a Hotărârii pilot menționate anterior, deși este

corectă susținerea potrivit căreia principiul stabilit de Curtea Europeană este

că „solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun

actual nici o speranță legitimă”, totuși, acest principiu nu este aplicabil în

speță.

Astfel,

în Hotărârea pilot se reține că dacă „constatarea judiciară a naționalizării

abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituire

a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire (parag. 145), iar în prezentul

litigiu, instanța de fond pleacă de la premisa, susținută de către reclamanți

și confirmată prin probele administrate, că imobilul revendicat a fost

naționalizat de la autorul reclamanților, că face parte din categoria

imobilelor preluate abuziv și astfel fiind, sunt îndeplinite condițiile legale

pentru a beneficia de reparația violării dreptului de proprietate.

- Instanța

nu s-a pronunțat asupra celorlalte două motive de apel referitoare la suprafața

de 375 mp - aflată în domeniul privat al Municipiului București și deținută în locațiune

de pârâții S. - și respectiv, de 806 mp, ce are în prezent destinația de

parc public.

Or,

instanța era obligată ca și în privința acestor suprafețe să procedeze la

compararea titlurilor exhibate de părți și să arate, motivat, care este cel

preferabil. Trimiterea la art. 11 din Legea nr. 213/1998, referitoare la regimul

juridic al bunurilor din domeniul public, ca motiv de respingere a revendicării,

echivalează practic cu o neanalizare a fondului pricinii cu privire la acest

teren.

Intimații-pârâți

Municipiul București și S.I., S.T. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea

recursurilor ca nefondate, arătând, cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ., că hotărârea din apel cuprinde considerentele decisive pe care

se întemeiază, fiind de natură să permită urmărirea raționamentului logico-juridic

care a stat la baza pronunțării soluției, nefiind necesar un răspuns separat

din partea instanței asupra fiecărui argument al părților adus în susținerea

pretențiilor.

Cu

referire la critica de nelegalitate întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

s-a susținut caracterul vădit nefondat al acesteia, în condițiile în care

decizia se bazează pe o corectă aplicare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr.

1, reclamanții nebeneficiind de un bun în sensul Convenției, câtă vreme terenul

în suprafață de aproximativ 2000 mp - incluzându-l și pe cel în litigiu - a

fost trecut în proprietatea Statului prin sentința civilă nr. 11.528/1961,

transcrisă sub nr. 81/1962, fără ca anterior promovării acțiunii în revendicare

reclamanții să obțină o reconfirmare a dreptului lor.

Analizând

criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte

constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente:

1) Recurenții-reclamanți

M.,

invocând prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susțin pe de o parte, o

lipsă de motivare a deciziei - care nu ar respecta rigorile întocmirii acestui

act procedural - și pe de altă parte, o contradicție în considerente întrucât, deși

enunță condiția epuizării căilor speciale de acțiune, instanța însăși se

contrazice arătând că reclamanții au inițiat, de fapt, demersurile conform

procedurii speciale.

Criticile

sunt nefondate.

Astfel,

în ce privește motivarea hotărârii, pentru ca aceasta să fie corespunzătoare,

ea nu trebuie să conțină considerente care să aducă răspuns tuturor

argumentelor prezentate de părți în sprijinul pretențiilor lor. Este suficient

să rezulte raționamentul logico-juridic care fundamentează soluția adoptată, adică

acele considerente necesare și justificative, în absența cărora hotărârea ar fi

lipsită de temeiul adoptării ei.

Or, în

speță, instanța de apel a arătat de ce nu poate fi promovată cu succes, pe

calea dreptului comun, o acțiune în revendicare vizând un imobil ce face obiect

de reglementare al legii speciale. S-a apreciat că în acest context procedural,

nu poate fi acordată prioritate titlului originar de proprietate de care se prevalează

reclamanții, acesta fiind lipsit de eficiență juridică, în absența validării

lui anterioare (în raport cu Statul, titularul respectivei preluări abuzive)

care să-l facă apoi apt de protecție juridică într-o acțiune în revendicare de

drept comun.

O astfel

de motivare, care conține esența dezlegării raportului juridic dedus judecății,

se constituie în considerent justificativ al soluției întrucât ceea ce

interesează prioritar și suficient într-o acțiune în revendicare este titlul de

care se prevalează reclamantul și subsecvent, în ce măsură acesta ar putea fi

paralizat printr-un act sau fapt juridic opus de către pârât.

De

asemenea, este nefondată susținerea unei contradicții în interiorul

considerentelor, în sensul că după ce afirmă necesitatea urmării procedurii

speciale de către reclamanți, instanța se contrazice și recunoaște că aceștia

au promovat un asemenea demers.

În

realitate, instanța de apel reține că reclamanții - al căror imobil revendicat

cade în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 - au obligația să apeleze

prioritar la dispozițiile legii speciale și după epuizarea tuturor căilor de

acțiune prevăzute de acest act normativ, se pot adresa instanței dacă le-au

fost încălcate drepturi prevăzute de Convenția europeană.

În speță,

reclamanții, deși au inițiat procedura conform Legii nr. 10/2001, nu au

definitivat-o, ci, dimpotrivă, au solicitat suspendarea acesteia până la

soluționarea dosarelor promovate potrivit dreptului comun și aflate pe rolul

instanțelor de judecată.

De aceea,

susținerea făcută de reclamanți, conform căreia procedura specială „în sine”

reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate reprezintă o simplă apreciere

a acestora care nu s-au supus cadrului normativ ce le era incident; în plus,

procedurile de urmat nu se apreciază „în abstract” (sau „în sine”) pentru a se

trage concluzii în legătură cu eficiența lor, câtă vreme demararea, ca și

finalizarea acestora depind de conduita ambelor părți implicate (notificatorul

și unitatea deținătoare).

În ce

privește compararea titlurilor de proprietate - operațiune juridică solicitată

de reclamanți a fi efectuată în cadrul acțiunii în revendicare promovate - se

susține de asemenea, eronat, că în contextul în care instanța nu precizează

care sunt aceste titluri de comparat, înseamnă că motivarea lipsește cu

desăvârșire.

În

realitate, instanța precizează că situația juridică a reclamanților nu este una

susceptibilă de a fi tranșată într-o acțiune în revendicare, ci potrivit legii

speciale (și deci, implicit, nu se pune problema unei comparări a titlurilor de

proprietate) iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite punctul de vedere al

reclamanților, titlul acestora nu este unul care să fi fost validat și căruia

să i se dea astfel eficiență în cadrul acțiunii promovate (și deci, o dată în

plus, nu se pune problema comparării titlurilor părților).

- Este, de

asemenea, nefondată critica recurenților vizând lipsa de temei legal a

hotărârii (cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru că ar fi făcut

o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, atunci când a considerat că reclamanții nu ar deține un „bun”

deoarece dreptul lor de proprietate nu a fost confirmat de o instanță de

judecată anterior.

Întrucât

imobilul revendicat a fost preluat de stat în baza sentinței nr. 11.528/1961 a

Tribunalului raional I.V. Stalin, dată în baza Decretului nr. 111/1951 (ca bun

abandonat), el intra în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, așa încât

valorificarea pretențiilor asupra acestuia se putea realiza, cum corect reține

instanța de apel, în temeiul acestui act normativ special, derogatoriu de la

dreptul comun.

Numai în

ipoteza în care partea ar fi avut deja validat dreptul său de proprietate în

contradictoriu cu Statul, titular al preluării abuzive, printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001),

aceasta nu trebuia să mai urmeze procedura actului normativ special, fiind

titulara unui bun actual, valorificabil în acțiunea în revendicare.

În acest

sens a fost tranșată problema admisibilității acțiunii în revendicare după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți,

la care face referire și hotărârea din apel și pe care, în mod denaturat o

invocă recurenții-reclamanți.

În mod

eronat susțin recurenții că ar fi titularii unui drept de proprietate perfect

valid și actual - în condițiile în care acesta a ieșit din patrimoniul

autorului lor în anul 1962 - sau că ar avea măcar speranța legitimă a

redobândirii bunului.

Așa cum a

tranșat instanța de contencios european chestiunea bunului actual prin

Hotărârea pilot M. Atanasiu ș.a. împotriva României, acesta există în patrimoniul

unei persoane, „dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag. 140), „nefiind

suficientă constatarea ilegalității naționalizării, pentru ca aceasta să

constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului” (parag. 143).

În speță

însă, nicio instanță sau autoritate administrativă nu a recunoscut

reclamanților dreptul de a le fi restituit imobilul în litigiu, pentru a

beneficia de un bun actual, cum susțin.

În ce

privește speranța legitimă, pentru a fi asimilată noțiunii de bun, ea trebuie

să aibă o bază suficientă în dreptul intern (confirmată printr-o jurisprudență

bine stabilită) iar nu o simplă speranță a redobândirii unui bun care nu se mai

regăsea în patrimoniul reclamanților de mult timp.

De

asemenea, în mod eronat susțin recurenții că situația lor este diferită de cea

avută în vedere de Curtea europeană în cauza Atanasiu, în care a fost analizată

„eventualitatea unui drept”, în timp ce reclamanții dețin un „bun actual” câtă

vreme instanța nu a identificat „actul sau momentul în care bunul a ieșit din

patrimoniul reclamanților și a trecut în proprietatea pârâților”.

Așa cum

au stabilit instanțele fondului pe baza probelor administrate, preluarea

imobilului de către stat (teren în suprafață de 2.000 mp și construcția de

pe acesta din str.

G.),

s-a realizat conform sentinței nr. 11.528/1961 a Tribunalului popular raionul

I.V. Stalin, în baza Decretului nr. 111/1951 (ca bun abandonat). Ulterior, prin

Decizia nr. 1048/1962 a Sfatului popular al raionului 30 Decembrie s-a luat act

de Decizia nr. 29879 din 29 iunie 1962 a Secțiunii Financiare a Sfatului

popular al Capitalei și imobilul s-a constituit fond de bază al Î.A.L.

Faptul că

această sentință ar fi fost pronunțată în contradictoriu cu un neproprietar

(numita I.M. indicată ca presupusă fiică a proprietarului I.C.) nu denotă, cum

afirmă recurenții, că n-ar fi avut loc preluarea imobilului de către stat, ci,

eventual, caracterul nelegal al acestei preluări, aspect valorificabil însă în

procedura Legii nr. 10/2001 care subsumează noțiunii de preluare abuzivă,

deopotrivă, imobilele preluate cu titlu și fără titlu de către stat în perioada

de referință a actului normativ.

În

același timp, susținând că instanța a nesocotit, în pronunțarea soluției,

hotărâri din jurisprudența C.E.D.O. (de ex., cauza Florescu) potrivit cărora,

în situația constatării ilegalității confiscării bunului, precum și a lipsei de

titlu a statului asupra aceluiași bun, consecința este a recunoașterii

retroactive a dreptului de proprietate al fostului proprietar, recurenții

ignoră evoluția jurisprudenței instanței europene în această materie, în care a

avut loc o abordare nuanțată a noțiunii autonome de „bun actual”, fixată de

dată recentă conform reperelor menționate anterior în Hotărârea – pilot

Atanasiu c. României.

Față de

aspectul care s-a impus analizei cu prioritate, dat fiind specificul acțiunii

promovate, în legătură cu titlul de proprietate al reclamanților și lipsa lui

de eficiență juridică, este fără pertinență critica recurenților vizând felul

în care dreptul de proprietate a fost transferat mai departe de către stat

pârâților S., precum și modalitatea în care porțiuni de teren au fost trecute

în proprietatea publică sau privată a statului.

Aceasta

întrucât ceea ce este supus analizei, în primul rând, într-o acțiune în

revendicare este titlul de care se prevalează reclamantul și abia ulterior, în

măsura în care acesta își demonstrează dreptul afirmat, se verifică dacă

pârâții pot face, prin titlurile pe care le opun, la rândul lor, acte de

rezistență valabile, apte să ducă la paralizarea acțiunii în revendicare.

Cum

reclamanții nu și-au demonstrat dreptul actual care să primească sancțiunea

juridică prin admiterea acțiunii promovate, este lipsită de pertinență, față de

aceste date ale speței, critica adusă titlurilor pârâților.

- Este,

de asemenea, lipsită de temei critica recurenților potrivit căreia instanța ar

fi nesocotit exigențele dreptului la un proces echitabil și dispozițiile art. 6

C.E.D.O., întrucât împrejurarea că a fost creată o cale specială de

reparație prin Legea nr. 10/2001 nu înseamnă inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare, părțile având posibilitatea de a aduce litigiul în fața instanței

pentru a se pronunța asupra pretențiilor lor.

Astfel,

pe de o parte, reclamanților nu le-a fost respinsă acțiunea în revendicare ca

inadmisibilă ci, procedându-se la verificarea pretenției lor, s-a constatat

caracterul nefondat al acesteia, în contextul lipsei de eficiență juridică a

titlului de care s-au prevalat.

Pe de

altă parte, instituirea unei proceduri speciale nu înseamnă, în sine, blocarea

accesului la justiție, câtă vreme actele emise în cadrul acestei proceduri sunt

supuse controlului judecătoresc după cum este supus judecății pe fond și

refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde notificării (potrivit

Deciziei în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție).

2) Recursul

reclamantului

D.E.

deduce judecății critici din perspectiva acelorași motive prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., care conțin argumente similare, în cea mai mare

parte, celor din recursul reclamanților M., fiind ca atare, nefondate, cu

următoarele precizări:

- Susținerea

unei nemotivări a soluției cu privire la criticile vizând suprafețele de teren

de 375 mp și respectiv 806 mp (așa cum au fost identificate prin raportul de

expertiză) ignoră în realitate argumentele care au justificat soluția, date de

lipsa titlului de proprietate al reclamanților.

Cum

suprafețele menționate fac parte din întregul teren de 2.000 mp, preluat în

baza aceluiași temei (respectiv, a sentinței din 1961 pronunțate în

conformitate cu Decretul nr. 111/1951), nicio justificare nu există pentru o

analiză distinctă în funcție de regimul juridic diferit pe care îl au în

prezent diferitele porțiuni de teren (întrucât partea este cuprinsă în întreg,

pars est in toto).

O astfel

de analiză separată ar fi fost impusă și posibilă în situația în care

reclamantul s-ar fi prevalat de titluri diferite sau în ipoteza în care titlul

acestuia fiind unul valabil, ar fi fost necesar să se verifice dacă există

impedimente la restituire date de regimul juridic prezent al terenului, ipoteză

neregăsită în speță.

- Critica

de nelegalitate cu privire la rezolvarea dată fondului pricinii conține

aceleași aspecte (ca în memoriul de recurs al reclamanților

M.) legate de greșita

apreciere a noțiunii de bun și de protecția datorată conform art. 1 din Protocolul

nr. 1 și au caracter nefondat pentru argumentele expuse deja anterior, care nu

vor mai fi reluate.

În plus,

se constată că recurentul-reclamant, făcând referire la Hotărârea - pilot,

arată că recunoașterea unei preluări abuzive a imobilului - aspect necontestat

în speță și premisă de la care a plecat instanța de fond - chiar dacă nu atrage

după sine un drept la restituirea bunului, ea dă dreptul la despăgubire, în

speță fiind îndeplinite condițiile legii pentru reparația încălcării dreptului

de proprietate.

Observația

este corectă, dar nu este aptă să modifice soluția dată acțiunii în revendicare

întrucât despăgubirile sau măsurile reparatorii datorate sunt cele prevăzute de

legea specială, reglementare căreia i se supune, prin regimul juridic, imobilul

în litigiu.

De

asemenea, în ce privește modalitatea de aplicare a Deciziei în interesul Legii nr.

33/2008, faptul că nu ar fi fost analizat conflictul dintre legea internă,

Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană este lipsit de relevanță.

În speță,

reclamanții n-au acționat în temeiul legii speciale, ci a normelor dreptului

comun, considerând - în mod greșit - că au dreptul de proprietate în patrimoniu

(acțiunea în revendicare, prin efectul el declarativ, neputând decât să-i

confirme existența prealabilă iar nu să constituie un astfel de drept).

- Reluând

teza comparării titlurilor de proprietate, recurentul-reclamant pretinde, de

asemenea, eronat, că această operațiune trebuia realizată distinct în privința

celor două suprafețe de teren aflate în domeniul privat al Municipiului

București și în locațiunea pârâților S. și respectiv, cea cu destinația de parc

public.

Susținerea

este nefondată, având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, cele două

suprafețe sunt parte a terenului preluat de stat în 1961, nefiind posibilă o

operațiune de comparare decât în măsura în care ambele părți ale litigiului

exhibă titluri valabile și actuale, situație în care nu se regăsesc

reclamanții.

Pentru

toate considerentele expuse anterior, criticile deduse judecății au fost

găsite nefondate, ambele recursuri urmând să fie respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții M.W., M.N.C. și de reclamantul D.E.

împotriva Deciziei nr. 456/A din 17 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 mai 2015.