ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 919/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 919/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele

:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul

Tribunalului București

- Secția a

III-a Civilă la data de 22 aprilie 2008 sub nr. 15257/3/2008, reclamanții

M.C.T., M.D.M.Ș., M.A.

A., C.M., C.N.G., M.

R.M., M.R.M.E., K.M.N.

și M.I. au chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, în urma comparării titlurilor de

proprietate, să fie obligata

pârâta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren în

suprafață de 3366,82 mp, situat în București, Calea

Șerban Vodă, parte din imobilul aparținând autoarei

reclamanților

M.M.

În

motivare se arată că imobilul situat în București, Calea Șerban Vodă,

a aparținut autoarei reclamanților, M.M., care l-a

dobândit conform contractului de cesiune de acțiuni și răscumpărare cu

dare în plată de bunuri autentificat sub nr. 24197

din 02 iulie 1937 de Tribunalul Ilfov

Secția Notariat.

Imobilul a fost preluat

abuziv și fără titlu valabil de către stat prin Ordinul

de rechiziție nr.

5974 din 19 decembrie 1944 emis de Prefectura Poliției Capitalei - Biroul de

Rechiziții pentru misiuni aliate.

În drept, cererea a fost întemeiata pe

dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.,

Legea

nr. 139/1940, Legea nr. 213/1998, art. 112 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 350 din 04 martie 2011a

Tribunalului București

-

Secția a III-a civilă a fost respinsă acțiunea,

ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut, în esență,

că, de principiu, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a

opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Instanța a reținut că reclamanții au urmat

procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001,

formulând notificările nr. 1348/2001 și nr. 6356/2001 formulate în baza

Legii

nr. 10/2001 și, prin Dispoziția nr. 6188 din 16 noiembrie 2006 emisă de

Primarul General al Municipiului București, s-a dispus restituirea către

reclamanți a suprafeței de 10772,84 mp identificată prin raportul de expertiză

realizat de expertul D.A. anexat la dispoziție.

Conform

raportului de expertiză efectuat de expertul D.A. a

reieșit că suprafața de teren din măsurători este de 14139,36 mp față

de 15623,54

m.p. din acte, fiind

disponibilă suprafața de 10772,84 m.p., restul suprafeței de

3366,82 mp

fiind ocupată de pârâta SC A. SA.

În cauză erau incidente dispozițiile art. 27 din

Legea nr. 10/2001 și având în

vedere

că Primăria Municipiului București a emis dispoziție numai pentru o parte

din

imobilul notificat, reclamanții puteau formula notificare către pârâtă în

termen de 6 luni de la data comunicării

dispoziției prin care li s-a restituit parțial terenul, însă nu a fost depusă

la dosar dovada unei astfel de notificări.

Prin urmare, având în vedere că reclamanții au

urmat procedura specială

prevăzută de

Legea nr. 10/2001, procedură finalizată printr-o restituire parțială a

terenului

și nu au contestat această dispoziție și nici nu au formulat notificare

către unitatea deținătoare a terenului

nerestituit, instanța a apreciat că acțiunea în revendicare introdusă ulterior

de reclamantă, prin care vizează aceleași imobile,

este neîntemeiată.

Totodată, instanța a reținut că, prin prisma

dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, imobilul nu se putea restitui în

natură, reclamanții fiind îndreptățiți

doar

la despăgubiri, întrucât nu dețin un bun care ar putea fi invocat în sensul de

bun

ocrotit de CEDO, în cauza de față putându-se aprecia că la acest moment este

justificată speranța legitimă a pârâtei de a se bucura de acest bun în

condițiile în care titlul său de proprietate nu a

fost desființat.

Împotriva

menționatei sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamanții M.C.T., M.D.M.Ș.,

M.A.A., M.R.M., M.R.M.

E., K.M.N. și

M.I.

Prin decizia civilă nr. nr. 62A din 16 februarie

2012 a Curții de Apel

București - Secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au fost

respinse,

ca nefondate, apelurile.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a

calificat acțiunea cu care

reclamanții au învestit instanța în prezenta

cauză, atât ca pe o contestație determinată de refuzul nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la

notificarea

părții interesate, cât și ca pe o acțiune în revendicare de drept comun,

considerând că soluția pe revendicare este convergentă cu cea avută în vedere

de

legea specială.

Curtea a constatat că

motivul esențial pentru care a fost pronunțată soluția

de respingere a

cererii în revendicare cu care a fost sesizată instanța nu a fost

acela al existenței unei proceduri prealabile ce

ar trebui să se desfășoare în raport

cu

unitatea deținătoare a imobilului, ci acela că, în consecința aplicării

regulilor

de drept instituite de Legea nr. 10/2001, aceștia nu pot

redobândi posesia

imobilului, reclamanții

fiind îndreptățiți doar la despăgubiri.

Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca

lege specială, și Codul

civil, ca lege generală, precum și cea a

raportului dintre legea internă și

Convenția

europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au

fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr.

33 din 9 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate

prin aceasta fiind

obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Curtea

a stabilit că reclamanții nu dețin un „bun actual" în accepțiunea

dată acestei noțiuni de către CEDO în cauza

Atanasiu și alții împotriva României

(hotărârea din 12 octombrie 2010,

paragraful 140), întrucât o hotărâre

judecătorească

prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu

nu

fost pronunțată în favoarea reclamanților.

Analizând cererea introductivă prin prisma

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca pe o contestație determinată de refuzul

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate, Curtea a constatat că în mod greșit prima

instanță a

apreciat că, în ipoteza art. 27 (actual 29) al Legii nr. 10/2001,

notificarea se soluționează de instituția publică

care efectuează sau, după caz, a

efectuat privatizarea.

Consecință

a acestei constatări privind calitatea intimatei SC A. SA de unitate

deținătoare, instanța de apel a trecut la determinarea măsurilor reparatorii

care pot fi dispuse în cauză, făcând aplicarea art. 10 al Legii

nr. 10/2001, în temeiul căruia a considerat că

cererea de restituire în natură a

terenului

nu a putut fi admisă în aplicarea prevederilor legii speciale.

S-a statuat că reclamanții au deschisă calea

acțiunii la care se face referire

în decizia nr. XX din 19 martie 2007 a

înaltei Curții de Casație și Justiție - Secțiile Unite, ocazie cu care s-a

observat că pârâta nu a primit până în prezent

notificarea formulată inițial de reclamanți nici de la aceștia și nici

de la Primăria Municipiului București, motiv pentru care s-ar putea susține că

nu poate fi vorba

de un refuz nejustificat al său de a o soluționa, iar

reclamanții pot opta în

continuare pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001 și, dacă nu la momentul actual, cel

puțin în

viitor, pot sesiza instanța cu o acțiune având natura juridică a celei la

care se face referire în decizia nr. XX din 19

martie 2007 a înaltei Curții de Casație și

Justiție - Secțiile Unite.

S-a mai constatat de către instanța de apel că

imobilul a făcut parte din

categoria celor a căror restituire intră în

domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fiind rechiziționat temporar.

Ulterior datei de 26 iunie 1946, deci în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

imobilul aparținând autoarei

reclamanților a

fost preluat în fapt, încadrându-se astfel în prevederile art. 2 alin. (

1)

lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva menționatei decizii au declarat și

motivat recurs, în termen

legal,

reclamanții M.C.T., M.D.M.

Ș. și M.A.A.,

K.M.N., M.

I., M.R.M. și M.R.M.E.

În

dezvoltarea motivelor de recurs formulate întemeiate pe art. 304 pct. 7

si 9 C. proc. civ., reclamanții M.C.T., M.

D.M.Ș. și M.A.A. au arătat următoarele:

Instanța de apel a interpretat în mod eronat

dispozițiile Legii nr. 10/2001,

reținând

exclusiv imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, în procedura

administrativă prevăzută de legea specială - Legea nr. 10/2001.

A

fost menținută soluția de respingerea acțiunii în revendicare ca

neîntemeiată, instanța de apel, ca și prima

instanță de fond, întemeindu-și soluția

pe admisibilitatea acțiunii în

revendicare și pe imposibilitatea restituirii

imobilului

în natură pe procedura legii speciale (în realitate Legea nr. 10/2001,

astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005), lege care nu a fost invocată și

nu aplicabilă în speță.

În

realitate, soluția pe revendicare este convergentă inclusiv cu cea avută

în vedere de legea specială, iar intimata-pârâtă

nu are o „speranță legitimă" de a

păstra

imobilul în natură nici măcar față de dispozițiile legii speciale.

Potrivit

dispozițiilor art. 29 alin. (1) (fostul art. 27 alin. (1)) din Legea nr. 10/2001,

în forma de după declararea modificării aduse prin Legea nr. 247/2005 ca fiind

neconstituțională prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, în ceea

ce privește înlăturarea sintagmei preluate fără titlu"

pentru bunurile evidențiate în patrimoniul

societăților comerciale privatizate,

recurenților

ar fi trebuit inclusiv pe calea legii speciale să li se restituie în natură

imobilul

ce a fost preluat fără titlu.

Restituirea

prin procedura administrativă prevăzută de legea specială

(reținută cu ușurință de prima instanță și

preluată de instanța de apel) ar conduce

la un cerc vicios prin blocarea

dreptului de proprietate al recurenților și a

accesului

liber la justiție, în condițiile în care tocmai în această procedură

administrativă nu le-a putut fi restituit,

independent de vreo culpă a lor, întregul imobil, fiind exclusă de la

restituire tocmai partea din teren deținută de intimata-

pârâtă SC A. SA.

Faptul că reclamanții au formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001

nu

afectează dreptul lor de a obține restituirea în natură prin intermediul unei

proceduri judiciare de drept comun în condițiile în care notificarea transmisă

de

către aceștia Primăriei

municipiului București nu a fost soluționată nici până în

acest moment, în caz contrar existând toate

premisele încălcării liberului acces al

reclamanților la un proces echitabil, principiu reglementat de art. 6

din CEDO,

precum și de art. 21 din Constituția României.

În

mod greșit, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat că nu

poate fi restituit în natură terenul,

deoarece pe acesta apar edificate

anumite construcții.

Pentru

ca teren să nu poată fi restituit în natură prin raportare la dispozițiile art.

10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era necesar ca pentru

construcțiile noi edificate pe teren să existe

autorizație de construire care să

îndeplinească toate condițiile legale.

Or, ținând cont de faptul

că prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit ca

intimata-pârâtă nu

justifică un titlu pentru terenul proprietatea autoarei

reclamanților, aceasta nu putea edifica anumite construcții

„autorizate" pe acesta.

Pe de o parte, dispozițiile art. 10 alin. (2) nu

se aplică în speță, iar pe de altă

parte,

oricum construcțiile aflate pe teren nu au autorizație de construire, iar SC

A.

SA nu a invocat vreun drept cu privire la acestea, astfel încât, simpla

existență a unor construcții pentru care nu a fost eliberată, în mod legal

autorizație, nu poate constitui un impediment pentru restituirea în natură a

imobilului.

În mod nelegal s-a ignorant de către instanța de

apel faptul că reclamanții,

alături de ceilalți apelanți-reclamanți,

dețin un „bun" (în realitate „interes

patrimonial"

cu aceeași valoare însă ca și „bun actual") în sensul Convenției,

Intimata-pârâtă SC A. SA nu a formulat în cauză o

cerere

reconvențională prin care să învestească instanța cu

analizarea și stabilirea

dreptului de

proprietate asupra eventualelor construcții existente pe terenul

revendicat.

Problema

dreptului de proprietate asupra construcțiilor reprezintă un

aspect ce excede obiectului prezentului dosar,

regimul juridic al acestora urmând

a

fi stabilit ulterior soluționării acțiunii în revendicare, iar SC A. SA va

avea

posibilitatea invocării, prin utilizarea instituțiilor juridice specifice, în

cadrul unui litigiu ulterior sau în cadrul unei eventuale executări silite, a

unui

drept propriu asupra construcțiilor

aflate pe terenul ce, eventual, le-ar fi restituit

prin admiterea

prezentei acțiuni în revendicare.

Prin motivele de recurs formulate, reclamantul K.M.N.

a

criticat hotărârea recurată pentru motive

de nelegalitate întemeiate

– pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că, din

interpretarea per a contrario a

dispozițiilor art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 rezultă însă că în cazul

imobilelor

preluate de stat fără titlu valabil, legea nu prevede că proprietarul

deposedat are dreptul numai la măsuri reparatorii

în echivalent, atestând astfel

dreptul

la redobândirea bunului în natură. Această interpretare, din care rezultă

dreptul reclamantului la restituirea imobilului

în natură, este în concordanță cu

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Dreptul la restituirea imobilului în natură este

recunoscut de legea specială

și trebuie aplicat ca atare.

În situația în care s-ar considera că norma

internațională nu recunoaște

dreptul

la restituirea în natură a bunului dar nici nu oferă o alternativă pentru

valorificarea dreptului de proprietate, potrivit art. 20 din Constituția

României,

instanța nu poate aplica

cauzei sale norma internațională, ci va aplica în mod

obligatoriu norma internă care va constata dreptul

la redobândirea imobilului în

natură, această normă fiindu-i mai

favorabilă.

În mod greșit instanța a ignorat dispozițiile art.

29 alin. (1) din Legea. nr.

10/2001,

astfel cum au fost modificate prin decizia nr. 830/2008 a Curții

Constituționale

și a aplicat greșit și trunchiat dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția

României.

Instanțele au stabilit în mod corect că imobilul

este preluat de stat fără titlu valabil, aplicând dispozițiile art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 cu raportare la

dispozițiile art. 6 alin. (3) din

Legea nr. 213/1998.

Cu toate acestea, instanța

de apel a aplicat greșit legea la situația de fapt

atunci când a considerat ca SC A. SA are

calitatea de „unitate deținătoare" a

imobilului în accepțiunea

Legii nr. 10/2001, iar accepțiunea a fost abordată din perspective obligațiilor

pe care le-ar avea unitatea deținătoare, potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001.

SC

A. SA este societate comercială integral privatizată și nu are calitatea de

unitate deținătoare, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001,

astfel că instanța nu putea proceda la soluționarea cauzei ca o contestație

împotriva unui refuz al unității deținătoare de a restitui imobilul analizat

prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și era

obligată să soluționeze cauza potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, situație

în care legea nu face distincția prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

după cum terenul este liber sau ocupat.

Instanța

a aplicat greșit la situația de fapt și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001,

în sensul că a abordat global întreaga suprafață de teren deținută de pârâta

din totalul terenului aparținând reclamanților, fără a face distincție de regim

juridic.

Instanța

a încălcat dispozițiile art. 1, art. 7, art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001,

în condițiile în care nu a dispus restituirea terenului liber (658,62 mp),

precum și a terenului pe care se află construcțiile proprietatea autorilor

reclamanților, precum și terenul pe care se află construcțiile provizorii și

ușoare (magaziile din tablă).

Hotărârea curții de apel constituie o ingerință în dreptul

reclamanților recunoscut de lege, în condițiile în care nu le este restituit

imobilul în natură, dar nici dreptul la despăgubiri nu-l au, statul român

recunoscând în mod expres în expunerea de motive a O.U.G. nr. 4/2012 că nu are

nici mijloacele și nici resursele pentru acordarea măsurilor reparatorii în

echivalent foștilor proprietari.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate,

apelantele-reclamante M.R.M. și M.R.M.E. au criticat hotărârea recurată pentru

motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând următoarele:

Deși

curtea de apel a apreciat că bine a procedat instanța fondului atunci când a

analizat acțiunea lor, atât ca pe o acțiune în revendicare cât și ca pe o

contestație, determinată de refuzul nejustificat al entității destinatare de a

răspunde la notificarea părții interesate (pag 38 alin. (5) pct. 4 din

decizie), în condițiile în care însăși acțiunea, într-adevăr poate fi asimilată

unei notificări (pag 35 alin. (3)), ulterior a reținut contradictoriu și neclar

ca „reclamanții pot opta în continuare pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și,

dacă nu la momentul actual, cel puțin în viitor, pot sesiza cu o acțiune având

natura juridică a celei la care se face referire în Decizia nr. XX din 19

martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată

în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007".

Acțiunea

în revendicare poate fi asimilată cu o contestație determinată de refuzul

nejustificat de a răspunde al lui SC A. SA, în conformitate cu decizia în

interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, în condițiile în care SC A. SA a

aflat de cererea de restituire în natură cel mai târziu odată cu citarea pentru

primul termen de judecată al prezentei

acțiuni în revendicare, introduse la data de

22 aprilie 2008.

Instanța de apel, ca și prima instanță de fond au

aplicat greșit legea, printr-o interpretare greșită dată deciziei nr. 33 din 09

iunie 2008 a înaltei Curți de Casație și

Justiție - Secțiile Unite,

interpretând greșit raporturile dintre legea specială

(Legea nr. 10/2001) și dreptul comun (fost art. 480 C. civ.) si CEDO,

întrucât

în speță nu este cazul

aplicării principiului electa una via, conform cu dispozițiile

art. 27

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era obligația Primăriei municipiului

București să le comunice datele privind persoana

juridică deținătoare, respectiv

SC A. SA.

Această comunicare nu li s-a făcut niciodată și,

în consecință, au fost puși

în

imposibilitate să notifice entitatea juridică deținătoare, respectiv SC A.

SA.

În condițiile în care se asistă la o dublă

atitudine culpabilă, respectiv atât a

Primăriei care trebuia să facă

comunicarea numelui terțului deținător în

modalitatea

imperativă prevăzută de legiuitor, iar, pe de altă parte, unitatea

deținătoare,

respectiv SC A. SA.

Se

apreciază că în speță nu poate fi vorba despre o pasivitate sau o neglijență a

recurenților.

Or,

într-o astfel de situație, remediul este oferit chiar de decizia nr.

33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile

Unite, care impune ca

proprietarul naționalizat să meargă pe legea

specială, însă sub condiția

rezolutorie ca

drumul oferit de aceasta să nu fie iluzoriu, ci efectiv.

Se invocă jurisprudența C.E.D.O. potrivit căreia

lipsa totală de despăgubiri

constituie o privare de bunuri care,

combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Din probele dosarului rezultă reaua-credință a

deținătorului uzurpator al

terenului

reclamanților, SC A. SA, mențiunea făcută de instanța de apel la

pag. 42 privind dobândirea cu titlu valabil și

bună-credință a bucății lor de teren de 3366,62 m.p. de către SC A. SA fiind

străină realității.

În

mod greșit instanța de apel a reținut că terenul în litigiu nu se poate

restitui în natură datorită existenței unor magazii,

deși magaziile respective nu au

caracterul

unei construcții noi ridicate de deținătorul SC A. SA, ele fiind

fie niște magazii metalice făcute din table ce au

caracter de construcții provizorii,

ușor demontabile, fie au caracterul

unor construcții vechi aflate într-un grad

avansat

de uzură, astfel încât restituirea terenului în natură este perfect posibilă.

Se impune astfel restituirea în natură a

terenului pe care se află construcții

părăginite și magazii provizorii

din tablă ruginită.

Instanța de apel a reținut în mod greșit, ca fiind un fine de

neprimire

pentru restituirea în natură a

terenului, necesitatea ca reclamanții-recurenți să fi

obținut în prealabil o hotărâre judecătorească

care să le recunoască dreptul de proprietate ce a aparținut foștilor titular,

anterior anului 1948.

Prin motivele de recurs formulate,

apelanta-reclamantă M.I.,

criticând decizia recurată pentru motive de

nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a arătat următoarele:

Ca si instanța de fond, fără a analiza ceea ce

este de esența acțiunii în

revendicare

(compararea titlurile și evidențierea preferabilității unuia dintre ele),

instanța de apel respinge acțiunea în revendicare ca neîntemeiată,

considerentele

hotărârii vizând inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare.

Întrucât

problema admisibilității acțiunii reclamanților a fost clarificată

prin încheierea interlocutorie a primei instanțe

(prin care a fost respinsă excepția

inadmisibilității

motivată de pârâta-intimată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001),

considerăm că instanța de apel nu mai putea să

reia această problemă în apelul

nostru.

Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus

judecății, făcând totodată o

greșită

aplicare a legii, prin trimiterea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru a

demonstra că reclamanții sunt îndreptățiți doar

la despăgubiri prin echivalent, în

timp ce societatea intimată are o

„speranța legitimă" de păstrare a bunului proprietatea recurenților.

Or,

potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) (fost art. 27 alin. (1)) din Legea

nr. 10/2001 în forma de după declararea ca

neconstituțională a modificării aduse

de

Legea nr. 247/2005 prin înlăturarea sintagmei „preluarea fără titlul

valabil"

(prin Decizia nr. 830/2008

a Curții Constituționale), reclamanții au dreptul la

restituirea în natură a imobilului preluat fără

titlu valabil și care face obiectul

cauzei.

Neatacarea

dispoziției de restituire în natură a unei părți din terenul

proprietatea autoarei recurenților nu poate să

constituie motiv de paralizare a

acțiunii în revendicare.

Susținerile instanței de recurs în sensul

necesitații atacării dispoziției sau

de

a face o nouă notificare acum sunt lipsite de temei legale.

Faptul că certificatul de atestarea a dreptului

de proprietate nu a fost anulat

nu dă preferabilitate acestuia față de

titlul reclamanților, care provine de la

adevăratul

proprietar. Condiționarea admiterii acțiunii în revendicare de anularea

titlului de proprietate al intimatei, este o

creație a instanței întrucât nu există în

nicio dispoziție legală în

materia revendicării.

Formularea notificării de către reclamanți, în

baza Legii nr. 10/2001, nu

poate

afecta dreptul acestora de a obține restituirea în natură pe calea unei acțiuni

judiciare de drept comun, în condițiile în care notificarea nu a fost soluționată

nici până în prezent, în caz contrar fiind încălcat principiul liberului acces

la

justiție reglementat de art. 6 din CEDO

și art. 21 din Constituție.

Nelegal a apreciat instanța de apel că, prin

raportare la dispozițiile art. 10

alin.

(2) Legea nr. 10/2001, nu poate fi restituit în natură terenul, întrucât pe el

apar

edificate unele construcții.

Interpretarea pe care instanța o dă acestui text de lege

este greșită, întrucât se cere a fi îndeplinită și

o altă condiție, aceea a existenței

autorizației de construire, ceea ce,

în speță, nu s-a făcut dovada că ar exista cu

atât

mai mult cu cât intimata nu poate justifica un titlu asupra acestui teren.

Este nelegală și atitudinea instanței de ignorare a faptului

că reclamanții,

în calitate de moștenitori

ai fostului proprietar, dețin un „bun" (în realitate un

interes patrimonial) cu aceeași valoare ca și „bun

actual", în sensul Convenției,

având astfel dreptul la restituirea

în natură a imobilului.

Instanța nu a ținut seama de faptul că titlul

provenind de la proprietarul originar este preferabil celui viciat al intimatei

SC A. SA.

Titlul reclamanților provine de la autoarea lor, M.M.,

iar titlul intimatei este viciat întrucât provine de la un non proprietar,

statul român.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate pentru următoarele

considerente:

Instanța

de apel a făcut o analiză a cauzei atât din perspectiva unei

contestații împotriva refuzului nejustificat al

unității deținătoare de a răspunde

notificării formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001, cât și din perspectiva unei

acțiuni în revendicare, analizate inclusiv din punctul de vedere al

prevalentei

Convenției Europene a Drepturilor Omului asupra dreptului

intern, respectiv

asupra prevederilor Legii

nr. 10/2001, sub aspectul modului în care această lege asigură respectarea

dreptului de proprietate al foștilor proprietari.

Deși a fost învestită cu o acțiune în revendicare

întemeiată pe prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ., considerată

admisibilă, conform motivării

respingerii

excepției de inadmisibilitate prin încheierea din 27 februarie 2009, instanța

a

depășit limitele învestirii, analizând cauza și din perspectiva unui refuz

nejustificat al unității deținătoare de a răspunde

notificării, cu toate că instanța de

apel

a observat că unitatea deținătoare a terenului în litigiu, respectiv SC A.

SA, nu a fost sesizată prin notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001 nici de către

reclamanți, nici de către Primăria

municipiului București.

Ca atare, refuzul SC A. SA nu este unul

nejustificat câtă vreme nu a

fost legal sesizată cu soluționarea

notificării pentru terenul revendicat de reclamanți.

Pe

de altă parte, instanța a observat că SC A. SA este integral

privatizată, ceea ce impune o analiză a cauzei

într-un anumit cadru procesual

determinat de măsurile reparatorii care

vor fi posibile.

Astfel

fiind, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a imobilului alcătuit

din teren și construcții, în condițiile art. 29 alin. (1) al Legii nr. 10/2001,

măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi acordate de către unitatea

implicată în privatizare potrivit art. 29 alin. (3) al Legii nr. 10/2001,

astfel încât cadrul procesual al cererii întemeiată pe Legea nr. 10/2001 va fi

diferit de cel al prezentei cauze.

Prin

urmare, cauza nu poate fi analizată din perspectiva Legii nr. 10/2001 întrucât

nu ne aflăm în prezența unui refuz nejustificat al unității deținătoare de a

răspunde notificării, astfel încât nu este incidență în cauză decizia nr. 20/2007

pronunțată în recurs în interesul legii, în care înalta Curte de Casație și

Justiție a decis că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

"instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate".

De

altfel, reclamanții se află încă în termenul de formulare a notificării,

potrivit art. 27 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, astfel încât chiar ei pot

notifica pe SC A. SA cu privire la terenul în litigiu, cu toate că, prin

decizia civilă nr. 4537 din 15 iunie 2012, înalta Curte de Casație și Justiție

Secția I civilă a dispus în mod irevocabil obligarea municipiului București,

prin Primar General, să înainteze notificările nr. 1348/2001 și nr. 6356/2001

la SC A. SA în vedere la soluționarea acestora cu privire la diferența de

suprafață de 3366 mp teren, care nu au făcut obiectul dispoziției nr. 6818 din 16

noiembrie 2006 emisă de Primarul municipiului București, situat în București,

Calea Șerban Vodă, sector 4.

În

consecință, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată și de apel

din perspectiva calificării sale drept contestație împotriva refuzului

nejustificat de a răspunde notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001

este corectă, însă cu înlocuirea motivării conform celor precizate anterior, în

sensul că o astfel de analiză nu se putea realiza decât cu încălcarea

principiului disponibilității și a principiului care reglementează raportul

dintre legea generală și cea specială; specialia generalibus derogant.

Cerința

ca refuzul să fie nejustificat a fost impusă tocmai pentru a sancționa

pasivitatea persoanei îndreptățite sau a unității deținătoare, cât și pentru a

împiedica depășirea unui termen rezonabil pentru soluționarea procesului

datorat culpei procedurale a celor care au obligația legală de a formula

notificare, respectiv de a înainta notificarea către unitatea deținătoare.

Or,

din moment ce unitatea deținătoare nu a fost legal sesizată, culpa în

ceea ce privește nesoluționarea notificării

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001

se datorează și reclamanților

care se află încă în termenul de formulare a notificării.

Aceștia

nu își pot invoca propria culpă pentru a obține valorificarea dreptului lor pe

altă cale decât cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ca lege

specială care se aplică cu prioritate în raport de

drept comun reprezentat de art.

480

C. civ., conform principiului specialia generalibus derogant.

Raportul dintre legea specială și cea generală a

fost tranșat prin decizia nr.

33/2008

pronunțată în recurs în interesul legii în acest sens, singura excepție

acceptată

fiind aceea a posibilității promovării unei acțiuni de drept comun

atunci când reclamantul invocă un bun actual în

accepțiunea dată acestei noțiuni

de

jurisprudența actuală a CEDO, exprimată în cauza Atanasiu contra României

(parag.

140), respectiv când reclamantul deține o hotărâre judecătorească irevocabilă

prin care s-a dispus restituirea în natură a bunului în favoarea sa, situație

care nu se regăsește în speța de față.

Din considerentele deciziei nr. 33/2008 rezultă că

dreptul de sesizare a

instanței în

situația în care procedura prealabilă obligatorie nu a fost urmată este

recunoscut

reclamantului numai în ipoteza în care imobilul este deținut în

prezent de o altă persoană decât „unitatea

deținătoare", astfel cum aceasta este definită în Legea nr. 10/2001, iar

reclamantul dovedește că deține un bun actual

care nu poate fi protejat pe altă cale decât aceea a dreptului comun.

Parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu

limitările acceptate de C.E.D.O. ale

dreptului de acces la o instanță, aspect

reamintit

în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Măria Atanasiu și alții

împotriva României (paragraful 115), de aceea nu

pot fi primite criticile vizând încălcarea dreptului de acces la instanță al

reclamanților și nu se poate susține că

procedura Legii nr. 10/2001 poate fi eludată în ipoteza în care

imobilul se află în posesia unei unității deținătoare care nu a fost legal

învestită.

Înalta Curte constată că, în mod corect, ambele

instanțe de fond au analizat

cererea

de față și ca o acțiune în revendicare întemeiată pe drept comun, având în

vedere

temeiul juridic invocat de reclamanți, apreciind în mod judicios că reclamanții

nu dețin un bun în sensul art. l al Protocolului nr. l adițional la CEDO, care

să le permită să eludeze procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001.

În promovarea acestei cereri, recurenții nu se

prevalează de un bun actual,

astfel

cum s-a motivat anterior, astfel încât invocarea deținerii unui interes

patrimonial nu poate justifica admiterea acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul

comun.

Recurenții

nu motivează de ce consideră că dețin un interes patrimonial care echivalează

noțiunii de „bun", protejată de art. 1 din Primul Protocol adițional la

CEDO, însă acest aspect rămâne lipsit de relevanță câtă vreme

recurenții nu contestă că nu se află în posesia

unei hotărâri judecătorești prin care

imobilul

în litigiu să le fi fost restituit în natură, singurul caz în care s-ar putea

aprecia

că dețin un bun actual, pe care să îl poată opune într-o acțiune în

revendicare.

Sub aspectul situației juridice a imobilului în

litigiu, din actele dosarului

instanța

de apel a reținut că a avut loc o rechiziționare temporară, mai întâi de

către

statul german, apoi de către URSS, imobilul revenind în patrimoniul

autorilor reclamanților de la care a fost apoi

preluat de statul român în fapt, ceea

ce atrage incidența Legii nr. 10/2001,

în temeiul art. 2 lit. i).

De altfel, terenul în litigiu face parte din

suprafața de 15 748 mp, din care

pentru suprafața de 10772,84 mp s-a

emis de către Primarul municipiului

București

dispoziția nr. 6818/2006, constatându-se că diferența de 3366,82 mp nu se află

în posesia municipiului București, ci a SC A. SA, astfel încât situația

juridică

a imobilului a fost analizată și cu ocazia emiterii dispoziției nr. 6818/2006,

cât și în prezenta cauză, în care preluarea în fapt a imobilului și

incidența art. 2 lit. i) al Legii nr. 10/2001 a

fost reținută în mod irevocabil de către

instanța de apel, întrucât nu există critici în recurs cu privire la

acest aspect.

Prin urmare, apărările aduse prin întâmpinare de

către SC A. SA în

sensul că statul român a dobândit acest imobil de la

URSS prin vânzare-

cumpărare, conform

acordului din anul 1954, nu pot fi analizate întrucât nu constituie motive de

recurs, SC A. SA neformulând această cale de atac,

astfel că aceste aspecte nu mai pot fi puse în

discuție în recurs.

Prin urmare, imobilul în litigiu intră sub

incidența Legii nr. 10/2001, motiv

pentru care valorificarea dreptului

de proprietate în temeiul acestei legi se va

realiza

numai după legala învestire a unității deținătoare, SC A. SA.

SC A. SA este o persoană juridică integral

privatizată, care întrunește

condițiile legale de a fi considerată ca

unitate deținătoare, conform art. 29 al Legii nr. 10/2001, care trebuie

interpretat prin prisma deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

Susținerea

potrivit căreia procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi urmată în cazul

unităților deținătoare privatizate integral deoarece acestea nu pot fi

considerate unități deținătoare, conform art. 21.1 alin. (1) lit. b) din H.G. nr.

250/2007, nu poate fi primită deoarece contravine Legii nr. 10/2001, iar

normele metodologice de aplicare a unei legi nu pot adăuga la lege, având forță

juridică inferioară legii.

Un

argument în plus este acela că modul de interpretare al art. 29 al Legii nr. 10/2001

a fost clarificat prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, în sensul

că restituirea în natură a unui imobil poate fi dispusă și din patrimoniul unei

societăți privatizate integral dacă preluarea imobilului s-a realizat fără

titlu valabil. Se va avea în vedere împrejurarea că această decizie a fost

pronunțată ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 250/2007.

Întrucât

există o hotărâre judecătorească irevocabilă care obligă municipiul București

la înaintarea notificării către unitatea deținătoare a terenului în litigiu,

iar reclamanții se află încă în termenul de formulare a notificării, urmează ca

toate aspectele pe care reclamanții le-au învederat instanței în prezenta cauză

cu privire la dovedirea dreptului lor și a calității de persoane îndreptățite

în accepțiunea Legii nr. 10/2001, cât și argumentele privind necesitatea

restituirii în natură a terenului, să fie analizate cu ocazia soluționării

contestației îndreptate împotriva deciziei pe care unitatea deținătoare o va

emite, în ipoteza în care SC A. SA nu va considera îndreptățite pretențiile

reclamanților.

Prin

urmare, toate criticile recurenților legate de modul de aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 vor fi reiterate în eventualitatea unei

contestații la dispoziția pe care SC A. SA urmează a o emite, ocazie cu care

instanța va putea analiza posibilitatea acordării tuturor măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, în prezenta cauză instanța fiind limitată la

cererea de restituire în natură a imobilului întemeiată pe dreptul comun care a

fost în mod corect respinsă pentru nedovedirea de către reclamanți a deținerii

unui bun actual.

Pentru

aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGE

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții M.C.T., M.D.M.Ș. și M.A.

A., de reclamantul K.M.N., de reclamanta M.I.

și de reclamantele M.R.M. și M.R.M.E.

împotriva

deciziei nr. 62A din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București - Secția a

IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22

februarie 2013.