ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3874/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 10 februarie 2009, sub nr. 4968/3/2009, reclamanții M.M., S.C., G.R. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, municipiul București prin primarul general, sectorul 2 București prin primar solicitând obligarea pârâților să le lasă în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele terenuri în suprafață de 1911 mp situate în București, obligarea pârâților la plata despăgubirilor bănești la prețul de piață pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură în situația în care acesta este afectat de construcții sau artere de circulație. În motivarea cererii reclamanții au arătat că sunt moștenitorii de drept ai proprietarilor terenurilor situate în sector 2 București, proprietari de la care terenurile au fost preluate abuziv de către Statul Român.

S-a mai arătat că, în conformitate cu sentința civilă nr. 5980 din 26 noiembrie 1958 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 1 Mai București, având ca obiect partaj, terenul ce face obiectul prezentei cauze provine de la străbunicul reclamanților D.S., decedat în anul 1932, care la rândul său l-a dobândit prin moștenire de la mama sa, A.D.. În baza sentinței sus-menționate, terenul a fost împărțit între bunicul reclamanților V.D. și surorile acestuia E.M. (născută D.E.) și M.G. (născută D.E.). Au mai arătat reclamanții că imobilele au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 351/1985, fiind înscrise în anexa 4, poziția 15/24, 25, 26 având următoarele caracteristici: poziția nr. 15/24, proprietar M.E.

cu o suprafață totală de 637 mp; poziția 15/25, proprietar G.M. cu o suprafață totală de 637 mp; poziția nr. 15/226, proprietar D.V. cu o suprafață totală de 637 mp. Totodată reclamanți au arătat că naționalizarea s-a făcut în mod abuziv, cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale incidente la momentul respectiv, statul neavând nici un titlu valabil asupra imobilului. Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, reclamanții au arătat că statul se face vinovat de preluarea abuzivă a imobilului, astfel că acesta răspunde în fața legii ca orice persoană, având obligația pozitivă să garanteze respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor săi, iar pe de altă parte are și o obligație negativă de a se abține de la orice măsură de natură să aducă atingere acestor drepturi.

Ca atare, prin neîndeplinirea acestor obligații, Statul Român le-a produs un prejudiciu care nu poate fi reparat decât prin acordarea de despăgubiri bănești la prețul de piață. În drept au fost invocate disp. art. 480 și urm, art. 998, art. 999 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând, în esență, că orice acțiune privind restituirea unui imobil preluat abuziv, înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - lege specială de reparație în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 - este inadmisibilă din perspectiva necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea unei astfel de cereri, care implică cercetarea valabilității preluării de către stat.

Prin sentința civilă nr. 685 din 6 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanți. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că, prin decizia în recursul în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant . În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

S-a mai arătat că prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Concluzia Curții a fost aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței. Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. În prezenta cauză, după cum rezultă din susținerile reclamanților, aceștia nu au înțeles să formuleze o notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și nici nu a apelat la art. 103 C. proc.

civ. Dacă ar fi formulat-o, tribunalul ar fi putut pune în discuție în ce măsură Legea nr. 10/2001 poate conduce la o reparație efectivă în situația concretă, dedusă judecății. Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi despre o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. și că reclamanta avea o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului, secția civilă, dispoziția emisă. Mai mult aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notificării refuză să o soluționeze în termenul legal.

În acest sens sunt deciziile nr. IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului, secția civilă, de a soluționa cererile de obligare a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Consecința directă care se desprinde din cele reținute mai sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare, reclamanții au pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susțin că îl au cu privire la imobilul în discuție.

Consecințele acestor constatări se răsfrâng și asupra capătului doi de cererii, deoarece, atât timp cât nu s-a formulat o notificare, nu se poate discuta dacă, în situația că imobilul nu putea fi restituit în natură, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri bănești ca urmare a faptului că modalitatea de stabilire și de acordare de măsuri reparatorii nu ar conduce la o reparare efectivă a prejudiciului cauzat. Împotriva menționatei sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamanții M.M., S.C. și G.R. Prin decizia civilă nr. 472 A din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre soluționare instanței de fond.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că apelul este fondat deoarece nici un text de lege națională și nici din reglementările internaționale nu poate constitui, din punct de vedere procedural, un „fine de neprimire” al acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. proc. civ., iar instanțele investite cu astfel de acțiuni, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie să se pronunțe asupra temeiniciei cererii deduse judecății. Totodată, nimeni nu poate confunda admisibilitatea în principiu a unei acțiuni cu temeinicia sa și, în consecință, cu admiterea sa. A mai reținut instanța de apel că pot exista ipoteze de drept și situații de fapt în care acțiunea foștilor proprietari să fie respinsă ca nefondată, dar, a spune că este „inadmisibilă” de plano, este greșit din punct de vedere juridic, excesiv, nepotrivit și contraproductiv, mai ales în contextul reglementărilor internaționale.

Împotriva menționatei decizii a formulat recurs, în termen legal, apelantul-pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ În dezvoltarea acestuia s-a arătat că în mod greșit a fost admis apelul reclamanților pe considerentul că instanța de fond nu putea respinge acțiunea ca inadmisibilă, fără însă a avea în vedere că, prin raportare la situația de fapt existentă în speța dedusă judecății, rezultă că situația juridică a imobilului în cauză este reglementată de Legea nr. 10/2001. Conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată nu are competența să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură a imobilelor, decât după soluționarea notificării pe calea administrativă.

În consecință, singura instituție în măsură să se pronunțe pe cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent este Primăria Municipiului București, conform prevederilor Legii nr. 10/2001 și, în subsidiar, instanța de judecată în cadrul unei contestații formulate în cazul în care partea este nemulțumită de modul de soluționare a notificării, or, în speța de față reclamantul a înțeles să facă o acțiune direct în instanță. Doar decizia prin care este soluționată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanța de judecată.

În acest sens Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că "Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție”. De asemenea, se arată că instanța de apel nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, Secțiile Unite, care a statuat, așa cum și prima instanță a arătat în hotărârea de fond, că "obiectul unei asemenea pricini privește o procedură prealabilă impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc.

civ." Apelantul-reclamant a mai arătat că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ. care constituie dreptul comun în materia revendicării. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Curtea apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Imobilele revendicate în prezenta cauză au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 351/1985, reclamanții susținând că acestea se află în prezent în deținerea municipiului București.

Prin urmare, obiectul acțiunii în revendicare îl constituie imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ceea ce determină incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, lege prin care sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind reglementată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ. Raportul de prioritate în aplicare dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ.

a fost stabilit prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, în care Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au stabilit că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant . Având în vedere că terenurile revendicate se află în deținerea municipiului București, sunt incidente prevederile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, care instituie o procedură administrativă de revendicare a acestor imobile, obligatorie, supusă unui termen de decădere.

Prin decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, Secțiile Unite, s-a statuat, așa cum și prima instanță a arătat în hotărârea de fond, că "obiectul unei asemenea pricini privește o procedură prealabilă impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ." De asemenea, sancțiunea prevăzută de Legea nr. 10/2001 în cazul nerespectării termenului de formulare a notificării este menționată de art. 22 pct. 5 conform căruia „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

Reclamanții nu au formulat notificare în termenul prevăzut de lege, astfel că acțiunea în revendicare a devenit inadmisibilă, în lipsa dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, astfel că partea nu își mai poate valorifica acest drept pe altă cale, motiv pentru care în mod corect prezenta acțiune a fost respinsă a inadmisibilă. O astfel de sancțiune este prevăzută de legea internă și trebuie aplicată, căci fiecare stat are dreptul de a stabili limite temporale de protecție a drepturilor la despăgubire pe care le recunoaște persoanelor deposedate de bunurile lor în perioada comunistă, bunuri aflate în prezent în posesia statului sau a unităților sale administrativ - teritoriale, astfel că apare ca nelegală soluția instanței de apel, care consideră o astfel de sancțiune ca “excesivă, nepotrivită și contraproductivă”, fără a indica reglementările internaționale care ar interzice o astfel de sancțiune.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va modifica în tot decizia recurată în sensul că va respinge apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 685 din 6 mai 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București împotriva deciziei civile nr. 472/A din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 685 din 6 mai 2009 a Tribunalului București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2010.