ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 831/2015

După deliberare, asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 24 septembrie 2007, sub nr. 31974/3/2007, reclamanții M.M., C.M., M.A., G.Ș. și D.M. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin primarul general, solicitând să se dispună obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele din: București, Raion Grivița Roșie, format din teren în suprafață de 194 mp; București, în suprafață de 200 mp; București. În subsidiar, în cazul existenței unor cauze obiective care fac imposibilă restituirea în natură a imobilelor revendicate, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.000.000 lei.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că toate imobilele au fost preluate de statul comunist, fără titlu, și că au fost înșelați de mătușa lor S.R. cu privire la modalitatea de obținere a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul că aceasta a notificat pârâtul să îi restituie bunurile revendicate afirmând că reclamanții ar fi decedați, astfel cum se reține prin Ordonanța nr. 4092/P/2006 din 18 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București.

Din cauza activității infracționale a mătușii lor, reclamanții au fost în imposibilitate obiectivă de a respecta exigențele prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001 și de a solicita pârâtului bunurile revendicate pe calea procedurii administrative reglementate de legea specială, în termenul prescris de aceasta, formulând notificări abia în 2005. Reclamanții au mai susținut că preluarea bunurilor revendicate de către statul comunist a constituit un act abuziv, în flagrantă contradicție cu ordinea constituțională de la acel moment și cu cea internațională, care stabilea că „nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa”, așa încât actul de trecere a imobilelor în patrimoniul statului nu a produs vreo consecință juridică.

Au precizat că refuzul pârâtului de a restitui imobilele solicitate este nejustificat, deoarece lipsa notificării acestuia în anul 2001 de către reclamanți nu a avut cum să confere validitate măsurii de naționalizare a bunurilor revendicate, cât timp măsura preluării lor în posesia statului a constituit o măsură ce contravenea flagrant regimului constituțional al proprietății private. Așa fiind, este necesară pronunțarea unei hotărâri, prin care pârâtul să fie obligat să își îndeplinească obligația pozitivă de a asigura exercitarea efectivă a drepturilor reclamanților asupra imobilelor revendicate, urmând a se compara titlurile deținute de fiecare parte, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La data de 30 octombrie 2007, reclamanții au formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, în contradictoriu cu S.R., prin care au arătat că intervenienta este la rândul său moștenitoare a autorilor comuni M.R., decedat și M.R., decedată, care au deținut în proprietate imobilele revendicate.

Au învederat că pentru promovarea cererii de chemare în judecată trebuie respectat principiul unanimității, care presupune acordul tuturor moștenitorilor îndreptățiți, respectiv participarea în proces a acestora și că introducerea forțată în proces a sorei, respectiv mătușii reclamanților, S.R., permite lichidarea unor situații care ar putea da naștere unor noi litigii în legătură cu dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate și partajarea ulterioară a acestora. Prin sentința civilă nr. 146 din 25 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 31974/3/2007, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții M.M., C.M., M.A., G.Ș. și D.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primarul general, ca inadmisibilă.

Prin Decizia civilă nr. 743/A din 20 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 31974/3/2007, a fost admis apelul formulat de reclamanți, a fost desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 31974./3/2007. La data de 22 septembrie 2011 a fost depusă cerere de intervenție în interes propriu de către B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A., R.D., solicitându-se acordarea de despăgubiri pentru imobilul din București, sector 1. La aceeași dată, reclamantul G.Ș. a precizat cererea în ceea ce privește valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanților și intervenienților.

M.R.G. a formulat, la 23 septembrie 2011, cerere de intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primarul general, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 1. În motivarea cererii intervenientul a arătat că este moștenitorul defunctei M.P., născută R.P., beneficiară a actului de partaj din 01 aprilie 1932, act invocat și de reclamanții, în baza căruia i-a revenit în proprietate imobilul din București, demolat de regimul comunist și pentru care s-au plătit despăgubiri numai pentru clădire, nu și pentru teren. În cauză, au mai formulat cereri de intervenție în interes propriu A.G. (privind obligarea pârâtului Municipiul București prin primarul general să lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru acest imobil), A.A.

(privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 1) și M.C.M.V. (privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București). Instanța de fond a încuviințat în principiu cererile de intervenție în interes propriu formulate. Reclamanții au formulat cereri de chemare în judecată a altor persoane - T.B., pentru anularea actului de vânzare-cumpărare din 1942, privind imobilul din București; C.P., pentru anularea actului de vânzare-cumpărare transcris de Tribunalul Ilfov din 31 octombrie 1944 privind imobilul situat în București; moștenitorii defunctului R.I., pentru anularea actului de moștenire din 01 decembrie 1960 pentru imobilul situat în București.

Prin sentința civilă nr. 381 din 22 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 31974/3/2007, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților G.Ș., M.M., M.A., D.M., C.M.; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată în contradictoriu cu intervenienta S.R., ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a intervenientului A.G. și a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenient, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a intervenientului A.A.

și a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenient, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A., R.D. și a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții, ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă; a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a intervenientului B.T. și a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată în contradictoriu cu acest intervenient ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a intervenientului C.P.

și a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată în contradictoriu cu acest intervenient ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; a fost admisă excepția nulității cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată în contradictoriu cu moștenitorii defunctului R.I. și a fost constatată nulă cererea de chemare în judecată a altor persoane astfel formulată; au fost disjunse cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții M.R.G. și M.C.M.V. Cererea de intervenție în interes propriu formulată de M.R.G. a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, după disjungere, sub nr. 8420/3/2013.

Prin sentința civilă nr. 1161 din 7 iunie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantul M.R.G. în contradictoriu cu Municipiul București prin primarul general, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul de partaj voluntar și ascendent autentificat din 01 aprilie 1932 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, M.R., R.M.R., P.M.R., G.M.R., I.I.N.R., L.M.R., R.M.R. și Ș.I.M. au convenit partajarea averii rămase de pe urma defunctei M.M.R. (soția lui M.R. și mama celorlalți copartajanți). Prin același act, M.R. a împărțit bunurile sale între descendenții săi cu vocație succesorală la deschiderea moștenirii. În baza acestui act, R.G.

a dobândit în proprietate partea din dreapta a imobilului situat în București, M.Ș. a dobândit în proprietate imobilul situat în București, R.I. a dobândit în proprietate partea din spate a imobilului situat în București, R.P. a dobândit în proprietate partea din față a imobilului situat în București, R.R a dobândit în proprietate imobilul situat în București, R.L. a dobândit în proprietate partea din mijloc a imobilului situat în București, iar R.M.R. a dobândit în proprietate partea din stânga a imobilului situat în București. Prin declarația autentificată din 18 iulie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, R.M.R.

(zis R.), G. (născută R.) G., G. (născută R.) E. (zisă L.), M. (născută R.) P., R.I., A. (născută R.) R. au arătat că ratifică actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat și transcris în 1932 și că renunță la clauza prevăzută în art. 9 alin. (3) în care se rezerva un drept de preemțiune, astfel că oricare dintre ei poate să vândă oricărei persoane, fără să aibă nevoie de consimțământul celorlalți. Prin procesul-verbal din 04 martie 1943 emis de C.Î.C.F. în București s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 190 mp și 2 corpuri de casă în favoarea lui M. (născută R.) P. Conform certificatului de moștenitor din 22 iunie 1966 emis de Notariatul de Stat al Raionului Grivița Roșie, de pe urma defunctei M.P., decedată, a rămas ca moștenitor M.M., în calitate de fiu.

Din adresa din 18 martie 2010 emisă de A.F.I. rezultă că imobilul situat în București, sector 1 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 33/1982, în anexa nr. 5 la decret, la poziția 11/3/13, fiind înscris fostul proprietar M.M. cu teren în suprafață de 186 mp și construcție în suprafață de 98 mp. Conform certificatului de moștenitor din 20 iulie 1994 emis de Notariatul de Stat al sectorului 3 București, de pe urma defunctului M.M., decedat, a rămas ca moștenitor M.M., în calitate de fiu. De pe urma defunctului M.M., decedat, a rămas ca moștenitor reclamantul M.R.G., în calitate de descendent, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 20 iulie 2005 emis de B.N.P., P.D.

Prima instanță a constatat că imobilul ce face obiectul cererii se numără printre cele preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) din această lege. În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită are obligația să notifice persoana juridică deținătoare în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii (termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G nr. 109/2001 și prin O.U.G nr. 145/2001, expirând la data de 14 februarie 2002), iar, în raport de prevederile art. 22 alin. (5) din Lege, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării este pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție.

Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu, care interesează ordinea publică, dispozițiile acestei legi sunt de imediată aplicare. Rezultă că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența legii persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile acestei legi. Prin urmare, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea având ca obiect revendicarea imobilelor vizate de acest act normativ sau acordarea de despăgubiri pentru acestea (în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă) nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare sau în acordarea de despăgubiri bănești, cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior, acțiuni în revendicare sau în acordarea de despăgubiri bănești, având în vedere regula „electa una via” și principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

În speță, a apreciat instanța de fond, se constată că reclamantul nu se regăsește în niciuna din situațiile care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în acordarea de despăgubiri bănești, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, întrucât autorul său (decedat în anul 2005) nu era exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici în rem (imobilul fiind trecut în proprietate statului în temeiul unui decret de expropriere, în anul 1983), nici în personam (autorul reclamantului fiind moștenitorul fostului proprietar deposedat de stat, fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001). Reclamantul nu a relevat nicio împrejurare de forță majoră pentru care autorul său nu a putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării, în termenul legal.

Astfel, nu se poate aprecia că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în acordarea de despăgubiri bănești întemeiată pe dispozițiile dreptului comun s-ar încălca accesul liber la justiție al reclamantului. Prin legea specială au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, aspect ce rezultă și din Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, în cadrul acestui control putându-se deduce judecății însuși dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Instituirea de către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanței nu îngrădește accesul liber la justiție al reclamantului, deoarece dreptul de acces la justiție nu exclude respectarea anumitor proceduri și condiții prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care competenta instanțelor judecătorești și procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, legiuitorul a apreciat ca este mai ușor ca procedura prealabila să se desfășoare între deținătorul imobilului și persoana îndreptățită la restituire, deoarece, în final, tot instanțele judecătorești vor fi cele care vor hotărî asupra reparațiilor prevăzute de lege. În plus, prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție dispun că conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar art. 136 alin. (5) consacră caracterul inviolabil al proprietății private, în condițiile legii.

Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul ordinar este, așadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principiala conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competentei sale constituționale. Prima instanță a mai reținut că și jurisprudența C.E.D.O. este în sensul că dreptul de acces la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări sau condiționări, atâta timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

Totodată, a constatat că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în acordarea de despăgubiri bănești nu are loc nicio încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun aflat în patrimoniul persoanei interesate. Or, aprecierea existenței unui bun în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, fie a unui bun actual, fie a unei valori patrimoniale, inclusiv creanță, în virtutea căreia reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate.

În speță, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul fostului proprietar al imobilului în litigiu nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cauza Maria Atanasiu și alții contra României (hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010), instanța europeană a constatat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În prezenta cauză, nicio instanță sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamantului sau autorului său în mod definitiv dreptul de a i se restitui, în natură sau prin echivalent bănesc, imobilul în litigiu. Instanța de fond a învederat că, prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție sunt inadmisibile.

Prin urmare, este adevărat că decizia în interesul legii menționată vizează acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești îndreptate împotriva statului român, însă este evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire în speța de față fiind aceea că acțiunea este îndreptată împotriva unității administrativ teritoriale. Împotriva sentinței de mai sus a declarat recurs reclamantul, cale de atac recalificată ca apel în raport de valoarea obiectului litigiului prin încheierea din 28 noiembrie 2014. Prin Decizia civilă nr. 486/A din 28 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.R.G.

În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că, p otrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Acest drept nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece aceasta impune, prin însăși natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură de o anumită marjă de apreciere. Aceste limitări nu sunt compatibile cu art. 6 alin. (1) din Convenție, decât dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

În speță, respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției în condițiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit o procedură specială pentru restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv și pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile imposibilității de restituire în natură. După data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea având ca obiect revendicarea imobilelor vizate de acest act normativ sau acordarea de despăgubiri pentru acestea (în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă) nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia restituirii în natură sau prin echivalent bănesc. Numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare sau în acordarea de despăgubiri bănești. În cauză, a constatat instanța de apel, autorul reclamantului era în viață în perioada în care s-a scurs termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001, dar nu a uzat de această procedură înăuntrul acestui termen.

Faptul că mătușa reclamantului S.R. a formulat notificare în termen în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură sau măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilul revendicat de reclamant, afirmând că este unica moștenitoare a lui M.R., întrucât toți moștenitorii acestuia au decedat, ascunzând calitatea de proprietar a autorului reclamantului pentru acest imobil, nu echivalează cu o împrejurare mai presus de voința autorului care să-l fi împiedicat pe acesta să intenteze notificarea pentru obținerea aceluiași imobil.

Instanța de apel a mai reținut că, în contextul dat, al nerespectării procedurii administrative și eventual a celei judiciare instituite prin Legea nr. 10/2001 de către autorul reclamantului și a nedovedirii unor imposibilității obiective și de neînlăturat în intentarea notificării în termenul legal, respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă nu conduce la încălcarea raportului de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmării pentru a se putea reține încălcarea art. 6 din C.E.D.O. și art. 21 din Constituția României. Prin urmare, greșit se susține că nu ar exista raport de subsidiaritate între Legea nr. 10/2001 și art. 480 C. civ. în condițiile în care prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se statuează că, în concursul dintre legea specială și legea generală, are prioritate legea specială, chiar dacă nu este prevăzut expres în legea specială.

Referitor la motivul de apel privind încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat că inițial, în cauzele Katz c. României, Ruxandra Ionescu c. României, Matache și alții c. României, dar și Brumărescu c. României, Străin și alții c. României, Rățeanu c. României, Păduraru c. României, Jujescu c. României, Huber c. României și Porțeanu c. României, C.E.D.O. a apreciat că reclamanții din acele acțiuni în revendicare erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât instanțele în mod greșit le-au respins acțiunile.

Spre deosebire însă, de cauza de față, în acele spețe, reclamanții erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a faptului că obținuseră, în prealabil, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului, constatarea că sunt proprietarii bunurilor printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Mai mult, unitatea administrativ-teritorială fusese obligată la predarea către respectivii reclamanți a imobilului în litigiu. În speță, însă, reclamantul nu a obținut, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care statul, prin unitatea administrativ-teritorială aferentă, să fi fost obligat la predarea imobilului.

Instanța de apel a reținut și că în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României din 12 octombrie 2010, C.E.D.O. a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale. Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Curtea a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenția.

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor. Or, în prezent nu există o jurisprudență bine stabilită a instanțelor care să conducă la concluzia că astfel de acțiuni în revendicare sunt admise, mai cu seamă după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a hotărârii Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Pe de altă parte, aceste constatări cu caracter de principii nu conferă reclamantului calitatea de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât el nu este beneficiarul unei hotărâri judecătorești prin care să i se fi restituit imobilul din litigiu. C.E.D.O. a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de Legile de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005 și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Curtea a observat că în condițiile în care nicio instanță sau o autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu, chiar dacă hotărârile constată în conținutul lor ilegalitatea naționalizării, reclamanții nu sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceste hotărâri judecătorești nu constituie un titlu executor pentru restituirea imobilului în natură. Totuși, dacă constatarea juridică a naționalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, curtea a statuat că ea dă dreptul la o despăgubire în baza legii de reparație. În raport de aceste considerente, instanța de apel a reținut că reclamantul nu este titularul unui bun în sensul convenției și nici a unui speranțe de despăgubire în baza legii de reparație atât timp cât nu a fost urmată în termen legal procedura administrativă impusă prin această lege.

Într-adevăr, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. De asemenea, conform art. 6 alin. (3) din aceeași lege, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Numai că prin simplul fapt al constatării nulității titlului statului asupra apartamentului din litigiu, reclamantul nu ar putea deveni titularul unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a putea obține restituirea în natură sau despăgubiri.

Ca urmare, a constatat instanța de apel, necuprinderea în mod expres în considerentele hotărârii apelate a incidenței art. 3 și 6 din Legea nr. 213/1998 nu a avut relevanță sub aspectul soluției pronunțate, de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare. Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs reclamantul M.R.G., solicitând, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei instanței inițial învestite în vederea soluționării fondului cauzei.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că în mod greșit instanța de apel a constatat ca temeinică soluția tribunalului de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., apreciind că dreptul născut din dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este unul absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, care nu sunt compatibile nu norma enunțată. De asemenea, instanța de apel în mod eronat a arătat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială cu caracter reparatoriu, iar după intrarea sa în vigoare nu mai sunt admisibile acțiunile pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura prevăzută de această lege.

Este nelegală și motivarea soluției instanței de apel cu privire la faptul că reclamantul nu ar face parte din categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ori a celor care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, considerând că autorul reclamantului, fiind în viață, putea să formuleze cerere de retrocedare.

Or, în speță, dintr-un motiv mai presus de voința sa autorul recurentului nu a putut formula cererea în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acesta nu se mai afla în termenul prevăzut de art. 21 din lege pentru formularea notificării în anul 2005 când a aflat că mătușa sa, S.R., a formulat cerere de retrocedare a imobilului în nume propriu, și nicidecum ca reprezentant al său, conform convenției părților, așa cum a reținut Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București prin Ordonanța nr. 4092/P/2006 din 18 aprilie 2007. Mătușa autorului reclamantului a notificat pârâtul să îi restituie o serie de bunuri imobile, afirmând că ceilalți moștenitori au decedat. Așadar, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, situația anterior expusă făcând parte din categoria împrejurărilor care sunt mai presus de voința părții.

Cu atât mai mult cu cât voința autorului reclamantului a fost una pozitivă, de manifestare a intenției de retrocedare a imobilului și nicidecum negativă și de pasivitate, prin mandatul acordat mătușii sale. Notificarea a fost formulată în termenul legal de către mătușa autorului reclamantului, însă în nume propriu și nu în calitate de reprezentant al acestuia.

Recurentul a mai arătat, cât privește motivarea soluției instanței de apel referitoare la neîncălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că în mod nelegal Curtea a făcut trimitere la anumite cauze (Katz c. României, Ruxandra Ionescu c. României, Matache și alții c. României, dar și Brumarescu c. României, Paduraru c. României, Jujescu c. României, Huber c. României și Porteanu c. României), pentru ca mai apoi să aprecieze că nu sunt aplicabile în speță, întrucât reclamanții din acele dosare erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, spre deosebire de reclamant, în condițiile în care acesta nu a invocat și nu a făcut trimitere la acele situații în motivele de apel.

Astfel, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la ceea ce reclamantul a solicitat și a invocat, ci a încercat o analogie producătoare de efecte negative, prin compararea cu niște cauze a căror situație juridică nu este similară, așa cum chiar aceasta a arătat. Totodată, în mod nelegal a apreciat instanța de apel că interesul patrimonial din prezenta cauză ar fi de ordinul creanței, în condițiile în care nu s-a stabilit o atare împrejurare, pentru ca mai apoi să concluzioneze că această „creanță” nu are „o bază suficientă în dreptul intern”, iar în prezent nu există o jurisprudență bine stabilită a instanțelor care să conducă la concluzia că astfel de acțiuni în revendicare sunt admise.

Concluzia instanței de apel potrivit căreia reclamantul nu are calitatea de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât el nu este beneficiarul unei hotărâri judecătorești prin care să îi fi fost restituit bunul imobil în litigiu, este cu atât mai nelegală cu cât, inițial, tribunalul, iar mai apoi curtea, nu au motivat deloc sau eronat cererea acestuia de constatare a nevalabilității titlului statului. Or, art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie interpretat în sensul că în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky c. Slovaciei).

Prin urmare, instanței de apel îi revenea obligația de a examina criteriile reținute în jurisprudența Curții Europene privind condițiile și limitele reparării vătămării dreptului de proprietate al foștilor proprietari, deposedați abuziv fără a fi despăgubiți, cu atât mai mult cu cât nu se pune problema încălcării unui alt drept de proprietate legal dobândit în baza unei legi speciale. În cauza de față, a susținut recurentul, în apel această parte a solicitat casarea hotărârii, întrucât tribunalul nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere referitor la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu. În aceste condiții este greșită soluția de respingere a acestui motiv de către curte, respectiv că simplul fapt al constatării nulității titlului nu conferă reclamantului calitatea de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, ordinea cercetării judecătorești este tocmai invers, analizarea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului poate deschide (în funcție de soluție) calea obținerii în natură sau echivalent a bunului, dar omisiunea de pronunțare asupra unui capăt de cerere cu care instanța a fost învestită nu poate produce niciun fel de efect. În același timp și motivarea instanței de apel referitoare la faptul că „necuprinderea în mod expres în considerentele hotărârii judecătorești a incidenței art. 3 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu a avut relevanță sub aspectul soluției pronunțate, de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare” este nelegală, curtea nepronunțându-se cu privire la apărările reclamantului referitoare la incidența în cauză a prevederilor citate, ceea ce echivalează cu o nemotivare îndestulătoare și producătoare de efecte juridice (hotărârea fiind dată cu nerespectarea art. 261 C. proc.

civ. și art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, a se vedea și cauza Vlasia Grigore Vasilescu c. României, nr. 60868/00, „Fără a se impune un răspuns detaliat fiecare argument al părților, este, obligația prezumată a instanței de judecată, ca partea să primească răspunsuri specifice și explicite relativ la aspectele esențiale supuse deciziei instanței de judecată”). Învestirea instanței cu un astfel de temei de drept avea drept consecință verificarea valabilității titlului statului - care generează desființarea raportului juridic determinat de actul juridic lovit de nulitate - fiind pe deplin aplicabile principiile efectelor nulității, inclusiv anularea actului subsecvent ca urmare a anularii actului principal.

Prin dispozițiile cuprinse în Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să reglementeze situația unor bunuri preluate în perioada 02 martie 1945- 22 decembrie 1989 ca fiind abuzivă, dar constatarea valabilității titlului statului se putea face numai pe cale judecătorească, procedura administrativă fiind incompatibilă cu o astfel de cercetare. În speță, sunt aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Recurentul reclamant a mai precizat că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 nu este o procedură administrativ - jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanța independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) C.E.D.O., fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat.

Analizată fiind acțiunea în revendicare din perspectiva dispozițiilor Constituționale (art. 21 alin. (1), (2), (4), fructificarea procedurii administrative este lăsată la libera și necondiționata decizie a persoanei interesate, astfel încât accesul la justiție este liber și neîngrădit, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, pe motiv că există o lege specială care reglementează o procedura administrativă fiind în totală disonanță cu dispozițiile invocate. Între acțiunea în revendicare întemeiată pe C. civ.

și posibilitățile deschise de Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritate „drept comun - norma specială” și ipoteza art. 6 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 nu este incidentă, căci cele două căi legale au obiect diferit (acțiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură și conservarea însuși a dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul Legii nr. 10/2001 vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri bănești sau alte măsuri echivalente). Recurentul reclamant a învederat că, prin invocarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în sensul arătat de instanța, că scopul acestei legi a fost acela de a institui măsuri reparatorii în interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, s-a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată fiind redobândirea proprietății, desigur, în principal în natură.

De altfel, art. 20 din Legea nr. 10/2001 reglementează această situație, în sensul că dispune, pentru ipoteza cazului în care imobilul a fost vândut, dreptul exclusiv al fostului proprietar de a primi despăgubiri, pentru diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a imobilului. Împrejurarea că exista dispoziții în Legea nr. 10/2001 (art. 26 alin. (3)) care permit contestarea pe cale judecătorească a măsurii organelor administrației publice centrale/locale de respingere a notificării nu impietează exercitarea dreptului pe calea dreptului comun, nefiind de natură să conducă la concluzia că promovarea unei acțiuni pe altă cale ar fi inadmisibilă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte reține următoarele: În prealabil, Înalta Curte constată că, prin cererea de intervenție formulată la 23 septembrie 2011 în Dosarul nr. 31974/3/2007, disjunsă și înregistrată sub nr. 8420/3/2013 la Tribunalul București, secția a V-a civilă, M.R.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primarul general, să „primească plățile compensatorii ce îi revin conform calculului efectuat și depus în cauză” pentru imobilul situat în București, sector 1, în conformitate cu dispozițiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată de reclamanții M.M., C.M., M.A., G.Ș.

și D.M. - art. 480-481 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de fond, prin sentința civilă nr. 1161 din 7 iunie 2013, a respins cererea formulată de reclamantul M.R.G. în contradictoriu cu Municipiul București prin primarul general, ca inadmisibilă, constatând că imobilul ce face obiectul litigiului face parte din categoria celor preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a căror restituire este guvernată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1). Prima instanță a apreciat că reclamantul nu se regăsește în niciuna din situațiile care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în acordarea de despăgubiri bănești, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, întrucât autorul său (decedat în anul 2005) nu era exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici în rem, nici în personam.

Reclamantul, în situația de față, nu a relevat nicio împrejurare de forță majoră pentru care autorul său nu a putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării, în termenul legal.

Totodată, prima instanța a mai reținut că nu se poate aprecia că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în acordarea de despăgubiri bănești întemeiată pe dispozițiile dreptului comun s-ar încălca accesul liber la justiție al reclamantului, că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în acordarea de despăgubiri bănești nu are loc nicio încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că, prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție sunt inadmisibile.

Așadar, prima instanță a analizat, conform principiului disponibilității, cererea de acordare despăgubiri astfel cum aceasta a fost formulată de reclamantul M.R.G. în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără a dezvolta în mod expres considerente în legătură cu o eventuală acțiune în revendicare promovată de această parte. În apel, reclamantul, fără a invoca faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii privind revendicarea imobilului în litigiu (cerere care, în realitate nici nu se regăsește în dosarul primei instanțe, aspect confirmat și de avocatul ales al reclamantului, care a susținut că partea pe care o reprezintă a depus o cerere de restituire în natură a cărei analiză a format obiectul unui dosar disjuns, dar care nu se află atașată la dosar), a criticat hotărârea de fond susținând că în mod în mod greșit a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată potrivit art. 480 C. civ.

Toate criticile din apel se axează pe nelegalitatea soluției privind respingerea cererii de revendicare a imobilului din București, sector 1 (instanța a încălcat principiul dreptului la acces în justiție consacrat de art. 6 din C.E.D.O și art. 21 din Constituția României prin nesoluționarea pe fond a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.; între acțiunile în revendicare întemeiate pe Codul civil și posibilitățile deschise pe Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritate, căci acțiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul legii speciale privesc acordarea de despăgubiri bănești; instanța a încălcat și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; instanța trebuia să analizeze cu mai multă atenție jurisprudența Curții europene în materia noțiunii de bun și a distincțiilor dintre bunul actual și valoarea patrimonială; instanța nu s-a pronunțat cu privire la apărările reclamantului referitoare la aplicarea în cauză a prevederilor art. 3 și 6 din Legea nr. 213/1998).

În acest context, analizând apelul declarat de reclamant, instanța de apel a verificat, în principal, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate pentru promovarea unei acțiuni în revendicare de drept pentru un imobil preluat de Statul Român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, și, doar în subsidiar, chestiunile legate de respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de acordare de despăgubirii formulată de reclamantul M.R.G. Această împrejurare nu a fost criticată ulterior prin recursul exercitat de reclamant, nemulțumirile din cererea de recurs vizând, în principal, greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001.

În speță, constată Înalta Curte, instanța a fost învestită cu soluționarea unei cereri prin care reclamantul a solicitat direct (pe calea unei acțiuni distincte, întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ.) obligarea pârâtului Municipiul București prin primarul general la plata despăgubirilor bănești pentru imobilul preluat abuziv (obiect de reglementare al legii speciale, pentru care titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede o procedură pentru obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent).

În cauză, în mod corect au apreciat instanțele anterioare că Legea nr. 10/2001 prevede o procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanelor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil și oricare ar fi fost destinația acestora la data preluării, cu excepția celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se adopte acte normative speciale. Cât privește acțiunile directe, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele C. civ.

și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În prezenta cauză se impune a se analiza posibilitatea pe care o are persoana îndreptățită, reclamantul M.R.G., de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială, problema de drept în discuție fiind diferită de cea indicată în decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii doar în ceea ce privește natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel cum s-a statuat prin decizia citată, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar da