ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 914/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 914/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04

septembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 31974/3/2007,

reclamanții M.M., C.M., M.A., G.Ș. și D.M. au chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București, prin primarul general, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină

proprietate și posesie: 1. imobilul din București, raion Grivița Roșie, format

din teren în suprafață de 194 mp; 2. imobilul din București, în suprafață de

200 mp; 3. imobilul din București; 4. imobilul din București, imobilul din

București,; în subsidiar, în cazul existenței unor cauze obiective care fac

imposibilă restituirea în natură a imobilelor revendicate, au solicitat

obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.000.000 lei.

La data de 30 octombrie

2007, reclamanții au depus la dosar cerere de chemare în judecată a altor

persoane, în contradictoriu cu numita S.R., în baza art. 57-59 C. proc. civ.,

prin care au arătat că intervenienta este la rândul său moștenitoare a

autorilor comuni M.R., decedat și M.R., decedată, care au deținut în

proprietate imobilele revendicate.

Prin sentința civilă nr.

146 din 25 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

acțiunea, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 19 martie 2008 au declarat apel reclamanții M.M., C.M., M.A.,

G.Ș. și D.M.

Prin Decizia civilă nr.

743/A din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost

reînregistrată la data de 29 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, sub nr. 31974./3/2007.

La data de 22

septembrie 2011 a fost depusă cerere de intervenție în interes propriu de

numiții B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A. și R.D., prin care au solicitat acordarea

de despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 1.

La aceeași dată,

reclamantul G.Ș. a depus la dosar cerere precizatoare cu privire la valoarea despăgubirilor

cuvenite reclamanților și intervenienților.

La data de 23

septembrie 2011 a fost depusă cerere de intervenție în interes propriu de

numitul M.R.G., prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul

situat în București, sector 1.

La data de 30

septembrie 2011 a fost depusă cerere de intervenție în interes propriu de

numitul A.G., prin care a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București,

prin primar general, să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul din

București, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai

este posibilă, obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru acest

imobil.

Tot la data de 30

septembrie 2011 a fost depusă cerere de intervenție în interes propriu de

numitul A.A., prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul

situat în București.

La termenul de

judecată din data de 30 septembrie 2011, tribunalul a încuviințat în principiu

cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții A.A., A.G.,

B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A., R.D., M.R.G.

La data de 20

ianuarie 2012, reclamanții au depus cerere de chemare în judecată a altor

persoane, în contradictoriu cu numitul T.B., prin care au solicitat anularea

actului de vânzare-cumpărare din 1942, transcris în 1942 privind imobilul

situat în București.

La aceeași dată,

reclamanții au depus cerere de chemare în judecată a altor persoane, în

contradictoriu cu numitul C.P., prin care au solicitat anularea actului de

vânzare-cumpărare transcris de Tribunalul Ilfov din 31 octombrie 1944 privind

imobilul ce a fost situat în București.

La aceeași dată,

reclamanții au depus cerere de chemare în judecată a altor persoane, în

contradictoriu cu moștenitorii defunctului R.I., prin care au solicitat

anularea actului de moștenire din 01 decembrie 1960 pentru imobilul situat în

București.

La data de 22

februarie 2012 a fost depusă la dosar cerere de intervenție în interes propriu

de numita M.C.M.V., prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru

imobilul situat în București.

La termenul de

judecată din 20 aprilie 2012, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenienta M.C.M.V..

La termenul din 08

februarie 2013, tribunalul a pus în discuția părților excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților G.Ș., M.M., M.A., D.M. și C.M. și a

intervenienților A.A., A.G., B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A. și R.D., excepția

lipsei capacității procesuale de folosință a intervenienților B.T. și C.P. și

excepția nulității cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată în

contradictoriu cu moștenitorii defunctului R.I.

Prin sentința

civilă nr. 381 din 22 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților; a respins

acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, și cererea de chemare în judecată a altor

persoane formulată de reclamanți în contradictoriu cu intervenienta S.R., ca

fiind introduse de persoane fără calitate procesuală activă; a admis excepția

lipsei calității procesuale active a intervenientului A.G.; a respins cererea

de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul A.G., ca fiind

introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis excepția

lipsei calității procesuale active a intervenientului A.A.; a respins cererea

de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul A.A., ca fiind

introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis excepția

lipsei calității procesuale active a intervenienților B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A.,

R.D.; a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de

intervenienții B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A., R.D., ca fiind introdusă de persoane

fără calitate procesuală activă; a admis excepția lipsei capacității de

folosință a intervenientului B.T.; a respins cererea de chemare în judecată a

altor persoane formulată de reclamanți în contradictoriu cu intervenientul B.T.,

decedat, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală

de folosință; a admis excepția lipsei capacității de folosință a

intervenientului C.P.; a respins cererea de chemare în judecată a altor

persoane formulată de reclamanți în contradictoriu cu intervenientul C.P.,

decedat, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală

de folosință; a admis excepția nulității cererii de chemare în judecată a altor

persoane formulată în contradictoriu cu moștenitorii defunctului R.I.; a constatat

nulă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanți în

contradictoriu cu moștenitorii defunctului R.I. și a dispus disjungerea

cererilor de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții M.R.G.

și M.C.M.V. și formarea a două dosare separate.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că legitimarea procesuală presupune existența

unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al

dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și,

pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și

persoana obligată în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).

În cauza de față,

prin cererea cu care au învestit instanța, astfel cum a fost precizată,

reclamanții G.Ș., M.M., M.A., D.M. și C.M. au solicitat obligarea pârâtului

Municipiul București, prin primar general, să le lase în deplină proprietate și

posesie imobilul din București, format din teren în suprafață de 194 mp,

imobilul din București, în suprafață de 200 mp, imobilul din București, imobilul

din București și imobilul din București, iar în subsidiar, în cazul

imposibilității restituirii în natură a imobilelor revendicate, obligarea

pârâtului la plata de despăgubiri pentru aceste imobile.

S-a constatat de

către tribunal că reclamanții nu au calitate procesuală activă în cauză,

întrucât autoarea lor, R.G., nu deținea în patrimoniul său vreun drept de

proprietate asupra imobilelor revendicate, la data preluării acestora în

proprietatea statului, astfel încât în patrimoniul succesorilor săi să se fi

transmis dreptul de a solicita restituirea imobilului, în natură sau prin

echivalent bănesc.

Din înscrisurile

depuse la dosar rezultă că reclamanții au calitatea de moștenitori ai defunctei

R.G., decedată. Astfel, conform certificatului de moștenitor din 30 octombrie 1975

emis de Notariatul de Stat Local sector 8 București, de pe urma defunctei R.G.,

decedată, au rămas ca moștenitori reclamanții G.Ș. și M. (fostă G.) M.,

intervenienta S.R. și numiții M.I., G.E., în calitate de fii, și reclamanta C.

(fostă S.) M., în calitate de nepoată de fiică predecedată. De pe urma

defunctei M.I., decedată, au rămas ca moștenitori reclamantul M.A., în calitate

de fiu, și numitul M.N., în calitate de soț supraviețuitor, astfel cum rezultă

din certificatul de moștenitor din 27 iulie 1998 emis de B.N.P., G.L. De pe

urma defunctei C. (fostă G.) E., decedată la data de 21 ianuarie 1990, a rămas

ca unică moștenitoare reclamanta D.M., în calitate de fiică, potrivit certificatului

de moștenitor din 30 noiembrie 1992 emis de Notariatul de Stat Dâmbovița.

S-a reținut că

autoarea reclamanților, R.G., nu a avut niciodată vreun drept de proprietate

asupra imobilelor situate în București, ci numai asupra imobilului din

București, iar pe acesta l-a înstrăinat cu mult înainte de data preluării sale

în proprietatea statului.

Astfel, prin actul de

partaj voluntar și ascendent autentificat din 01 aprilie 1932 de Tribunalul

Ilfov, secția notariat, numiții M.R., R.M.R., P.M.R., G.M.R., I.I.N.R., L.M.R.,

R.M.R. și Ș.I.M. au convenit partajarea averii rămase de pe urma defunctei

M.M.R., soția lui M.R. și respectiv mama celorlalți copartajanți. Totodată,

prin același act, numitul M.R. a împărțit între descendenții săi cu vocație

succesorală la deschiderea moștenirii bunurile sale.

În baza acestui act,

numita R.G. a dobândit în proprietate partea din dreapta a imobilului situat în

București, numita M.Ș. a dobândit în proprietate imobilul situat în București,

numita R.I.a a dobândit în proprietate partea din spate a imobilului situat în

București, numita R.P. a dobândit în proprietate partea din față a imobilului

situat în București, numita R.R. a dobândit în proprietate imobilul situat în

București, numita R.L. a dobândit în proprietate partea din mijloc a imobilului

situat în București, iar R.M.R. a dobândit în proprietate partea din stânga a

imobilului situat în București.

Prin declarația

autentificată din 18 iulie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, numiții

R.M.R. (zis R.), G. (născută R.) G., G. (născută R.) E. (zisă L.), M. (născută

R.) P., R.I., A. (născută R.) R. au arătat că ratifică actul de partaj

autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat sub nr. 8312/1932 și

transcris sub nr. 4597/1932 și că renunță la clauza prevăzută în art. 9 alin.

(3) în care se rezerva un drept de preemțiune, astfel că oricare dintre ei

poate să vândă oricărei persoane, fără să aibă nevoie de consimțământul

celorlalți.

Prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 18 iulie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, numiții R.M.

(zis R.), G. (fostă R.) G. și G. (fostă R.) E. (zisă L.) au înstrăinat lui B.T.

imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 264 mp și

construcțiile aflate pe acesta. S-a menționat că vânzătorii dețin imobilul în

baza actului de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat sub nr.

8312/1932 și transcris de același Tribunal la nr. 4597/1932.

În ceea ce o privește

pe reclamanta D.M., s-a reținut că aceasta are și calitatea de moștenitoare a

defunctei R.E. (zisă L.), decedată, în calitate de strănepoată de soră, astfel

cum rezultă din certificatul de moștenitor din 11 iunie 1992 emis de Notariatul

de Stat al sectorului 2 București.

Autoarea reclamantei

a avut în proprietate partea din mijloc a imobilului din București, în

baza actului de partaj voluntar și ascendent autentificat din 01 aprilie 1932,

imobil pe care l-a înstrăinat însă prin actul de vânzare-cumpărare autentificat

din 18 iulie 1942, astfel cum s-a reținut mai sus.

S-a mai reținut că numita

R.I.a, care a avut în proprietate imobilul situat în București, conform actului

de partaj voluntar și ascendent autentificat din 01 aprilie 1932 și

procesului-verbal din 1940 emis de C.Î.C.F. în București, a decedat, lăsând ca

moștenitor pe soțul său, R.I., astfel cum rezultă din certificatul de

moștenitor din 1961 emis de Notariatul de Stat al Raionului Grivița Roșie.

Potrivit aceluiași certificat de moștenitor, în masa succesorală a defunctei a

intrat imobilul situat în București, dobândit de defunctă în baza actului de

partaj autentificat din 1932, transcris în 1932, ratificat prin declarația

autentificată din 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Potrivit

certificatului de moștenitor din 1965 emis de Notariatul de Stat al Raionului

Grivița Roșie, de pe urma defunctului R.I., decedat, au rămas ca moștenitori R.M.,

R.I. și R.C., în calitate de frați, în masa succesorală a defunctului intrând

imobilul situat în București, dobândit de defunct prin moștenire de la soția

sa, R.I.a.

Prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 02 martie 1967 de Notariatul de Stat al Raionului Grivița

Roșie, numiții R.M., R.I. și R.C. au înstrăinat imobilul situat în București,

soților M.I. și M.M.

Conform situației

juridice comunicate de Primăria Municipiului București, imobilul situat în

București, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr.

33/1982, în anexa 5 a decretului, la poziția 33 fiind înscriși M.I. și M.M. cu

teren în suprafață de 188 mp și construcții în suprafață desfășurată de 121 mp

Referitor la

intervenienții A.G. și A.A., s-a reținut că nici aceștia nu au calitate

procesuală activă în cauză, întrucât autoarea lor A. (fostă R.) R. a înstrăinat

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, cu privire la

care s-a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, anterior

preluării acestuia în proprietatea statului.

Potrivit actelor de

stare civilă depuse la dosar, intervenienții A.G. și A.A. au calitatea de

moștenitori ai defunctei A. (fostă R.) R., fiind fiii acesteia.

În baza actului de

partaj voluntar și ascendent autentificat din 01 aprilie 1932 de Tribunalul

Ilfov, secția notariat, autoarea intervenienților a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în București.

Prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 31 octombrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, numita

A.R. a transmis lui P.C. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în

București, format din teren și construcție.

Potrivit situației

juridice a imobilului comunicată de Primăria Municipiului București, imobilul

situat în București, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de

expropriere nr. 200/1979, în anexa nr. 1 la decret, la poziția 145 fiind

înscris numitul F.M., cu teren în suprafață de 127 mp și construcții în

suprafață de 87 mp

Cu privire la

intervenienții B.L., P.A.C., I.M.L., D.A.A. și R.D., s-a constatat că nici

aceștia nu au calitate procesuală activă în cauză, întrucât autorul lor R.R. a

înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, cu

privire la care au solicitat acordarea de despăgubiri, anterior preluării

acestuia în proprietatea statului.

Potrivit

certificatului de moștenitor din 26 decembrie 1977 emis de Notariatul de Stat

Local al sectorului 8 București, de pe urma defunctului R.R., decedat, au rămas

ca moștenitori intervenientul R.D. și numiții R.Ș., R.T., B.E., D.G. și P.R.,

în calitate de fii.

De pe urma defunctei P.R.,

decedată, au rămas ca moștenitori intervenienții P.A.C. și I.M.L., în calitate

de fii, astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.

De pe urma defunctei D.G.,

decedată, a rămas ca unică moștenitoare intervenienta D.A.A., în calitate de

fiică, conform certificatului de moștenitor din 14 aprilie 1999 emis de B.N.P.,

M.E.

Potrivit

certificatului de moștenitor suplimentar din 12 mai 2011 emis de B.N.P., A.L.,

defuncta B.E., decedată, a lăsat ca unic moștenitor pe fiul acesteia,

intervenientul B.L.

În ceea ce-l privește

pe numitul R.T., acesta a decedat la data de 16 iulie 1981, succesiunea

acestuia nefiind dezbătută pe cale notarială sau judecătorească. Din actele de

stare civilă depuse la dosar rezultă că de pe urma defunctului au rămas ca

moștenitori frații acestuia, R.Ș., R.D., B.E. și D.G. și nepoții de soră

predecedată, P.A.C. și I.M.L.

Numitul R.Ș. a

decedat nepoții de frați predecedați, P.A.C., I.M.L. și D.A.A.

În baza actului de

partaj voluntar și ascendent autentificat din 01 aprilie 1932 de Tribunalul

Ilfov, secția notariat, autorul intervenienților, R.R., a dobândit dreptul de

proprietate asupra părții din stânga a imobilului situat în București.

Prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 18 iulie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, numiții R.M.

(zis R.), G. (fostă R.) G. și G. (fostă R.) E. (zisă L.) au înstrăinat lui B.T.

imobilul situat în București, astfel cum s-a reținut anterior.

Cât privește excepția

lipsei capacității procesuale de folosință a intervenienților B.T. și C.P.,

tribunalul a reținut că, în cazul persoanei fizice, capacitatea procesuală de

folosință se dobândește la momentul nașterii și încetează odată cu moartea

acesteia, conform art. 35 din noul C. civ.

Din actele dosarului

rezultă că intervenienții B.T. și C.P. au decedat anterior introducerii

cererilor de chemare în judecată a altor persoane formulate în contradictoriu

cu aceștia și, ca atare, la data respectivă nu aveau capacitate procesuală de

folosință.

Astfel, potrivit

relațiilor comunicate de D.E.P.A.B.D. prin adresa din 08 noiembrie 2012,

numitul C.P. a decedat, iar numitul T.B. a decedat.

Cu privire la

excepția nulității cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată în

contradictoriu cu moștenitorii defunctului R.I., tribunalul a constatat că, din

dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că sancțiunea pentru

lipsa elementelor esențiale ale cererii de chemare în judecată - numele

părților, obiectul cererii și semnătura - este nulitatea.

Normele care

reglementează elementele esențiale ale cererii de chemare în judecată - numele

părților, obiectul și semnătura au caracter imperativ, întrucât aceste elemente

depășesc interesul privat al părților (nefiind permis ca instanțele să fie

sesizate cu cereri pe care, în lipsa unor asemenea elemente să nu le poată

rezolva). De altfel, termenii utilizați de art. 133 alin. (1) C. proc. civ. -

„se va declara nulă” - justifică aprecierea caracterului imperativ al acestor

norme. Astfel fiind, nulitatea poate fi invocată și din oficiu, de către

instanța de judecată.

Având în vedere că în

cererea de chemare în judecată a altor persoane nu a fost indicat numele

intervenienților (moștenitorii defunctului R.I.), tribunalul a admis excepția

nulității cererii și în consecință a constatat nulă cererea formulată în

contradictoriu cu aceștia.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 19 martie 2013 a declarat apel reclamanta C.M.

Prin Decizia nr. 503/A

din 18 noiembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanta C.M., a

respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de

apelanta-reclamantă și a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata S.R.

a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei

soluții, instanța a avut în vedere următoarele considerente:

În

mod temeinic a reținut prima instanță, în ceea ce privește situația de fapt, că

în urma actului de partaj voluntar și ascendent autentificat din 01 aprilie 1932

de Tribunalul Ilfov, secția notariat, încheiat între numiții M.R., R.M.R., P.M.R.,

G.M.R., I.I.N.R., L.M.R., R.M.R. și Ș.I.M., imobilul situat în București, a

revenit în parte (din stânga) lui R.M.R., în parte (din dreapta) autoarei

reclamanților R.G. și în parte (din mijloc) numitei R.L. (pct. 5-7), iar

imobilul situat în București, numitei R.I.a (pct. 2). Ambele imobile au fost

identificate prin expertiza efectuată în cauză de expert P.E.

Ulterior, prin actul

de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iulie 1942 de fostul Tribunal Ilfov, secția

notariat, numiții R.M. (zis R.), G. (fostă R.) G. și G. (fostă R.) E. (zisă L.)

au înstrăinat lui B.T. imobilul situat în București, compus din teren în

suprafață de 264 mp și construcțiile aflate pe acesta. S-a menționat că

vânzătorii dețin imobilul în baza actului de partaj autentificat de Tribunalul

Ilfov secția notariat din 1932 și transcris de același Tribunal din 1932.

Imobilul situat în București,

compus din teren în suprafață de 176 mp și construcții, a fost menționat în

procesul-verbal din 04 martie 1943 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților

funciare în București ca fiind proprietatea numitei R.I.I., dobândit „în

temeiul actului de partaj autentificat din 18 iulie 1942”. R.I.a a decedat la

data de 11 decembrie 1961, lăsând ca moștenitor pe soțul său, R.I., astfel cum

rezultă din certificatul de moștenitor din 30 decembrie 1961 emis de Notariatul

de Stat al Raionului Grivița Roșie. Potrivit aceluiași certificat de

moștenitor, în masa succesorală a defunctei a intrat imobilul situat în

București, dobândit de defunctă în baza actului de partaj autentificat din 1932,

ratificat prin declarația autentificată din 1942 de Tribunalul Ilfov, secția

notariat. Potrivit certificatului de moștenitor din 1965 emis de Notariatul de

Stat al Raionului Grivița Roșie (menționat în actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 02 martie 1967 de fostul Notariat de Stat al Raionului Grivița

Roșie), de pe urma defunctului R.I., decedat la data de 11 decembrie 1964, au

rămas ca moștenitori R.M., R.I. și R.C., în calitate de frați, în masa

succesorală a defunctului intrând imobilul situat în București, dobândit de

defunct prin moștenire de la soția sa, R.I.a. Prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 02 martie 1967 de fostul Notariat de Stat al Raionului Grivița

Roșie (trimis cu adresa din 14 octombrie 2010 de D.I.T.L. sector 1), numiții

R.M., R.I. și R.C. au înstrăinat imobilul situat în București, soților M.I. și

M.M. Conform situației juridice comunicate de Primăria Municipiului București

(adresa din 13 septembrie 2010), imobilul situat în București, a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 33/1982, în anexa 5 a decretului, la poziția 33 fiind înscriși M.I. și M.M. cu teren în suprafață de 188 mp și

construcții în suprafață desfășurată de 121 mp

Este de precizat și că

imobilul situat în București, numai printr-o interpretare extensivă a cererii

de chemare în judecată poate fi considerat a fi făcut obiectul acțiunii în

revendicare, acesta fiind privit ca un tot unitar împreună cu imobilul din

București, (cu care se învecinează, potrivit raportului de expertiză) și în

cuprinsul actului de partaj sus-menționat. De asemenea, este distinct de

imobilul situat în București, (pct. 9 din actul de partaj), care potrivit

situației juridice comunicate de Primăria Municipiului Bucureșt din 01 aprilie 2010

figurează în evidențele cadastrale din anul 1986 cu teren în suprafață de 259 mp,

din care 56 mp construcții, proprietate particulară, cu posesori de parcelă la data

întocmirii evidențelor M.I. și M. La dosar se află și contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 06 martie 1972 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 8

București (trimis cu adresa din 17 februarie 2010 de D.I.T.L. sector 1), prin

care M.I. și M.C. au dobândit imobilul de la M.M. și B.S., care îl dobândiseră

prin moștenire de la C.D. și C.C., care la rândul lor îl dobândiseră prin actul

de vânzare-cumpărare autentificat din 1943 de fostul Tribunal Ilfov, secția

notariat.

Prin urmare, la data

introducerii acțiunii niciunul din cele două imobile nu se aflau în patrimoniul

reclamanților.

Totodată, potrivit art.

109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să

facă o cerere la instanța competentă. Calitatea procesuală activă presupune

deci existența unei identități între persoana reclamantului și cel care

pretinde că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății.

Aplicând această

regulă de drept în cazul acțiunii în revendicare, care este, potrivit

definiției consacrate de practica judecătorească și de literatura de

specialitate în absența unei definiții legale, acea acțiune reală prin care

proprietarul ce a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței

să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească

posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar, calitatea

procesuală activă nu poate aparține decât proprietarului bunului respectiv.

Pe cale de

consecință, prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii respingând

acțiunea inițială ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală

activă.

De asemenea, având în

vedere că potrivit relațiilor comunicate de D.E.P.A.B.D. prin adresa din 08

noiembrie 2012, numitul T.B. a decedat, anterior chemării sale în judecată în

cauza de față (20 ianuarie 2012), în mod corect tribunalul a reținut incidența

dispozițiilor art. 35 din noul C. civ.

Sub acest aspect,

Curtea are în vedere că exercitarea acțiunii civile în justiție presupune mai

multe condiții: formularea unei pretenții, existența capacitații procesuale, a

calității procesuale și a interesului, aceste cerințe trebuind întrunite în mod

cumulativ și pe tot parcursul procesului civil.

În acest sens, art. 41

C. proc. civ. prevede că poate fi parte în judecată „orice persoană care are

folosința drepturilor civile”. Capacitatea procesuală de folosință nu este

astfel decât aplicațiunea pe plan procesual a capacității civile de folosință,

definită de art. 34 din noul C. civ. ca fiind „capacitatea de avea drepturi și

obligații civile”. Capacitatea procesuală de folosință este deci acea parte a

capacității procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea

drepturi și obligații pe plan procesual.

Întrucât T.B. a

decedat, nu este îndeplinită condiția existenței capacității de folosință în

privința acestei părți și astfel există un impediment de ordin procedural

pentru exercitarea de către instanță a deplinei sale jurisdicții prin

examinarea acestui capăt de cerere pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât

și a celor de drept puse în discuție de către reclamanți. Este de menționat și

faptul că nu există niciun text de lege sau principiu de drept care în asemenea

situație să conducă la repunerea în drepturi a vânzătorilor.

O serie de critici

formulate atât prin cererea de apel inițială, cât și prin precizările

ulterioare vizează greșita respingere ca nefondată a cererii de constatare a

nulității actului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iulie 1942 de fostul

Tribunal Ilfov, secția notariat. Or, tribunalul nu a procedat astfel, acesta

respingând capătul de cerere cu obiectul respectiv în considerarea lipsei

capacității procesuale de folosință a pârâtului B.T., ceea ce înseamnă că toate

criticile formulate sunt lipsite de obiect (obiectul fiind reprezentat de

dispozițiile instanței, respectiv de argumentele, în fapt și în drept, care

fundamentează hotărârea judecătorească atacată).

În ipoteza în care

criticile respective ale apelantei-reclamante ar fi interpretate ca fiind o

solicitare de constatare pe cale incidentală a nulității absolute a

respectivului act de vânzare-cumpărare, Curtea reține că, principial, instanța

poate constata, însă exclusiv în considerente, că un act juridic este lovit de

nulitate și fără a fi învestită cu un capăt de cerere distinct cu un astfel de

obiect. Un asemenea procedeu nu ar avea nicio eficiență în cauză, deoarece

condiția necesară pentru admiterea acțiunii este reintrarea efectivă a bunului

în patrimoniul reclamanților. Or, prin hotărârea judecătorească pronunțată în

cauză nu s-ar putea produce o repunere a părților din actul de vânzare-cumpărare

în situația anterioară, întrucât efectul substanțial al hotărârii conduce la o

modificare a situației juridice numai între părți. De asemenea, la constatarea

pe cale incidentală a nulității contractului de schimb, chiar fără a produce

vreun efect față de terți (moștenitorii lui B.T.), se opune un principiu

de drept procesual civil cu forță juridică superioară, respectiv principiul

contradictorialității, în temeiul căruia aceștia trebuie să aibă posibilitatea

de a se exprima cu privire la aspectele invocate de către reclamanți.

Totodată, solicitarea

de constatare a nulității actului de vânzare-cumpărare autentificat din 18

iulie 1942 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, nu poate fi calificată

drept o cerere nouă, pentru că reclamanții învestiseră deja prima instanță cu

un asemenea capăt de cerere (respins pentru lipsa capacității procesuale de

folosință a pârâtului B.T.). Totuși, dacă ar fi astfel calificată, ar fi

inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cărora în apel nu se pot face cereri noi.

În fine, Curtea a reținut

incidența dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. alin. (1) și în privința cererii

de obligare a Statului Român la plata unor daune morale, precum și în privința

cererii de obligare a Primăriei Municipiului București la plata unor daune.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca

nefondat.

De asemenea, în

temeiul art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală

a acesteia, Curtea a respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor

de judecată formulată de apelanta-reclamantă și a obligat-o la plata către

intimata S.R. a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei

curții de apel au declarat recurs reclamantele C.M. și D.M., precum și

intervenienta M.C.M.V.

I. Prin recursul

exercitat, reclamanta C.M. solicită instanței să îi recunoască dreptul de

moștenitor și să constate nulitatea actelor de vânzare cumpărare încheiate în

anul 1942. În ce privește dispoziția privind obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată, arată că, în mod greșit, instanța a obligat-o numai

pe ea la plata acestor cheltuieli, iar veniturile mici nu îi permit să le suporte.

II. Recursul declarat

de intervenienta M.C.M.V. nu a fost motivat.

III. Reclamanta D.M. susține

că în mod greșit a fost respins apelul declarat de reclamanta C.M., întrucât

străbunica sa, decedată în anul 1936 nu putea încheia acte de vânzare cumpărare

în anul 1942.

Examinând recursurile

declarate în cauză

,

Înalta

Curte reține următoarele:

I.

În ce privește recursul declarat de reclamanta C.M.

Potrivit

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va

cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea

motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile

de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.,

sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Prin exercitarea

recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii

recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este

devolutivă, în recurs părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală

dispozițiilor imperative anterior invocate.

Deși nu se prevede în

mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor

formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea

cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către

instanța de recurs.

În speța

de față, în cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurenta

C.M. își exprimă nemulțumirea în legătură cu modul în care au fost încheiate

acte de vânzare cumpărare în anul 1942, aceste susțineri fiind străine de

considerentele instanței de apel reținute în pronunțarea soluției supusă

recursului.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici

susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății

anterioare și natura căii de atac a recursului.

Întrucât în calea de

atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect

al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, iar

memoriul de recurs nu conține critici propriu-zise, fiind străine de

considerentele hotărârii atacate, sancțiunea care intervine este nulitatea

recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din

oficiu de către instanța de recurs.

În ce

privește critica privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, aceasta vizează

temeinicia hotărârii, susținere ce nu poate fi analizată de instanța de recurs

față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. care permit reformarea unei

hotărâri numai pentru motivele de nelegalitate, strict reglementate de pct. 1-9

ale art. 304 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 112

din O.U.G. nr. 138/2000.

Pe cale de

consecință, reținând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în

art. 304 C. proc. civ. și nici nu există motive de ordine publică care să poată

fi examinate și din oficiu, Înalta Curte urmează să constate nulitatea

recursului declarat de reclamanta C.M., conform dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

II.

În ce privește recursul declarat de intervenienta M.C.M.V.

Conform art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de

recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Potrivit art. 303 alin.

(2) C. proc. civ., termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la

comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte, iar conform art.

306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în

termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. 2, care se referă la motivele

de ordine publică.

În speță, se constată

că motivele de recurs nu au fost depuse în termenul legal.

Astfel, la dosarul

instanței de apel (fila 139) se află procesul verbal încheiat de persoana

însărcinată cu înmânarea actelor de procedură, respectiv a deciziei recurate,

care cuprinde toate datele prevăzute de art. 100 C. proc. civ.

Potrivit

acestui proces verbal, intervenientei M.C.M.V. i-a fost comunicată decizia

atacată la data de 7 ianuarie 2015, (fila 139) iar potrivit art. 301 C. proc.

civ., termenul de recurs este de 15 zile, calculat de la această dată.

Termenul legal pentru

motivarea recursului, socotit conform art. 303 alin. (2) C. proc. civ., s-a

împlinit la data de 23 ianuarie 2015, dată până la care nu au fost depuse

motivele de recurs.

Așa

fiind, reținând că recursul declarat de intervenienta M.C.M.V. nu este motivat

și nici nu există motive care să poată fi examinate și din oficiu, Înalta Curte

urmează să constate nulitatea recursului declarat de intervenienta M.C.M.V.,

conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306

alin. (3) C. proc. civ.

III. În ce privește

recursul declarat de reclamanta D.M.:

Principiul ierarhiei

în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de

atac în ordinea instituită de legiuitor.

În caz contrar, partea care nu a declarat

apel sau care, declarând apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul

acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea

de atac a recursului pentru a invoca pentru prima dată susțineri și apărări

direct în această fază procesuală.

Atribuțiile

instanței de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de

nelegalitate ale deciziei din apel și, cât timp partea nu a formulat apel, nu

poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat această

soluție.

În cauza supusă

analizei, decizia tribunalului nu a fost atacată cu apel de reclamanta D.M.,

astfel că recursul a fost declarat omisso medio, cu nerespectarea principiului

ierarhiei în exercitarea căilor de atac, motiv pentru care va fi respins ca inadmisibil.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va constata nule recursurile declarate de reclamanta C.M.

și de intervenienta M.C.M.V. și va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de reclamanta D.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule

recursurile declarate de reclamanta C.M. și de intervenienta M.C.M.V. împotriva

Deciziei nr. 503/A din 18 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva aceleiași decizii

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 martie 2015.