ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 919/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele : Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 22 aprilie 2008 sub nr. 15257/3/2008, reclamanții M.C.T., M.D.M.Ș., M.A. A., C.M., C.N.G., M. R.M., M.R.M.E., K.M.N. și M.I. au chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în urma comparării titlurilor de proprietate, să fie obligata pârâta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren în suprafață de 3366,82 mp, situat în București, Calea Șerban Vodă, parte din imobilul aparținând autoarei reclamanților M.M. În motivare se arată că imobilul situat în București, Calea Șerban Vodă, a aparținut autoarei reclamanților, M.M., care l-a dobândit conform contractului de cesiune de acțiuni și răscumpărare cu dare în plată de bunuri autentificat sub nr. 24197 din 02 iulie 1937 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat.

Imobilul a fost preluat abuziv și fără titlu valabil de către stat prin Ordinul de rechiziție nr. 5974 din 19 decembrie 1944 emis de Prefectura Poliției Capitalei - Biroul de Rechiziții pentru misiuni aliate. În drept, cererea a fost întemeiata pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., Legea nr. 139/1940, Legea nr. 213/1998, art. 112 și urm. C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 350 din 04 martie 2011a Tribunalului București - Secția a III-a civilă a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut, în esență, că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Instanța a reținut că reclamanții au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificările nr. 1348/2001 și nr. 6356/2001 formulate în baza Legii nr. 10/2001 și, prin Dispoziția nr. 6188 din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a dispus restituirea către reclamanți a suprafeței de 10772,84 mp identificată prin raportul de expertiză realizat de expertul D.A. anexat la dispoziție. Conform raportului de expertiză efectuat de expertul D.A. a reieșit că suprafața de teren din măsurători este de 14139,36 mp față de 15623,54 m.p. din acte, fiind disponibilă suprafața de 10772,84 m.p., restul suprafeței de 3366,82 mp fiind ocupată de pârâta SC A. SA.

În cauză erau incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 și având în vedere că Primăria Municipiului București a emis dispoziție numai pentru o parte din imobilul notificat, reclamanții puteau formula notificare către pârâtă în termen de 6 luni de la data comunicării dispoziției prin care li s-a restituit parțial terenul, însă nu a fost depusă la dosar dovada unei astfel de notificări. Prin urmare, având în vedere că reclamanții au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură finalizată printr-o restituire parțială a terenului și nu au contestat această dispoziție și nici nu au formulat notificare către unitatea deținătoare a terenului nerestituit, instanța a apreciat că acțiunea în revendicare introdusă ulterior de reclamantă, prin care vizează aceleași imobile, este neîntemeiată.

Totodată, instanța a reținut că, prin prisma dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, imobilul nu se putea restitui în natură, reclamanții fiind îndreptățiți doar la despăgubiri, întrucât nu dețin un bun care ar putea fi invocat în sensul de bun ocrotit de CEDO, în cauza de față putându-se aprecia că la acest moment este justificată speranța legitimă a pârâtei de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul său de proprietate nu a fost desființat. Împotriva menționatei sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamanții M.C.T., M.D.M.Ș., M.A.A., M.R.M., M.R.M. E., K.M.N. și M.I. Prin decizia civilă nr. nr. 62A din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au fost respinse, ca nefondate, apelurile.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a calificat acțiunea cu care reclamanții au învestit instanța în prezenta cauză, atât ca pe o contestație determinată de refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, cât și ca pe o acțiune în revendicare de drept comun, considerând că soluția pe revendicare este convergentă cu cea avută în vedere de legea specială. Curtea a constatat că motivul esențial pentru care a fost pronunțată soluția de respingere a cererii în revendicare cu care a fost sesizată instanța nu a fost acela al existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ci acela că, în consecința aplicării regulilor de drept instituite de Legea nr. 10/2001, aceștia nu pot redobândi posesia imobilului, reclamanții fiind îndreptățiți doar la despăgubiri.

Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Curtea a stabilit că reclamanții nu dețin un „bun actual" în accepțiunea dată acestei noțiuni de către CEDO în cauza Atanasiu și alții împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140), întrucât o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu nu fost pronunțată în favoarea reclamanților.

Analizând cererea introductivă prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca pe o contestație determinată de refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, Curtea a constatat că în mod greșit prima instanță a apreciat că, în ipoteza art. 27 (actual 29) al Legii nr. 10/2001, notificarea se soluționează de instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea. Consecință a acestei constatări privind calitatea intimatei SC A. SA de unitate deținătoare, instanța de apel a trecut la determinarea măsurilor reparatorii care pot fi dispuse în cauză, făcând aplicarea art. 10 al Legii nr. 10/2001, în temeiul căruia a considerat că cererea de restituire în natură a terenului nu a putut fi admisă în aplicarea prevederilor legii speciale.

S-a statuat că reclamanții au deschisă calea acțiunii la care se face referire în decizia nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curții de Casație și Justiție - Secțiile Unite, ocazie cu care s-a observat că pârâta nu a primit până în prezent notificarea formulată inițial de reclamanți nici de la aceștia și nici de la Primăria Municipiului București, motiv pentru care s-ar putea susține că nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al său de a o soluționa, iar reclamanții pot opta în continuare pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și, dacă nu la momentul actual, cel puțin în viitor, pot sesiza instanța cu o acțiune având natura juridică a celei la care se face referire în decizia nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curții de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

S-a mai constatat de către instanța de apel că imobilul a făcut parte din categoria celor a căror restituire intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fiind rechiziționat temporar. Ulterior datei de 26 iunie 1946, deci în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, imobilul aparținând autoarei reclamanților a fost preluat în fapt, încadrându-se astfel în prevederile art. 2 alin. ( 1) lit. i) din Legea nr. 10/2001. Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, reclamanții M.C.T., M.D.M. Ș. și M.A.A., K.M.N., M. I., M.R.M. și M.R.M.E. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate întemeiate pe art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., reclamanții M.C.T., M. D.M.Ș.

și M.A.A. au arătat următoarele: Instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile Legii nr. 10/2001, reținând exclusiv imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, în procedura administrativă prevăzută de legea specială - Legea nr. 10/2001. A fost menținută soluția de respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată, instanța de apel, ca și prima instanță de fond, întemeindu-și soluția pe admisibilitatea acțiunii în revendicare și pe imposibilitatea restituirii imobilului în natură pe procedura legii speciale (în realitate Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005), lege care nu a fost invocată și nu aplicabilă în speță. În realitate, soluția pe revendicare este convergentă inclusiv cu cea avută în vedere de legea specială, iar intimata-pârâtă nu are o „speranță legitimă" de a păstra imobilul în natură nici măcar față de dispozițiile legii speciale.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) (fostul art. 27 alin. (1)) din Legea nr. 10/2001, în forma de după declararea modificării aduse prin Legea nr. 247/2005 ca fiind neconstituțională prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, în ceea ce privește înlăturarea sintagmei preluate fără titlu" pentru bunurile evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate, recurenților ar fi trebuit inclusiv pe calea legii speciale să li se restituie în natură imobilul ce a fost preluat fără titlu.

Restituirea prin procedura administrativă prevăzută de legea specială (reținută cu ușurință de prima instanță și preluată de instanța de apel) ar conduce la un cerc vicios prin blocarea dreptului de proprietate al recurenților și a accesului liber la justiție, în condițiile în care tocmai în această procedură administrativă nu le-a putut fi restituit, independent de vreo culpă a lor, întregul imobil, fiind exclusă de la restituire tocmai partea din teren deținută de intimata- pârâtă SC A. SA.

Faptul că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu afectează dreptul lor de a obține restituirea în natură prin intermediul unei proceduri judiciare de drept comun în condițiile în care notificarea transmisă de către aceștia Primăriei municipiului București nu a fost soluționată nici până în acest moment, în caz contrar existând toate premisele încălcării liberului acces al reclamanților la un proces echitabil, principiu reglementat de art. 6 din CEDO, precum și de art. 21 din Constituția României. În mod greșit, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat că nu poate fi restituit în natură terenul, deoarece pe acesta apar edificate anumite construcții.

Pentru ca teren să nu poată fi restituit în natură prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era necesar ca pentru construcțiile noi edificate pe teren să existe autorizație de construire care să îndeplinească toate condițiile legale. Or, ținând cont de faptul că prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit ca intimata-pârâtă nu justifică un titlu pentru terenul proprietatea autoarei reclamanților, aceasta nu putea edifica anumite construcții „autorizate" pe acesta. Pe de o parte, dispozițiile art. 10 alin. (2) nu se aplică în speță, iar pe de altă parte, oricum construcțiile aflate pe teren nu au autorizație de construire, iar SC A. SA nu a invocat vreun drept cu privire la acestea, astfel încât, simpla existență a unor construcții pentru care nu a fost eliberată, în mod legal autorizație, nu poate constitui un impediment pentru restituirea în natură a imobilului.

În mod nelegal s-a ignorant de către instanța de apel faptul că reclamanții, alături de ceilalți apelanți-reclamanți, dețin un „bun" (în realitate „interes patrimonial" cu aceeași valoare însă ca și „bun actual") în sensul Convenției, Intimata-pârâtă SC A. SA nu a formulat în cauză o cerere reconvențională prin care să învestească instanța cu analizarea și stabilirea dreptului de proprietate asupra eventualelor construcții existente pe terenul revendicat.

Problema dreptului de proprietate asupra construcțiilor reprezintă un aspect ce excede obiectului prezentului dosar, regimul juridic al acestora urmând a fi stabilit ulterior soluționării acțiunii în revendicare, iar SC A. SA va avea posibilitatea invocării, prin utilizarea instituțiilor juridice specifice, în cadrul unui litigiu ulterior sau în cadrul unei eventuale executări silite, a unui drept propriu asupra construcțiilor aflate pe terenul ce, eventual, le-ar fi restituit prin admiterea prezentei acțiuni în revendicare. Prin motivele de recurs formulate, reclamantul K.M.N. a criticat hotărârea recurată pentru motive de nelegalitate întemeiate – pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă însă că în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, legea nu prevede că proprietarul deposedat are dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent, atestând astfel dreptul la redobândirea bunului în natură. Această interpretare, din care rezultă dreptul reclamantului la restituirea imobilului în natură, este în concordanță cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Dreptul la restituirea imobilului în natură este recunoscut de legea specială și trebuie aplicat ca atare.

În situația în care s-ar considera că norma internațională nu recunoaște dreptul la restituirea în natură a bunului dar nici nu oferă o alternativă pentru valorificarea dreptului de proprietate, potrivit art. 20 din Constituția României, instanța nu poate aplica cauzei sale norma internațională, ci va aplica în mod obligatoriu norma internă care va constata dreptul la redobândirea imobilului în natură, această normă fiindu-i mai favorabilă. În mod greșit instanța a ignorat dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea. nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale și a aplicat greșit și trunchiat dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Instanțele au stabilit în mod corect că imobilul este preluat de stat fără titlu valabil, aplicând dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu raportare la dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. Cu toate acestea, instanța de apel a aplicat greșit legea la situația de fapt atunci când a considerat ca SC A. SA are calitatea de „unitate deținătoare" a imobilului în accepțiunea Legii nr. 10/2001, iar accepțiunea a fost abordată din perspective obligațiilor pe care le-ar avea unitatea deținătoare, potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001.

SC A. SA este societate comercială integral privatizată și nu are calitatea de unitate deținătoare, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, astfel că instanța nu putea proceda la soluționarea cauzei ca o contestație împotriva unui refuz al unității deținătoare de a restitui imobilul analizat prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și era obligată să soluționeze cauza potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, situație în care legea nu face distincția prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum terenul este liber sau ocupat. Instanța a aplicat greșit la situația de fapt și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, în sensul că a abordat global întreaga suprafață de teren deținută de pârâta din totalul terenului aparținând reclamanților, fără a face distincție de regim juridic.

Instanța a încălcat dispozițiile art. 1, art. 7, art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care nu a dispus restituirea terenului liber (658,62 mp), precum și a terenului pe care se află construcțiile proprietatea autorilor reclamanților, precum și terenul pe care se află construcțiile provizorii și ușoare (magaziile din tablă). Hotărârea curții de apel constituie o ingerință în dreptul reclamanților recunoscut de lege, în condițiile în care nu le este restituit imobilul în natură, dar nici dreptul la despăgubiri nu-l au, statul român recunoscând în mod expres în expunerea de motive a O.U.G. nr. 4/2012 că nu are nici mijloacele și nici resursele pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent foștilor proprietari.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelantele-reclamante M.R.M. și M.R.M.E. au criticat hotărârea recurată pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând următoarele: Deși curtea de apel a apreciat că bine a procedat instanța fondului atunci când a analizat acțiunea lor, atât ca pe o acțiune în revendicare cât și ca pe o contestație, determinată de refuzul nejustificat al entității destinatare de a răspunde la notificarea părții interesate (pag 38 alin. (5) pct. 4 din decizie), în condițiile în care însăși acțiunea, într-adevăr poate fi asimilată unei notificări (pag 35 alin. (3)), ulterior a reținut contradictoriu și neclar ca „reclamanții pot opta în continuare pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și, dacă nu la momentul actual, cel puțin în viitor, pot sesiza cu o acțiune având natura juridică a celei la care se face referire în Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în M. Of.

nr. 764 din 12 noiembrie 2007". Acțiunea în revendicare poate fi asimilată cu o contestație determinată de refuzul nejustificat de a răspunde al lui SC A. SA, în conformitate cu decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, în condițiile în care SC A. SA a aflat de cererea de restituire în natură cel mai târziu odată cu citarea pentru primul termen de judecată al prezentei acțiuni în revendicare, introduse la data de 22 aprilie 2008. Instanța de apel, ca și prima instanță de fond au aplicat greșit legea, printr-o interpretare greșită dată deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, interpretând greșit raporturile dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și dreptul comun (fost art. 480 C. civ.) si CEDO, întrucât în speță nu este cazul aplicării principiului electa una via, conform cu dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era obligația Primăriei municipiului București să le comunice datele privind persoana juridică deținătoare, respectiv SC A. SA.

Această comunicare nu li s-a făcut niciodată și, în consecință, au fost puși în imposibilitate să notifice entitatea juridică deținătoare, respectiv SC A. SA. În condițiile în care se asistă la o dublă atitudine culpabilă, respectiv atât a Primăriei care trebuia să facă comunicarea numelui terțului deținător în modalitatea imperativă prevăzută de legiuitor, iar, pe de altă parte, unitatea deținătoare, respectiv SC A. SA. Se apreciază că în speță nu poate fi vorba despre o pasivitate sau o neglijență a recurenților. Or, într-o astfel de situație, remediul este oferit chiar de decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, care impune ca proprietarul naționalizat să meargă pe legea specială, însă sub condiția rezolutorie ca drumul oferit de aceasta să nu fie iluzoriu, ci efectiv.

Se invocă jurisprudența C.E.D.O. potrivit căreia lipsa totală de despăgubiri constituie o privare de bunuri care, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. Din probele dosarului rezultă reaua-credință a deținătorului uzurpator al terenului reclamanților, SC A. SA, mențiunea făcută de instanța de apel la pag. 42 privind dobândirea cu titlu valabil și bună-credință a bucății lor de teren de 3366,62 m.p. de către SC A. SA fiind străină realității.

În mod greșit instanța de apel a reținut că terenul în litigiu nu se poate restitui în natură datorită existenței unor magazii, deși magaziile respective nu au caracterul unei construcții noi ridicate de deținătorul SC A. SA, ele fiind fie niște magazii metalice făcute din table ce au caracter de construcții provizorii, ușor demontabile, fie au caracterul unor construcții vechi aflate într-un grad avansat de uzură, astfel încât restituirea terenului în natură este perfect posibilă. Se impune astfel restituirea în natură a terenului pe care se află construcții părăginite și magazii provizorii din tablă ruginită.

Instanța de apel a reținut în mod greșit, ca fiind un fine de neprimire pentru restituirea în natură a terenului, necesitatea ca reclamanții-recurenți să fi obținut în prealabil o hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate ce a aparținut foștilor titular, anterior anului 1948. Prin motivele de recurs formulate, apelanta-reclamantă M.I., criticând decizia recurată pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a arătat următoarele: Ca si instanța de fond, fără a analiza ceea ce este de esența acțiunii în revendicare (compararea titlurile și evidențierea preferabilității unuia dintre ele), instanța de apel respinge acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, considerentele hotărârii vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

Întrucât problema admisibilității acțiunii reclamanților a fost clarificată prin încheierea interlocutorie a primei instanțe (prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității motivată de pârâta-intimată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001), considerăm că instanța de apel nu mai putea să reia această problemă în apelul nostru. Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, făcând totodată o greșită aplicare a legii, prin trimiterea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru a demonstra că reclamanții sunt îndreptățiți doar la despăgubiri prin echivalent, în timp ce societatea intimată are o „speranța legitimă" de păstrare a bunului proprietatea recurenților.

Or, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) (fost art. 27 alin. (1)) din Legea nr. 10/2001 în forma de după declararea ca neconstituțională a modificării aduse de Legea nr. 247/2005 prin înlăturarea sintagmei „preluarea fără titlul valabil" (prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale), reclamanții au dreptul la restituirea în natură a imobilului preluat fără titlu valabil și care face obiectul cauzei. Neatacarea dispoziției de restituire în natură a unei părți din terenul proprietatea autoarei recurenților nu poate să constituie motiv de paralizare a acțiunii în revendicare. Susținerile instanței de recurs în sensul necesitații atacării dispoziției sau de a face o nouă notificare acum sunt lipsite de temei legale.

Faptul că certificatul de atestarea a dreptului de proprietate nu a fost anulat nu dă preferabilitate acestuia față de titlul reclamanților, care provine de la adevăratul proprietar. Condiționarea admiterii acțiunii în revendicare de anularea titlului de proprietate al intimatei, este o creație a instanței întrucât nu există în nicio dispoziție legală în materia revendicării. Formularea notificării de către reclamanți, în baza Legii nr. 10/2001, nu poate afecta dreptul acestora de a obține restituirea în natură pe calea unei acțiuni judiciare de drept comun, în condițiile în care notificarea nu a fost soluționată nici până în prezent, în caz contrar fiind încălcat principiul liberului acces la justiție reglementat de art. 6 din CEDO și art. 21 din Constituție.

Nelegal a apreciat instanța de apel că, prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001, nu poate fi restituit în natură terenul, întrucât pe el apar edificate unele construcții. Interpretarea pe care instanța o dă acestui text de lege este greșită, întrucât se cere a fi îndeplinită și o altă condiție, aceea a existenței autorizației de construire, ceea ce, în speță, nu s-a făcut dovada că ar exista cu atât mai mult cu cât intimata nu poate justifica un titlu asupra acestui teren. Este nelegală și atitudinea instanței de ignorare a faptului că reclamanții, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, dețin un „bun" (în realitate un interes patrimonial) cu aceeași valoare ca și „bun actual", în sensul Convenției, având astfel dreptul la restituirea în natură a imobilului.

Instanța nu a ținut seama de faptul că titlul provenind de la proprietarul originar este preferabil celui viciat al intimatei SC A. SA. Titlul reclamanților provine de la autoarea lor, M.M., iar titlul intimatei este viciat întrucât provine de la un non proprietar, statul român. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Instanța de apel a făcut o analiză a cauzei atât din perspectiva unei contestații împotriva refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și din perspectiva unei acțiuni în revendicare, analizate inclusiv din punctul de vedere al prevalentei Convenției Europene a Drepturilor Omului asupra dreptului intern, respectiv asupra prevederilor Legii nr. 10/2001, sub aspectul modului în care această lege asigură respectarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari.

Deși a fost învestită cu o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ., considerată admisibilă, conform motivării respingerii excepției de inadmisibilitate prin încheierea din 27 februarie 2009, instanța a depășit limitele învestirii, analizând cauza și din perspectiva unui refuz nejustificat al unității deținătoare de a răspunde notificării, cu toate că instanța de apel a observat că unitatea deținătoare a terenului în litigiu, respectiv SC A. SA, nu a fost sesizată prin notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nici de către reclamanți, nici de către Primăria municipiului București. Ca atare, refuzul SC A. SA nu este unul nejustificat câtă vreme nu a fost legal sesizată cu soluționarea notificării pentru terenul revendicat de reclamanți.

Pe de altă parte, instanța a observat că SC A. SA este integral privatizată, ceea ce impune o analiză a cauzei într-un anumit cadru procesual determinat de măsurile reparatorii care vor fi posibile. Astfel fiind, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a imobilului alcătuit din teren și construcții, în condițiile art. 29 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi acordate de către unitatea implicată în privatizare potrivit art. 29 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, astfel încât cadrul procesual al cererii întemeiată pe Legea nr. 10/2001 va fi diferit de cel al prezentei cauze.

Prin urmare, cauza nu poate fi analizată din perspectiva Legii nr. 10/2001 întrucât nu ne aflăm în prezența unui refuz nejustificat al unității deținătoare de a răspunde notificării, astfel încât nu este incidență în cauză decizia nr. 20/2007 pronunțată în recurs în interesul legii, în care înalta Curte de Casație și Justiție a decis că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate". De altfel, reclamanții se află încă în termenul de formulare a notificării, potrivit art. 27 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, astfel încât chiar ei pot notifica pe SC A. SA cu privire la terenul în litigiu, cu toate că, prin decizia civilă nr. 4537 din 15 iunie 2012, înalta Curte de Casație și Justiție Secția I civilă a dispus în mod irevocabil obligarea municipiului București, prin Primar General, să înainteze notificările nr. 1348/2001 și nr. 6356/2001 la SC A. SA în vedere la soluționarea acestora cu privire la diferența de suprafață de 3366 mp teren,

care nu au făcut obiectul dispoziției nr. 6818 din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul municipiului București, situat în București, Calea Șerban Vodă, sector 4. În consecință, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată și de apel din perspectiva calificării sale drept contestație împotriva refuzului nejustificat de a răspunde notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 este corectă, însă cu înlocuirea motivării conform celor precizate anterior, în sensul că o astfel de analiză nu se putea realiza decât cu încălcarea principiului disponibilității și a principiului care reglementează raportul dintre legea generală și cea specială; specialia generalibus derogant.

Cerința ca refuzul să fie nejustificat a fost impusă tocmai pentru a sancționa pasivitatea persoanei îndreptățite sau a unității deținătoare, cât și pentru a împiedica depășirea unui termen rezonabil pentru soluționarea procesului datorat culpei procedurale a celor care au obligația legală de a formula notificare, respectiv de a înainta notificarea către unitatea deținătoare. Or, din moment ce unitatea deținătoare nu a fost legal sesizată, culpa în ceea ce privește nesoluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 se datorează și reclamanților care se află încă în termenul de formulare a notificării. Aceștia nu își pot invoca propria culpă pentru a obține valorificarea dreptului lor pe altă cale decât cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ca lege specială care se aplică cu prioritate în raport de drept comun reprezentat de art. 480 C. civ., conform principiului specialia generalibus derogant.

Raportul dintre legea specială și cea generală a fost tranșat prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii în acest sens, singura excepție acceptată fiind aceea a posibilității promovării unei acțiuni de drept comun atunci când reclamantul invocă un bun actual în accepțiunea dată acestei noțiuni de jurisprudența actuală a CEDO, exprimată în cauza Atanasiu contra României (parag. 140), respectiv când reclamantul deține o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a dispus restituirea în natură a bunului în favoarea sa, situație care nu se regăsește în speța de față.

Din considerentele deciziei nr. 33/2008 rezultă că dreptul de sesizare a instanței în situația în care procedura prealabilă obligatorie nu a fost urmată este recunoscut reclamantului numai în ipoteza în care imobilul este deținut în prezent de o altă persoană decât „unitatea deținătoare", astfel cum aceasta este definită în Legea nr. 10/2001, iar reclamantul dovedește că deține un bun actual care nu poate fi protejat pe altă cale decât aceea a dreptului comun. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O.

ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115), de aceea nu pot fi primite criticile vizând încălcarea dreptului de acces la instanță al reclamanților și nu se poate susține că procedura Legii nr. 10/2001 poate fi eludată în ipoteza în care imobilul se află în posesia unei unității deținătoare care nu a fost legal învestită. Înalta Curte constată că, în mod corect, ambele instanțe de fond au analizat cererea de față și ca o acțiune în revendicare întemeiată pe drept comun, având în vedere temeiul juridic invocat de reclamanți, apreciind în mod judicios că reclamanții nu dețin un bun în sensul art. l al Protocolului nr. l adițional la CEDO, care să le permită să eludeze procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001.

În promovarea acestei cereri, recurenții nu se prevalează de un bun actual, astfel cum s-a motivat anterior, astfel încât invocarea deținerii unui interes patrimonial nu poate justifica admiterea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Recurenții nu motivează de ce consideră că dețin un interes patrimonial care echivalează noțiunii de „bun", protejată de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, însă acest aspect rămâne lipsit de relevanță câtă vreme recurenții nu contestă că nu se află în posesia unei hotărâri judecătorești prin care imobilul în litigiu să le fi fost restituit în natură, singurul caz în care s-ar putea aprecia că dețin un bun actual, pe care să îl poată opune într-o acțiune în revendicare.

Sub aspectul situației juridice a imobilului în litigiu, din actele dosarului instanța de apel a reținut că a avut loc o rechiziționare temporară, mai întâi de către statul german, apoi de către URSS, imobilul revenind în patrimoniul autorilor reclamanților de la care a fost apoi preluat de statul român în fapt, ceea ce atrage incidența Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 2 lit. i). De altfel, terenul în litigiu face parte din suprafața de 15 748 mp, din care pentru suprafața de 10772,84 mp s-a emis de către Primarul municipiului București dispoziția nr. 6818/2006, constatându-se că diferența de 3366,82 mp nu se află în posesia municipiului București, ci a SC A. SA, astfel încât situația juridică a imobilului a fost analizată și cu ocazia emiterii dispoziției nr. 6818/2006, cât și în prezenta cauză, în care preluarea în fapt a imobilului și incidența art. 2 lit. i) al Legii nr. 10/2001 a fost reținută în mod irevocabil de către instanța de apel, întrucât nu există critici în recurs cu privire la acest aspect.

Prin urmare, apărările aduse prin întâmpinare de către SC A. SA în sensul că statul român a dobândit acest imobil de la URSS prin vânzare- cumpărare, conform acordului din anul 1954, nu pot fi analizate întrucât nu constituie motive de recurs, SC A. SA neformulând această cale de atac, astfel că aceste aspecte nu mai pot fi puse în discuție în recurs. Prin urmare, imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, motiv pentru care valorificarea dreptului de proprietate în temeiul acestei legi se va realiza numai după legala învestire a unității deținătoare, SC A. SA. SC A. SA este o persoană juridică integral privatizată, care întrunește condițiile legale de a fi considerată ca unitate deținătoare, conform art. 29 al Legii nr. 10/2001, care trebuie interpretat prin prisma deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

Susținerea potrivit căreia procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi urmată în cazul unităților deținătoare privatizate integral deoarece acestea nu pot fi considerate unități deținătoare, conform art. 21.1 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 250/2007, nu poate fi primită deoarece contravine Legii nr. 10/2001, iar normele metodologice de aplicare a unei legi nu pot adăuga la lege, având forță juridică inferioară legii. Un argument în plus este acela că modul de interpretare al art. 29 al Legii nr. 10/2001 a fost clarificat prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, în sensul că restituirea în natură a unui imobil poate fi dispusă și din patrimoniul unei societăți privatizate integral dacă preluarea imobilului s-a realizat fără titlu valabil.

Se va avea în vedere împrejurarea că această decizie a fost pronunțată ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 250/2007. Întrucât există o hotărâre judecătorească irevocabilă care obligă municipiul București la înaintarea notificării către unitatea deținătoare a terenului în litigiu, iar reclamanții se află încă în termenul de formulare a notificării, urmează ca toate aspectele pe care reclamanții le-au învederat instanței în prezenta cauză cu privire la dovedirea dreptului lor și a calității de persoane îndreptățite în accepțiunea Legii nr. 10/2001, cât și argumentele privind necesitatea restituirii în natură a terenului, să fie analizate cu ocazia soluționării contestației îndreptate împotriva deciziei pe care unitatea deținătoare o va emite, în ipoteza în care SC A. SA nu va considera îndreptățite pretențiile reclamanților.

Prin urmare, toate criticile recurenților legate de modul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 vor fi reiterate în eventualitatea unei contestații la dispoziția pe care SC A. SA urmează a o emite, ocazie cu care instanța va putea analiza posibilitatea acordării tuturor măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în prezenta cauză instanța fiind limitată la cererea de restituire în natură a imobilului întemeiată pe dreptul comun care a fost în mod corect respinsă pentru nedovedirea de către reclamanți a deținerii unui bun actual. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGE

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții M.C.T., M.D.M.Ș. și M.A. A., de reclamantul K.M.N., de reclamanta M.I. și de reclamantele M.R.M. și M.R.M.E. împotriva deciziei nr. 62A din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2013.