ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4350/2013

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția III-a civilă, la 25 iulie 2002, reclamanții R.M.I.S., R.S.M.C., R.M., R.R., D.V., M.I., M.M., M.M.A., M.S. și O.I. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București-A.F.L, M.G., M.V., U.I., B.V., L.M., M.L., S.M., S.A., P.N., P.R., B.I., B.M., V.L., Banca C.R. și SC N.U.I.

SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a titlurilor de proprietate obținute în privința imobilului situat în București, sector 3. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defunctei M.R., fosta proprietară a imobilului, și în această calitate au depus la Primăria municipiului București notificarea din 21 martie 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, situat în str. D., sector 3. Prin sentința civilă nr. 1762 din 19 octombrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, (pronunțată la rejudecare, ca urmare a casării cu trimitere dispusă prin decizia civilă nr. 313 din 20 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru greșita soluționare a cauzei, într-un prim ciclu, prin reținerea excepției autorității de lucru judecat), s-a respins, ca neîntemeiată, astfel cum a fost precizată și modificată, acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că limitele învestirii sale, conform cererii introductive, astfel cum a fost ea în mod repetat precizată și modificată, vizează următoarele aspecte: I. constatarea nevalabilității titlului statului asupra spațiului de la parterul clădirii ocupat de Banca C.R.; II. nulitatea absolută 1) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 iulie 1997, încheiat între SC A. SA, în calitate de vânzător și Banca C.R., în calitate de cumpărător; 2) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 aprilie 1998, încheiat între SC D.C. SA în calitate de vânzător și Banca C.R. în calitate de cumpărător; 3) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 aprilie 1998, încheiat între SC D.C.

SA, în calitate de vânzător și Banca C.R. în calitate de cumpărător; III. obligarea pârâtei Banca C.R.

să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în str. D., sector 3 compus din: corpul A, format din subsol, parter, etaj 1 și 2, în suprafață construită de 564,50 mp; corpul B format din subsol și parter, în suprafață construită de 572,90 mp; corpul C, format din subsol, parter, etaj 1 și 2, în suprafață construită de 1635,79 mp și corpul D, format din parter, în suprafață construită de 332,56 mp; b) cota parte indiviză de 2038,5 mp teren aferent imobilului situat în București, sector 3 și c) spațiul comercial în suprafață construită de 400 mp format din parter și subsol și cota indiviză de teren în suprafață totală de 113,47 mp situat în București, sector 3. Analizând pretențiile astfel formulate, tribunalul a reținut, în ce privește constatarea nevalabilitătii titlului statului asupra spațiului de la parterul clădirii ocupat de Banca C.R., că prin decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă și trecută în puterea de lucru judecat, a fost respinsă cererea formulată de reclamanți prin care au solicitat să se constate dreptul lor de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 3. În cererea care a format obiectul acestei cauze, reclamanții au susținut că imobilul a aparținut autoarei lor, numita M.R.

și a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, susținere respinsă de instanțe în mod irevocabil.

La data pronunțării deciziei de casare nr. 313 de Curtea de Apel, secția a IV-a civilă, respectiv la 20 februarie 2008, era în vigoare art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevedea că: „Persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile prezentei legi.” Ulterior, textul a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008, reținându-se că „legea nouă nu poate, fără a retroactiva, să se aplice și situațiilor litigioase rezolvate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Chiar dacă principiul puterii de lucru judecat nu este un principiu constituțional, încălcarea lui prin textul de lege criticat contravine principiului separației puterilor în stat, întrucât legiuitorul nu poate desființa hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, intervenind astfel în procesul de realizare a justiției.” Așa fiind, odată ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat aspectul privind preluarea imobilului în litigiu ca fiind una cu titlu, această chestiune nu mai poate fi contestată printr-o hotărâre ulterioară. Tribunalul a apreciat că nu se aduce atingere nici dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul predictibilității legislative și nici dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., întrucât excepția puterii de lucru judecat a fost respinsă în considerarea acțiunii în ansamblul său, prezenta acțiune având părți și cereri noi față de acțiunea soluționată prin decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Pe de altă parte, astfel cum a reținut și instanța de casare în decizia nr. 313 din 20 februarie 2008, verificarea calității titlului statului prezintă interes mai ales ca un element în analiza acestuia în procesul de comparare cu titlul exhibat de pârâți, la soluționarea capătului de cerere privind revendicarea. Așadar, având în vedere că prin decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a statuat că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, iar în cauză nu s-au constatat elemente ori probe noi, de natură a infirma cele reținute, tribunalul a respins, ca neîntemeiat, acest capăt de cerere.

În privința nulității contractelor de vânzare-cumpărare, s-a constatat că motivul de ineficientă invocat a fost lipsa titlului statului, ceea ce înseamnă că statul nu putea vinde în mod valabil un bun care nu se afla în patrimoniul său. De asemenea, au susținut că potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, actele de privatizare care au fost încheiate cu încălcarea legii, sunt lovite de nulitate absolută. S-a reținut, în privința contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A. SA și Banca C.R. privind spațiul comercial în suprafață construită de 400 mp și cota indiviză de teren în suprafață de 113,47 mp, că în cuprinsul acestuia se face mențiunea că SC A. SA a dobândit imobilul în procesul de privatizare încheiat în baza Legii nr. 15/1990, societatea fiind cu capital integral privat.

Potrivit adresei din 23 aprilie 1997 emisă de Fondul Proprietății de Stat, spațiul a fost preluat de la SC T. SA București, al cărei patrimoniu a fost împărțit, fiind transcris la Judecătoria sector 3 (aspecte reținute chiar în cuprinsul contractului autentic). Constatând, cu referire la hotărârea judecătorească irevocabilă anterioară, că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, tribunalul a analizat valabilitatea actelor din perspectiva dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în ceea ce privește actele de privatizare, tribunalul a constatat că reclamanții nu au invocat alte motive în afara celui privind lipsa titlului statului (contrar statuărilor din decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă) și în plus, nu au produs niciun fel de probe din care să rezulte încălcarea vreunei dispoziții legale la data încheierii privatizării SC A. SA, deși obligația le revenea potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ. Întrucât nu s-au constatat motive de nulitate absolută de natură să afecteze titlul de proprietate al vânzătoarei SC A. SA, tribunalul a apreciat că nici nulitatea actului subsecvent nu poate fi dispusă.

Mai mult, atât privatizarea cât și încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1919 din 21 iulie 1997 sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998. Pe de altă parte, atât timp cât, la data efectuării privatizării și a transferului dreptului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul SC A. SA, cât și la data transferului din patrimoniul acesteia în patrimoniul pârâtei Banca C.R., pe rolul instanțelor nu erau litigii promovate de reclamanți și care să privească spațiile în litigiu, în favoarea pârâților operează și principiul bunei credințe. Nu numai că titlul statului nu era pus la îndoială, dar el a fost ulterior confirmat în instanță ca fiind valabil prin decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Referitor la solicitarea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 aprilie 1998, încheiat între SC D.C. SA și Banca C.R., privind cota parte indiviză de 2038,5 mp teren aferent imobilului situat în București, sector 3, tribunalul a reținut că și SC D.C. SA a dobândit imobilul descris în patrimoniul său în baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1995, fiind privatizată integral înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Nefiind constatate motive de nulitate absolută de natură să afecteze titlul de proprietate aparținând vânzătoarei SC D.C. SA, nu s-a putut dispune nici asupra nulității înstrăinării de către aceasta, conform contractului de vânzare-cumpărare contestat.

Solicitarea vizând revendicarea imobilului a fost apreciată neîntemeiată, în condițiile în care tribunalul a reținut că bunul a ieșit din patrimoniul autoarei reclamanților în baza unui titlu constatat ca fiind valabil. S-a apreciat că prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența instanței europene nu pot fi reținute în speță pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamanții nu au justificat existența unui bun actual în patrimoniul lor. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1952, data la care Statul Român nu era semnatar al convenției) nu intră sub protecția art. nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că în favoarea pârâților operează principiul securității raporturilor juridice, având în vedere vechimea actelor juridice atacate de reclamanți în cauză (respectiv, 1991, cele mai „noi” fiind cele de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1997-1998). Împotriva sentinței au formulat apel reclamanții R.S.M.C., D.V., M.S., M.I. și O.I., solicitând modificarea soluției și admiterea acțiunii. S-a susținut, în esență, greșita apreciere făcută de instanță asupra preluării imobilului de către stat în mod valabil, reținerea eronată a bunei credințe a părților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, aprecierea greșită a noțiunii de bun actual din perspectiva convenției europene, analiza părtinitoare a titlurilor de proprietate invocate de părți.

Prin decizia civilă nr. 352 A din 11 octombrie 2012 Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut caracterul neîntemeiat al susținerilor referitoare la trecerea imobilului situat în București, sectorul 3, în proprietatea statului fără titlu valabil, conform Decretului nr. 92/1950, în condițiile în care aceste aspecte au făcut deja obiectul unui litigiu anterior, repunerea lor în discuție în cadrul prezentului dosar nemaiputând fi admisă. Pe acest aspect, s-a reținut că tribunalul a statuat în mod just asupra puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

De asemenea, instanța de apel a făcut referire și la jurisprudența constantă a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului fiind tocmai principiul securității raporturilor juridice, care implică, între altele, ca soluția definitivă dată de instanțe cu privire la orice litigiu să nu mai fie repusă în cauză (de ex., hotărârea pronunțată în cauza Brumărescu împotriva României).

Au fost constatate neîntemeiate și criticile apelanților vizând soluția dată de tribunal cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, câtă vreme nu au putut fi reținute motive de nulitate absolută de natură să afecteze titlul de proprietate aparținând pârâtelor vânzătoare, în condițiile în care reclamanții nu au produs niciun fel de probe din care să rezulte încălcarea vreunei dispoziții legale la data încheierii privatizării SC A. SA și SC D.C. SA, precum și faptul că reclamanții nu au răsturnat nici prezumția bunei-credințe de care se bucură părțile contractante, această atitudine subiectivă fiind relevantă pentru aprecierea valabilității unui asemenea act în situația în care cel ce înstrăinează bunul este un vânzător neproprietar, părțile fiind în eroare, o eroare scuzabilă și invincibilă, cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului.

Or, în speță, cum corect s-a remarcat, titlul statului nu era pus la îndoială la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, iar ulterior a fost confirmat în instanță ca fiind valabil. Curtea a reținut, de asemenea, că reclamanții nu au înțeles să propună probe asupra acestor aspecte nici în faza procesuală a apelului, ci doar au susținut greșita apreciere asupra bunei credințe a părților contractante, în contextul în care, în opinia acestora, prima instanță trebuia să aibă în vedere împrejurarea că imobilul din str. D., sector 3 ar fi fost vândut intimatei-pârâte, Banca C.R., de către statul român, prin cele doua societăți SC D.C.

SA și SC A. SA, în care era acționar majoritar, pentru ca banca cumpărătoare să se poată prevala de o astfel de apărare, a bunei sale credințe, spre deosebire de cele două societăți comerciale, „care nu ar fi avut la dispoziție o astfel de apărare, deoarece au fost împroprietărite în baza Legii 15/1990, care a reprezentat un mod originar de transmitere a dreptului de proprietate”. S-a constatat că un astfel de raționament, pe de o parte, ignoră calitatea părților contractante, de societăți comerciale cu personalitate juridică, titulare de drepturi și obligații, ce participă în nume propriu în raporturile juridice cu terții, o eventuală analiză a valabilității unei manifestări de voință a acestora exprimată în scopul producerii de efecte juridice neputându-se realiza decât în raport cu persoana ce se manifestă în acest sens, iar, pe de altă parte, nu se sprijină pe probele administrate în cauză.

Astfel, din aceste probe a rezultat fără echivoc că în ambele societăți comerciale statul, prin structurile sale reprezentative, nu mai deținea un pachet majoritar de acțiuni și, implicit, nu deținea controlul în cadrul societăților. În ceea ce privește lipsa oricăror minime diligențe din partea Băncii C.R. în vederea cunoașterii situației juridice reale a imobilului la momentul încheierii fiecărui contract, adusă ca argument de apelanți pentru reținerea atitudinii culpabile a părții și, implicit, a fraudei invocate, curtea a constatat că această susținere este neîntemeiată față de cele reținute pe baza răspunsurilor la interogatorii și a mențiunilor din contractele autentificate privitoare la cercetarea evidențelor referitoare la titularul dreptului de proprietate al imobilului înstrăinat și condițiile în care acesta a dobândit dreptul, precum și a registrelor de transcripțiuni.

Aceasta, întrucât, nici la data efectuării privatizării și a transferului titlului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul vânzătorilor și nici la data transferului din patrimoniul acestora în patrimoniul pârâtei Banca C.R. nu erau litigii pe rolul instanțelor promovate de reclamanți care să privească spațiile ce făceau obiectul vânzării. Curtea a constatat, totodată, că nu pot fi primite nici criticile apelanților-reclamanți vizând modul de soluționare a cererii de revendicare imobiliară.

Astfel, s-a reținut că, deși prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, a secției unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că Legea nr. 10/2001 are caracter special și că persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii nu au posibilitatea să opteze între dreptul comun și legea specială, în același timp, s-a stabilit că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

În acest context, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Față de aceste dezlegări jurisdicționale, instanța de apel a constatat că tribunalul a realizat o analiză riguroasă a împrejurării relevante într-un asemenea litigiu, respectiv aceea dacă reclamanții s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției.

Astfel, tribunalul a reținut, argumentat, că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamanților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența instanței europene fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Totodată, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). De aceea, s-a apreciat că apelanții-reclamanți s-ar putea prevala de un bun în sensul convenției, numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunesc toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv,

prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire în natură ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire. Or, în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul lor. Cu referire la acest aspect, s-a considerat relevantă hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea europeană a reținut că (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Singura speranță legitimă creată apelanților este cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv speranța la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de statul comunist. Pe de altă parte, s-a constatat că în mod corect s-a reținut că intimata-pârâtă Banca C.R., în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare menționate, deține un bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O., iar prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate și în cazul pârâtei, cumpărătoare de bună credință a imobilului revendicat. Prin urmare, intimata nu ar putea fi lipsită de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții, care au susținut nelegalitatea soluției din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente: - Instanța de apel a schimbat în mod greșit înțelesul neîndoielnic și a interpretat nelegal și contrar practicii constante a instanțelor naționale noțiunea de preluare a unui imobil „cu titlu” (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) Astfel, deși prin decizia nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curții de Apel București, irevocabilă, s-a stabilit că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu, în același timp, nu s-a analizat niciun moment caracterul abuziv sau nelegal al decretului de preluare.

Pentru ca titlul statului să fie considerat valabil, nu este suficient ca preluarea bunului să se fi efectuat în baza unui act normativ, ci trebuie să se fi făcut și cu respectarea dispozițiilor acelui act și, mai ales, a Constituției în vigoare la acel moment, ceea ce nu se poate susține cu referire la Decretul nr. 92/1950, care a constituit temeiul preluării în speță. Constatarea că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, intervenită conform hotărârii judecătorești menționate, în anul 2000, la mai mult de 2 ani de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu poate duce la concluzia că la data perfectării respectivelor contracte statul avea titlu valabil.

În aceste condiții, dacă prin Decizia nr. 1055/2008, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstitutional art. 47 din Legea nr. 10/2001, sub motiv că ar retroactiva și ar lăsa fără efecte juridice o hotărâre irevocabilă, atunci nu este posibil nici ca decizia nr. 2146/2000 a Curții de Apel București să retroactiveze și să valideze titlul statului care a stat la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. - Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pe capetele de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, prin care se constată buna-credință a cumpărătorului la încheierea contractelor, care nu poate beneficia de teoria aparenței în drept deoarece imobilul a fost vândut pârâtei Banca C.R., prin cele două societăți comerciale, SC D.C.

SA și SC A. SA. În timp ce banca invocă buna-credință la momentul dobândirii imobilului, fiind un subdobânditor, care se poate prevala de o asemenea apărare, cele două societăți nu ar fi avut la dispoziție o astfel de apărare, deoarece au fost împroprietărite în temeiul Legii nr. 15/1990. Prin acest transfer multiplu al dreptului de proprietate de la o persoană la alta nu se poate susține că s-a creat o situație juridică nouă în privința imobilului, care ar fi devenit unul preluat cu titlu de către stat. Dimpotrivă, trecerea bunului de la o persoană la alta reprezintă tocmai dovada relei-credințe a pârâtei Banca C.R., care a urmărit doar beneficiul posibilității invocării bunei-credințe într-un eventual litigiu.

Un alt argument care demonstrează reaua-credință constă în lipsa oricăror minime diligențe din partea Băncii C.R., în vederea cunoașterii situației juridice reale a imobilului la momentul încheierii tranzacției. - Hotărârea este nelegală și cu privire la soluția dată acțiunii în revendicare, deoarece instanța a analizat în mod părtinitor cele două titluri invocate de către părți, cel al pârâților și cel al reclamanților, care provine de la adevăratul proprietar. Argumentul folosit de instanță în respingerea acțiunii în revendicare, referitor la respectarea cu prioritate a principiului securității circuitului civil, în raport cu cel al echității și al proporționalității în asigurarea reparației, nu face decât să desăvârșească o mare nedreptate.

Astfel, interpretarea dată de instanța de apel noțiunii de „bun actual” este lipsită de orice urmă de echitate în contextul apărării unui drept constituțional, cum este dreptul de proprietate. - Soluția se bazează și pe o greșită interpretare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, prin care se stabilește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, procedura specială reglementată de această lege vizează doar acele imobile care sunt libere sau asupra lor există contracte de închiriere, nu și ipoteza imobilelor înstrăinate, ca în speță, pentru redobândirea cărora nu există decât calea acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ.

Față de aceste argumente, prin care s-a demonstrat de ce reclamanții nu pot beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a concluzionat eronat că legea specială se aplică prioritar și, în consecință, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă. - S-a arătat că în mod greșit intimatele-pârâte SC A. SA și SC D.C. SA, au susținut că sunt societăți comerciale privatizate, care nu au nicio legătură cu statul, fiind entități juridice distincte, în condițiile în care din cele două titluri de proprietate eliberate în anul 1995, rezultă că acestea erau societăți cu capital de stat. Intimata Banca C.R. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând, în esență, că în privința motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. nu se regăsesc în speță ipotezele avute în vedere de textul de lege, iar cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi susținută nelegalitatea soluției, în condițiile în care, la data încheierii actului de înstrăinare, statul avea titlu juridic asupra imobilului înscris și în registrele de publicitate imobiliară, astfel încât tocmai existența acestui titlu fundamentează buna-credință a subdobânditorului și exclude orice fraudă la lege sau cauză ilicită. Analizând criticile deduse judecății Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente: - Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., reclamanții susțin că instanța ar fi schimbat și denaturat înțelesul neîndoielnic, contrar practicii constante a instanțelor naționale în ce privește noțiunea de preluare a unui imobil „cu titlu”, nefiind suficient ca preluarea să se fi efectuat în baza unui act normativ, dacă nu au fost respectarea condițiile acestuia sau ale Constituției în vigoare. Asemenea argumente nu pot susține motivul reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care are în vedere situația în care instanța denaturează înțelesul clar și neîndoielnic al clauzelor cuprinse în actul juridic dedus judecății. În ce privește accepțiunea noțiunii de act juridic care să facă obiect al judecății, ea constă în negotium iuris, adică actul în sens material, producător de drepturi și obligații, încorporând ca atare clauze care, deși exprimate în termeni clari, neechivoci, au înțelesul denaturat prin actul de interpretare al instanței.

În mod evident, unei asemenea ipoteze nu i se poate subsuma cea la care fac referire recurenții, vizând înțelesul dat de jurisprudență sintagmei „preluare cu titlu” a unui imobil. - Celelalte argumente aduse în susținerea acestei critici [și încadrabile, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.] vizând eficiența pe care instanța a dat-o hotărârii judecătorești anterioare, care a statuat asupra preluării cu titlu a imobilului de către stat, sunt neîntemeiate. Punând în discuție tranșarea jurisdicțională anterioară dată acestui aspect, recurenții-reclamanți neagă efectul autorității de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.

În acest context, pentru a sublinia modalitatea în care se produc și trebuie respectate efectele lucrului judecat, instanța anterioară a făcut trimitere la Decizia nr. 1055/2008 a Curții Constituționale prin care, statuându-se asupra neconstituționalității art. 47 din Legea nr. 10/2001, s-a avut în vedere că „a lipsi de puterea lucrului judecat hotărâri irevocabile, anterioare, prin care persoanelor îndreptățite li s-au respins cereri în revendicare sau în anularea unor contracte de vânzare-cumpărare ar însemna încălcarea principiului neretroactivității”.

Susținând că, pe temeiul aceluiași raționament, ar trebui să se considere că și decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curții de Apel București practic retroactivează, validând titlul statului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 1997 și 1998, recurenții-reclamanți ignoră faptul că nicio altă jurisdicție nu stabilește, anterior hotărârii menționate, faptul că preluarea imobilului s-ar fi iăcut fără titlu de către stat. O astfel de evaluare o pretind recurenții în prezenta cauză, tinzând, astfel cum s-a menționat deja, la lipsirea de efectele lucrului judecat a deciziei nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curții de Apel București. - Susținerea nelegalității deciziei sub aspectul confirmării soluției date în privința nulității contractelor de vânzare-cumpărate are, de asemenea, caracter nefondat.

Din acest punct de vedere, al pretinsei nevalabilități a contractelor, reclamanții au reiterat în recurs, elementele care, în opinia acestora, ar fi condus la concluzia că vânzătorul și cumpărătorii succesivi ar fi fost de rea-credință la perfectarea actelor, fiind demonstrate, astfel, frauda la lege și cauza ilicită. În faza procesuală anterioară, instanța de apel, în cadrul devoluării fondului, a analizat aceste susțineri.

S-a reținut, pe de o parte, că titlul statului nu era pus la îndoială la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, ulterior fiind confirmat judecătorește ca valid iar, pe de altă parte, că deși constituia obiect al criticii lor, reclamanții nu au înțeles să administreze probe suplimentare în apel, limitându-se la a susține că această atitudine subiectivă ar decurge din aceea că statul a înstrăinat bunul către bancă prin cele două societăți comerciale la care era acționar majoritar, pentru ca „banca să se poată prevala de buna sa credință, spre deosebire de cele două societăți care nu ar fi avut posibilitatea unei asemenea apărări”. Solicitând instanței de recurs să stabilească în sens contrar atitudinea subiectivă a părților, recurenții-reclamanți ignoră că asemenea aspecte vizează elemente de fapt ale pricinii, stabilite pe baza probelor administrate și ca atare, în competența instanțelor fondului.

Ceea ce are de tranșat instanța de recurs este dacă, pe baza situației de fapt rezultate din probele administrate în fazele procesuale anterioare, s-a făcut o corectă aplicare a normei de drept. Or, pornindu-se de la premisa unei preluări cu titlu a imobilului de către stat (așa cum s-a stabilit jurisdicțional anterior) și în condițiile în care nu s-a putut reține reaua-credință și conivența frauduloasă a părților, pentru ca acestea să aibă repercusiuni pe planul liceitătii cauzei actului, a fost confirmată în mod corect, în apel, soluția asupra valabilității contractelor pronunțată de tribunal. - În ce privește modalitatea în care instanța a procedat la analiza și compararea titlurilor de proprietate ale părților, critica este, de asemenea, nefondată.

Contrar susținerii reclamantilor-recurenti, instanța anterioară nu a considerat că acțiunea în revendicare a acestora este inadmisibilă pentru neurmarea procedurii legii speciale ci, recunoscând posibil demersul judiciar al acestora, a verificat dacă aceștia justifică în patrimoniu un drept de proprietate pe care să-1 poată valorifica pe calea dreptului comun. În acest context a fost analizată noțiunea de „bun actual”, cu referire la jurisprudența instanței europene și, îndeosebi, la hotărârea pilot în cauza Atanasiu ș.a. contra României. Or, făcând aplicarea la speță a dezlegărilor date de C.E.D.O. pe acest aspect, instanța de apel a constatat corect că reclamanții nu au validat, confirmat, dreptul de proprietate pe care îl pretind, pentru a obține sancționarea lui pe cale judiciară, prin intermediul acțiunii în revendicare promovate.

Dimpotrivă, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară (decizia nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curții de Apel București) s-a statuat că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, așa încât nu poate fi primită susținerea recurenților conform căreia „bunul și dreptul subiectiv asupra acestuia n-ar fi ieșit niciodată din patrimoniul lor”. Potrivit hotărârii din cauza Atanasiu, „bunul actual” presupune existența unei hotărâri definitive și executorii care să fi recunoscut calitatea de proprietar și să fi dispus restituirea imobilului sau, asimilat acesteia, existența speranței legitime la redobândirea beneficiului efectiv al dreptului de proprietate.

În ce privește „speranța legitimă”, la care reclamanții ar fi putut apela pentru a obține restituirea în natură a imobilului (în absența hotărârii definitive și executorii care să fi dispus în acest sens), ea nu poate însemna decât reparația echitabilă prevăzută de legea specială (nr. 10/2001) pentru situațiile în care bunurile preluate de stat în mod abuziv nu mai pot fi retrocedate decât prin echivalent (bineînțeles, în condițiile și termenii actului normativ menționat). În acest sens, pentru a indica modalitate de reparație la care pot recurge, instanța de apel a făcut referire la prevederile legii speciale iar nu pentru a justifica la speță, așa cum eronat pretind recurenții, aplicarea cu prioritate a normei speciale față de dreptul comun, ceea ce ar atrage inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel nu și-a motivat soluția de respingere a acțiunii în revendicare doar pe principiul securității raporturilor juridice care operează în favoarea pârâților, în detrimentul principiului echității și al proporționalității în asigurarea reparației. Dimpotrivă, au fost analizate titlurile de proprietate prezentate de părți, demonstrându-se, cum s-a arătat anterior, de ce reclamanții nu dețin un drept de proprietate actual în raport cu titlurile pârâților (contracte de vânzare-cumpărare nedesființate), securitatea raporturilor juridice operând, în mod subsidiar, în consolidarea unor titluri valide și nu pentru a genera, prin ea însăși, un drept de proprietate în patrimoniul părții adverse.

Referirea pe care o fac recurenții-reclamanți la titlurile de proprietate eliberate celor două societăți în anul 1995, pentru a demonstra că acestea erau cu capital de stat, și ca atare, nu erau entități juridice distincte și nu erau privatizate, cum au susținut, se bazează pe o dublă confuzie. Pe de o parte, statul și, societățile la care acesta a avut capital majoritar nu se confundă, fiind într-adevăr entități diferite, cu personalitate juridică distinctă, subiecte de drept de sine-stătătoare, întrucât acționarul nu poate fi confundat cu persoana juridică însăși. Pe de altă parte, instanțele de fond au avut în vedere faptul că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu banca, iar nu anterior, la nivelul anului 1995, cele două societăți erau integral privatizate (conform adreselor emise de Fondul Proprietății de Stat și mențiunilor făcute în contractele de vânzare-cumpărare autentice), astfel încât transmisiunea bunului către intimata Banca C.R.

s-a făcut din patrimoniul unor societăți care încheiaseră procesul privatizării (iar actele de privatizare n-au fost desființate pentru încălcarea vreunei dispoziții legale). Pentru toate aceste considerente, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor formulate, recursul urmând să fie respins în consecință. Cererea vizând acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimata SC A. SA, va fi de asemenea, respinsă, în condițiile în care, deși aceasta a formulat pretenții în legătură cu cheltuielile din faza recursului, nu a făcut dovada efectuării lor, nedepunând acte justificative.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții R.S.M.C., D.V., M.S., M.I. și O.I., împotriva deciziei nr. 352 A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC A. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013.