ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4350/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4350/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, deliberând,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția III-a civilă, la

25 iulie 2002, reclamanții R.M.I.S., R.S.M.C., R.M., R.R., D.V., M.I., M.M., M.M.A.,

M.S. și O.I. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului

București-A.F.L, M.G., M.V., U.I., B.V., L.M., M.L., S.M., S.A., P.N., P.R., B.I.,

B.M., V.L., Banca C.R. și SC N.U.I. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța, să se constate nulitatea absolută a titlurilor de proprietate

obținute în privința imobilului situat în București, sector 3.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat

că sunt moștenitorii defunctei M.R., fosta proprietară a imobilului, și în această

calitate au depus la Primăria municipiului București notificarea din 21 martie 2001

prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului naționalizat în baza Decretului

nr. 92/1950, situat în str. D., sector 3.

Prin sentința civilă nr. 1762 din 19

octombrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, (pronunțată la rejudecare,

ca urmare a casării cu trimitere dispusă prin decizia civilă nr. 313 din 20

februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru greșita

soluționare a cauzei, într-un prim ciclu, prin reținerea excepției autorității de

lucru judecat), s-a respins, ca neîntemeiată, astfel cum a fost precizată și modificată,

acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a constatat că limitele învestirii

sale, conform cererii introductive, astfel cum a fost ea în mod repetat precizată

și modificată, vizează următoarele aspecte: I. constatarea nevalabilității titlului

statului asupra spațiului de la parterul clădirii ocupat de Banca C.R.; II. nulitatea

absolută 1) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 iulie 1997,

încheiat între SC A. SA, în calitate de vânzător și Banca C.R., în calitate de cumpărător;

2) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 aprilie 1998, încheiat

între SC D.C. SA în calitate de vânzător și Banca C.R. în calitate de cumpărător;

3) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 aprilie 1998, încheiat

între SC D.C. SA, în calitate de vânzător și Banca C.R. în calitate de cumpărător;

III. obligarea pârâtei Banca C.R. să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în str. D., sector 3 compus din: corpul A, format din subsol, parter, etaj

1 și 2, în suprafață construită de 564,50 mp; corpul B format din subsol și parter,

în suprafață construită de 572,90 mp; corpul C, format din subsol, parter, etaj

1 și 2, în suprafață construită de 1635,79 mp și corpul D, format din parter, în

suprafață construită de 332,56 mp; b) cota parte indiviză de 2038,5 mp teren aferent

imobilului situat în București, sector 3 și c) spațiul comercial în suprafață construită

de 400 mp format din parter și subsol și cota indiviză de teren în suprafață totală

de 113,47 mp situat în București, sector 3.

Analizând pretențiile astfel formulate,

tribunalul a reținut, în ce privește constatarea nevalabilitătii titlului statului

asupra spațiului de la parterul clădirii ocupat de Banca C.R., că prin decizia civilă

nr. 2146 din 8 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, irevocabilă și trecută în puterea de lucru judecat, a fost respinsă cererea

formulată de reclamanți prin care au solicitat să se constate dreptul lor de proprietate

asupra imobilului situat în București, sector 3.

În cererea care a format obiectul acestei

cauze, reclamanții au susținut că imobilul a aparținut autoarei lor, numita M.R.

și a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, susținere respinsă de instanțe

în mod irevocabil.

La data pronunțării deciziei de casare

nr. 313 de Curtea de Apel, secția a IV-a civilă, respectiv la 20 februarie 2008,

era în vigoare art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevedea că: „Persoanele

îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la

data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv

de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita,

indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent, în condițiile prezentei legi.”

Ulterior, textul a fost declarat neconstituțional

prin decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008, reținându-se că „legea nouă nu poate,

fără a retroactiva, să se aplice și situațiilor litigioase rezolvate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Chiar dacă principiul puterii de lucru

judecat nu este un principiu constituțional, încălcarea lui prin textul de lege

criticat contravine principiului separației puterilor în stat, întrucât legiuitorul

nu poate desființa hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, intervenind

astfel în procesul de realizare a justiției.”

Așa fiind, odată ce s-a stabilit cu putere

de lucru judecat aspectul privind preluarea imobilului în litigiu ca fiind una cu

titlu, această chestiune nu mai poate fi contestată printr-o hotărâre ulterioară.

Tribunalul a apreciat că nu se aduce atingere

nici dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul predictibilității legislative și nici

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., întrucât excepția puterii de lucru judecat

a fost respinsă în considerarea acțiunii în ansamblul său, prezenta acțiune având

părți și cereri noi față de acțiunea soluționată prin decizia civilă nr. 2146

din 8 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pe de altă parte, astfel cum a reținut

și instanța de casare în decizia nr. 313 din 20 februarie 2008, verificarea calității

titlului statului prezintă interes mai ales ca un element în analiza acestuia în

procesul de comparare cu titlul exhibat de pârâți, la soluționarea capătului de

cerere privind revendicarea.

Așadar, având în vedere că prin decizia

civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, s-a statuat că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil,

iar în cauză nu s-au constatat elemente ori probe noi, de natură a infirma cele

reținute, tribunalul a respins, ca neîntemeiat, acest capăt de cerere.

În privința nulității contractelor de vânzare-cumpărare,

s-a constatat că motivul de ineficientă invocat a fost lipsa titlului statului,

ceea ce înseamnă că statul nu putea vinde în mod valabil un bun care nu se afla

în patrimoniul său. De asemenea, au susținut că potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001,

actele de privatizare care au fost încheiate cu încălcarea legii, sunt lovite de

nulitate absolută.

S-a reținut, în privința contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între SC A. SA și Banca C.R. privind spațiul comercial

în suprafață construită de 400 mp și cota indiviză de teren în suprafață de 113,47

mp, că în cuprinsul acestuia se face mențiunea că SC A. SA a dobândit imobilul în

procesul de privatizare încheiat în baza Legii nr. 15/1990, societatea fiind cu

capital integral privat. Potrivit adresei din 23 aprilie 1997 emisă de Fondul Proprietății

de Stat, spațiul a fost preluat de la SC T. SA București, al cărei patrimoniu a

fost împărțit, fiind transcris la Judecătoria sector 3 (aspecte reținute chiar în

cuprinsul contractului autentic).

Constatând, cu referire la hotărârea judecătorească

irevocabilă anterioară, că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, tribunalul

a analizat valabilitatea actelor din perspectiva dispozițiilor art. 45 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în ceea ce privește actele de privatizare,

tribunalul a constatat că reclamanții nu au invocat alte motive în afara celui privind

lipsa titlului statului (contrar statuărilor din decizia civilă nr. 2146 din 8

iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă) și în plus, nu au produs

niciun fel de probe din care să rezulte încălcarea vreunei dispoziții legale la

data încheierii privatizării SC A. SA, deși obligația le revenea potrivit art. 129

alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ.

Întrucât nu s-au constatat motive de nulitate

absolută de natură să afecteze titlul de proprietate al vânzătoarei SC A. SA, tribunalul

a apreciat că nici nulitatea actului subsecvent nu poate fi dispusă. Mai mult, atât

privatizarea cât și încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 1919 din 21 iulie 1997 sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998.

Pe de altă parte, atât timp cât, la data

efectuării privatizării și a transferului dreptului de proprietate din patrimoniul

statului în patrimoniul SC A. SA, cât și la data transferului din patrimoniul acesteia

în patrimoniul pârâtei Banca C.R., pe rolul instanțelor nu erau litigii promovate

de reclamanți și care să privească spațiile în litigiu, în favoarea pârâților operează

și principiul bunei credințe.

Nu numai că titlul statului nu era pus

la îndoială, dar el a fost ulterior confirmat în instanță ca fiind valabil prin

decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Referitor la solicitarea de constatare

a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16

aprilie 1998, încheiat între SC D.C. SA și Banca C.R., privind cota parte indiviză

de 2038,5 mp teren aferent imobilului situat în București, sector 3, tribunalul

a reținut că și SC D.C. SA a dobândit imobilul descris în patrimoniul său în baza

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1995, fiind privatizată integral

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Nefiind constatate motive de nulitate absolută

de natură să afecteze titlul de proprietate aparținând vânzătoarei SC D.C. SA, nu

s-a putut dispune nici asupra nulității înstrăinării de către aceasta, conform contractului

de vânzare-cumpărare contestat.

Solicitarea vizând revendicarea imobilului

a fost apreciată neîntemeiată, în condițiile în care tribunalul a reținut că bunul

a ieșit din patrimoniul autoarei reclamanților în baza unui titlu constatat ca fiind

valabil.

S-a apreciat că prevederile art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

instanței europene nu pot fi reținute în speță pentru a determina temeinicia acțiunii

în revendicare, întrucât reclamanții nu au justificat existența unui bun actual

în patrimoniul lor.

Solicitarea de a se restitui un bun preluat

anterior de stat (în anul 1952, data la care Statul Român nu era semnatar al convenției)

nu intră sub protecția art. nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut

că în favoarea pârâților operează principiul securității raporturilor juridice,

având în vedere vechimea actelor juridice atacate de reclamanți în cauză (respectiv,

1991, cele mai „noi” fiind cele de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1997-1998).

Împotriva sentinței au formulat apel reclamanții

R.S.M.C., D.V., M.S., M.I. și O.I.,

solicitând

modificarea soluției și admiterea acțiunii. S-a susținut, în esență, greșita apreciere

făcută de instanță asupra preluării imobilului de către stat în mod valabil, reținerea

eronată a bunei credințe a părților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare,

aprecierea greșită a noțiunii de bun actual din perspectiva convenției europene,

analiza părtinitoare a titlurilor de proprietate invocate de părți.

Prin decizia civilă nr. 352 A din 11

octombrie 2012 Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a respins apelul

ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut caracterul

neîntemeiat al susținerilor referitoare la trecerea imobilului situat în București,

sectorul 3, în proprietatea statului fără titlu valabil, conform Decretului nr.

92/1950, în condițiile în care aceste aspecte au făcut deja obiectul unui litigiu

anterior, repunerea lor în discuție în cadrul prezentului dosar nemaiputând fi admisă.

Pe acest aspect, s-a reținut că tribunalul

a statuat în mod just asupra puterii de lucru judecat a deciziei civile nr.

2146 din 8 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

De asemenea, instanța de apel a făcut referire

și la jurisprudența constantă a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil,

garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina preambulului

Convenției, care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun

al statelor membre, unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului

fiind tocmai principiul securității raporturilor juridice, care implică, între altele,

ca soluția definitivă dată de instanțe cu privire la orice litigiu să nu mai fie

repusă în cauză (de ex., hotărârea pronunțată în cauza Brumărescu împotriva României).

Au fost constatate neîntemeiate și criticile

apelanților vizând soluția dată de tribunal cererii de constatare a nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare, câtă vreme nu au putut fi reținute motive de

nulitate absolută de natură să afecteze titlul de proprietate aparținând pârâtelor

vânzătoare, în condițiile în care reclamanții nu au produs niciun fel de probe din

care să rezulte încălcarea vreunei dispoziții legale la data încheierii privatizării

SC A. SA și SC D.C. SA, precum și faptul că reclamanții nu au răsturnat nici prezumția

bunei-credințe de care se bucură părțile contractante, această atitudine subiectivă

fiind relevantă pentru aprecierea valabilității unui asemenea act în situația în

care cel ce înstrăinează bunul este un vânzător neproprietar, părțile fiind în eroare,

o eroare scuzabilă și invincibilă, cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului

asupra imobilului. Or, în speță, cum corect s-a remarcat, titlul statului nu era

pus la îndoială la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, iar ulterior

a fost confirmat în instanță ca fiind valabil.

Curtea a reținut, de asemenea, că reclamanții

nu au înțeles să propună probe asupra acestor aspecte nici în faza procesuală a

apelului, ci doar au susținut greșita apreciere asupra bunei credințe a părților

contractante, în contextul în care, în opinia acestora, prima instanță trebuia să

aibă în vedere împrejurarea că imobilul din str. D., sector 3 ar fi fost vândut

intimatei-pârâte, Banca C.R., de către statul român, prin cele doua societăți SC

D.C. SA și SC A. SA, în care era acționar majoritar, pentru ca banca cumpărătoare

să se poată prevala de o astfel de apărare, a bunei sale credințe, spre deosebire

de cele două societăți comerciale, „care nu ar fi avut la dispoziție o astfel de

apărare, deoarece au fost împroprietărite în baza Legii 15/1990, care a reprezentat

un mod originar de transmitere a dreptului de proprietate”.

S-a constatat că un astfel de raționament,

pe de o parte, ignoră calitatea părților contractante, de societăți comerciale cu

personalitate juridică, titulare de drepturi și obligații, ce participă în nume

propriu în raporturile juridice cu terții, o eventuală analiză a valabilității unei

manifestări de voință a acestora exprimată în scopul producerii de efecte juridice

neputându-se realiza decât în raport cu persoana ce se manifestă în acest sens,

iar, pe de altă parte, nu se sprijină pe probele administrate în cauză.

Astfel, din aceste probe a rezultat fără

echivoc că în ambele societăți comerciale statul, prin structurile sale reprezentative,

nu mai deținea un pachet majoritar de acțiuni și, implicit, nu deținea controlul

în cadrul societăților.

În ceea ce privește lipsa oricăror minime

diligențe din partea Băncii C.R. în vederea cunoașterii situației juridice reale

a imobilului la momentul încheierii fiecărui contract, adusă ca argument de apelanți

pentru reținerea atitudinii culpabile a părții și, implicit, a fraudei invocate,

curtea a constatat că această susținere este neîntemeiată față de cele reținute

pe baza răspunsurilor la interogatorii și a mențiunilor din contractele autentificate

privitoare la cercetarea evidențelor referitoare la titularul dreptului de proprietate

al imobilului înstrăinat și condițiile în care acesta a dobândit dreptul, precum

și a registrelor de transcripțiuni. Aceasta, întrucât, nici la data efectuării privatizării

și a transferului titlului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul

vânzătorilor și nici la data transferului din patrimoniul acestora în patrimoniul

pârâtei Banca C.R. nu erau litigii pe rolul instanțelor promovate de reclamanți

care să privească spațiile ce făceau obiectul vânzării.

Curtea a constatat, totodată, că nu pot

fi primite nici criticile apelanților-reclamanți vizând modul de soluționare a cererii

de revendicare imobiliară.

Astfel, s-a reținut că, deși prin decizia

în interesul Legii nr. 33/2008, a secției unite, ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție s-a statuat că Legea nr. 10/2001 are caracter special și că persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii nu au posibilitatea să opteze între dreptul comun

și legea specială, în același timp, s-a stabilit că adoptarea unei reglementări

speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării

unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă,

iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat

printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

În acest context, Înalta Curte a mai reținut

că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Față de aceste dezlegări jurisdicționale,

instanța de apel a constatat că tribunalul a realizat o analiză riguroasă a împrejurării

relevante într-un asemenea litigiu, respectiv aceea dacă reclamanții s-ar putea

prevala de un bun în sensul Convenției.

Astfel, tribunalul a reținut, argumentat,

că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamanților nu

este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, principiul

în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența instanței europene fiind

acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate,

care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată

ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Totodată, instanța europeană a considerat

că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru

a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior,

există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi

ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură

mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (hotărârea

în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

De aceea, s-a apreciat că apelanții-reclamanți

s-ar putea prevala de un bun în sensul convenției, numai dacă ar dovedi în cauza

de față că întrunesc toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului

preluat abuziv, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea

învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane

îndreptățite la restituire în natură ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească

de restituire.

Or, în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească

anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea

acestuia în patrimoniul lor.

Cu referire la acest aspect, s-a considerat

relevantă hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României

din 12 octombrie 2010, în care Curtea europeană a reținut că (...) un reclamant

nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

(...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus

în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a

se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor,

care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Singura speranță legitimă creată apelanților

este cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv speranța la o reparație

echitabilă pentru abuzul săvârșit de statul comunist.

Pe de altă parte, s-a constatat că în mod

corect s-a reținut că intimata-pârâtă Banca C.R., în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare

menționate, deține un bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O., iar prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate și în cazul pârâtei, cumpărătoare de bună credință a imobilului revendicat.

Prin urmare, intimata nu ar putea fi lipsită

de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții,

care au susținut nelegalitatea soluției din perspectiva motivelor prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente:

- Instanța de apel a schimbat în mod greșit

înțelesul neîndoielnic și a interpretat nelegal și contrar practicii constante a

instanțelor naționale noțiunea de preluare a unui imobil „cu titlu” (art. 304

pct. 8 C. proc. civ.)

Astfel, deși prin decizia nr. 2146 din

8 iunie 2000 a Curții de Apel București, irevocabilă, s-a stabilit că imobilul a

intrat în proprietatea statului cu titlu, în același timp, nu s-a analizat niciun

moment caracterul abuziv sau nelegal al decretului de preluare. Pentru ca titlul

statului să fie considerat valabil, nu este suficient ca preluarea bunului să se

fi efectuat în baza unui act normativ, ci trebuie să se fi făcut și cu respectarea

dispozițiilor acelui act și, mai ales, a Constituției în vigoare la acel moment,

ceea ce nu se poate susține cu referire la Decretul nr. 92/1950, care a constituit

temeiul preluării în speță.

Constatarea că imobilul a fost preluat

de stat cu titlu, intervenită conform hotărârii judecătorești menționate, în anul

2000, la mai mult de 2 ani de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare,

nu poate duce la concluzia că la data perfectării respectivelor contracte statul

avea titlu valabil.

În aceste condiții, dacă prin Decizia

nr. 1055/2008, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstitutional art.

47 din Legea nr. 10/2001, sub motiv că ar retroactiva și ar lăsa fără efecte juridice

o hotărâre irevocabilă, atunci nu este posibil nici ca decizia nr. 2146/2000 a Curții

de Apel București să retroactiveze și să valideze titlul statului care a stat la

baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

- Hotărârea este lipsită de temei legal

(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pe capetele de cerere privind nulitatea contractelor

de vânzare-cumpărare, prin care se constată buna-credință a cumpărătorului la încheierea

contractelor, care nu poate beneficia de teoria aparenței în drept deoarece imobilul

a fost vândut pârâtei Banca C.R., prin cele două societăți comerciale, SC D.C. SA

și SC A. SA.

În timp ce banca invocă buna-credință la

momentul dobândirii imobilului, fiind un subdobânditor, care se poate prevala de

o asemenea apărare, cele două societăți nu ar fi avut la dispoziție o astfel de

apărare, deoarece au fost împroprietărite în temeiul Legii nr. 15/1990.

Prin acest transfer multiplu al dreptului

de proprietate de la o persoană la alta nu se poate susține că s-a creat o situație

juridică nouă în privința imobilului, care ar fi devenit unul preluat cu titlu de

către stat.

Dimpotrivă, trecerea bunului de la o persoană

la alta reprezintă tocmai dovada relei-credințe a pârâtei Banca C.R., care a urmărit

doar beneficiul posibilității invocării bunei-credințe într-un eventual litigiu.

Un alt argument care demonstrează reaua-credință

constă în lipsa oricăror minime diligențe din partea Băncii C.R., în vederea cunoașterii

situației juridice reale a imobilului la momentul încheierii tranzacției.

- Hotărârea este nelegală și cu privire

la soluția dată acțiunii în revendicare, deoarece instanța a analizat în mod părtinitor

cele două titluri invocate de către părți, cel al pârâților și cel al reclamanților,

care provine de la adevăratul proprietar.

Argumentul folosit de instanță în respingerea

acțiunii în revendicare, referitor la respectarea cu prioritate a principiului securității

circuitului civil, în raport cu cel al echității și al proporționalității în asigurarea

reparației, nu face decât să desăvârșească o mare nedreptate.

Astfel, interpretarea dată de instanța

de apel noțiunii de „bun actual” este lipsită de orice urmă de echitate în contextul

apărării unui drept constituțional, cum este dreptul de proprietate.

- Soluția se bazează și pe o greșită interpretare

a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, prin care se stabilește inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, procedura specială reglementată de

această lege vizează doar acele imobile care sunt libere sau asupra lor există contracte

de închiriere, nu și ipoteza imobilelor înstrăinate, ca în speță, pentru redobândirea

cărora nu există decât calea acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C.

civ.

Față de aceste argumente, prin care s-a

demonstrat de ce reclamanții nu pot beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

instanța de apel a concluzionat eronat că legea specială se aplică prioritar și,

în consecință, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă.

- S-a arătat că în mod greșit intimatele-pârâte

SC A. SA și SC D.C. SA, au susținut că sunt societăți comerciale privatizate, care

nu au nicio legătură cu statul, fiind entități juridice distincte, în condițiile

în care din cele două titluri de proprietate eliberate în anul 1995, rezultă că

acestea erau societăți cu capital de stat.

Intimata Banca C.R. a depus întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea recursului, arătând, în esență, că în privința

motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu se regăsesc în speță ipotezele

avute în vedere de textul de lege, iar cu referire la dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi susținută nelegalitatea soluției, în condițiile

în care, la data încheierii actului de înstrăinare, statul avea titlu juridic asupra

imobilului înscris și în registrele de publicitate imobiliară, astfel încât tocmai

existența acestui titlu fundamentează buna-credință a subdobânditorului și exclude

orice fraudă la lege sau cauză ilicită.

Analizând criticile deduse judecății

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:

- Invocând motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamanții susțin că instanța ar fi schimbat și

denaturat înțelesul neîndoielnic, contrar practicii constante a instanțelor naționale

în ce privește noțiunea de preluare a unui imobil „cu titlu”, nefiind suficient

ca preluarea să se fi efectuat în baza unui act normativ, dacă nu au fost respectarea

condițiile acestuia sau ale Constituției în vigoare.

Asemenea argumente nu pot susține motivul

reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care are în vedere situația în care

instanța denaturează înțelesul clar și neîndoielnic al clauzelor cuprinse în actul

juridic dedus judecății.

În ce privește accepțiunea noțiunii de

act juridic care să facă obiect al judecății, ea constă în negotium iuris, adică

actul în sens material, producător de drepturi și obligații, încorporând ca atare

clauze care, deși exprimate în termeni clari, neechivoci, au înțelesul denaturat

prin actul de interpretare al instanței.

În mod evident, unei asemenea ipoteze nu

i se poate subsuma cea la care fac referire recurenții, vizând înțelesul dat de

jurisprudență sintagmei „preluare cu titlu” a unui imobil.

- Celelalte argumente aduse în susținerea

acestei critici [și încadrabile, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,

în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.] vizând eficiența pe care instanța

a dat-o hotărârii judecătorești anterioare, care a statuat asupra preluării cu titlu

a imobilului de către stat, sunt neîntemeiate.

Punând în discuție tranșarea jurisdicțională

anterioară dată acestui aspect, recurenții-reclamanți neagă efectul autorității

de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.

În acest context, pentru a sublinia modalitatea

în care se produc și trebuie respectate efectele lucrului judecat, instanța anterioară

a făcut trimitere la Decizia nr. 1055/2008 a Curții Constituționale prin care, statuându-se

asupra neconstituționalității art. 47 din Legea nr. 10/2001, s-a avut în vedere

că „a lipsi de puterea lucrului judecat hotărâri irevocabile, anterioare, prin care

persoanelor îndreptățite li s-au respins cereri în revendicare sau în anularea unor

contracte de vânzare-cumpărare ar însemna încălcarea principiului neretroactivității”.

Susținând că, pe temeiul aceluiași raționament,

ar trebui să se considere că și decizia civilă nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curții

de Apel București practic retroactivează, validând titlul statului la momentul încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare din 1997 și 1998, recurenții-reclamanți ignoră

faptul că nicio altă jurisdicție nu stabilește, anterior hotărârii menționate, faptul

că preluarea imobilului s-ar fi iăcut fără titlu de către stat.

O astfel de evaluare o pretind recurenții

în prezenta cauză, tinzând, astfel cum s-a menționat deja, la lipsirea de efectele

lucrului judecat a deciziei nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curții de Apel București.

- Susținerea nelegalității deciziei sub

aspectul confirmării soluției date în privința nulității contractelor de vânzare-cumpărate

are, de asemenea, caracter nefondat.

Din acest punct de vedere, al pretinsei

nevalabilități a contractelor, reclamanții au reiterat în recurs, elementele care,

în opinia acestora, ar fi condus la concluzia că vânzătorul și cumpărătorii succesivi

ar fi fost de rea-credință la perfectarea actelor, fiind demonstrate, astfel, frauda

la lege și cauza ilicită.

În faza procesuală anterioară, instanța

de apel, în cadrul devoluării fondului, a analizat aceste susțineri.

S-a reținut, pe de o parte, că titlul statului

nu era pus la îndoială la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare,

ulterior fiind confirmat judecătorește ca valid iar, pe de altă parte, că deși constituia

obiect al criticii lor, reclamanții nu au înțeles să administreze probe suplimentare

în apel, limitându-se la a susține că această atitudine subiectivă ar decurge din

aceea că statul a înstrăinat bunul către bancă prin cele două societăți comerciale

la care era acționar majoritar, pentru ca „banca să se poată prevala de buna sa

credință, spre deosebire de cele două societăți care nu ar fi avut posibilitatea

unei asemenea apărări”.

Solicitând instanței de recurs să stabilească

în sens contrar atitudinea subiectivă a părților, recurenții-reclamanți ignoră că

asemenea aspecte vizează elemente de fapt ale pricinii, stabilite pe baza probelor

administrate și ca atare, în competența instanțelor fondului.

Ceea ce are de tranșat instanța de recurs

este dacă, pe baza situației de fapt rezultate din probele administrate în fazele

procesuale anterioare, s-a făcut o corectă aplicare a normei de drept.

Or, pornindu-se de la premisa unei preluări

cu titlu a imobilului de către stat (așa cum s-a stabilit jurisdicțional anterior)

și în condițiile în care nu s-a putut reține reaua-credință și conivența frauduloasă

a părților, pentru ca acestea să aibă repercusiuni pe planul liceitătii cauzei actului,

a fost confirmată în mod corect, în apel, soluția asupra valabilității contractelor

pronunțată de tribunal.

- În ce privește modalitatea în care instanța

a procedat la analiza și compararea titlurilor de proprietate ale părților, critica

este, de asemenea, nefondată.

Contrar susținerii reclamantilor-recurenti,

instanța anterioară nu a considerat că acțiunea în revendicare a acestora este inadmisibilă

pentru neurmarea procedurii legii speciale ci, recunoscând posibil demersul judiciar

al acestora, a verificat dacă aceștia justifică în patrimoniu un drept de proprietate

pe care să-1 poată valorifica pe calea dreptului comun.

În acest context a fost analizată noțiunea

de „bun actual”, cu referire la jurisprudența instanței europene și, îndeosebi,

la hotărârea pilot în cauza Atanasiu ș.a. contra României.

Or, făcând aplicarea la speță a dezlegărilor

date de C.E.D.O. pe acest aspect, instanța de apel a constatat corect că reclamanții

nu au validat, confirmat, dreptul de proprietate pe care îl pretind, pentru a obține

sancționarea lui pe cale judiciară, prin intermediul acțiunii în revendicare promovate.

Dimpotrivă, printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă anterioară (decizia nr. 2146 din 8 iunie 2000 a Curții de Apel București)

s-a statuat că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, așa încât nu poate

fi primită susținerea recurenților conform căreia „bunul și dreptul subiectiv asupra

acestuia n-ar fi ieșit niciodată din patrimoniul lor”.

Potrivit hotărârii din cauza Atanasiu,

„bunul actual” presupune existența unei hotărâri definitive și executorii care să

fi recunoscut calitatea de proprietar și să fi dispus restituirea imobilului sau,

asimilat acesteia, existența speranței legitime la redobândirea beneficiului efectiv

al dreptului de proprietate.

În ce privește „speranța legitimă”, la

care reclamanții ar fi putut apela pentru a obține restituirea în natură a imobilului

(în absența hotărârii definitive și executorii care să fi dispus în acest sens),

ea nu poate însemna decât reparația echitabilă prevăzută de legea specială (nr.

10/2001) pentru situațiile în care bunurile preluate de stat în mod abuziv nu mai

pot fi retrocedate decât prin echivalent (bineînțeles, în condițiile și termenii

actului normativ menționat).

În acest sens, pentru a indica modalitate

de reparație la care pot recurge, instanța de apel a făcut referire la prevederile

legii speciale iar nu pentru a justifica la speță, așa cum eronat pretind recurenții,

aplicarea cu prioritate a normei speciale față de dreptul comun, ceea ce ar atrage

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți,

instanța de apel nu și-a motivat soluția de respingere a acțiunii în revendicare

doar pe principiul securității raporturilor juridice care operează în favoarea pârâților,

în detrimentul principiului echității și al proporționalității în asigurarea reparației.

Dimpotrivă, au fost analizate titlurile

de proprietate prezentate de părți, demonstrându-se, cum s-a arătat anterior, de

ce reclamanții nu dețin un drept de proprietate actual în raport cu titlurile pârâților

(contracte de vânzare-cumpărare nedesființate), securitatea raporturilor juridice

operând, în mod subsidiar, în consolidarea unor titluri valide și nu pentru a genera,

prin ea însăși, un drept de proprietate în patrimoniul părții adverse.

Referirea pe care o fac recurenții-reclamanți

la titlurile de proprietate eliberate celor două societăți în anul 1995, pentru

a demonstra că acestea erau cu capital de stat, și ca atare, nu erau entități juridice

distincte și nu erau privatizate, cum au susținut, se bazează pe o dublă confuzie.

Pe de o parte, statul și, societățile la

care acesta a avut capital majoritar nu se confundă, fiind într-adevăr entități

diferite, cu personalitate juridică distinctă, subiecte de drept de sine-stătătoare,

întrucât acționarul nu poate fi confundat cu persoana juridică însăși.

Pe de altă parte, instanțele de fond au

avut în vedere faptul că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

cu banca, iar nu anterior, la nivelul anului 1995, cele două societăți erau integral

privatizate (conform adreselor emise de Fondul Proprietății de Stat și mențiunilor

făcute în contractele de vânzare-cumpărare autentice), astfel încât transmisiunea

bunului către intimata Banca C.R. s-a făcut din patrimoniul unor societăți care

încheiaseră procesul privatizării (iar actele de privatizare n-au fost desființate

pentru încălcarea vreunei dispoziții legale).

Pentru toate aceste considerente, s-a constatat

caracterul nefondat al criticilor formulate, recursul urmând să fie respins în consecință.

Cererea vizând acordarea cheltuielilor

de judecată, formulată de intimata SC A. SA, va fi de asemenea, respinsă, în condițiile

în care, deși aceasta a formulat pretenții în legătură cu cheltuielile din faza

recursului, nu a făcut dovada efectuării lor, nedepunând acte justificative.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții R.S.M.C., D.V., M.S., M.I. și O.I., împotriva deciziei nr. 352 A

din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare

a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC A. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

9 octombrie 2013.