ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 29/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 29/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 341 din 10 martie 2006 Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins, ca prematură, cererea întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001 formulată de reclamanții C.M. și C.M. la data de

06 septembrie 2005 în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin

primar general, privind restituirea cotei de 1/10 din imobilul aflat în

deținerea pârâtului, situat în București,, sector 1, compus din teren în

suprafață de 1.823 mp și construcție.

S-a reținut că reclamanții

au notificat pârâtul la data de 14 august 2001, notificarea nefiind soluționată

până în prezent, astfel că aceștia nu au dreptul să formuleze contestație în

baza Legii nr. 10/2001, decât după emiterea de către pârât a unei dispoziții.

Prin Decizia nr. 135

din 6 martie 2007 Curtea de Apel București, secția IV-a civilă, a admis apelul reclamanților

împotriva sentinței mai sus arătate, pe care a desființat-o, trimițând cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că nerespectarea termenului de 60 de zile

prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este de natură să

blocheze o procedură administrativă și jurisdicțională stabilită prin norme

legale, cum este aceea reglementată de actul normativ menționat.

Prin sentința nr. 912

din 26 iunie 2009 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr.

10/2001 s-a solicitat restituirea în natură a 1/10 din imobilul aflat în

deținerea pârâtului, compus din teren în suprafață de 1.823 mp și construcție.

Până la data

introducerii prezentei acțiuni, notificarea nu a fost soluționată de către

intimată prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii sau prin

dispoziție de respingere a notificării.

S-a apreciat că

reclamanții și-au îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001 de a

notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru

imobilul litigios, notificarea fiind formulată cu respectarea termenului

prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 după republicarea din

septembrie 2005 a legii).

Cu toate aceste

demersuri, unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea, lăsând să treacă

nejustificat 7 ani de la înregistrare.

Absența răspunsului

persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor

reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât

procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării

unui drept subiectiv civil iar temporizarea acesteia deschide celui vătămat

accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.

Pe fond s-a reținut

că reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite în înțelesul Legii

nr. 10/2001 la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin

echivalent, în condițiile în care măsura restituirii în natură nu mai este

posibilă.

Dreptul de

proprietate asupra imobilului a fost dovedit cu contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 25 iunie 1947 la Tribunalul Ilfov secția Notariat.

Imobilul a fost

naționalizat în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, în a cărui anexă, este

înscris H.A.

În privința acestui

imobil s-au mai formulat notificări, respectiv notificarea din 2002 de către

S.I.D. și S.I.I.

Pentru a se dovedi

calitatea de moștenitor a reclamanților, au fost depuse acte de stare civilă,

certificatul de moștenitor de pe urma lui S.P. din 1989, moștenitori fiind S.G.

și S.D.; certificatul de moștenitor de pe urma lui S.G. din 20 februarie 1995;

certificatul de moștenitor de pe urma lui S.D. din 09 iunie 1992, moștenitorii

acestora fiind reclamanții.

Potrivit prevederilor

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2005,

în aplicarea art. 22 actual 23 din Legea nr. 10/2001, acte doveditoare sunt

actele juridice care atestă calitatea de moștenitor, respectiv certificate de

moștenitor, testamente, acte de stare civilă, care atestă rudenia sau filiația

cu titularul inițial al dreptului de proprietate Față de aceste dispoziții

legale, cei îndreptățiți își pot dovedi calitatea de moștenitor nu doar prin

depunerea la dosar a unor certificate de moștenitor, ci și prin depunerea

actelor de stare civilă care să facă dovada rudeniei sau filiației cu fostul

proprietar.

Art. 4 din Legea nr. 10/2001

prevede că de dispozițiile Legii nr. 10/2001 beneficiază și moștenitorii legali

sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, iar succesibilii, care după

data de 06 martie 1945 nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în

termenul de acceptare a succesiunii, cererea de restituire având valoare de

acceptare a succesiunii, pentru bunurile ce se solicită a fi restituite în

temeiul Legii nr. 10/2001; de cotele moștenitorilor legali sau testamentari

care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, beneficiază ceilalți

moștenitori care au formulat notificarea.

S-a constatat că, în

cauză, nu s-a făcut dovada dezbaterii succesiunii defunctului, fost proprietar

de la care imobilul a fost naționalizat, până în prezent și cum moștenitorii nu

și-au contestat calitatea, nu li se poate reține decât calitatea de moștenitor,

notificarea formulată având valoare de acceptare a succesiunii.

Tribunalul a reținut

că, din raportul de expertiză întocmit în cauză privind individualizarea

imobilului, rezultă că suprafața terenului este de 1.823 mp și este ocupată de

o zonă verde în suprafață de 440 mp, restul suprafeței fiind ocupată de

construcții.

Pentru ca imobilele -

terenuri preluate abuziv să facă obiect al restituirii în natură este necesar

ca acestea să fie libere, adică să nu fie afectate de servituți legale și alte

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale.

Împrejurarea că parte

din teren este ocupat de spațiu verde nu înseamnă că este vorba de suprafață

liberă, supusă restituirii, întrucât aparține zonei de utilitate a blocurilor

din zonă.

Cu atât mai puțin

poate fi considerat teren liber în accepțiunea legii acela ocupat de

construcții.

Față de aceste

considerente, de solicitarea de restituire în natură a imobilului, precum și de

faptul că imobilul nu a fost naționalizat de la autorul lor, tribunalul a

apreciat cererea ca fiind neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 34/A

din 08 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, cu majoritate, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței

mai sus arătate.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că prin notificarea din 13 august 2001 a

B.E.J. T.G., petenții C.M. și C.M. au solicitat Primăriei Municipiului

București, în calitate de moștenitori ai defunctului S.P., decedat, restituirea

în natură a imobilului situat în București, identificat prin act de proprietate

autentificat din 1947 a Tribunalului Ilfov, secția Notariat, compus din teren

și construcție, iar dacă restituirea în natură nu este posibilă, restituirea

prin echivalent, fără însă a se preciza cota de 1/10 din imobil, cum s-a

indicat prin acțiune.

În speță, nu se

contestă - potrivit motivelor de apel - calitatea reclamanților de persoane

îndreptățite la restituire, fiind succesorii foștilor proprietari S.D. și G.

pentru cota de 1/10 din imobilul enunțat.

Prin Dispoziția din 08

octombrie 2001, emisă de primarul Municipiului București s-a soluționat

notificarea din 2001 formulată de petenții A.R.I., G.A.R., S.L.L. și K.I.,

dispunându-se restituirea în natură a terenului în suprafață de 465,09 mp,

situat în București, sector 1.

Totodată, prin Dispoziția

din 26 septembrie 2005 emisă de primarul Municipiului București, a fost

soluționată notificarea din 2001 prin care petenta S.L.L., decedată ulterior

depunerii notificării, prin moștenitori T.A., T.Ș., A.R.I., G.A.R. și K.l., au

solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, sector 1,

trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 în sensul că a fost

respinsă cererea de restituire în natură a suprafeței de 1.357,91 mp și s-au

acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru aceeași suprafață de teren.

Expertiza tehnică

efectuată în apel de către expert P.C. a confirmat concluziile expertizei

tehnice efectuată la fond de către expert P.E. prin care s-a reținut că

suprafața de teren de 449 mp este spațiu verde, neafectat de utilități publice.

Prin completarea la acest raport de expertiză efectuat în apel s-a constatat că

restul suprafeței de teren de 1.374 mp este format din: 1.129 mp bloc (parter +

7 etaje) și 243 mp utilități publice (rețele apă, canal, acces auto).

Prin urmare, din

probele administrate rezultă că pentru aceeași suprafață de teren ce a

aparținut defunctului S.P. a fost promovată acțiunea, în contextul în care anterior

au fost emise dispoziții de restituire, parțial în natură, parțial prin

echivalent, pentru același teren, însă către alte persoane.

Nefiind apreciate ca

incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. b) din Norma metodologică de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, apelul a fost respins ca nefondat.

Prin Decizia nr. 247

din 28 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursul reclamanților împotriva deciziei anterior menționate și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținând că, în măsura în

care instanța a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, era necesar să se pronunțe, nu

numai asupra restituirii în natură, dar și asupra modalității de acordare a

despăgubirilor, conform Legii nr. 247/2005, întrucât aceștia au solicitat în

cursul judecării cauzei nu doar restituirea în natură a terenului ci și măsuri

reparatorii în echivalent pentru restul terenului preluat de stat.

Această obligație

reiese din Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, potrivit căreia, dacă

unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu

respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se

pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită

să evoce fondul și să se pronunțe asupra cererilor cu care a fost investită de

părțile în litigiu.

Curtea de Apel

București a statuat că S.P. a decedat la data de 13 decembrie 1988 și a avut ca

moștenitori pe S.G. și S.D. care au decedat, la rândul lor și au lăsat ca

legatari universali pe reclamanții C.M. și C.M.

S-a reținut că

reclamanții au o cotă de 10% din dreptul de proprietate asupra întregului

imobil, teren și construcție, situate în București, terenul aflat la adresa

menționată fiind în suprafață de 1.932 mp. Aceste aspecte nu au fost

contestate, intrând în puterea lucrului judecat, astfel încât, reținându-se

calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în baza art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra

naturii măsurilor reparatorii, conform dispozițiilor legii speciale.

S-a apreciat că, în

rejudecare, instanța va trebui să statueze, pe baza probelor administrate,

asupra regimului juridic al terenului ce face obiectul cererii de retrocedare,

în sensul de a stabili ce suprafață a fost retrocedată reclamanților, în

natură, în temeiul legii speciale de reparație; dacă terenul este afectat de

amenajări de utilitate publică și dacă este parțial restituit altor persoane

sau se află în patrimoniul altor persoane fizice sau juridice.

A fost îndrumată

instanța de rejudecare ca, pentru suprafața de teren care nu poate fi

retrocedată în natură, să se pronunțe asupra acordării de măsuri reparatorii

prin echivalent, potrivit dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001,

raportate la Legea nr. 247/2005.

În rejudecare,

instanța de apel a solicitat Primăriei Municipiului București relații

suplimentare cu privire la regimul juridic al imobilului, relații care nu au

fost în măsură să schimbe situația de fapt reținută în hotărârile anterioare,

conform căreia, din suprafața totală de 1823 mp, o parte de 449 mp din str.

P.V. este spațiu verde, neafectat de utilități publice, iar restul suprafeței

de teren de 1374 mp este format din: 1129 mp bloc (parter + 7 etaje) și 243 mp

utilități publice (rețele apă, canal, acces auto).

Prin Decizia nr. 326/A

din 18 septembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința, a admis în parte acțiunea și

a constatat dreptul reclamanților la măsuri compensatorii prin puncte în

condițiile legii speciale cu privire la cota de 1/10 din terenul de 1.823 mp

din București și cota de 1/10 din construcția demolată de pe teren; a respins

petitul referitor la restituirea în natură.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a constatat că instanța supremă a dezlegat

irevocabil problema privind calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru o cotă de 10% din teren, în

sensul că această calitate le-a fost recunoscută, aspect care a intrat în

puterea lucrului judecat, rămânând de analizat în apel doar natura măsurilor

reparatorii ce se pot acorda.

În raport de situația

de fapt existentă, așa cum rezultă coroborând cele constatate de expert și

înscrisurile administrate, instanța de apel a reținut că terenul nu poate fi

restituit nici integral, nici parțial în natură, în condițiile în care cea mai

mare parte a sa (1.374 mp) este ocupată de construcții și utilități, iar

diferența reprezentând spațiu verde a fost deja restituită în natură

moștenitorilor defuncților H., terenul intrând în circuitul civil (potrivit Dispoziției

nr. 120 din 08 octombrie 2001 emisă de primarul general al Municipiului

București).

S-a apreciat, în

aceste condiții, că în situația în care restituirea în natură nu este posibilă,

apelanților-reclamanți trebuie să li se recunoască, conform art. 10 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform

legii speciale, respectiv măsurile compensatorii prin puncte reglementate de

legea specială în vigoare în prezent, aplicabilă și notificărilor în curs de

soluționare conform art. 4 din Legea nr. 165/2013.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâtul Municipiul București, prin primar general, arătând că, în

legătură cu imobilul în litigiu, au fost formulate mai multe notificări, dintre

care, printr-o decizie anterioară, Municipiul București a stabilit măsuri

reparatorii în natură și prin echivalent în favoarea moștenitorilor

coproprietarilor H.

Recurentul pârât

apreciază că, atâta timp cât dispoziția de restituire anterioară este în

vigoare, nu poate emite o nouă dispoziție de acordare de despăgubiri pe numele

reclamanților, întrucât s-ar ajunge la o dublă despăgubire.

Pe de altă parte, susține

că analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001 se face în baza unui

alt act normativ, respectiv, Legea nr. 165/2013, aplicabilă cererilor formulate

și depuse în termen legal, nesoluționate până la data intrării în vigoare a

acestei legi, prin care se instituie un nou termen în sarcina unității

deținătoare, altul decât cel stabilit de art. 25.1 din Legea nr. 10/2001, iar

dispozițiile acestei legi se aplică.

Intimații reclamanți

au formulat întâmpinare invocând nulitatea recursului pentru neîncadrarea

criticilor în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și, în subsidiar, au

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat pentru următoarele considerente:

Criticile

recurentului vizează nelegala interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr.

10/2001 și ale Legii nr. 165/2013 și se încadrează în cazul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care nu va fi reținută

sancțiunea nulității recursului.

Prima critică se

referă la împrejurarea că, odată emisă o dispoziție de despăgubire în privința

imobilului ce a constituit obiectul notificării, aflată în vigoare, unitatea

deținătoare nu mai poate emite o a doua dispoziție de acordare de despăgubiri

pe numele reclamanților, întrucât s-ar ajunge la o dublă reparație.

Formulând o astfel de

critică, recurentul pârât se prevalează de propria culpă constând în faptul că

nu a procedat, în procesul de soluționare a notificărilor, la conexarea

dosarelor, astfel cum prevedeau Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

în vigoare la momentul emiterii Dispoziției nr. 4647 din 26 septembrie 2005

prin care au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent moștenitorilor

foștilor proprietari H.

În acest sens se

constată că, la momentul emiterii acestei dispoziții, era în vigoare H.G. nr. 498/2003

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 care

în art. 1 lit. b), stipula că, în cazul în care pentru același imobil s-au

depus două sau mai multe notificări de către mai multe persoane care se pretind

a fi îndreptățite, dosarele respective se vor conexa (…). De asemenea, în art. 4.1.

se menționează că, în cazul în care restituirea aceluiași imobil este cerută de

mai multe persoane îndreptățite, care nu sunt rude și care invocă un titlu de

proprietate ce atestă existența unei coproprietăți la data preluării abuzive,

se va emite o decizie de restituire în care se vor consemna cotele ideale

prevăzute în titlul de proprietate invocat.

Pe de altă parte,

Înalta Curte reține că raționamentul recurentului nu poate fi validat și pentru

faptul că reprezintă o negare a drepturilor reclamanților, ca persoane

îndreptățite la acordarea de despăgubiri.

Este adevărat că

acest imobil a mai făcut obiectul unei notificări soluționată separat și în

legătură cu care s-a dispus o restituire parțială în natură iar pentru restul

imobilului s-au acordat despăgubiri prin echivalent, printr-o decizie ce, odată

intrată în circuitul civil, nu ar mai putea fi revocată de emitent. Această

împrejurare însă nu poate determina sancționarea reclamanților cu decăderea din

drepturile proprii asupra imobilului, aceștia având, în egală măsură cu

persoanele îndreptățite pentru care s-au acordat deja despăgubiri, dreptul la

măsurile reparatorii statuate de legea în vigoare.

În plus, hotărârea

instanței de apel nu are ca obiect obligarea unității deținătoare ca, pe calea

obligației de a face, să emită o decizie, ci statuând chiar pe fondul

notificării, recunoaște direct în patrimoniul persoanelor îndreptățite dreptul

la despăgubiri.

Această hotărâre

judecătorească are forță juridică superioară în raport cu un act emis de

unitatea deținătoare în procedura administrativă de soluționare a notificărilor

cu privire la același imobil.

În prezenta cauză, dispoziția

pe care recurentul ar fi obligat să o emită și la care se referă în motivarea

recursului nu mai reprezintă actul administrativ de soluționare a notificării,

ci o formă de punere în executare a hotărârii judecătorești ce statuează asupra

drepturilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001. În consecință, decizia trebuie

să cuprindă cele statuate în hotărârea judecătorească referitor la calitatea de

persoane îndreptățite, imobilul și cota indiviză asupra căruia poartă dreptul recunoscut,

precum și natura despăgubirilor.

În ceea ce privește dubla

reparație pentru cota indiviză de 1/10 din imobil, Înalta Curte reține că acest

aspect, sesizat de recurent, depășește limitele procesuale de învestire a

instanței în prezenta cauză. Stabilirea acestor despăgubiri a fost dată, prin

dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în competența C.C.S.D., care

nu era ținută de propunerea făcută de primar în cadrul dispoziției. Aceleași

principii au fost reluate și prin dispozițiile Legii nr. 165/2013 care, în art.

21, dă în competența C.N.C.I., atribuții de verificare și validare sau

invalidare a deciziei entității învestite de lege cu soluționarea notificării și

numai în cazul validării deciziei entității învestite de lege, C.N.C.I. emite

decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv. În

consecință, C.N.C.I. va putea corobora în procesul de validare a deciziilor, dispozițiile

emise de unitatea deținătoare pentru cota de 1/10 din imobil, statuând în

consecință asupra cuantumului despăgubirilor.

O a doua critică

formulată în cauză se referă la modalitatea de aplicare a dispozițiilor Legii nr.

165/2013 care instituie noi termene de soluționare a notificărilor în sarcina

unității deținătoare, față de cele stabilite de art. 25.1 din Legea nr. 10/2001,

recurentul susținând că notificarea ce face obiectul cauzei pendinte ar trebui

soluționată potrivit termenelor instituite de noua reglementare.

Este adevărat că noua

lege edictată în materia restituirii proprietăților conține termene speciale în

care urmează a se soluționa notificările, însă aceste termene nu sunt

aplicabile notificărilor ce fac obiectul cauzelor introduse pe rolul

instanțelor anterior adoptării acestei legi.

Potrivit art. 4 din

Legea nr. 165/2013 „dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate

și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până

la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor

aflate pe rolul C.E.D.O. suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie

2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data

intrării în vigoare a prezentei legi”.

Dispozițiile art. 4

din Legea nr. 165/2013 se interpretează în conformitate cu jurisprudența Curții

Constituționale care a statuat în sensul că doar normele de drept material care

reglementează modalitățile de despăgubire sunt aplicabile cauzelor, indiferent

de stagiul soluționării, deci și celor aflate în curs de judecată, nu și cele referitoare

la termenele statuate în vederea soluționării cererilor. Astfel prin Decizia nr.

88/2014 Curtea Constituțională a apreciat că disp. art. 4 teza a II-a sunt

neconstituționale în măsura în care termenele respective, reglementate în art. 33

din Lege s-ar aplica și cauzelor aflate pe rol la data intrării în vigoare a

legii. O interpretare contrară, se afirmă în decizia Curții Constituționale, ar

aduce

atingere dreptului de

acces liber la justiție al persoanelor îndreptățite la măsurile consacrate prin

legile reparatorii, drept de care aceste persoane beneficiază de la momentul

învestirii instanței de judecată până la soluționarea definitivă a cauzei. Curtea

a reținut că introducerea în cadrul unui proces în curs a unui impediment care

tinde să nege dreptul de acces liber la justiție al persoanei interesate

încalcă prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție.

Deci în cauza de

față, aflată pe rolul instanțelor din septembrie 2005, recurentul nu se poate

prevala de termenele prevăzute pentru etapele administrative de soluționare a

notificării reglementate de Legea nr. 165/2013, cum eronat pretinde, aplicarea

acestora contravenind principiilor constituționale privind accesul liber la

justiție.

Pentru aceste

considerente, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu corecta

interpretare și aplicare a legii, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar

general împotriva Deciziei nr. 326/A din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 ianuarie 2015.