ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3714/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 6 februarie 2009, reclamanta L.S.E.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul să emită dispoziție/decizie motivată, care să cuprindă oferta de compensare cu teren echivalent ca întindere cu cel preluat abuziv de stat, respectiv terenul în suprafață de 215 mp situat în București. Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că autoarea sa, S.A., a depus la Primăria Municipiului București notificare la 24 iulie 2001, însoțită de acte doveditoare, solicitând restituirea terenului în suprafață de 335 mp situat în București, sector 3, reprezentând diferența dintre suprafața de 865 mp aflată în proprietatea părinților săi anterior preluării abuzive de către stat și suprafața de 535 mp ce a fost restituită prin procesul-verbal de punere în posesie nr. 1953 din 22 octombrie 1998 în baza dispoziției nr. 277 din 2 februarie 1998 a Primarului General al Municipiului București, emisă în executarea sentinței civile nr. 171 din 31 martie 1997 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, prin care i s-a admis în parte acțiunea în revendicare pentru terenul în suprafață de 650,06 mp.

A mai arătat reclamanta că, după decesul autoarei sale, a depus la 10 martie 2003, precizare și completare la notificarea inițială, împreună cu actele necesare pentru a-și dovedi identitatea, precum și faptul că este unica succesoare a defunctei S.A. Prin sentința civilă nr. 638 din 4 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantei dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 215 mp situat în București. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că pârâta avea obligația, impusă de art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, de a emite o dispoziție motivată prin care să soluționeze notificarea formulată de autoarea reclamantei la 24 iulie 2001, într-un termen de 60 de zile, ce începe să curgă fie de la data notificării, fie de la depunerea tuturor actelor doveditoare.

S-a constatat că pârâta nu și-a îndeplinit această obligație, atitudinea sa fiind interpretată ca un refuz de restituire, ce o îndreptățește pe reclamantă la promovarea acțiunii. S-a reținut că în speță s-a dovedit calitatea reclamantei de persoană îndreptățită conform art. 3 din Legea nr. 10/2001 la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul pretins, ce reprezintă o diferență față de suprafața restituită deja din fosta proprietate, prin decizia nr. 171 din 31 martie 1997 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă. Prima instanță a apreciat că nu s-a dovedit că deținătorul imobilului notificat ar deține un imobil echivalent și respectiv că s-a respectat procedura prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și O.U.G.

nr. 209/2005, art. 1 pct. 1 alin. (5). Ca atare, s-a constatat că se impune ca măsură reparatorie, acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o pentru greșita apreciere a probatoriului administrat în cauză și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Invocând dispozițiile art. 22 și art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, precum și Normele Metodologice operate prin H.G.

nr. 498/2003 (pct. 23.1), apelantul a arătat că nu este în culpă pentru neemiterea deciziei, deoarece reclamanta nu a completat dosarul administrativ și nici nu a depus o declarație prin care să arate, în mod expres, că nu are alte dovezi de prezentat. Prin decizia civilă nr. 168 A din 27 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul pârâtului ca nefondat reținând că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 21-26 din Legea nr. 10/2001, în sensul că este abilitată să soluționeze nu numai contestațiile formulate împotriva deciziilor de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazurile refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde notificării.

S-a constatat că termenul de 60 de zile reglementat de legea specială este un termen imperativ, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 1073 C. civ. Curtea de Apel a mai reținut că dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 nu erau în vigoare la momentul depunerii notificării și nici la momentul formulării acțiunii introductive, astfel încât nu pot fi invocate de apelant în apărare. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiului București reprezentat de Primarul General criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul recurent a susținut că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003. S-a învederat că, mai mult decât atât, Normele Metodologice fac referire la necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte înscrisuri, a unei precizări din partea persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu sunt alte dovezi de depus.

Cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs a vizat faptul că obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea.

În ceea ce privește capătul de cerere în soluționarea căruia s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, recurentul a criticat decizia pentru omisiunea instanței de apel de a constata că la dosarul administrativ nu există dovezi din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri pentru teren și construcția demolată și nici declarații autentice prin care notificatorii să arate dacă ei sau ascendenții lor au beneficiat de acordurile internaționale încheiat de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. În faza recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica formulată prin primul motiv de recurs, potrivit căreia instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003 este neîntemeiată. Caracterul imperativ al termenului de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire rezultă atât din interpretarea gramaticală a textului de lege menționat, cât și din interpretarea teleologică a acestor dispoziții, respectiv din coroborarea cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și cu dispozițiile din Normele metodologice de aplicare unitară a acesteia, unde este reglementată obligația (unității deținătoare) ca, în situația în care consideră documentația depusă ca fiind insuficientă, să comunice în scris acest aspect petentului, cu menționarea înscrisurilor ce urmează a fi depuse.

Ca atare, în situația în care unitatea notificată nu a emis această adresă către petent, în cauză nu pot opera dispozițiile legale privind prorogarea termenului de 60 de zile, fiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 23, iar în situația neîndeplinirii acestei obligații legale petentul fiind îndreptățit să recurgă la formularea unei acțiuni în justiție întemeiate pe dispozițiile art. 1073 C. civ. De altfel, în cuprinsul art. 28.1 din H.G. nr. 498/2003 se face vorbire mai întâi despre obligația unității deținătoare de a emite adresă către petent în vederea completării probatoriului și, numai în această situație, se poate pune problema prorogării termenului legal de 6o de zile.

Se va reține că dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 nu erau în vigoare la data depunerii notificării și nici la momentul formulării cererii introductive, astfel încât nu pot fi primite argumentele recurentului în combaterea acțiunii reclamantei-intimate. Acest text de lege nu instituie o prorogare legală a termenului de 60 de zile, astfel cum se susține de recurent prin criticile invocate, ci operează doar în favoarea persoanelor îndreptățite, ca o prorogare a termenului în care acestea pot depune înscrisurile doveditoare. Celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor fi analizate, întrucât au fost invocate pentru prima dată în această fază procesuală, nefăcând obiectul motivelor de apel împotriva sentinței primei instanțe.

Se va constata că s-ar încălca astfel principiul omisso medio , întrucât în faza apelului, Municipiul București nu a invocat lipsa declarației autentice prin care reclamanta să precizeze dacă s-au primit sau nu despăgubiri, în baza acordărilor internaționale, pentru imobilul preluat abuziv. În consecință, Curtea va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei nr. 168/A din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.