ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 831/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 831/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

După deliberare, asupra

cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 24 septembrie 2007, sub nr. 31974/3/2007,

reclamanții M.M., C.M., M.A., G.Ș. și D.M. au chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București prin primarul general, solicitând să se dispună obligarea

acestuia să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele din: București,

Raion Grivița Roșie, format din teren în suprafață de 194 mp; București, în

suprafață de 200 mp; București. În subsidiar, în cazul existenței unor cauze

obiective care fac imposibilă restituirea în natură a imobilelor revendicate,

reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în

cuantum de 1.000.000 lei.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că toate imobilele au fost preluate de statul comunist,

fără titlu, și că au fost înșelați de mătușa lor S.R. cu privire la modalitatea

de obținere a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul

că aceasta a notificat pârâtul să îi restituie bunurile revendicate afirmând că

reclamanții ar fi decedați, astfel cum se reține prin Ordonanța nr. 4092/P/2006

din 18 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6

București. Din cauza activității infracționale a mătușii lor, reclamanții au

fost în imposibilitate obiectivă de a respecta exigențele prevăzute de art. 21

din Legea nr. 10/2001 și de a solicita pârâtului bunurile revendicate pe calea

procedurii administrative reglementate de legea specială, în termenul prescris

de aceasta, formulând notificări abia în 2005.

Reclamanții au mai

susținut că preluarea bunurilor revendicate de către statul comunist a

constituit un act abuziv, în flagrantă contradicție cu ordinea constituțională

de la acel moment și cu cea internațională, care stabilea că „nimeni nu poate

fi lipsit arbitrar de proprietatea sa”, așa încât actul de trecere a imobilelor

în patrimoniul statului nu a produs vreo consecință juridică.

Au precizat că

refuzul pârâtului de a restitui imobilele solicitate este nejustificat,

deoarece lipsa notificării acestuia în anul 2001 de către reclamanți nu a avut

cum să confere validitate măsurii de naționalizare a bunurilor revendicate, cât

timp măsura preluării lor în posesia statului a constituit o măsură ce

contravenea flagrant regimului constituțional al proprietății private. Așa

fiind, este necesară pronunțarea unei hotărâri, prin care pârâtul să fie

obligat să își îndeplinească obligația pozitivă de a asigura exercitarea

efectivă a drepturilor reclamanților asupra imobilelor revendicate, urmând a se

compara titlurile deținute de fiecare parte, în raport de dispozițiile art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

În drept, reclamanții

au invocat dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și

art. 1 din Primul

Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 30

octombrie 2007, reclamanții au formulat cerere de chemare în judecată a altor

persoane, în contradictoriu cu S.R., prin care au arătat că intervenienta este

la rândul său moștenitoare a autorilor comuni M.R., decedat și M.R., decedată,

care au deținut în proprietate imobilele revendicate. Au învederat că pentru

promovarea cererii de chemare în judecată trebuie respectat principiul

unanimității, care presupune acordul tuturor moștenitorilor îndreptățiți,

respectiv participarea în proces a acestora și că introducerea forțată în

proces a sorei, respectiv mătușii reclamanților, S.R., permite lichidarea unor

situații care ar putea da naștere unor noi litigii în legătură cu dreptul de

proprietate asupra imobilelor revendicate și partajarea ulterioară a acestora.

Prin sentința civilă nr.

146 din 25 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în Dosarul nr. 31974/3/2007, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții M.M.,

C.M., M.A., G.Ș. și D.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

prin primarul general, ca inadmisibilă.

Prin Decizia civilă nr.

743/A din 20 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 31974/3/2007,

a fost admis apelul formulat de reclamanți, a fost desființată sentința apelată

și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 31974./3/2007.

La data de 22

septembrie 2011 a fost depusă cerere de intervenție în interes propriu de către

B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A., R.D., solicitându-se acordarea de despăgubiri

pentru imobilul din București, sector 1.

La aceeași dată,

reclamantul G.Ș. a precizat cererea în ceea ce privește valoarea despăgubirilor

cuvenite reclamanților și intervenienților.

M.R.G. a formulat, la

23 septembrie 2011, cerere de intervenție în interes propriu, în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București prin primarul general, prin care a solicitat

acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 1.

În motivarea cererii intervenientul

a arătat că este moștenitorul defunctei M.P., născută R.P., beneficiară a

actului de partaj din 01 aprilie 1932, act invocat și de reclamanții, în baza

căruia i-a revenit în proprietate imobilul din București, demolat de regimul

comunist și pentru care s-au plătit despăgubiri numai pentru clădire, nu și

pentru teren.

În cauză, au mai

formulat cereri de intervenție în interes propriu A.G. (privind obligarea

pârâtului Municipiul București prin primarul general să lase în deplină

proprietate și posesie imobilul din București, în subsidiar, în măsura în care

restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea pârâtului la acordarea de

despăgubiri pentru acest imobil), A.A. (privind acordarea de despăgubiri pentru

imobilul situat în București, sector 1) și M.C.M.V. (privind acordarea de

despăgubiri pentru imobilul situat în București).

Instanța de fond a

încuviințat în principiu cererile de intervenție în interes propriu formulate.

Reclamanții au

formulat cereri de chemare în judecată a altor persoane - T.B., pentru anularea

actului de vânzare-cumpărare din 1942, privind imobilul din București; C.P.,

pentru anularea actului de vânzare-cumpărare transcris de Tribunalul Ilfov din 31

octombrie 1944 privind imobilul situat în București; moștenitorii defunctului

R.I., pentru anularea actului de moștenire din 01 decembrie 1960 pentru

imobilul situat în București.

Prin sentința civilă nr.

381 din 22 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în Dosarul nr. 31974/3/2007,

a

fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților G.Ș., M.M.,

M.A., D.M., C.M.; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor

persoane formulată în contradictoriu cu intervenienta S.R., ca fiind introdusă

de persoane fără calitate procesuală activă; a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale active a intervenientului A.G. și a fost respinsă cererea

de intervenție în interes propriu formulată de intervenient, ca fiind introdusă

de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale active a intervenientului A.A. și a fost respinsă cererea

de intervenție în interes propriu formulată de intervenient, ca fiind introdusă

de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale active a intervenienților B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A.,

R.D. și a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de

intervenienții, ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă;

a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a intervenientului B.T.

și a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată în

contradictoriu cu acest intervenient ca fiind îndreptată împotriva unei

persoane fără capacitate procesuală de folosință; a fost admisă excepția lipsei

capacității de folosință a intervenientului C.P. și a fost respinsă cererea de

chemare în judecată a altor persoane formulată în contradictoriu cu acest intervenient

ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de

folosință; a fost admisă excepția nulității cererii de chemare în judecată a

altor persoane formulată în contradictoriu cu moștenitorii defunctului R.I. și

a fost constatată nulă cererea de chemare în judecată a altor persoane astfel formulată;

au fost disjunse cererile de intervenție în interes propriu formulate de

intervenienții M.R.G. și M.C.M.V.

Cererea de

intervenție în interes propriu formulată de M.R.G. a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, după disjungere, sub nr. 8420/3/2013.

Prin sentința civilă nr.

1161 din 7 iunie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

cererea formulată de reclamantul M.R.G. în contradictoriu cu Municipiul

București prin primarul general, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin actul de partaj voluntar și ascendent

autentificat din 01 aprilie 1932 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, M.R.,

R.M.R., P.M.R., G.M.R., I.I.N.R., L.M.R., R.M.R. și Ș.I.M. au convenit

partajarea averii rămase de pe urma defunctei M.M.R. (soția lui M.R. și mama

celorlalți copartajanți). Prin același act, M.R. a împărțit bunurile sale între

descendenții săi cu vocație succesorală la deschiderea moștenirii.

În baza acestui act,

R.G. a dobândit în proprietate partea din dreapta a imobilului situat în

București, M.Ș. a dobândit în proprietate imobilul situat în București, R.I. a

dobândit în proprietate partea din spate a imobilului situat în București, R.P.

a dobândit în proprietate partea din față a imobilului situat în București, R.R

a dobândit în proprietate imobilul situat în București, R.L. a dobândit în

proprietate partea din mijloc a imobilului situat în București, iar R.M.R. a

dobândit în proprietate partea din stânga a imobilului situat în București.

Prin declarația

autentificată din 18 iulie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, R.M.R. (zis

R.), G. (născută R.) G., G. (născută R.) E. (zisă L.), M. (născută R.) P.,

R.I., A. (născută R.) R. au arătat că ratifică actul de partaj autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat și transcris în 1932 și că renunță la clauza

prevăzută în art. 9 alin. (3) în care se rezerva un drept de preemțiune, astfel

că oricare dintre ei poate să vândă oricărei persoane, fără să aibă nevoie de

consimțământul celorlalți.

Prin procesul-verbal

din 04 martie 1943 emis de C.Î.C.F. în București s-a dispus înscrierea în

cartea

funciară a dreptului de proprietate

asupra imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 190 mp

și 2 corpuri de casă în favoarea lui M. (născută R.) P.

Conform

certificatului de moștenitor din 22 iunie 1966 emis de Notariatul de Stat al

Raionului Grivița Roșie, de pe urma defunctei M.P., decedată, a rămas ca

moștenitor M.M., în calitate de fiu.

Din adresa din 18

martie 2010 emisă de A.F.I. rezultă că imobilul situat în București, sector 1 a

trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 33/1982,

în anexa nr. 5 la decret, la poziția 11/3/13, fiind înscris fostul proprietar M.M.

cu teren în suprafață de 186 mp și construcție în suprafață de 98 mp.

Conform

certificatului de moștenitor din 20 iulie 1994 emis de Notariatul de Stat al sectorului

3 București, de pe urma defunctului M.M., decedat, a rămas ca moștenitor M.M.,

în calitate de fiu. De pe urma defunctului M.M., decedat, a rămas ca moștenitor

reclamantul M.R.G., în calitate de descendent, astfel cum rezultă din

certificatul de moștenitor din 20 iulie 2005 emis de B.N.P., P.D.

Prima instanță a

constatat că imobilul ce face obiectul cererii se numără printre cele preluate

de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și a căror restituire

face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1)

din această lege.

În conformitate cu

dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită are

obligația să notifice persoana juridică deținătoare în termen de 6 luni de la

data intrării în vigoare a legii (termen care a fost prelungit succesiv prin

O.U.G nr. 109/2001 și prin O.U.G nr. 145/2001, expirând la data de 14 februarie

2002), iar, în raport de prevederile art. 22 alin. (5) din Lege, sancțiunea

netransmiterii în termen a notificării este pierderea posibilității persoanei

îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii

în justiție.

Având în vedere că

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu, care

interesează ordinea publică, dispozițiile acestei legi sunt de imediată

aplicare. Rezultă că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru

toate imobilele care intră sub incidența legii persoanele îndreptățite pot

obține măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile acestei legi.

Prin urmare, după

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea având ca obiect

revendicarea imobilelor vizate de acest act normativ sau acordarea de

despăgubiri pentru acestea (în cazul în care restituirea în natură nu mai este

posibilă) nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele

îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Numai persoanele

exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare sau în

acordarea de despăgubiri bănești, cu condiția ca imobilul să nu fi fost

cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

de către chiriași. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura

Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior, acțiuni în revendicare sau în

acordarea de despăgubiri bănești, având în vedere regula „electa una via” și

principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

În speță, a apreciat

instanța de fond, se constată că reclamantul nu se regăsește în niciuna din

situațiile care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în

acordarea de despăgubiri bănești, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,

întrucât autorul său (decedat în anul 2005) nu era exceptat de la aplicarea

dispozițiilor legii speciale, nici în rem (imobilul fiind trecut în proprietate

statului în temeiul unui decret de expropriere, în anul 1983), nici în personam

(autorul reclamantului fiind moștenitorul fostului proprietar deposedat de

stat, fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001).

Reclamantul nu a relevat nicio împrejurare de forță majoră pentru care autorul

său nu a putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării, în

termenul legal.

Astfel, nu se poate

aprecia că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în acordarea de

despăgubiri bănești întemeiată pe dispozițiile dreptului comun s-ar încălca

accesul liber la justiție al reclamantului. Prin legea specială au fost

reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și

modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei

proceduri, aspect ce rezultă și din Decizia nr. 20 din 19 martie 2007,

pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite. Persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001,

inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a

notificării, în cadrul acestui control putându-se deduce judecății însuși

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Instituirea de către

legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanței nu îngrădește accesul

liber la justiție al reclamantului, deoarece dreptul de acces la justiție nu

exclude respectarea anumitor proceduri și condiții prescrise de lege, în

conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care competenta

instanțelor judecătorești și procedura de judecata sunt prevăzute numai prin

lege. Astfel, legiuitorul a apreciat ca este mai ușor ca procedura prealabila

să se desfășoare între deținătorul imobilului și persoana îndreptățită la

restituire, deoarece, în final, tot instanțele judecătorești vor fi cele care

vor hotărî asupra reparațiilor prevăzute de lege.

În plus, prevederile art.

44 alin. (1) teza a doua din Constituție dispun că conținutul și limitele

dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar art. 136 alin. (5)

consacră caracterul inviolabil al proprietății private, în condițiile legii.

Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul ordinar este, așadar, competent să

stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de

proprietate, în accepțiunea principiala conferită de Constituție, în așa fel

încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele

particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște

limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Prin

reglementarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie

acestor imperative, în limitele și potrivit competentei sale constituționale.

Prima instanță a mai

reținut că și jurisprudența C.E.D.O. este în sensul că dreptul de acces la

justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate

fi supus unor limitări sau condiționări, atâta timp cât nu este atinsă

substanța dreptului.

Totodată, a constatat

că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în acordarea de despăgubiri

bănești nu are loc nicio încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează

protecția unui bun aflat în patrimoniul persoanei interesate. Or, aprecierea

existenței unui bun în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O, inclusiv în cea

dezvoltată în cauzele împotriva României, fie a unui bun actual, fie a unei

valori patrimoniale, inclusiv creanță, în virtutea căreia reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a beneficia efectiv de dreptul

de proprietate.

În speță, dreptul de

proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul fostului proprietar al

imobilului în litigiu nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza Maria

Atanasiu și alții contra României (hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010),

instanța europeană a constatat că existența unui bun actual în patrimoniul unei

persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În

acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima

frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar, de

la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales, a Legii

nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la

restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Prin urmare,

transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În prezenta cauză,

nicio instanță sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamantului sau

autorului său în mod definitiv dreptul de a i se restitui, în natură sau prin

echivalent bănesc, imobilul în litigiu.

Instanța de fond a

învederat că, prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

ale art. 13 din această convenție sunt inadmisibile.

Prin urmare, este

adevărat că decizia în interesul legii menționată vizează acțiunile în

acordarea de despăgubiri bănești îndreptate împotriva statului român, însă este

evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire în

speța de față fiind aceea că acțiunea este îndreptată împotriva unității

administrativ teritoriale.

Împotriva sentinței de

mai sus a declarat recurs reclamantul, cale de atac recalificată ca apel în

raport de valoarea obiectului litigiului prin încheierea din 28 noiembrie 2014.

Prin Decizia civilă

nr. 486/A

din 28 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.R.G.

În considerentele

hotărârii, instanța de apel a reținut că, p

otrivit art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…)

a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, instituită de

lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu

caracter civil. Acest drept nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit

acceptate, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei

acțiuni, deoarece aceasta impune, prin însăși natura sa, o reglementare de

către stat, care se bucură de o anumită marjă de apreciere. Aceste limitări nu

sunt compatibile cu art. 6 alin. (1) din Convenție, decât dacă ele urmăresc un

scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul urmărit.

În speță, respingerea

acțiunii în revendicare ca inadmisibilă nu prezintă prin ea însăși o problemă

din perspectiva Convenției în condițiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a

instituit o procedură specială pentru restituirea în natură a imobilelor

preluate abuziv și pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, în

condițiile imposibilității de restituire în natură.

După data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea având ca obiect revendicarea imobilelor

vizate de acest act normativ sau acordarea de despăgubiri pentru acestea (în

cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă) nu mai este

admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să

urmeze procedura stabilită de legea specială.

Conform Deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de principiu, persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între

calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

restituirii în natură sau prin echivalent bănesc. Numai persoanele exceptate de

la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare sau în acordarea de

despăgubiri bănești.

În cauză, a constatat

instanța de apel, autorul reclamantului era în viață în perioada în care s-a

scurs termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001, dar nu a

uzat de această procedură înăuntrul acestui termen. Faptul că mătușa

reclamantului S.R. a formulat notificare în termen în baza Legii nr. 10/2001,

solicitând restituirea în natură sau măsuri reparatorii inclusiv pentru

imobilul revendicat de reclamant, afirmând că este unica moștenitoare a lui M.R.,

întrucât toți moștenitorii acestuia au decedat, ascunzând calitatea de

proprietar a autorului reclamantului pentru acest imobil, nu echivalează cu o

împrejurare mai presus de voința autorului care să-l fi împiedicat pe acesta să

intenteze notificarea pentru obținerea aceluiași imobil.

Instanța de apel a

mai reținut că, în contextul dat, al nerespectării procedurii administrative și

eventual a celei judiciare instituite prin Legea nr. 10/2001 de către autorul

reclamantului și a nedovedirii unor imposibilității obiective și de neînlăturat

în intentarea notificării în termenul legal, respingerea acțiunii în

revendicare ca inadmisibilă nu conduce la încălcarea raportului de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmării pentru a se

putea reține încălcarea art. 6 din C.E.D.O. și art. 21 din Constituția

României. Prin urmare, greșit se susține că nu ar exista raport de

subsidiaritate între Legea nr. 10/2001 și art. 480 C. civ. în condițiile în

care prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se

statuează că, în concursul dintre legea specială și legea generală, are

prioritate legea specială, chiar dacă nu este prevăzut expres în legea

specială.

Referitor la motivul

de apel privind încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat că inițial, în

cauzele Katz c. României, Ruxandra Ionescu c. României, Matache și alții c.

României, dar și Brumărescu c. României, Străin și alții c. României, Rățeanu c.

României, Păduraru c. României, Jujescu c. României, Huber c. României și

Porțeanu c. României, C.E.D.O. a apreciat că reclamanții din acele acțiuni în revendicare

erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât instanțele în mod greșit

le-au respins acțiunile.

Spre deosebire însă,

de cauza de față, în acele spețe, reclamanții erau beneficiarii unui bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, ca urmare a faptului că obținuseră, în prealabil, în

contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului,

constatarea că sunt proprietarii bunurilor printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă. Mai mult, unitatea administrativ-teritorială fusese

obligată la predarea către respectivii reclamanți a imobilului în litigiu.

În speță, însă, reclamantul

nu a obținut, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, prin care statul, prin unitatea administrativ-teritorială

aferentă, să fi fost obligat la predarea imobilului.

Instanța de apel a reținut

și că în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României din 12 octombrie 2010,

C.E.D.O. a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului decât în

măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale.

Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că

are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept

de proprietate.

Curtea a reamintit că

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice convenția. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a

ratificat convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care

prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Dacă interesul

patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o

valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de

exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a

instanțelor.

Or, în prezent nu

există o jurisprudență bine stabilită a instanțelor care să conducă la

concluzia că astfel de acțiuni în revendicare sunt admise, mai cu seamă după

pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a hotărârii

Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Pe de altă parte, aceste

constatări cu caracter de principii nu conferă reclamantului calitatea de

titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât el nu este beneficiarul unei

hotărâri judecătorești prin care să i se fi restituit imobilul din litigiu.

C.E.D.O. a apreciat

că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de Legile de reparație nr. 10/2001

și nr. 247/2005 și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Curtea

a observat că în condițiile în care nicio instanță sau o autoritate

administrativă internă nu a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept

de a li se restitui imobilul în litigiu, chiar dacă hotărârile constată în

conținutul lor ilegalitatea naționalizării, reclamanții nu sunt beneficiarii

unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceste hotărâri

judecătorești nu constituie un titlu executor pentru restituirea imobilului în

natură. Totuși, dacă constatarea juridică a naționalizării ilegale a imobilului

nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, curtea a statuat

că ea dă dreptul la o despăgubire în baza legii de reparație.

În raport de aceste considerente,

instanța de apel a reținut că reclamantul nu este titularul unui bun în sensul

convenției și nici a unui speranțe de despăgubire în baza legii de reparație

atât timp cât nu a fost urmată în termen legal procedura administrativă impusă

prin această lege.

Într-adevăr, conform art.

6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat. De asemenea, conform art. 6 alin. (3) din

aceeași lege, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului. Numai că prin simplul fapt al constatării nulității

titlului statului asupra apartamentului din litigiu, reclamantul nu ar putea

deveni titularul unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a putea obține restituirea în

natură sau despăgubiri.

Ca urmare, a

constatat instanța de apel, necuprinderea în mod expres în considerentele

hotărârii apelate a incidenței art. 3 și 6 din Legea nr. 213/1998 nu a avut

relevanță sub aspectul soluției pronunțate, de inadmisibilitate a acțiunii în

revendicare.

Împotriva acestei

decizii în termen legal a declarat recurs

reclamantul M.R.G., solicitând, în raport de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea

hotărârii recurate cu trimiterea cauzei instanței inițial învestite în vederea

soluționării fondului cauzei.

În motivarea

recursului, reclamantul a arătat că în

mod greșit instanța

de apel a constatat ca temeinică soluția tribunalului de admitere a excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., apreciind

că dreptul născut din dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu este unul absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, care

nu sunt compatibile nu norma enunțată.

De

asemenea, instanța de apel în mod eronat a arătat că Legea nr. 10/2001 este o

lege specială cu caracter reparatoriu, iar după intrarea sa în vigoare nu mai

sunt admisibile acțiunile pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite

fiind ținute să urmeze procedura prevăzută de această lege.

Este nelegală

și motivarea soluției instanței de apel cu privire la faptul că reclamantul nu

ar face parte din categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 ori a celor care din motive independente de voința lor nu au

putut să utilizeze această procedură în termenele legale, considerând că

autorul reclamantului, fiind în viață, putea să formuleze cerere de

retrocedare. Or, în speță, dintr-un motiv mai presus de voința sa autorul

recurentului nu a putut formula cererea în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

acesta nu se mai afla în termenul prevăzut de art. 21 din lege pentru

formularea notificării în anul 2005 când a aflat că mătușa sa, S.R., a

formulat cerere de retrocedare a imobilului în nume propriu, și nicidecum ca

reprezentant al său, conform convenției părților, așa cum a reținut

Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București prin Ordonanța nr. 4092/P/2006

din 18 aprilie 2007. Mătușa autorului reclamantului a notificat pârâtul să

îi restituie o serie de bunuri imobile, afirmând că ceilalți moștenitori au decedat.

Așadar, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001,

situația anterior expusă făcând parte din categoria împrejurărilor care sunt

mai presus de voința părții. Cu atât mai mult cu cât voința autorului

reclamantului a fost una pozitivă, de manifestare a intenției de retrocedare a

imobilului și nicidecum negativă și de pasivitate, prin mandatul acordat mătușii

sale. Notificarea a fost formulată în termenul legal de către mătușa

autorului reclamantului, însă în nume propriu și nu în calitate de reprezentant

al acestuia.

Recurentul

a mai arătat, cât privește motivarea soluției instanței de apel referitoare la neîncălcarea

prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, că în mod nelegal Curtea a făcut trimitere la anumite cauze

(Katz c. României, Ruxandra Ionescu c. României, Matache și alții c. României,

dar și Brumarescu c. României, Paduraru c. României, Jujescu c. României, Huber

c. României și Porteanu c. României), pentru ca mai apoi să aprecieze că nu

sunt aplicabile în speță, întrucât reclamanții din acele dosare erau

beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, spre deosebire de reclamant, în condițiile în care

acesta nu a invocat și nu a făcut trimitere la acele situații în motivele de

apel.

Astfel,

instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la ceea ce reclamantul a solicitat

și a invocat, ci a încercat o analogie producătoare de efecte negative, prin

compararea cu niște cauze a căror situație juridică nu este similară, așa

cum chiar aceasta a arătat.

Totodată,

în mod nelegal a apreciat instanța de apel că interesul patrimonial din

prezenta cauză ar fi de ordinul creanței, în condițiile în care nu s-a stabilit

o atare împrejurare, pentru ca mai apoi să concluzioneze că această „creanță”

nu are „o bază suficientă în dreptul intern”, iar în prezent nu există o jurisprudență

bine stabilită a instanțelor care să conducă la concluzia că astfel de

acțiuni în revendicare sunt admise.

Concluzia

instanței de apel potrivit căreia reclamantul nu are calitatea de titular al

unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât el nu este beneficiarul unei

hotărâri judecătorești prin care să îi fi fost restituit bunul imobil în litigiu,

este cu atât mai nelegală cu cât, inițial, tribunalul, iar mai apoi curtea, nu

au motivat deloc sau eronat cererea acestuia de constatare a nevalabilității

titlului statului.

Or, art. 1

din Protocolul nr. 1 trebuie interpretat în sensul că în ipoteza în care un

stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care

prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky c. Slovaciei). Prin urmare, instanței

de apel îi revenea obligația de a examina criteriile reținute în jurisprudența

Curții Europene privind condițiile și limitele reparării vătămării dreptului de

proprietate al foștilor proprietari, deposedați abuziv fără a fi despăgubiți,

cu atât mai mult cu cât nu se pune problema încălcării unui alt drept de

proprietate legal dobândit în baza unei legi speciale.

În cauza

de față, a susținut recurentul, în apel această parte a solicitat casarea

hotărârii, întrucât tribunalul nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere

referitor la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu.

În aceste

condiții este greșită soluția de respingere a acestui motiv de către curte,

respectiv că simplul fapt al constatării nulității titlului nu conferă

reclamantului calitatea de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, ordinea

cercetării judecătorești este tocmai invers, analizarea cererii de constatare a

nevalabilității titlului statului poate deschide (în funcție de soluție) calea

obținerii în natură sau echivalent a bunului, dar omisiunea de pronunțare

asupra unui capăt de cerere cu care instanța a fost învestită nu poate produce

niciun fel de efect.

În

același timp și motivarea instanței de apel referitoare la faptul că „necuprinderea

în mod expres în considerentele hotărârii judecătorești a incidenței art. 3 și art.

6 din Legea nr. 213/1998 nu a avut relevanță sub aspectul soluției pronunțate,

de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare” este nelegală, curtea nepronunțându-se

cu privire la apărările reclamantului referitoare la incidența în cauză a

prevederilor citate, ceea ce echivalează cu o nemotivare îndestulătoare și producătoare

de efecte juridice (hotărârea fiind dată cu nerespectarea art. 261 C. proc.

civ. și art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, a se vedea și

cauza Vlasia Grigore Vasilescu c. României, nr. 60868/00, „Fără a se impune un

răspuns detaliat fiecare argument al părților, este, obligația prezumată a

instanței de judecată, ca partea să primească răspunsuri specifice și explicite

relativ la aspectele esențiale supuse deciziei instanței de judecată”).

Învestirea

instanței cu un astfel de temei de drept avea drept consecință verificarea

valabilității titlului statului - care generează desființarea raportului

juridic determinat de actul juridic lovit de nulitate - fiind pe deplin

aplicabile principiile efectelor nulității, inclusiv anularea actului

subsecvent ca urmare a anularii actului principal. Prin dispozițiile cuprinse

în Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să reglementeze situația unor

bunuri preluate în perioada 02 martie 1945- 22 decembrie 1989 ca fiind abuzivă,

dar constatarea valabilității titlului statului se putea face numai pe cale

judecătorească, procedura administrativă fiind incompatibilă cu o astfel de

cercetare. În speță, sunt aplicabile

prevederile art. 6

din Legea nr. 213/1998.

Recurentul

reclamant a mai precizat că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001

nu este o procedură administrativ - jurisdicțională, ci pur administrativă,

entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de

instanța independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) C.E.D.O., fiind

chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat.

Analizată

fiind acțiunea în revendicare din perspectiva dispozițiilor Constituționale (art.

21 alin. (1), (2), (4), fructificarea procedurii administrative este lăsată la

libera și necondiționata decizie a persoanei interesate, astfel încât accesul

la justiție este liber și neîngrădit, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în

revendicare, pe motiv că există o lege specială care reglementează o procedura

administrativă fiind în totală disonanță cu dispozițiile invocate.

Între

acțiunea în revendicare întemeiată pe C. civ. și posibilitățile deschise de

Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritate „drept comun - norma specială” și ipoteza

art. 6 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 nu este incidentă, căci

cele două căi legale au obiect diferit (acțiunea în revendicare vizează

restituirea bunului în natură și conservarea însuși a dreptului de

proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul Legii nr. 10/2001

vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri bănești sau alte măsuri

echivalente).

Recurentul

reclamant a învederat că, prin invocarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în sensul

arătat de instanța, că scopul acestei legi a fost acela de a institui măsuri

reparatorii în interesul proprietarilor ale

căror imobile au

fost preluate în mod abuziv, s-a interpretat greșit actul juridic dedus

judecații, scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată fiind

redobândirea proprietății, desigur, în principal în natură. De altfel, art. 20

din Legea nr. 10/2001 reglementează această situație, în sensul că dispune,

pentru ipoteza cazului în care imobilul a fost vândut, dreptul exclusiv al

fostului proprietar de a primi despăgubiri, pentru diferența dintre valoarea

încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare a

imobilului.

Împrejurarea

că exista dispoziții în Legea nr. 10/2001 (art. 26 alin. (3)) care permit

contestarea pe cale judecătorească a măsurii organelor administrației publice

centrale/locale de respingere a notificării nu impietează exercitarea dreptului

pe calea dreptului comun, nefiind de natură să conducă la concluzia că

promovarea unei acțiuni pe altă cale ar fi inadmisibilă.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale invocate,

Înalta Curte reține următoarele:

În prealabil, Înalta

Curte constată că, prin cererea de intervenție formulată la 23 septembrie 2011

în Dosarul nr. 31974/3/2007, disjunsă și înregistrată sub nr. 8420/3/2013 la

Tribunalul București, secția a V-a civilă, M.R.G. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primarul general, să

„primească plățile compensatorii ce îi revin conform calculului efectuat și

depus în cauză” pentru imobilul situat în București, sector 1, în conformitate

cu dispozițiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată de

reclamanții M.M., C.M., M.A., G.Ș. și D.M. - art. 480-481 C. civ., art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998,

art. 1 din Primul Protocolul Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de fond,

prin sentința civilă nr.

1161 din 7 iunie 2013, a respins cererea formulată de reclamantul M.R.G. în

contradictoriu cu Municipiul București prin primarul general, ca inadmisibilă,

constatând că imobilul ce face obiectul litigiului face parte din categoria

celor preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, a căror restituire este guvernată de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

conform art. 2 alin. (1). Prima instanță a apreciat că reclamantul nu se

regăsește în niciuna din situațiile care ar justifica posibilitatea de a

recurge la acțiunea în acordarea de despăgubiri bănești, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, întrucât autorul său (decedat în anul 2005) nu

era exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici în rem, nici în

personam. Reclamantul, în situația de față, nu a relevat nicio împrejurare de

forță majoră pentru care autorul său nu a putut urma procedura legii speciale

prin formularea notificării, în termenul legal.

Totodată, prima

instanța a mai reținut că nu se poate aprecia că prin respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii în acordarea de despăgubiri bănești întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun s-ar încălca accesul liber la justiție al

reclamantului, că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în acordarea de

despăgubiri bănești nu are loc nicio încălcare a dispozițiilor art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că,

prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005 îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din

această convenție sunt inadmisibile.

Așadar, prima

instanță a analizat, conform principiului disponibilității, cererea de acordare

despăgubiri astfel cum aceasta a fost formulată de reclamantul M.R.G. în raport

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără a dezvolta în mod expres considerente în

legătură cu o eventuală acțiune în revendicare promovată de această parte.

În apel, reclamantul,

fără a invoca faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii

privind revendicarea imobilului în litigiu (cerere care, în realitate nici nu

se regăsește în dosarul primei instanțe, aspect confirmat și de avocatul ales

al

reclamantului,

care a susținut că partea pe care o reprezintă a depus o cerere de restituire

în natură a cărei analiză a format obiectul unui dosar disjuns, dar care nu se

află atașată la dosar), a criticat hotărârea de fond susținând că în mod în mod

greșit a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

formulată potrivit art. 480 C. civ. Toate criticile din apel se axează pe nelegalitatea

soluției privind respingerea cererii de revendicare a imobilului din

București, sector 1 (instanța

a încălcat principiul dreptului la acces în justiție consacrat de art. 6 din C.E.D.O

și art. 21 din Constituția României prin nesoluționarea pe fond a acțiunii în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.; între acțiunile

în revendicare întemeiate pe Codul civil și posibilitățile deschise pe

Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritate, căci acțiunea în revendicare

vizează restituirea bunului în natură, iar căile deschise adevăratului

proprietar în contextul legii speciale privesc acordarea de despăgubiri

bănești; instanța a încălcat și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului; instanța trebuia să analizeze cu mai multă

atenție jurisprudența Curții europene în materia noțiunii de bun și a

distincțiilor dintre bunul actual și valoarea patrimonială; instanța nu s-a

pronunțat cu privire la apărările reclamantului referitoare la aplicarea în

cauză a prevederilor art. 3 și 6 din Legea nr. 213/1998).

În acest context,

analizând apelul declarat de reclamant, instanța de apel a verificat, în

principal, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate pentru promovarea unei

acțiuni în revendicare de drept pentru un imobil preluat de Statul Român în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, și, doar în subsidiar, chestiunile

legate de respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de acordare de despăgubirii

formulată de reclamantul M.R.G.

Această împrejurare

nu a fost criticată ulterior prin recursul exercitat de reclamant,

nemulțumirile din cererea de recurs vizând, în principal, greșita soluționare a

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată după intrarea în

vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001.

În speță, constată

Înalta Curte, instanța a fost învestită cu soluționarea unei cereri prin care

reclamantul a solicitat direct (pe calea unei acțiuni distincte, întemeiată pe

dreptul comun, art. 480 C. civ.) obligarea pârâtului Municipiul București prin

primarul general la plata despăgubirilor bănești pentru imobilul preluat abuziv

(obiect de reglementare al legii speciale, pentru care titlul VII al Legii nr. 247/2005

prevede o procedură pentru obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent).

În cauză, în mod

corect au apreciat instanțele anterioare că Legea nr. 10/2001 prevede o

procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii, constând în

restituirea în natură sau prin echivalent, persoanelor ale căror imobile au

fost preluate în mod abuziv de către stat sau de către alte persoane juridice,

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă imobilele au fost

preluate cu sau fără titlu valabil și oricare ar fi fost destinația acestora la

data preluării, cu excepția celor care fac obiectul altor legi cu caracter

reparator ori pentru care urmează să se adopte acte normative speciale.

Cât privește

acțiunile directe, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art.

480 și următoarele C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră

principiul specialia generalibus derogant.

Prin decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în

revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză se

impune a se analiza posibilitatea pe care o are persoana îndreptățită,

reclamantul M.R.G.,

de a beneficia de

despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea

specială, problema de drept în discuție fiind diferită de cea indicată în

decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii doar în ceea ce privește natura măsurii reparatorii solicitate

de reclamant.

Astfel cum s-a

statuat prin decizia citată, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar da