ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5875/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1.155 din 9 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, admis în parte acțiunea reclamanților I.N.P. și I.D.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, așa cum a fost precizată, la termenul din iunie 2009, sub aspectul calității procesuale active; a obligat pârâtul să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 972 mp, situat în București, str. M. nr. 28, sectorul 1, în cuantum de 972.000 euro în echivalent RON, la cursul BNR din ziua plății omologat raportul de expertiză tehnică topografie întocmit de expertul S.V.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că imobilul - teren în suprafață totală de 1258 mp, situat în București, str. M. nr. 28, sectorul 1 a aparținut lui N.I.O., potrivit actului de partaj autentificat la Judecătoria Ocolului București prin procesul-verbal din decembrie 1922. Reclamanții din prezenta cauză, și anume I.N.P. și I.D.L., au notificat Municipiul București potrivit Legii nr. 10/2001 prin intermediul Biroul Executorului Judecătoresc A.P. la de 25 iulie 2001, solicitând despăgubiri pentru imobilul expropriat Decretul nr. 427/1983 pe urmele moștenitorilor lui N.I.O. și O.E., respectiv suprafața de 972 mp, situată în București, str. M. nr. 28, sectorul 1. I.E., născută O. la 27 februarie 1932 și decedată la data 28 octombrie 1983, este fiica lui N.I.O.

și E.A. și mama reclamanților din prezenta cauză, conform certificatelor de naștere depuse la dosar. Reclamanții din prezenta cauză au acceptat succesiunea defunctei I.E., născute O., conform certificatului de moștenitor din 2002 emis de Biroul Notarului Public B.V. Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 1, cu adresa din 16 iulie 2001, a comunicat reclamantului I.N.P. faptul că din anul 1952 figurează ca titular de rol moștenitorii N.I.O. și I.E. pentru terenul în suprafață de 972 mp, situat în str. M. nr. 28, sectorul 1, ulterior demolat în temeiul Decretului nr. 427/1983. Potrivit adreselor emise de Primăria Municipiului București și SC R. SA rezultă că pentru acest imobil nu s-au încheiat contracte, temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar în prezent pe teren se află un bloc de locuințe și spații verzi, arteră de circulație pietonală și parcare.

În vederea identificării imobilului s-a efectuat o expertiză topo-cadastrală de către expertul S.V., care a identificat și reconstituit lotul ce a aparținut lui N.I.O. în suprafață de 1.258 mp, potrivit actului de partaj din anul 1922, stabilind o valoare de piață a terenului de aproximativ 1.000 euro/mp. Reclamanții și-au precizat cererea solicitând 1258 mp, dar, față de împrejurarea că nu au adus nicio probă din care să rezulte că autorul acestora a deținut până la momentul preluării de către stat întreaga suprafață de teren, iar din adresa emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale rezultă că în anul 1952 moștenitorii lui N.I.O., iar din anul 1966 și I.E. dețineau suprafața de 972 mp, tribunalul a avut în vedere suprafața existentă în actul de preluare și anume Decretul nr. 427/1983, potrivit art. 6 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Valoarea terenului a fost stabilită potrivit art. 10 pct. 9 din Hotărârea nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Tribunalul a avut în vedere împrejurarea că reclamanții au formulat notificare, potrivit Legii nr. 10/2001 dar unitatea notificată nu a emis decizie sau dispoziție motivată în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, astfel că, văzând și dispozițiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a pronunțat pe fondul cererii reclamanților. Tribunalul a admis în parte acțiunea reclamanților așa cum a fost precizată sub aspectul calității procesuale active având în vedere dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 1073 C. civ.

și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 4 din Legea nr. 10/2001, să acorde reclamanților despăgubiri prin echivalent pentru terenul în suprafață de 972 mp, situat în București, str. M. nr. 28, sectorul 1, în cuantum de 972.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, omologând raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul S.V. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București iar prin Decizia civilă nr. 11 din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel București s-a respins ca nefondat apelul reținându-se următoarele considerente.

I. În mod temeinic a reținut prima instanță în ceea ce privește situația de fapt că, prin notificarea formulată în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 și înregistrată sub nr. 1700 din 25 iulie 2001 transmisă prin Biroul Executorului Judecătoresc A.P., reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul compus din teren în suprafață de 972 mp și clădirea ce a fost construită pe acest teren și demolată în baza Decretului nr. 427/1983, ambele situate în str. M. nr. 28, sector 1, București. II. Prin mai multe decizii în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a referit la situația refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare.

Astfel, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, s-a arătat că: " (...) în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă.

În această privință, absența răspunderii persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale". În același sens, reluând statuarea în drept conform căreia "lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat", instanța supremă a stabilit prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 și că "instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate". În aceste condiții, tribunalul era competent să analizeze pe fond notificarea formulată de către reclamant, astfel că prima critică adusă hotărârii primei instanțe este nefondată.

III. În al doilea rând, potrivit art. 23.1 lit. d) din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, "Prin acte doveditoare se înțelege: (...)orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparține persoanei respective)". Făcând o analiză a actelor care au fost depuse odată cu notificarea, se constată că, în cauză, reclamanții au invocat adresa din 16 iulie 2001 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1 - București, care are forță probantă în baza textului de lege sus menționat, prin care această instituție publică a atestat că în evidențele sale privind imobilul din str. M. nr. 28, au figurat ca titulari de rol "Moștenitorii N.I.O." pentru terenul în suprafață de 972 mp, conform declarației de impunere din februarie 1952, iar conform procesului verbal din 29 martie 1966, au figurat ca titulari de rol "Moștenitorii N.I.O.

și I.E.". S-a mai arătat că, la matricola clădiri terenuri, este făcută mențiunea "Demolat D427/1983". Este adevărat că, din adresa din august 2002 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru, rezultă că imobilul din str. M. nr. 28A a fost expropriat și trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 427 din 11 noiembrie 1983 și că în anexa 26 a decretului, la poziția nr. 110, au fost înscriși I.G. și I.M., cu 3850 mp din care 171 mp construcții. Din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că întregul imobil situat la nr. 28 și 28A din fosta stradă M. avea o suprafață de teren de 3774,00 mp și corespunde cu fostul lot al lui M.C.

și N.I.O. din actul de partaj din decembrie 1922. Potrivit regulii cu valoare de principiu instituite de art. 1169 C. civ. în materie de probe, reclamanților le revenea sarcina dovedirii dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de către autorii lor. Întrucât aceștia nu pot proba și faptul negativ general al neieșirii bunului din patrimoniul autorilor până la momentul preluării lui de către stat, revenea pârâtului sarcina demonstrării unei eventuale transmiteri ulterioare a imobilului către persoanele care figurează în calitate de proprietari în decret de expropriere. Simpla mențiune referitoare la I.G., I.M. făcută în cuprinsul actului normativ de preluare nu constituie o dovadă în acest sens potrivit regulilor generale în materie.

Astfel, dacă dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul unei persoane printr-un mod originar de dobândire a proprietății, precum uzucapiunea sau ocupațiunea se consideră că proba existenței acestui drept, care constă în dovedirea unui astfel de fapt juridic, are un caracter cert, absolut. În ipoteza cea mai des întâlnită a dobândirii proprietății printr-un mod derivat, și anume printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada dreptului presupune în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea respectivei persoane de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv.

Prevederile art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001 au caracter special și ca atare se aplică numai în favoarea persoanelor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv. Reclamanții au mai probat cu acte de stare civilă, în acord cu dispozițiile art. 23.1 lit. b), respectiv cu certificatul de naștere din 1954 eliberat de fostul Sfat Popular al Orașului Târgu Mureș, faptul că O.E. este fiica lui N.I.O. și cu certificatul de căsătoriei din septembrie 1962 eliberat de fostul Sfat Popular al Raionului 301 Decembrie faptul că aceasta s-a căsătorit cu I.P., preluând numele soțului. Potrivit certificatului de moștenitor din 2002 emis de notar public B.V., de pe urma defunctei I.E. au rămas în calitate de succesori legali cei doi reclamanți, I.N.P.

și I.D.L. De asemenea, până la expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării și a depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitant, astfel cum în mod firesc prevăd Normele metodologice de aplicare a legii în considerarea principiului disponibilității, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petenților cu privire la măsurile reparatorii. Nedepunerea actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare nu o îndreptățește pe aceasta să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 23.1 și 23.2 din Normele metodologice adoptate prin H.G.

nr. 498/2003, este obligată să răspundă, chiar într-un sens defavorabil reclamantului, deoarece în acest mod solicitantului i se deschide calea accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz contrar cererea sa privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen rezonabil. De asemenea, contrar susținerilor apelantului pârât, nimic nu împiedică persoana îndreptățită să depună o parte din probe direct în instanță. În acest sens, art. 26 alin. (4) din lege prevede că în cazul în care dispoziția motivată de soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea.

Nu poate fi vorba decât de probe depuse după soluționarea notificării de către unitatea deținătoare, întrucât dovezile administrare anterior se presupune că au fost avute în vedere la momentul adecvat. IV. În analiza motivului de apel referitor la modalitatea de obținere a măsurilor reparatorii de către persoanele îndreptățite dispusă de către prima instanță, Curtea va trata distinct problema temeiului legal al obligării pârâtului la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 972 mp, situat în București, str. M. nr. 28, sectorul 1, în cuantum de 972.000 euro în echivalent RON, la cursul BNR din ziua plății și pe cea a calității procesuale pasive într-o asemenea cerere.

Într-adevăr, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului s-au după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. În schimb, prima instanță a obligat intimata pârâtă să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent, într-un anumit cuantum, fără a face distincție dacă este vorba de compensare cu alte bunuri sau servicii ori de despăgubiri.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție: "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Or, între dispozițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005: "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" și art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, adoptată de România prin Legea nr. 30/1994, există o asemenea neconcordanță, constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin mai multe hotărâri, dintre care prezintă o relevanță deosebită cea pronunțată la 9 decembrie 2008, în cauza Viașu împotriva României.

Potrivit jurisprudenței instanței europene, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (parag. 58). Potrivit art. 1 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, în forma inițială: "Imobilele preluate în mod abuziv de stat (...) în perioada 6 martie 1945 - 1 decembrie 1989 (...) se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor sta măsuri reparatorii prin echivalent.

Măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, în acordare de acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri bănești". Prin urmare, actul normativ în discuție a recunoscut dreptul reclamanților la restituire în natură, precum și obligația de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent în caz de nerestituire în natură, astfel că aceștia au un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil și exigibil, care intră în sfera de aplicare a noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (parag.

59). În aceste condiții, nerestituirea terenului pană în prezent, în lipsa acordării oricărei despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor (parag. 59). Aceasta înseamnă că în patrimoniul reclamanților s-a născut, ca urmare a ingerinței în dreptul lor la respectarea bunului lor, direct în temeiul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, un drept la despăgubire, cu condiția ca ingerința să fie nejustificată.

Asupra justificării ingerinței, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, analizând în cauza Viașu împotriva României modificările succesive ale Legii nr. 1/2000, situație similară cu cea a Legii nr. 10/2001, incidentă în cauza de față, precum și Legea nr. 247/2005, cu modificările sale ulterioare, că, și presupunând că Guvernul ar fi putut demonstra că ingerința în dreptul reclamantului era prevăzută de lege și servea unei cauze de utilitate publică, justul echilibru care trebuie păstrat între protecția proprietății reclamantului și cerințele interesului general a fost distrus și că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă (parag.

73). Pentru a stabili dacă a fost păstrat un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamantului, este necesar să se analizeze dacă termenul necesar autorităților române pentru a-i restitui reclamantului terenul sau de a-i plăti o despăgubire nu a supus partea interesată unei sarcini disproporționate și excesive (parag. 69). Or, în speță, au trecut aproape 7 ani de la data expirării termenului pentru soluționarea notificării (septembrie 2001) și până la data introducerii cererii, de chemare în judecată (iunie 2008). Este de remarcat că, în aceeași cauză, Viașu împotriva României, Curtea a arătat că incertitudinea juridică generată de modificările repetate pe cale legislativă ale mecanismului de restituire, care au fost inoperante în plan practic (ineficacitatea Fondului "Proprietatea" a fost constatată începând cu hotărârea pronunțată în cauza Străin ș.a.

împotriva României la 21 iulie 2005 și a continuat până în prezent, fiind reținută în hotărâri mai recente, precum cea din 1 decembrie 2009, pronunțată în cauza Cristian și Mihail Dumitrescu împotriva României) a fost denunțată de diferite instanțe judecătorești române, inclusiv de instanța supremă, care au încercat, fără un succes durabil, să elimine "echivocul situațiilor juridice incerte" și "să sancționeze lipsa de diligență din partea autorităților competente" (parag. 71). Hotărârile respective, menționate în parag. 47 - 49, au statuat că, atunci când restituirea în natură a unui imobil nu era posibilă în temeiul Legii 10/2001 statul trebuia să acorde despăgubiri beneficiarului dreptul de restituire acoperindu-i integral prejudiciul suferit.

Pe cale de consecință, instanțele au dispus ca statul să îi plătească beneficiarului dreptul de restituire, prețul bunului la valoarea de piață. Nu numai art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoaște titularilor dreptul de proprietate care nu își pot exercita prerogativele asupra bunului, un drept la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, ci și dreptul intern. Răspunderea civilă este considerată acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligația pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia.

Obligația de reparare a prejudiciului rezultă din dispozițiile de principiu ale art. 998 C. civ., care prevede că orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, precum și din cele ale art. 1073 C. civ., potrivit căruia creditorul are dreptul de a cere îndeplinirea exactă a obligației, iar în cazul în care acest drept nu este respectat, are dreptul la dezdăunare. Potrivit procedurii reglementate de dispozițiile Titlului VII ale Legii nr. 247/2005 și ale H.G.

nr. 1481/2005, persoanele fizice cărora li s-au acordat despăgubiri prin echivalent primesc inițial titluri de despăgubire, care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra unor titluri de plata, acestea din urmă încorporând drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, de a primi, în numerar o sumă de maxim 500.000 RON. Începând cu luna martie 2008, a fost permisă vânzarea acțiunilor Fondului Proprietatea, în conformitate cu legislația aplicabilă în materie.

Cu toate acestea, întrucât până în prezent fondul nu a fost înregistrat la Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, fiind astfel încălcată obligația prevăzută de art. 7 alin. (2) din titlul VII a Legii nr. 247/2005, proprietarii care au fost despăgubiți cu acțiuni la acest organism de plasament colectiv nu pot intra în posesia banilor decât prin vânzarea acțiunilor pe piața neagră, primind un preț cu mult sub valoarea lor oficială. Diferența de preț se explică prin riscul pe care și-l asumă cumpărătorul, întrucât încă nu se știe care va fi valoarea unei acțiuni la tranzacționare pe o piață reglementată. Această situație a fost reținută și de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din data de 20 iulie 2006, pronunțată în cauza Radu împotriva României.

Curtea a constatat, în principal, că "Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizații". Unul din argumentele care au condus la această concluzie a fost acela că funcționarea efectivă a Fondului Proprietatea implică parcurgerea prealabilă a unor operațiuni care nu au fost încă finalizate, în vederea realizării cotării la bursă. Prin urmare, neexecutarea obligației prevăzute de art. 7 alin. (2) din Titlul VII ale Legii nr. 247/2005: "Fondul "Proprietatea se înregistrează la Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, ca alt organism de plasament colectiv (AOPC), de tip special constituit în scopul acordării despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură" dă naștere, în sarcina autorului faptei ilicite săvârșite prin omisiune, unei obligații de plată a despăgubirilor bănești corespunzătoare prejudiciilor suferite de persoanele interesate.

De asemenea, trebuie avut în vedere punctul de vedere exprimat de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la această chestiune de drept, expus în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, care a constituit unul din argumentele ce au condus la adoptarea soluției respective. Astfel, instanța supremă a arătat că: "Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale". Se deduce, per a contrario, că neconvenționalitatea dispozițiilor legii speciale, din pricina faptului ca Fondul Proprietatea nu este funcțional, poate conduce la aplicarea prioritară a Convenției în cadrul unei alte acțiuni.

Mergând pe aceeași linie de gândire, Înalta Curte a arătat în continuare că: "Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești. În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniu revendicantului.

Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală". Se deduce că instanța supremă admite aplicarea acestui principiu și în cazul legii speciale, astfel că și în ipoteza în care este imposibilă acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent reale și efective, obiectul dreptului de proprietate urmează a fi convertit în despăgubiri. În sistemul Legii nr. 10/2001, obligația de restituire și cea de acordarea unor bunuri și servicii în compensare revin unității deținătoare, iar cea de acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român.

Obligația de reparare a prejudiciului prin echivalent bănesc este în acest context consecința neîndeplinirii obligației prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 și, ca atare, răspunderea juridică aparține statului român. În schimb, înlăturarea tuturor dispozițiilor legale care reglementează despăgubirile acordate în condițiile legii speciale, a căror ineficiență practică a fost demonstrată, în considerarea priorității ce trebuie acordate Convenției pentru Drepturile Omului, atrage incidența dreptului comun. Soluția propusă de dreptul comun cu privire la obligația de reparare a prejudiciului echivalent bănesc este diferită, întrucât atât obligația de restituire, cât și obligația de dezdăunare, care este în acest caz consecință în temeiul art. 3 C. civ.

a imposibilității materiale sau juridice de restituire, revin aceleiași persoane, respectiv deținătorul imobilului.

Nu în ultimul rând, în privința efectului modificărilor legale intervenite aspectul modalității prin care se realizează repararea prejudiciului suferit de titularii dreptului de proprietate deposedați în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, restituirea imobilelor în natură sau plata unor despăgubiri prin echivalent, s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 559 din 24 iulie 2008. Reținând că, dacă în art. 27 din Legea nr. 10/2001 se făcea distincție de imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispozițiile art. 29, în urma modificării operate prin Legea nr. 247/2005 prevăd persoanele îndreptățite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a acestora, Curtea a statuat că: "legea nouă are ca unic domeniu temporal de acțiune faza inițială de constituire a situației juridice, modificând în mod esențial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum și a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 5 alin. (2) privind neretroactivitatea.

Mai mult, noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent. Or, simpla împrejurare de fapt - soluționarea cu întârziere a notificărilor de societățile comerciale integral privatizate - nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la restituirea în natură, aflate, așa cum s-a arătat în prealabil, "în situații identice". Chiar dacă decizia Curții Constituționale nu este direct incidentă în cauză, se aplică argumentul de analogie ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet.

Este evident că în ambele cazuri se pune aceeași problemă de drept și anume aceea a consecințelor juridice ale nesoluționării unei notificări în termenul legal, împlinit anterior unei modificări legislative care dezavantajează persoana îndreptățită la măsuri reparatorii. Prin urmare, reclamanții din prezenta cauză nu ar trebui să fie privați de posibilitatea obținerii unor despăgubiri bănești corespunzătoare valorii totale a bunului preluat în mod abuziv, care era prevăzută de legea în vigoare la momentul când ar fi trebuit soluționată notificarea de către unitatea deținătoare. A mai reținut instanța de apel că raportat la aceste din urmă considerente, se constată că imposibilitatea obținerii de către reclamanți a singurei măsuri reparatorii prin echivalent, reale și efective ce constă în despăgubiri bănești integrale, este consecința și a nerespectării de către unitatea deținătoare a termenului în care trebuia soluționată notificarea.

În al doilea rând, reține instanța de apel obligația de reparare a prejudiciului prin echivalent, scoasă din contextul Legii nr. 247/2005 ca urmare a aplicării cu prioritate a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, revine unității deținătoare, în patrimoniul căreia de altfel și rămâne terenul care a format obiectul notificării, și ca efect al neexecutării obligației de a face constând în restituirea în natură, potrivit regulilor dreptului comun.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General solicitându-se modificarea ei în sensul înlăturării obligării la plata despăgubirilor de 972.000 euro în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, susținându-se că instanța de apel a făcut o confuzie gravă în ce privește incidența dispozițiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005 art. 6. Recurentul susține că potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 nu are competența de a plătit despăgubiri pentru imobilele notificate în temeiul Legii nr. 10/2001 ci are doar dreptul de a stabili calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale. Or, susține recurentul, plata de despăgubiri și acordarea efectivă de măsuri reparatorii prin echivalent este un atribut exclusiv al Comisiei Centrale de Stabilirea Despăgubirilor.

În aceeași idee se susține că motivarea hotărârii instanței de fond prin evocarea unor motive străine de natura pricinii, este nelegală, instanța de apel depășind astfel cu mult cadrul procesual stabilit prin acțiune, ca și temeiul de drept invocat de reclamanți - art. II din Legea nr. 10/2001. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Intimații s-au opus admiterii recursului, invocând în sprijinul poziției procesuale și jurisprudența Comisiei Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietății și a acordării despăgubirilor pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură, cu referire expresă la Hotărârea Comisiei Europene a Drepturilor Omului - pilot în cauza Atanasiu contra României prin care Statul Român a fost obligat la luarea unor măsuri legislative în termen de 18 luni în materia restituirii proprietăților și acordarea unor despăgubiri efective.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit Legii nr. 10/2001 lege specială de reparație, derogatorie de la dreptul comun, unitatea deținătoare a imobilului nu este titulara obligației de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent (cu o singură excepție - acordarea în compensație a altor bunuri sau servicii). Nici anterior modificării Legii nr. 10/2001, despăgubirile acordate în condițiile prevăzute de art. 241 alin. (1), prin decizie/sau dispoziție motivată sau prin hotărâre judecătorească (în cazul deciziilor de respingere împotriva cărora s-au formulat contestații admise în procedura judiciară) nu erau achitate de unitatea deținătoare, ci acestea erau înaintate către prefectură conform procedurii reglementate de art. 36 - 40 din actul normativ evocat.

După modificarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, abrogarea art. 36 - 40 din lege și intrarea în vigoare a titlului VII din Legea nr. 247/2005 atât deciziile/dispozițiile emise anterior cât și deciziile/dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, sunt supuse aceleiași proceduri ( art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005) urmând a fi înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării finale și emiterii titlului de proprietate. Prin Decizia nr. LII din 4 iunie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii, secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 legiuitorul a înțeles să facă distincție între modificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii sau dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire - ipoteză ce se referă la alin. (1) - și modificările ce nu erau soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2) să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor însoțite de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Astfel referindu-se la notificările soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, în decizia dată în recurs în interesul legii, sus evocată, s-a statuat că în cazul în care contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv ci și după caz natura sau întinderea acestora, instanțele se vor pronunța asupra contestațiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competență. În cauză, însă nu este vorba despre o notificare soluționată la data intrării în vigoare a legii noi sau de o decizie emisă anterior acestei date și eventual contestată în temeiul prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001, situație în care procedura prevăzută de art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, este cu atât mai mult cu cât Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are competența absolută în vederea evaluării finale și a emiterii titlurilor de proprietate.

Pentru considerentele expuse, este de reținut că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se admite recursul pârâtului Municipiul București prin Primarul General, a se modifica decizia recurată în sensul admiterii apelului acestui pârât și pe cale de consecință a se schimba în parte Sentința civilă nr. 1.155 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului București în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea la cuantumul de 972.000 euro în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, urmând a fi menținute restul dispozițiilor sentinței.

Raportat la poziția procesuală a intimaților care au invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietății, sunt de relevat următoarele aspecte: Astfel nu se poate reține că nedeterminarea cuantumului valoric al măsurilor reparatorii pentru un imobil preluat abuziv de stat, ar echivala cu o încălcare a dreptului de acces la o instanță în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât împotriva deciziei ce se va emite de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor se poate declanșa controlul judecătoresc în baza Legii contenciosului administrativ, așa cum prevăd dispozițiile art. 19 din Legea nr. 247/2005.

În acest mod este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție, care presupune că orice hotărâre a unui organ administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete în fapt și în drept, de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest articol. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui prin ea însăși, temei de drept al unei acțiunii în justiție fiind necesar să se invoce care anume din drepturile prevăzute de convenție a fost încălcat.

Cu privire la invocarea de către intimați a primei hotărârii pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României este de reținut că prin această hotărâre Curtea Europeană a reținut că România trebuie să ia măsuri generale pentru a asigura o protecție efectivă a drepturilor garantate prin prevederile Convenției și a înghețat examinarea tuturor cauzelor similare pentru o perioadă de 18 luni, recomandându-se tratarea în legislația națională cu cea mai mare prioritate a simplificării și eficientizării procedurilor în domeniu și în practica administrativă, cu scopul de a crea un echilibru ținând cont de interesele tuturor părților implicate.

S-a mai statuat în hotărârea pilot că autoritățile române ar putea stabili măsuri pentru eșalonarea pe o perioadă mai îndelungată a plăților datorate cu titlu de despăgubiri, și că ținând cont de impactul acestor măsuri asupra întregii țări, autoritățile române vor avea libera atingere a modalităților de compensare și reparare a legislației în domeniul proprietății. Or, față de cele expuse Hotărârea pilot dată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții împotriva României, vizează aspecte legate de o viitoare modificare legislativă în domeniul proprietății impusă Statului Român. Cum prin prisma celor expuse sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul urmează a fi admis, a se modifica hotărârea instanței de apel în sensul admiterii apelului pârâtului și pe cale de consecință a se schimba în parte hotărârea instanței de fond în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea la plata cuantumului de 972.000 euro în echivalent la cursul BNR din ziua plății, menținându-se restul dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 11A din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Sentinței nr. 1.155 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Schimbă în parte sentința în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea la cuantumul de 972.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2010. R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ ȘI DE

PROPRIETATE INTELECTUALĂ

DOSAR NR. 21056/3/2008 ÎNCHEIERE Ședința publică din 13 septembrie 2010 Asupra cererii de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 mai 2010 pârâtul Municipiul București prin Primar General a solicitat suspendarea executării silite a Deciziei nr. 11A din 11 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, până la judecarea recursului declarat împotriva aceleiași decizii. În motivarea cererii pârâtul a susținut că, prin Sentința civilă nr. 1.155 din 9 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă rămasă definitivă prin decizia recurată, a fost obligat la plata către reclamanți a sumei de 972.000 euro. S-a mai arătat că măsura indisponibilizării a fost luată în baza documentației depuse la trezorerie la data de 24 iunie 2010 de către BEJ B.D., întocmită în Dosarul de executare nr. 389/2010 - debitor Municipiul București prin Primarul General, creditori I.N.P.

și I.D.L. Totodată, pârâtul Municipiul București a susținut că, fiind vorba de o sumă mare de bani, în eventualitatea modificării hotărârilor instanțelor de fond, s-ar afla în imposibilitate de a obține întoarcerea executării. S-a depus ordinul de plată nr. X1 (plătitor - Primăria municipiului București, beneficiar - Direcția Venituri Buget Local) - cu care face dovada plății unei cauțiuni în sumă de 500 RON. Analizând chestiunea dovezii plății cauțiunii, invocată de către apărătorul intimaților pârâți, Înalta Curte reține următoarele: Prin Încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 28 iunie 2010 s-a stabilit în sarcina recurentului pârât achitarea unei cauțiuni în sumă de 500 RON.

La data de 2 iulie 2010 recurentul pârât a depus ordinul de plată nr. X1, cu care face dovada plății cauțiunii fixate de instanță. Prin cererea înregistrată în data de 7 iulie 2010, pârâtul Municipiul București prin Primar General a solicitat suspendarea provizorie a executării Sentinței nr. 1.155 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia nr. 11 A din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, până la soluționarea recursului declarat împotriva acestora, invocând incidența dispozițiilor art. 403(4) C. proc. civ. Această cerere s-a soluționat, prin încheierea din ședința camerei de consiliu din data de 7 iulie 2010, în sensul admiterii suspendării executării silite a Sentinței nr. 1.155 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, până la soluționarea cererii de suspendare de către instanță.

Analizând cererea de suspendare a executării silite a Deciziei nr. 11A din 11 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, formulată de pârâtul Municipiul București prin Primar General, Înalta Curte constată că se impune a fi primită pentru următoarele considerente: Potrivit art. 300 alin. (1), "Recursul suspendă executarea hotărârii numai în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă, precum și în cazurile anume prevăzute de lege.

Alin. (2), la cerere, instanța sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii recurate și în alte cazuri decât cele la care se referă alin. 1". În speța de față, recurentul pârât a fost obligat, prin Sentința civilă nr. 1.155 din 9 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă prin decizia recurată, la plata sumei de 972.000 euro, sumă ce a fost deja indisponibilizată. Cum suma de 500 de RON, stabilită ca reprezentând cauțiunea dispusă prin Încheierea de ședință din data de 28 iunie 2010, a fost achitată în termen de patru zile, respectiv la data de 2 iulie 2010, prin ordinul de plată nr. X1, instanța reține că recurentul pârât și-a îndeplinit obligația de plată a cauțiunii.

Ca atare, analizând cererea de suspendare a executării silite a Deciziei civile nr. 11 A din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 300 alin. (2) C. proc. civ., raportat la obiectul dedus judecății, Înalta Curte urmează a admite cererea și a dispune suspendarea executării silite a deciziei sus-menționate, până la soluționarea recursului declarat împotriva acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea de suspendare a executării silite formulată de pârâtul Municipiul București prin Primar General. Suspendă executarea silită a Deciziei civile nr. 11 A din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, până la soluționarea recursului declarat împotriva acesteia. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2010. Procesat de GGC - MI