ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4709/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4709/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, la data de 24 iulie 2008, reclamanții V.M.I. și V.I. au

chemat în judecată pe pârâții Municipiul București și Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea entității competente să

soluționeze Notificarea nr. 2296/2001 și să emită o dispoziție motivată pentru

restituirea în natură a imobilului situat în București, str. E., sector 2.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că sunt moștenitorii defunctului V.C. care a dobândit

în proprietate, în anul 1943, o suprafață de teren de 931,33 mp, pe care

ulterior a edificat o construcție. Autorul reclamanților a predat imobilul în

litigiu, ca aport social, Cooperativei Construcția Românească, iar reclamanții

îndeplinesc condițiile art. 2 alin. (1) lit. c) și lit. i) din Legea nr. 10/2001,

pentru restituirea în natură a imobilului.

Prin Sentința civilă

nr. 1682 din 24 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis acțiunea formulată de reclamanți împotriva Municipiului București și a

respins cererea formulată împotriva Statului Român pentru lipsa calității

procesuale pasive; a obligat pe pârâtul Municipiul București să soluționeze

notificarea cu privire la imobilul situat în București, str. E., sector 2, dar

și să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că notificarea reclamanților, înregistrată

la Primăria Municipiului București sub nr. 2296/2006, nu a fost soluționată în

termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001. Cu referire la pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, s-a apreciat că nu justifică în cauză calitatea procesuală pasivă

întrucât obligația de a emite decizie sau dispoziție motivată asupra

notificării formulate incumbă unității deținătoare a bunului imobil, respectiv

Municipiului București, pârât față de care instanța a și făcut aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., obligându-l la

suportarea unei părți a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia civilă nr.

112 din 2 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă, care a desființat hotărârea apelată și a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr.

XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a observat că deși

reclamanții au solicitat analizarea pe fond a notificării și obligarea

pârâtului Municipiul București să soluționeze Notificarea nr. 2296/2001 prin

emiterea unei dispoziții de restituire în natură, prima instanță a obligat pe

pârât să se pronunțe prin decizie sau dispoziție asupra notificării, fără a

analiza dacă pretenția reclamanților este întemeiată sau nu.

De asemenea, s-a dat

îndrumarea instanței de rejudecare ca, odată cu analizarea pe fond a

raporturilor procesuale, să verifice și calitățile procesuale ale părților

litigante, în raport cu natura și obiectul litigiului dedus judecății.

Recursul declarat de

Statul Român împotriva hotărârii pronunțată de Curtea de Apel București a fost

respins ca nefondat prin Decizia nr. 1193 din 24 februarie 2010 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, reținându-se că lămurirea cadrului

procesual al cauzei și aprecierea asupra lipsei calității procesuale a unora

din părțile litigante este strâns legată de cercetarea însuși a fondului

raportului juridic dedus judecății.

Rejudecând cauza în

fond, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat Sentința civilă

nr. 511 din 15 martie 2012 prin care a admis acțiunea formulată de reclamanți

împotriva Statului Român și l-a obligat pe acesta să emită o dispoziție pentru

restituirea în natură a imobilului situat în București, str. E., sector 2,

compus din teren, în suprafață de 931,33 mp și construcție, în suprafață de 214

mp, imobil identificat în baza raportului de expertiză efectuat în dosar de

expert A.M. Cererea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Municipiul

București a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că Municipiul București nu a putut

identifica unitatea deținătoare a imobilului situat în București, str. E.,

sector 2, înscrisurile din dosarul administrativ relevând că nu există nici rol

fiscal și nici carte funciară deschisă pentru imobil.

În legătură cu

situația juridică a bunului, Primăria Municipiului București a comunicat că SC

A. SA a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor din 14 august 1995 eliberat de Ministerul Industriilor și

Resurselor.

Prima instanță a mai

arătat că, deși a avut rol activ pentru lămurirea situației de fapt, nu a putut

identifica unitatea deținătoare a imobilului, condiții în care a reținut

aplicarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, cu consecința

constatării existenței calității procesuale pasive a Statului Român deoarece

nici Municipiul București și nici o altă persoană nu a fost identificată ca

având calitate de deținător al imobilului în litigiu. De asemenea, instanța de

fond a apreciat că bunul notificat a fost preluat abuziv, a constatat calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea bunului, ca succesori ai

fostului proprietar, V.C., și a identificat imobilul a cărui restituire s-a

cerut, prin expertiza efectuată în cauză, stabilind că imobilul poate fi

restituit în natură.

Apelul declarat de

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

acestei sentințe, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 54A din

15 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În considerentele

deciziei, adoptate cu majoritate de voturi, instanța de apel a arătat că a

dispus efectuarea unei adrese la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară,

iar instituția solicitată a comunicat că în baza sa de date nu există deschisă

carte funciară pentru imobilul din str. E., sector 2.

Astfel fiind, s-a

considerat că situația de fapt privind transmiterea imobilului în litigiu,

începând de la dobândirea bunului de către autorul reclamanților și până la

valorificarea bunurilor în procedura insolvenței, la care a fost supusă SC A.

SA, a fost corect și detaliat reținută de instanța de fond și, întrucât nicio

probă în plus nu a fost cerută sau adusă în proces de către Statul Român,

concluzia instanței de fond, în sensul că unitatea deținătoare a imobilului nu

a fost identificată, iar Statul Român are calitate procesuală în baza art. 28

din Legea nr. 10/2001, este corectă.

În primul rând,

pentru demonstrarea și reținerea altei situații de fapt, apelantul Statul Român

ar fi trebuit să propună administrarea de probe, însă acest lucru nu s-a

întâmplat, ci, dimpotrivă, instanța de apel, din oficiu (cu o opinie separată),

a dispus efectuarea unor alte probe, deși administrarea acestora nu a rezultat

din dezbaterile desfășurate în faza apelului.

În al doilea rând,

obligația de identificare a deținătorului imobilului revine Municipiului București,

conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și apoi Statului Român,

conform art. 28 alin. (3) din legea menționată, în calitate de pârât în proces,

și nu instanței, care are calitatea de arbitru independent.

Din analiza

coroborată a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., se poate

înțelege că obligația de identificare a deținătorului imobilului ar putea fi

transferată și în sarcina instanței, cel puțin prin aprecierea asupra

"necesității administrării altor probe" sau prin dispoziția ca

"părțile să completeze probele". Instanța de apel a precizat însă că

nu a considerat necesară administrarea altor probe, având în vedere demersurile

judiciare laborioase și complete efectuate de instanța de fond, prin

solicitarea unor răspunsuri cu privire la eventualii posibili deținători ai

imobilului, de la toate entitățile instituționale care ar fi putut furniza

informații asupra obiectului litigiului.

Nu numai că instanța

de fond a efectuat demersuri probatorii complexe în scopul identificării deținătorului

imobilului, dar, mai mult decât atât, rolul său activ a fost excesiv manifestat

în favoarea Statului Român, pentru a dovedi existența unei unități deținătoare

deși, din interpretarea art. 28 din Legea nr. 10/2001, rezultă că, lipsa

identificării de către Municipiul București a unității deținătoare, în termen

de 90 de zile de la depunerea notificării, deschide calea procedurală prevăzută

de legea specială în textul de lege menționat, cu consecința implicită a

dobândirii calității procesuale active a Statului Român.

De aceea, constatând

că Municipiul București nu a putut identifica deținătorul bunului imobil

solicitat de reclamanți, în termenul prevăzut de art. 28 din Legea nr. 10/2001,

s-a apreciat, în majoritate, că Statul Român are calitate procesuală activă în

prezentul proces și că în mod legal a fost obligat de instanța de fond la

restituirea bunului în natură, astfel că apelul declarat de aceasta parte a

fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs apelantul-pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul

motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 din C.

proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, recurentul a susținut următoarele:

- Cu referire la

critica de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

recurentul a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., care au caracter imperativ, iar sancțiunea constă în nulitatea

actului procedural afectat, care este hotărârea judecătorească atacată.

Stabilirea situației

de fapt este atributul instanței de fond, ceea ce presupune obligația acesteia

de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate

în cauză. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde în mod complet și suficient

de clar, premisele de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată, de

respingere ca nefondat a apelului declarat, și nu conține o analiză pertinentă

a tuturor cererilor părților, a probelor administrate de fiecare dintre

acestea, după cum nu sunt argumentate motivele pentru care au fost înlăturate

apărările apelantului.

Insuficienta motivare

a aspectelor relevante ale cauzei și anume, identificarea imobilului în

litigiu, clarificarea situației de fapt și de drept a imobilului, stabilirea

dreptului pretins, respectiv a eventualelor forme de reparație civilă și în

raport de care dintre părțile chemate în judecată în calitate de pârât, este

echivalentă cu necercetarea fondului cauzei, situație care atrage după sine

sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței inițial învestite, aceasta, ținând seama și de soluția de casare

pronunțată anterior în cauză de Curtea de Apel București, prin Decizia civilă

nr. 112A din 2 iunie 2009.

Această măsură este

cea care ar asigura o judecată în fond atât din perspectiva temeiniciei, a

aprecierii probelor administrate, dar și din perspectiva legalității care să

permită o dezlegare neechivocă a raportului juridic litigios în cadrul

procesual configurat de reclamanți.

De altfel, această

sarcină a fost trasată și prin Decizia nr. 112A din 2 iunie 2009 a Curții de

Apel București, de care instanța de apel nu a ținut seama cu ocazia judecării

apelului, dovedindu-se că aceasta nu este consecventă cu propriile îndrumări.

Controlul de

temeinicie și legalitate ce se impunea în cauză în calea de atac a apelului,

presupunea ca instanța de apel să verifice și în ce măsură soluția pronunțată

de prima instanță răspunde îndrumărilor obligatorii stabilite prin Decizia nr.

112A din 2 iunie 2009, sub aspectul analizei dacă pretenția reclamanților este

întemeiată, dacă reclamanții au calitatea de persoană îndreptățită, precum și

cu privire la modalitatea de restituire, aspecte care au fost ignorate de

instanța de apel.

- Cu referire la cel

de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive

contradictorii întrucât instanța de apel, deși apreciază că situația de fapt a

fost corect și detaliat reținută de instanța de fond, i-a reproșat apelantului

pasivitatea în propunerea și administrarea probatoriului pentru a motiva

neadministrarea unor probe pertinente și utile cauzei care să fundamenteze

concluzia că sunt incidente dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, astfel cum a motivat instanța de fond soluția adoptată în cauză.

La dosar se regăsesc

înscrisurile prin care apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a făcut dovada administrării unui probatoriu pentru a fi identificată

unitatea deținătoare, ținând seama de împrejurările eronat reținute și

interpretate de instanța de fond, care s-a pronunțat asupra cererii

reclamanților fără să identifice unitatea deținătoare a imobilului, deși avea

această posibilitate, raportat la adresa nr. 2065/06 martie  2012 a Autorității

pentru Administrarea Activelor Statului, din care rezultă că "bunurile ce

au aparținut SC A. SA au fost valorificate de lichidatorul judiciar Z.M., în

timpul procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenței".

De asemenea, prin

apelul declarat, a fost criticată soluția instanței de fond, ce a fost adoptată

în condițiile lipsei de eficiență a diligențelor întreprinse în vederea

lămuririi situației juridice a bunului, reținându-se că "Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului nu a răspuns solicitărilor".

Deși învestită și cu

acest motiv de apel, în motivarea deciziei recurate se regăsește o amplă

motivare a refuzului instanței de apel de a administra alte probatorii, fiind

contradictorie și părtinitoare interpretarea dată de aceasta dispozițiilor art.

129 C. proc. civ.

Contrar celor

reținute de instanță, sarcina probei revenea, în primul rând, reclamanților, în

raport de dispozițiile art. 1169 C. civ., iar în lipsa probelor concludente,

ordonarea din oficiu a administrării și întregirii unui probatoriu pertinent pe

care să se fundamenteze soluția instanței, revenea instanței de fond, potrivit art.

129 alin. (5) C. proc. civ.

- Cu referire la cel

de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată este nelegală, fiind

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în condițiile în care,

din probele ce au fost administrate, rezultă că nu sunt incidente dispozițiile

art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Invocând din nou

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, recurentul a arătat că instanțele de fond au reținut ca

fiind incidente în cauză dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

bazându-se pe lipsa unui răspuns de la Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, solicitat pentru lămurirea situației juridice a bunului

notificat, și pe argumentul că Municipiul București nu a putut identifica

deținătorul bunului imobil solicitat de reclamanți.

Instanța de apel a

aplicat însă în mod greșit dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, în condițiile în care există indicii în privința unei persoane

deținătoare, care nu a fost identificată de către instanța de fond, dar nici de

instanța de apel.

Intimații nu au

formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând criticile

de recurs formulate, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiat recursul

declarat.

Criticile

recurentului sunt întemeiate în limitele în care acesta a susținut o

insuficientă lămurire a situației de fapt a cauzei și o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și

completată, de către instanțele de fond.

Potrivit

dispozițiilor art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care

persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil solicitat,

notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv

Primăriei Municipiului București, care sunt obligate să identifice unitatea

deținătoare și să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare a

acesteia, în termen de 30 de zile.

Conform art. 28 alin.

(3) din lege, în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată,

persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul

Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat

termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea

primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau,

după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta

lege.

Cadrul procesual al

litigiului de față a fost configurat de reclamanți, inclusiv prin luarea în

considerare a dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ei

invocând prin cererea de chemare în judecată că nu au reușit să identifice cu

certitudine titularul actual al bunului imobil notificat și, de asemenea, că

Municipiul București nu le-a răspuns la notificare.

Deși în prezența

informațiilor relative la situația juridică a imobilului notificat, potrivit

cărora pentru terenul în suprafață de 970,86 mp, SC A. SA a obținut certificat

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14 august 1995,

eliberat de Ministerul Industriilor și Resurselor, prima instanță a făcut

aplicare în cauză dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 doar întrucât

a considerat că Primăria Municipiului București (entitatea notificată) nu a

identificat unitatea deținătoare, iar Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului nu a răspuns solicitărilor instanței prin care i se cereau

lămuriri suplimentare asupra situației juridice a terenului din str. E., sector

2 București.

Învestită, prin

apelul actualului recurent, să cenzureze legalitatea și temeinicia acestei

soluții, instanța de apel a confirmat-o, reținând că apelantul nu a propus și

nu a administrat nicio probă pertinentă care să releve o altă situație de fapt

decât aceea reținută de prima instanță, deși aceasta era în obligația sa, după

cum tot în obligația sa intra și faptul identificării unității deținătoare a

imobilului notificat, ceea ce nu s-a realizat în speță.

Argumentele instanței

de apel sunt și contrare realității și incorecte.

Aceasta întrucât, se

reține că la prima zi de înfățișare în apel, apelantul-pârât a propus

administrarea probei cu înscrisuri, constând în efectuarea mai multor adrese,

către mai multe autorități implicate ori interesate, în vederea lămuririi

situației bunurilor aparținând SC A. SA, implicit și a celui notificat, bunuri

în privința cărora exista informația că au fost valorificate în procedura

prevăzută de Legea nr. 85/2006.

Instanța de apel a

respins aceste probe, apreciindu-le ca inutile cauzei, deși așa cum se va

arăta, acestea erau apte să clarifice situația de fapt a litigiului.

Pe de altă parte,

apreciind că, față de circumstanțele cauzei, acesteia îi erau aplicabile

prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel dovedește

o deturnare a finalității normei legale, pe care a înțeles să o aplice exclusiv

ca pe o sancțiune procesuală față de o pretinsă pasivitate manifestată de

exponenții Statului - Municipiul București și apelantul-pârât - fie în

identificarea unității deținătoare, fie în efectuarea probațiunii litigiului.

Or, rațiunea

reglementării regăsită în dispozițiile art. 28, a fost aceea de a crea o normă

de protecție pentru acei beneficiari ai Legii nr. 10/2001, aflați în situațiile

limită de a nu cunoaște ori de a nu putea afla în mod obiectiv pe deținătorul

bunului imobil solicitat, oferindu-le o soluție și o cale de valorificare a

dreptului lor subiectiv la despăgubire.

Fiind un text de

excepție, aplicarea sa nu putea să aibă loc nici pentru alte situații decât

cele care se înscriu în ipoteza normei legale și nici pentru realizarea unei

alte finalități decât aceea urmărită de legiuitor.

Mai mult decât atât

însă, în vederea determinării cadrului legal corect de soluționare a

notificării intimaților-reclamanți și identificării entității deținătoare ori a

aceleia chemată prin lege să soluționeze notificarea, activitatea instanței de

apel nici nu era dependentă ori influențată de efectuarea unei probațiuni de

către apelantul-pârât care să releve o altă situație de fapt decât aceea

stabilită de prima instanță, după cum în mod greșit a imputat aceasta

apelantului, în justificarea soluției sale de respingere a apelului.

Justa și completa

lămurire a situației de fapt a cauzei nu presupunea decât observarea

probatoriilor deja administrate în cauză până în faza judecății de apel și

corecta lor valorificare în vederea aflării adevărului, instanța de recurs

apreciind ca fiind corectă afirmația recurentului-pârât potrivit căreia

instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 28 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, în condițiile în care probatoriile ofereau indicii asupra

existenței unei persoane deținătoare, care nu a fost identificată de către instanțele

de fond.

Aceasta întrucât,

fără a deține probele în temeiul cărora SC A. SA a dobândit proprietatea

imobilului notificat, fără a cunoaște împrejurările intervenirii rezoluțiunii

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1996 dintre

Autoritatea pentru

Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului

și SC A. SA și fără

a putea evalua consecințele juridice ale producerii acesteia, fără a încerca

măcar să identifice pe actualul titular al dreptului de proprietate asupra

bunului notificat, deși la dosarul cauzei existau informații în sensul

preluării datoriei societății către B., în sumă de 8.198.301,7843 RON, de către

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (prin contractul de cesiune

de creanță din 7 iulie 1999), a instituirii sechestrului asigurător asupra

tuturor clădirilor, terenurilor și utilajelor aparținând acestei societăți,

bunuri care toate au fost valorificate de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului în procedura Legii nr. 85/2006, instanțele de fond au

adoptat soluția restituirii în natură a imobilului notificat în cadrul legal al

dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și

completată.

Pentru a proceda în

acest sens, ele s-au prevalat de o pretinsă pasivitate a exponenților Statului

- Municipiul București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - în

identificarea unității deținătoare, fără a se preocupa să observe dacă datele

litigiului justificau soluționarea sa pe acest tărâm legal, respectiv dacă în

mod real și obiectiv nu poate fi identificată o unitate deținătoare ori dacă

ceea ce lipsește cazului este un plus de probațiune la administrarea căreia

instanța de judecată era cea dintâi chemată să stăruie, în virtutea

principiului aflării adevărului și a obligației sale de pronunțate a unei

hotărâri temeinice și legale.

Or, exercitarea unui

rol activ lipsit de orice eficiență, prin solicitarea de documente și

informații unor entități care nu dispuneau de acestea - cum s-a întâmplat pe

parcursul judecății de primă instanță și refuzul de a sprijini administrarea

unor probe menite să lămurească în mod complet situația de fapt a cauzei - cum

s-a întâmplat în fața instanței de apel, nu poate justifica legalitatea

soluției adoptate în cauză, soluție care a fost în mod artificial plasată pe

tărâmul unor dispoziții legale ce se dovedesc neincidente cazului, în raport de

datele cauzei și în condițiile unei insuficiente lămuriri a situației de fapt a

acesteia.

Găsind, așadar,

întemeiate criticile recurentului prin care acesta a invocat necercetarea

fondului cauzei de către instanța de apel și greșita aplicare a dispozițiilor

art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în cauza pendinte, față de indiciile în

privința existenței unor persoane deținătoare - a cărei corectă identificare ținea

de exercitarea rolului activ al instanțelor în aprofundarea probațiunii, în

vederea lămuririi complete a situației juridice a imobilului notificat,

inclusiv prin identificarea deținătorului său actual, și determinarea cadrului

juridic corect de soluționare a notificării oferit de dispozițiile Legii nr.

10/2001- Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa hotărârea atacată și

va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În vederea unei

corecte și complete soluționări a acesteia, instanța de apel va observa că

chiar prin conținutul notificării formulate de către cei doi descendenți ai

fostului proprietar, ce a fost înregistrată la 14 septembrie 2001 la Primăria

Municipiului București, au fost furnizate o serie de informații, inclusiv cu

privire la posibilele entități deținătoare ale bunului notificat, de natură să

conducă la configurarea situației juridice a imobilului.

De asemenea, aceasta

va valorifica probatoriile deja administrate în cauză, care au relevat că

imobilul de la adresa din str. E., sector 2, București, compus din teren în

suprafață de 983 mp teren și construcții în suprafață de 253 mp, care a figurat

în evidențele cadastrale din 1986 ale Orașului București ca proprietate de

stat, categoria de folosință "întreprinderi industriale", cu posesor

Î.P.L.M., a fost atribuit SC A. SA și că această societate a obținut atestarea

dreptului de proprietate asupra terenului în cauză în baza certificatului din

14 august 1995, eliberat de Ministerul Industriilor și Resurselor în favoarea

sa, în baza prevederilor H.G. nr. 834/1991 și Legii nr. 15/1990.

Aceste date și

informații, relevante atât pentru stabilirea regimului juridic al imobilului

notificat, ca fiind cel dat de dispozițiile art. 21 ori 29 din Legea nr.

10/2001, dar și pentru determinarea entității chemate, prin lege, să

soluționeze notificarea, sunt îndestulătoare pentru a exclude posibilitatea

soluționării litigiului pe tărâmul dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Urmează să se aibă în

vedere că, în funcție de situația juridică a societății deținătoare a bunului

notificat (după cum aceasta era una integral privatizată ori una la care statul

sau o autoritate publică centrală sau locală era doar acționar ori asociat

majoritar/minoritar) și a titlului cu care imobilul a fost preluat (cu titlu

valabil ori fără titlu valabil), este posibilă identificarea unei unități

deținătoare sau măcar a unei entități chemată prin lege să soluționeze

notificarea, situație premisă incompatibilă cu ipoteza legală a art. 28 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 (care este aceea a neidentificării unei unități

deținătoare).

Prin urmare, este

suficient și se impune, pentru o legală soluționare a cauzei, ca rolul activ al

instanței de apel să fie manifestat spre clarificarea acestor două elemente ale

litigiului.

În tot cazul, nicio

soluție asupra litigiului nu poate fi pronunțată și cu atât mai puțin, aceea a

restituirii în natură a imobilului, fără obținerea și atașarea la dosar a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14

august 1995 și fără cunoașterea regimului juridic actual al bunului notificat

și a deținătorului său.

Ineficiența rolului

activ al primei instanțe, care a solicitat fără niciun rezultat ca Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului să lămurească situația juridică a

terenului notificat și să depună la dosar certificatul din 14 august 1995 (fără

ca o solicitare în acest sens să fie făcută chiar emitentului acestui act,

respectiv Ministerul Industriei și Resurselor), nu poate fi complinită,

compensată și nici sancționată prin soluționarea litigiului în cadrul legal

oferit de dispozițiile art. 28 alin. (3) din lege, astfel după cum în mod

greșit s-a procedat în cauză.

De asemenea, nici

informațiile furnizate de celelalte probatorii, în sensul rezoluțiunii

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1996, în baza căruia fusese

privatizată societatea comercială SC A. SA, ori acelea privitoare la închiderea

procedurii falimentului și radierii acestei societăți din evidențele Oficiului

Registrului Comerțului prin Sentința comercială nr. 3242 din 6 decembrie 2006 a

Tribunalului București, secția a VII-a civilă, ca și valorificarea tuturor

bunurilor sale (așadar și a imobilului notificat) în procedura Legii nr.

85/2006, nu puteau justifica soluționarea notificării intimaților-recurenți pe

tărâmul dispozițiilor mai sus menționate [art. 28 alin. (3) din Legea nr.

10/2001].

Se impune, deci, ca

în rejudecare, instanța de apel să ia măsuri, inclusiv prin ordonarea

administrării de probatorii din oficiu în scopul atașării la dosar a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14

august 1995 (prin solicitarea acestuia emitentului său, respectiv fostul

Minister al Industriei și Resurselor), al obținerii de informații în legătură

cu rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1996 și

evaluarea consecințelor producerii acesteia și, desigur, al solicitării de

informații în legătură cu modalitatea în care bunul notificat a fost

valorificat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în procedura

Legii nr. 85/2006 și al identificării deținătorului său actual.

Manifestarea rolului

activ al instanței de judecată, de care aceasta este ținută în temeiul

dispozițiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., trebuie să aibă loc de o

manieră eficientă și aptă ca, prin informațiile solicitate și autoritățile

sesizate, să conducă spre o soluționare corectă și completă a litigiului, ceea

ce a lipsit din activitatea ambelor instanțe de fond ce au soluționat prezenta

cauză.

În funcție de

relațiile ce se vor obține, instanța va aprecia inclusiv asupra calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

a cadrului legal de soluționare a notificării reclamanților și a măsurii

reparatorii la care aceștia sunt îndreptățiți, în temeiul legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

Deciziei nr. 54A din 15 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS