ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3714/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București, secția a III-a civilă, la 6 februarie 2009, reclamanta L.S.E.A. a

chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul să emită

dispoziție/decizie motivată, care să cuprindă oferta de compensare cu teren

echivalent ca întindere cu cel preluat abuziv de stat, respectiv terenul în

suprafață de 215 mp situat în București.

Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că

autoarea sa, S.A., a depus la Primăria Municipiului București notificare la 24

iulie 2001, însoțită de acte doveditoare, solicitând restituirea terenului în

suprafață de 335 mp situat în București, sector 3, reprezentând diferența

dintre suprafața de 865 mp aflată în proprietatea părinților săi anterior

preluării abuzive de către stat și suprafața de 535 mp ce a fost restituită

prin procesul-verbal de punere în posesie nr. 1953 din 22 octombrie 1998 în

baza dispoziției nr. 277 din 2 februarie 1998 a Primarului General al

Municipiului București, emisă în executarea sentinței civile nr. 171 din 31

martie 1997 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

definitivă și irevocabilă, prin care i s-a admis în parte acțiunea în

revendicare pentru terenul în suprafață de 650,06 mp.

A mai arătat reclamanta că, după decesul

autoarei sale, a depus la 10 martie 2003, precizare și completare la notificarea

inițială, împreună cu actele necesare pentru a-și dovedi identitatea, precum și

faptul că este unica succesoare a defunctei S.A.

Prin sentința civilă nr. 638 din 4 mai 2009,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantei dispoziție de acordare a

măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 215 mp situat

în București.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a

reținut că pârâta avea obligația, impusă de art. 25 din Legea nr. 10/2001

republicată, de a emite o dispoziție motivată prin care să soluționeze

notificarea formulată de autoarea reclamantei la 24 iulie 2001, într-un termen

de 60 de zile, ce începe să curgă fie de la data notificării, fie de la

depunerea tuturor actelor doveditoare.

S-a constatat că pârâta nu și-a îndeplinit

această obligație, atitudinea sa fiind interpretată ca un refuz de restituire,

ce o îndreptățește pe reclamantă la promovarea acțiunii.

S-a reținut că în speță s-a dovedit calitatea

reclamantei de persoană îndreptățită conform art. 3 din Legea nr. 10/2001 la

acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul pretins, ce reprezintă o

diferență față de suprafața restituită deja din fosta proprietate, prin decizia

nr. 171 din 31 martie 1997 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă.

Prima instanță a apreciat că nu s-a dovedit că

deținătorul imobilului notificat ar deține un imobil echivalent și respectiv că

s-a respectat procedura prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și

O.U.G. nr. 209/2005, art. 1 pct. 1 alin. (5). Ca atare, s-a constatat că se

impune ca măsură reparatorie, acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv, conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel

pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o pentru greșita

apreciere a probatoriului administrat în cauză și interpretarea eronată a

dispozițiilor art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005.

Invocând dispozițiile art. 22 și art. 25 din

Legea nr. 10/2001 republicată, precum și Normele Metodologice operate prin H.G.

nr. 498/2003 (pct. 23.1), apelantul a arătat că nu este în culpă pentru

neemiterea deciziei, deoarece reclamanta nu a completat dosarul administrativ

și nici nu a depus o declarație prin care să arate, în mod expres, că nu are

alte dovezi de prezentat.

Prin decizia civilă nr. 168 A din 27 octombrie 2009,

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a respins apelul pârâtului ca nefondat reținând că

prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 21-26 din

Legea nr. 10/2001, în sensul că este abilitată să soluționeze nu numai

contestațiile formulate împotriva deciziilor de respingere a cererilor prin

care s-a solicitat restituirea imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazurile refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde

notificării.

S-a constatat că termenul de 60 de zile

reglementat de legea specială este un termen imperativ, în cauză fiind aplicabile

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 1073 C. civ.

Curtea de Apel a mai reținut că dispozițiile

art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005

nu erau în vigoare la momentul depunerii notificării și nici la momentul

formulării acțiunii introductive, astfel încât nu pot fi invocate de apelant în

apărare.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs,

în termenul legal, pârâtul Municipiului București reprezentat de Primarul

General criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul recurent

a susținut că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității

deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date

de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor

doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003.

S-a învederat că, mai mult decât atât, Normele

Metodologice fac referire la necesitatea existenței, alături de notificare și

celelalte înscrisuri, a unei precizări din partea persoanei îndreptățite la

restituire în sensul că nu sunt alte dovezi de depus.

Cea de-a doua critică formulată prin motivele de

recurs a vizat faptul că obligația de a depune actele doveditoare ale

proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu

aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea.

În ceea ce privește capătul de cerere în

soluționarea căruia s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, recurentul a

criticat decizia pentru omisiunea instanței de apel de a constata că la dosarul

administrativ nu există dovezi din care să rezulte dacă s-au primit sau nu

despăgubiri pentru teren și construcția demolată și nici declarații autentice

prin care notificatorii să arate dacă ei sau ascendenții lor au beneficiat de acordurile

internaționale încheiat de România privind reglementarea problemelor financiare

în suspensie.

În faza recursului nu s-au administrat probe

noi.

Examinând criticile formulate prin motivele de

recurs raportat la motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Critica formulată prin primul motiv de recurs,

potrivit căreia instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 23 din

Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003 este neîntemeiată.

Caracterul imperativ al termenului de 60 de zile

pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra

cererii de restituire rezultă atât din interpretarea gramaticală a textului de

lege menționat, cât și din interpretarea teleologică a acestor dispoziții,

respectiv din coroborarea cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și cu

dispozițiile din Normele metodologice de aplicare unitară a acesteia, unde este

reglementată obligația (unității deținătoare) ca, în situația în care consideră

documentația depusă ca fiind insuficientă, să comunice în scris acest aspect

petentului, cu menționarea înscrisurilor ce urmează a fi depuse.

Ca atare, în situația în care unitatea

notificată nu a emis această adresă către petent, în cauză nu pot opera

dispozițiile legale privind prorogarea termenului de 60 de zile, fiind

aplicabile în cauză dispozițiile art. 23, iar în situația neîndeplinirii

acestei obligații legale petentul fiind îndreptățit să recurgă la formularea

unei acțiuni în justiție întemeiate pe dispozițiile art. 1073 C. civ.

De altfel, în cuprinsul art. 28.1 din H.G. nr. 498/2003

se face vorbire mai întâi despre obligația unității deținătoare de a emite

adresă către petent în vederea completării probatoriului și, numai în această

situație, se poate pune problema prorogării termenului legal de 6o de zile.

Se va reține că dispozițiile art. 22 din Legea nr.

10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 nu erau în

vigoare la data depunerii notificării și nici la momentul formulării cererii

introductive, astfel încât nu pot fi primite argumentele recurentului în

combaterea acțiunii reclamantei-intimate.

Acest text de lege nu instituie o prorogare

legală a termenului de 60 de zile, astfel cum se susține de recurent prin

criticile invocate, ci operează doar în favoarea persoanelor îndreptățite, ca o

prorogare a termenului în care acestea pot depune înscrisurile doveditoare.

Celelalte critici formulate prin motivele de

recurs nu vor fi analizate, întrucât au fost invocate pentru prima dată în

această fază procesuală, nefăcând obiectul motivelor de apel împotriva

sentinței primei instanțe.

Se va constata că s-ar încălca astfel principiul

omisso medio

, întrucât în faza apelului, Municipiul București nu a

invocat lipsa declarației autentice prin care reclamanta să precizeze dacă s-au

primit sau nu despăgubiri, în baza acordărilor internaționale, pentru imobilul

preluat abuziv.

În consecință, Curtea va respinge recursul

pârâtului ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei nr. 168/A

din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie

2010.