ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3874/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3874/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la

data de 10 februarie 2009,

sub nr. 4968/3/2009,

reclamanții M.M., S.C., G.R. au

chemat în judecată pe pârâții Statul Român

prin Ministerul Finanțelor, municipiul

București

prin primarul general, sectorul 2 București prin primar solicitând obligarea

pârâților

să le lasă în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele terenuri în

suprafață de

1911

mp situate în București,

obligarea pârâților la plata

despăgubirilor bănești la prețul de piață pentru terenul ce nu poate fi restituit

în natură în situația în care acesta este afectat de construcții sau artere de

circulație.

În motivarea cererii reclamanții au arătat că sunt

moștenitorii de drept ai proprietarilor terenurilor situate în sector 2

București, proprietari de la care terenurile au fost preluate abuziv de către

Statul Român.

S-a mai arătat că, în conformitate cu

sentința civilă nr. 5980 din 26 noiembrie 1958 pronunțată de

Tribunalul Popular al Raionului 1 Mai București, având ca obiect partaj, terenul ce face obiectul prezentei cauze provine de la

străbunicul reclamanților D.S., decedat în anul 1932, care la rândul său l-a

dobândit prin moștenire de la mama sa, A.D.. În baza sentinței sus-menționate,

terenul a fost împărțit între bunicul reclamanților V.D. și surorile acestuia E.M.

(născută D.E.) și M.G. (născută D.E.).

Au mai arătat reclamanții că imobilele au trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 351/1985, fiind înscrise în anexa

4, poziția 15/24, 25, 26 având

următoarele

caracteristici: poziția nr. 15/24, proprietar M.E. cu o suprafață

totală

de 637 mp; poziția 15/25, proprietar G.M. cu o suprafață totală de

637 mp; poziția nr. 15/226, proprietar D.V. cu o

suprafață totală de 637 mp.

Totodată reclamanți au arătat că naționalizarea s-a făcut în

mod abuziv, cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale incidente la

momentul respectiv, statul neavând nici un titlu valabil asupra imobilului.

Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, reclamanții

au arătat că statul se face vinovat de preluarea abuzivă a imobilului, astfel

că acesta răspunde în fața legii ca orice persoană, având obligația pozitivă să

garanteze respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor săi, iar pe de

altă parte are și o obligație negativă de a se abține de la orice măsură de

natură să aducă atingere acestor drepturi.

Ca atare, prin neîndeplinirea acestor obligații, Statul

Român le-a produs un prejudiciu care nu poate fi reparat decât prin acordarea

de despăgubiri bănești la prețul de piață.

În drept au fost invocate disp. art. 480 și urm,

art. 998, art. 999 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declarația

Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii, arătând, în esență, că orice acțiune

privind restituirea unui imobil preluat abuziv, înregistrată pe rolul

instanțelor judecătorești după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - lege

specială de reparație în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 - este

inadmisibilă din perspectiva necompetenței generale a

instanțelor judecătorești în soluționarea unei astfel de cereri, care

implică cercetarea

valabilității preluării de către stat.

Prin sentința civilă nr. 685 din 6 mai 2009, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată

de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că, prin decizia în

recursul în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul în interesul legii și a statuat că, în ceea ce privește

acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului

specialia generalibus derogant

. În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția

europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

S-a mai arătat că prin legea nouă sunt reglementate toate

cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă

preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau

fără

titlu

valabil, fiind vizată inclusiv

restituirea acelor imobile a căror situație juridică

și-ar fi putut găsi

dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art.

481 C. civ

Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea

ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a

instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen

prelungit succesiv,

sancțiunea

nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului

de

a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

Concluzia Curții a fost aceea că, după data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează

acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este

inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura

administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea

specială, cât și în situația în care această

procedură nu este finalizată la data sesizării

instanței.

Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

În prezenta

cauză, după cum rezultă din

susținerile reclamanților, aceștia nu au înțeles să formuleze o notificare

întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și nici nu a apelat la art. 103 C. proc. civ. Dacă

ar fi formulat-o, tribunalul ar fi putut pune în discuție în ce măsură Legea nr.

10/2001 poate conduce la o reparație efectivă în situația concretă, dedusă

judecății.

Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi despre o

încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6

alin. (1)

din C.E.D.O. și că reclamanta

avea o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea

posibilitatea de a contesta în fața tribunalului, secția civilă, dispoziția

emisă. Mai mult aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în

care entitatea investită cu soluționarea notificării refuză să o soluționeze în

termenul legal. În acest sens sunt deciziile nr. IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului, secția civilă,

de a soluționa cererile de obligare a unității deținătoare de a emite

dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond

notificarea în caz de nesoluționare

a

acesteia în termenul legal.

Consecința directă care se desprinde din cele reținute mai

sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare, reclamanții au pierdut

dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin

echivalent. Cu alte cuvinte a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale

a dreptului de proprietate pe care susțin că îl au cu privire la imobilul în

discuție.

Consecințele acestor constatări se răsfrâng și asupra

capătului doi de cererii, deoarece, atât timp cât nu s-a formulat o notificare,

nu se poate discuta dacă, în situația că imobilul nu putea fi restituit în

natură, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri bănești ca urmare a

faptului că modalitatea de stabilire și de acordare de măsuri reparatorii nu ar

conduce la o reparare efectivă a prejudiciului cauzat.

Împotriva menționatei sentințe au declarat apel, în termen

legal, reclamanții M.M., S.C. și G.R.

Prin decizia civilă nr. 472 A din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în tot sentința

apelată și a trimis cauza spre soluționare instanței de fond.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că

apelul este fondat deoarece nici un text de lege națională și nici din

reglementările internaționale nu poate constitui, din punct de vedere

procedural, un „fine de neprimire” al acțiunii în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. proc. civ., iar instanțele investite cu astfel de

acțiuni, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie să se pronunțe

asupra temeiniciei cererii deduse judecății.

Totodată, nimeni nu poate confunda admisibilitatea în

principiu a unei acțiuni cu temeinicia sa și, în consecință, cu admiterea sa.

A mai reținut instanța de apel că pot exista ipoteze de

drept și situații de fapt în care acțiunea foștilor proprietari să fie respinsă

ca nefondată, dar, a spune că este „inadmisibilă” de plano, este greșit din

punct de vedere juridic, excesiv, nepotrivit și contraproductiv, mai ales în

contextul reglementărilor internaționale.

Împotriva menționatei decizii a formulat recurs, în termen

legal, apelantul-pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ

În dezvoltarea acestuia s-a arătat că în mod greșit a fost admis

apelul reclamanților pe considerentul că instanța de fond nu putea respinge

acțiunea ca inadmisibilă, fără însă a avea în vedere că, prin raportare la

situația de fapt existentă în speța dedusă judecății, rezultă că situația

juridică a imobilului în cauză este reglementată de Legea nr. 10/2001.

Conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de

judecată nu are competența să se pronunțe asupra cererii de restituire în

natură a imobilelor, decât după soluționarea notificării pe calea

administrativă.

În consecință, singura instituție în măsură să se pronunțe

pe cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului sau de acordare

de măsuri reparatorii prin echivalent este Primăria Municipiului București,

conform prevederilor Legii nr. 10/2001 și, în subsidiar, instanța de judecată

în cadrul unei contestații formulate în cazul în care partea este nemulțumită

de modul de soluționare a notificării, or, în speța de față reclamantul a

înțeles să facă o acțiune direct în instanță.

Doar decizia prin care este soluționată notificarea emisă în

temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanța de

judecată.

În acest sens Curtea Constituțională a statuat prin Decizia

nr. 373 din 4 mai 2006 că "Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor

îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar

avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului și implicit

exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului

de proprietate, fie prin decizie a autorității administrative

implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre

judecătorească, în cazul în care deciziile

acesteia sunt atacate în

justiție”.

De asemenea, se arată că instanța de apel nu a avut în

vedere la pronunțarea hotărârii decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei

Curți de Casație si Justiție, Secțiile Unite, care a statuat, așa cum și prima

instanță a arătat în hotărârea de fond, că "obiectul unei asemenea pricini

privește o procedură prealabilă impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ."

Apelantul-reclamant a mai arătat că legiuitorul permite

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special,

ce se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ. care constituie

dreptul comun în materia revendicării.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile

menționate, Curtea apreciază că acesta este fondat pentru următoarele

considerente:

Imobilele revendicate în prezenta cauză au trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 351/1985, reclamanții susținând că

acestea se află în prezent în deținerea municipiului București.

Prin urmare,

obiectul

acțiunii în revendicare îl constituie imobilele preluate în mod abuziv în

perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, ceea ce determină incidența în cauză a

prevederilor Legii nr. 10/2001, lege prin care sunt reglementate toate cazurile

de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau

fără

titlu

valabil, fiind reglementată inclusiv restituirea acelor imobile a

căror situație juridică

și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data

intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ.

Raportul de prioritate în aplicare dintre Legea nr. 10/2001

și dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ. a fost stabilit prin decizia

în interesul legii nr. 33/2008, în care Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție au stabilit că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe

dispozițiile

dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului

specialia generalibus derogant

.

Având în vedere că terenurile revendicate se află în

deținerea municipiului București, sunt incidente prevederile art. 21 și urm.

din Legea nr. 10/2001, care instituie o procedură administrativă de revendicare

a acestor imobile, obligatorie, supusă unui termen de decădere.

Prin decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de

Casație si Justiție, Secțiile Unite, s-a statuat, așa cum și prima instanță a

arătat în hotărârea de fond, că "obiectul unei asemenea pricini privește o

procedură prealabilă impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă,

dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ."

De asemenea, sancțiunea prevăzută de Legea nr. 10/2001 în

cazul nerespectării termenului de formulare a notificării este menționată de

art. 22 pct. 5 conform căruia „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut

pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

Reclamanții nu au formulat notificare în termenul prevăzut

de lege, astfel că acțiunea în revendicare a devenit inadmisibilă, în lipsa

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent, astfel că partea nu își mai poate valorifica acest drept pe altă

cale, motiv pentru care în mod corect prezenta acțiune a fost respinsă a

inadmisibilă.

O astfel de sancțiune este prevăzută de legea internă și

trebuie aplicată, căci fiecare stat are dreptul de a stabili limite temporale

de protecție a drepturilor la despăgubire pe care le recunoaște persoanelor

deposedate de bunurile lor în perioada comunistă, bunuri aflate în prezent în posesia

statului sau a unităților sale administrativ - teritoriale, astfel că apare ca

nelegală soluția instanței de apel, care consideră o astfel de sancțiune ca

“excesivă, nepotrivită și contraproductivă”, fără a indica reglementările

internaționale care ar interzice o astfel de sancțiune.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că este

incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va modifica în tot decizia recurată

în sensul că va respinge apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței

civile nr. 685 din 6 mai 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

București împotriva deciziei civile nr. 472/A din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge

apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 685 din 6 mai 2009 a Tribunalului București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 18 iunie 2010.