ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 29/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 341 din 10 martie 2006 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca prematură, cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 formulată de reclamanții C.M. și C.M. la data de 06 septembrie 2005 în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, privind restituirea cotei de 1/10 din imobilul aflat în deținerea pârâtului, situat în București,, sector 1, compus din teren în suprafață de 1.823 mp și construcție. S-a reținut că reclamanții au notificat pârâtul la data de 14 august 2001, notificarea nefiind soluționată până în prezent, astfel că aceștia nu au dreptul să formuleze contestație în baza Legii nr. 10/2001, decât după emiterea de către pârât a unei dispoziții.

Prin Decizia nr. 135 din 6 martie 2007 Curtea de Apel București, secția IV-a civilă, a admis apelul reclamanților împotriva sentinței mai sus arătate, pe care a desființat-o, trimițând cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că nerespectarea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este de natură să blocheze o procedură administrativă și jurisdicțională stabilită prin norme legale, cum este aceea reglementată de actul normativ menționat. Prin sentința nr. 912 din 26 iunie 2009 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a solicitat restituirea în natură a 1/10 din imobilul aflat în deținerea pârâtului, compus din teren în suprafață de 1.823 mp și construcție.

Până la data introducerii prezentei acțiuni, notificarea nu a fost soluționată de către intimată prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii sau prin dispoziție de respingere a notificării. S-a apreciat că reclamanții și-au îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001 de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 după republicarea din septembrie 2005 a legii). Cu toate aceste demersuri, unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea, lăsând să treacă nejustificat 7 ani de la înregistrare.

Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil iar temporizarea acesteia deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată. Pe fond s-a reținut că reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite în înțelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent, în condițiile în care măsura restituirii în natură nu mai este posibilă. Dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dovedit cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 iunie 1947 la Tribunalul Ilfov secția Notariat.

Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, în a cărui anexă, este înscris H.A. În privința acestui imobil s-au mai formulat notificări, respectiv notificarea din 2002 de către S.I.D. și S.I.I. Pentru a se dovedi calitatea de moștenitor a reclamanților, au fost depuse acte de stare civilă, certificatul de moștenitor de pe urma lui S.P. din 1989, moștenitori fiind S.G. și S.D.; certificatul de moștenitor de pe urma lui S.G. din 20 februarie 1995; certificatul de moștenitor de pe urma lui S.D. din 09 iunie 1992, moștenitorii acestora fiind reclamanții. Potrivit prevederilor Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 498/2005, în aplicarea art. 22 actual 23 din Legea nr. 10/2001, acte doveditoare sunt actele juridice care atestă calitatea de moștenitor, respectiv certificate de moștenitor, testamente, acte de stare civilă, care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate Față de aceste dispoziții legale, cei îndreptățiți își pot dovedi calitatea de moștenitor nu doar prin depunerea la dosar a unor certificate de moștenitor, ci și prin depunerea actelor de stare civilă care să facă dovada rudeniei sau filiației cu fostul proprietar.

Art. 4 din Legea nr. 10/2001 prevede că de dispozițiile Legii nr. 10/2001 beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, iar succesibilii, care după data de 06 martie 1945 nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii, pentru bunurile ce se solicită a fi restituite în temeiul Legii nr. 10/2001; de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, beneficiază ceilalți moștenitori care au formulat notificarea. S-a constatat că, în cauză, nu s-a făcut dovada dezbaterii succesiunii defunctului, fost proprietar de la care imobilul a fost naționalizat, până în prezent și cum moștenitorii nu și-au contestat calitatea, nu li se poate reține decât calitatea de moștenitor, notificarea formulată având valoare de acceptare a succesiunii.

Tribunalul a reținut că, din raportul de expertiză întocmit în cauză privind individualizarea imobilului, rezultă că suprafața terenului este de 1.823 mp și este ocupată de o zonă verde în suprafață de 440 mp, restul suprafeței fiind ocupată de construcții. Pentru ca imobilele - terenuri preluate abuziv să facă obiect al restituirii în natură este necesar ca acestea să fie libere, adică să nu fie afectate de servituți legale și alte amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale. Împrejurarea că parte din teren este ocupat de spațiu verde nu înseamnă că este vorba de suprafață liberă, supusă restituirii, întrucât aparține zonei de utilitate a blocurilor din zonă. Cu atât mai puțin poate fi considerat teren liber în accepțiunea legii acela ocupat de construcții.

Față de aceste considerente, de solicitarea de restituire în natură a imobilului, precum și de faptul că imobilul nu a fost naționalizat de la autorul lor, tribunalul a apreciat cererea ca fiind neîntemeiată. Prin Decizia nr. 34/A din 08 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, cu majoritate, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței mai sus arătate. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prin notificarea din 13 august 2001 a B.E.J. T.G., petenții C.M. și C.M. au solicitat Primăriei Municipiului București, în calitate de moștenitori ai defunctului S.P., decedat, restituirea în natură a imobilului situat în București, identificat prin act de proprietate autentificat din 1947 a Tribunalului Ilfov, secția Notariat, compus din teren și construcție, iar dacă restituirea în natură nu este posibilă, restituirea prin echivalent, fără însă a se preciza cota de 1/10 din imobil, cum s-a indicat prin acțiune.

În speță, nu se contestă - potrivit motivelor de apel - calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, fiind succesorii foștilor proprietari S.D. și G. pentru cota de 1/10 din imobilul enunțat. Prin Dispoziția din 08 octombrie 2001, emisă de primarul Municipiului București s-a soluționat notificarea din 2001 formulată de petenții A.R.I., G.A.R., S.L.L. și K.I., dispunându-se restituirea în natură a terenului în suprafață de 465,09 mp, situat în București, sector 1. Totodată, prin Dispoziția din 26 septembrie 2005 emisă de primarul Municipiului București, a fost soluționată notificarea din 2001 prin care petenta S.L.L., decedată ulterior depunerii notificării, prin moștenitori T.A., T.Ș., A.R.I., G.A.R.

și K.l., au solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, sector 1, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 în sensul că a fost respinsă cererea de restituire în natură a suprafeței de 1.357,91 mp și s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru aceeași suprafață de teren. Expertiza tehnică efectuată în apel de către expert P.C. a confirmat concluziile expertizei tehnice efectuată la fond de către expert P.E. prin care s-a reținut că suprafața de teren de 449 mp este spațiu verde, neafectat de utilități publice. Prin completarea la acest raport de expertiză efectuat în apel s-a constatat că restul suprafeței de teren de 1.374 mp este format din: 1.129 mp bloc (parter + 7 etaje) și 243 mp utilități publice (rețele apă, canal, acces auto).

Prin urmare, din probele administrate rezultă că pentru aceeași suprafață de teren ce a aparținut defunctului S.P. a fost promovată acțiunea, în contextul în care anterior au fost emise dispoziții de restituire, parțial în natură, parțial prin echivalent, pentru același teren, însă către alte persoane. Nefiind apreciate ca incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. b) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, apelul a fost respins ca nefondat.

Prin Decizia nr. 247 din 28 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul reclamanților împotriva deciziei anterior menționate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținând că, în măsura în care instanța a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, era necesar să se pronunțe, nu numai asupra restituirii în natură, dar și asupra modalității de acordare a despăgubirilor, conform Legii nr. 247/2005, întrucât aceștia au solicitat în cursul judecării cauzei nu doar restituirea în natură a terenului ci și măsuri reparatorii în echivalent pentru restul terenului preluat de stat.

Această obligație reiese din Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, potrivit căreia, dacă unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul și să se pronunțe asupra cererilor cu care a fost investită de părțile în litigiu.

Curtea de Apel București a statuat că S.P. a decedat la data de 13 decembrie 1988 și a avut ca moștenitori pe S.G. și S.D. care au decedat, la rândul lor și au lăsat ca legatari universali pe reclamanții C.M. și C.M. S-a reținut că reclamanții au o cotă de 10% din dreptul de proprietate asupra întregului imobil, teren și construcție, situate în București, terenul aflat la adresa menționată fiind în suprafață de 1.932 mp. Aceste aspecte nu au fost contestate, intrând în puterea lucrului judecat, astfel încât, reținându-se calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra naturii măsurilor reparatorii, conform dispozițiilor legii speciale.

S-a apreciat că, în rejudecare, instanța va trebui să statueze, pe baza probelor administrate, asupra regimului juridic al terenului ce face obiectul cererii de retrocedare, în sensul de a stabili ce suprafață a fost retrocedată reclamanților, în natură, în temeiul legii speciale de reparație; dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate publică și dacă este parțial restituit altor persoane sau se află în patrimoniul altor persoane fizice sau juridice. A fost îndrumată instanța de rejudecare ca, pentru suprafața de teren care nu poate fi retrocedată în natură, să se pronunțe asupra acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, raportate la Legea nr. 247/2005.

În rejudecare, instanța de apel a solicitat Primăriei Municipiului București relații suplimentare cu privire la regimul juridic al imobilului, relații care nu au fost în măsură să schimbe situația de fapt reținută în hotărârile anterioare, conform căreia, din suprafața totală de 1823 mp, o parte de 449 mp din str. P.V. este spațiu verde, neafectat de utilități publice, iar restul suprafeței de teren de 1374 mp este format din: 1129 mp bloc (parter + 7 etaje) și 243 mp utilități publice (rețele apă, canal, acces auto). Prin Decizia nr. 326/A din 18 septembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința, a admis în parte acțiunea și a constatat dreptul reclamanților la măsuri compensatorii prin puncte în condițiile legii speciale cu privire la cota de 1/10 din terenul de 1.823 mp din București și cota de 1/10 din construcția demolată de pe teren; a respins petitul referitor la restituirea în natură.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat că instanța supremă a dezlegat irevocabil problema privind calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru o cotă de 10% din teren, în sensul că această calitate le-a fost recunoscută, aspect care a intrat în puterea lucrului judecat, rămânând de analizat în apel doar natura măsurilor reparatorii ce se pot acorda.

În raport de situația de fapt existentă, așa cum rezultă coroborând cele constatate de expert și înscrisurile administrate, instanța de apel a reținut că terenul nu poate fi restituit nici integral, nici parțial în natură, în condițiile în care cea mai mare parte a sa (1.374 mp) este ocupată de construcții și utilități, iar diferența reprezentând spațiu verde a fost deja restituită în natură moștenitorilor defuncților H., terenul intrând în circuitul civil (potrivit Dispoziției nr. 120 din 08 octombrie 2001 emisă de primarul general al Municipiului București).

S-a apreciat, în aceste condiții, că în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, apelanților-reclamanți trebuie să li se recunoască, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform legii speciale, respectiv măsurile compensatorii prin puncte reglementate de legea specială în vigoare în prezent, aplicabilă și notificărilor în curs de soluționare conform art. 4 din Legea nr. 165/2013. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâtul Municipiul București, prin primar general, arătând că, în legătură cu imobilul în litigiu, au fost formulate mai multe notificări, dintre care, printr-o decizie anterioară, Municipiul București a stabilit măsuri reparatorii în natură și prin echivalent în favoarea moștenitorilor coproprietarilor H. Recurentul pârât apreciază că, atâta timp cât dispoziția de restituire anterioară este în vigoare, nu poate emite o nouă dispoziție de acordare de despăgubiri pe numele reclamanților, întrucât s-ar ajunge la o dublă despăgubire.

Pe de altă parte, susține că analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001 se face în baza unui alt act normativ, respectiv, Legea nr. 165/2013, aplicabilă cererilor formulate și depuse în termen legal, nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi, prin care se instituie un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit de art. 25.1 din Legea nr. 10/2001, iar dispozițiile acestei legi se aplică. Intimații reclamanți au formulat întâmpinare invocând nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Criticile recurentului vizează nelegala interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013 și se încadrează în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care nu va fi reținută sancțiunea nulității recursului. Prima critică se referă la împrejurarea că, odată emisă o dispoziție de despăgubire în privința imobilului ce a constituit obiectul notificării, aflată în vigoare, unitatea deținătoare nu mai poate emite o a doua dispoziție de acordare de despăgubiri pe numele reclamanților, întrucât s-ar ajunge la o dublă reparație.

Formulând o astfel de critică, recurentul pârât se prevalează de propria culpă constând în faptul că nu a procedat, în procesul de soluționare a notificărilor, la conexarea dosarelor, astfel cum prevedeau Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în vigoare la momentul emiterii Dispoziției nr. 4647 din 26 septembrie 2005 prin care au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent moștenitorilor foștilor proprietari H. În acest sens se constată că, la momentul emiterii acestei dispoziții, era în vigoare H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 care în art. 1 lit. b), stipula că, în cazul în care pentru același imobil s-au depus două sau mai multe notificări de către mai multe persoane care se pretind a fi îndreptățite, dosarele respective se vor conexa (…). De asemenea, în art. 4.1.

se menționează că, în cazul în care restituirea aceluiași imobil este cerută de mai multe persoane îndreptățite, care nu sunt rude și care invocă un titlu de proprietate ce atestă existența unei coproprietăți la data preluării abuzive, se va emite o decizie de restituire în care se vor consemna cotele ideale prevăzute în titlul de proprietate invocat. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că raționamentul recurentului nu poate fi validat și pentru faptul că reprezintă o negare a drepturilor reclamanților, ca persoane îndreptățite la acordarea de despăgubiri. Este adevărat că acest imobil a mai făcut obiectul unei notificări soluționată separat și în legătură cu care s-a dispus o restituire parțială în natură iar pentru restul imobilului s-au acordat despăgubiri prin echivalent, printr-o decizie ce, odată intrată în circuitul civil, nu ar mai putea fi revocată de emitent.

Această împrejurare însă nu poate determina sancționarea reclamanților cu decăderea din drepturile proprii asupra imobilului, aceștia având, în egală măsură cu persoanele îndreptățite pentru care s-au acordat deja despăgubiri, dreptul la măsurile reparatorii statuate de legea în vigoare. În plus, hotărârea instanței de apel nu are ca obiect obligarea unității deținătoare ca, pe calea obligației de a face, să emită o decizie, ci statuând chiar pe fondul notificării, recunoaște direct în patrimoniul persoanelor îndreptățite dreptul la despăgubiri. Această hotărâre judecătorească are forță juridică superioară în raport cu un act emis de unitatea deținătoare în procedura administrativă de soluționare a notificărilor cu privire la același imobil.

În prezenta cauză, dispoziția pe care recurentul ar fi obligat să o emită și la care se referă în motivarea recursului nu mai reprezintă actul administrativ de soluționare a notificării, ci o formă de punere în executare a hotărârii judecătorești ce statuează asupra drepturilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001. În consecință, decizia trebuie să cuprindă cele statuate în hotărârea judecătorească referitor la calitatea de persoane îndreptățite, imobilul și cota indiviză asupra căruia poartă dreptul recunoscut, precum și natura despăgubirilor. În ceea ce privește dubla reparație pentru cota indiviză de 1/10 din imobil, Înalta Curte reține că acest aspect, sesizat de recurent, depășește limitele procesuale de învestire a instanței în prezenta cauză.

Stabilirea acestor despăgubiri a fost dată, prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în competența C.C.S.D., care nu era ținută de propunerea făcută de primar în cadrul dispoziției. Aceleași principii au fost reluate și prin dispozițiile Legii nr. 165/2013 care, în art. 21, dă în competența C.N.C.I., atribuții de verificare și validare sau invalidare a deciziei entității învestite de lege cu soluționarea notificării și numai în cazul validării deciziei entității învestite de lege, C.N.C.I. emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv. În consecință, C.N.C.I. va putea corobora în procesul de validare a deciziilor, dispozițiile emise de unitatea deținătoare pentru cota de 1/10 din imobil, statuând în consecință asupra cuantumului despăgubirilor.

O a doua critică formulată în cauză se referă la modalitatea de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 care instituie noi termene de soluționare a notificărilor în sarcina unității deținătoare, față de cele stabilite de art. 25.1 din Legea nr. 10/2001, recurentul susținând că notificarea ce face obiectul cauzei pendinte ar trebui soluționată potrivit termenelor instituite de noua reglementare. Este adevărat că noua lege edictată în materia restituirii proprietăților conține termene speciale în care urmează a se soluționa notificările, însă aceste termene nu sunt aplicabile notificărilor ce fac obiectul cauzelor introduse pe rolul instanțelor anterior adoptării acestei legi.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013 „dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul C.E.D.O. suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 se interpretează în conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale care a statuat în sensul că doar normele de drept material care reglementează modalitățile de despăgubire sunt aplicabile cauzelor, indiferent de stagiul soluționării, deci și celor aflate în curs de judecată, nu și cele referitoare la termenele statuate în vederea soluționării cererilor.

Astfel prin Decizia nr. 88/2014 Curtea Constituțională a apreciat că disp. art. 4 teza a II-a sunt neconstituționale în măsura în care termenele respective, reglementate în art. 33 din Lege s-ar aplica și cauzelor aflate pe rol la data intrării în vigoare a legii. O interpretare contrară, se afirmă în decizia Curții Constituționale, ar aduce atingere dreptului de acces liber la justiție al persoanelor îndreptățite la măsurile consacrate prin legile reparatorii, drept de care aceste persoane beneficiază de la momentul învestirii instanței de judecată până la soluționarea definitivă a cauzei. Curtea a reținut că introducerea în cadrul unui proces în curs a unui impediment care tinde să nege dreptul de acces liber la justiție al persoanei interesate încalcă prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție.

Deci în cauza de față, aflată pe rolul instanțelor din septembrie 2005, recurentul nu se poate prevala de termenele prevăzute pentru etapele administrative de soluționare a notificării reglementate de Legea nr. 165/2013, cum eronat pretinde, aplicarea acestora contravenind principiilor constituționale privind accesul liber la justiție. Pentru aceste considerente, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu corecta interpretare și aplicare a legii, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva Deciziei nr. 326/A din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2015.