ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4709/2013

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 24 iulie 2008, reclamanții V.M.I. și V.I. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea entității competente să soluționeze Notificarea nr. 2296/2001 și să emită o dispoziție motivată pentru restituirea în natură a imobilului situat în București, str. E., sector 2. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că sunt moștenitorii defunctului V.C. care a dobândit în proprietate, în anul 1943, o suprafață de teren de 931,33 mp, pe care ulterior a edificat o construcție. Autorul reclamanților a predat imobilul în litigiu, ca aport social, Cooperativei Construcția Românească, iar reclamanții îndeplinesc condițiile art. 2 alin. (1) lit. c) și lit. i) din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a imobilului.

Prin Sentința civilă nr. 1682 din 24 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanți împotriva Municipiului București și a respins cererea formulată împotriva Statului Român pentru lipsa calității procesuale pasive; a obligat pe pârâtul Municipiul București să soluționeze notificarea cu privire la imobilul situat în București, str. E., sector 2, dar și să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că notificarea reclamanților, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 2296/2006, nu a fost soluționată în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a apreciat că nu justifică în cauză calitatea procesuală pasivă întrucât obligația de a emite decizie sau dispoziție motivată asupra notificării formulate incumbă unității deținătoare a bunului imobil, respectiv Municipiului București, pârât față de care instanța a și făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., obligându-l la suportarea unei părți a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți. Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia civilă nr. 112 din 2 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, care a desființat hotărârea apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a observat că deși reclamanții au solicitat analizarea pe fond a notificării și obligarea pârâtului Municipiul București să soluționeze Notificarea nr. 2296/2001 prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură, prima instanță a obligat pe pârât să se pronunțe prin decizie sau dispoziție asupra notificării, fără a analiza dacă pretenția reclamanților este întemeiată sau nu. De asemenea, s-a dat îndrumarea instanței de rejudecare ca, odată cu analizarea pe fond a raporturilor procesuale, să verifice și calitățile procesuale ale părților litigante, în raport cu natura și obiectul litigiului dedus judecății.

Recursul declarat de Statul Român împotriva hotărârii pronunțată de Curtea de Apel București a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1193 din 24 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reținându-se că lămurirea cadrului procesual al cauzei și aprecierea asupra lipsei calității procesuale a unora din părțile litigante este strâns legată de cercetarea însuși a fondului raportului juridic dedus judecății. Rejudecând cauza în fond, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 511 din 15 martie 2012 prin care a admis acțiunea formulată de reclamanți împotriva Statului Român și l-a obligat pe acesta să emită o dispoziție pentru restituirea în natură a imobilului situat în București, str. E., sector 2, compus din teren, în suprafață de 931,33 mp și construcție, în suprafață de 214 mp, imobil identificat în baza raportului de expertiză efectuat în dosar de expert A.M.

Cererea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Municipiul București a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că Municipiul București nu a putut identifica unitatea deținătoare a imobilului situat în București, str. E., sector 2, înscrisurile din dosarul administrativ relevând că nu există nici rol fiscal și nici carte funciară deschisă pentru imobil. În legătură cu situația juridică a bunului, Primăria Municipiului București a comunicat că SC A. SA a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14 august 1995 eliberat de Ministerul Industriilor și Resurselor.

Prima instanță a mai arătat că, deși a avut rol activ pentru lămurirea situației de fapt, nu a putut identifica unitatea deținătoare a imobilului, condiții în care a reținut aplicarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, cu consecința constatării existenței calității procesuale pasive a Statului Român deoarece nici Municipiul București și nici o altă persoană nu a fost identificată ca având calitate de deținător al imobilului în litigiu. De asemenea, instanța de fond a apreciat că bunul notificat a fost preluat abuziv, a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea bunului, ca succesori ai fostului proprietar, V.C., și a identificat imobilul a cărui restituire s-a cerut, prin expertiza efectuată în cauză, stabilind că imobilul poate fi restituit în natură.

Apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, împotriva acestei sentințe, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 54A din 15 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În considerentele deciziei, adoptate cu majoritate de voturi, instanța de apel a arătat că a dispus efectuarea unei adrese la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, iar instituția solicitată a comunicat că în baza sa de date nu există deschisă carte funciară pentru imobilul din str. E., sector 2. Astfel fiind, s-a considerat că situația de fapt privind transmiterea imobilului în litigiu, începând de la dobândirea bunului de către autorul reclamanților și până la valorificarea bunurilor în procedura insolvenței, la care a fost supusă SC A. SA, a fost corect și detaliat reținută de instanța de fond și, întrucât nicio probă în plus nu a fost cerută sau adusă în proces de către Statul Român, concluzia instanței de fond, în sensul că unitatea deținătoare a imobilului nu a fost identificată, iar Statul Român are calitate procesuală în baza art. 28 din Legea nr. 10/2001, este corectă.

În primul rând, pentru demonstrarea și reținerea altei situații de fapt, apelantul Statul Român ar fi trebuit să propună administrarea de probe, însă acest lucru nu s-a întâmplat, ci, dimpotrivă, instanța de apel, din oficiu (cu o opinie separată), a dispus efectuarea unor alte probe, deși administrarea acestora nu a rezultat din dezbaterile desfășurate în faza apelului. În al doilea rând, obligația de identificare a deținătorului imobilului revine Municipiului București, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și apoi Statului Român, conform art. 28 alin. (3) din legea menționată, în calitate de pârât în proces, și nu instanței, care are calitatea de arbitru independent. Din analiza coroborată a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ., se poate înțelege că obligația de identificare a deținătorului imobilului ar putea fi transferată și în sarcina instanței, cel puțin prin aprecierea asupra "necesității administrării altor probe" sau prin dispoziția ca "părțile să completeze probele". Instanța de apel a precizat însă că nu a considerat necesară administrarea altor probe, având în vedere demersurile judiciare laborioase și complete efectuate de instanța de fond, prin solicitarea unor răspunsuri cu privire la eventualii posibili deținători ai imobilului, de la toate entitățile instituționale care ar fi putut furniza informații asupra obiectului litigiului.

Nu numai că instanța de fond a efectuat demersuri probatorii complexe în scopul identificării deținătorului imobilului, dar, mai mult decât atât, rolul său activ a fost excesiv manifestat în favoarea Statului Român, pentru a dovedi existența unei unități deținătoare deși, din interpretarea art. 28 din Legea nr. 10/2001, rezultă că, lipsa identificării de către Municipiul București a unității deținătoare, în termen de 90 de zile de la depunerea notificării, deschide calea procedurală prevăzută de legea specială în textul de lege menționat, cu consecința implicită a dobândirii calității procesuale active a Statului Român.

De aceea, constatând că Municipiul București nu a putut identifica deținătorul bunului imobil solicitat de reclamanți, în termenul prevăzut de art. 28 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat, în majoritate, că Statul Român are calitate procesuală activă în prezentul proces și că în mod legal a fost obligat de instanța de fond la restituirea bunului în natură, astfel că apelul declarat de aceasta parte a fost respins ca nefondat. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 din C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, recurentul a susținut următoarele: - Cu referire la critica de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., recurentul a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care au caracter imperativ, iar sancțiunea constă în nulitatea actului procedural afectat, care este hotărârea judecătorească atacată. Stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond, ceea ce presupune obligația acesteia de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde în mod complet și suficient de clar, premisele de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată, de respingere ca nefondat a apelului declarat, și nu conține o analiză pertinentă a tuturor cererilor părților, a probelor administrate de fiecare dintre acestea, după cum nu sunt argumentate motivele pentru care au fost înlăturate apărările apelantului.

Insuficienta motivare a aspectelor relevante ale cauzei și anume, identificarea imobilului în litigiu, clarificarea situației de fapt și de drept a imobilului, stabilirea dreptului pretins, respectiv a eventualelor forme de reparație civilă și în raport de care dintre părțile chemate în judecată în calitate de pârât, este echivalentă cu necercetarea fondului cauzei, situație care atrage după sine sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare instanței inițial învestite, aceasta, ținând seama și de soluția de casare pronunțată anterior în cauză de Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 112A din 2 iunie 2009. Această măsură este cea care ar asigura o judecată în fond atât din perspectiva temeiniciei, a aprecierii probelor administrate, dar și din perspectiva legalității care să permită o dezlegare neechivocă a raportului juridic litigios în cadrul procesual configurat de reclamanți.

De altfel, această sarcină a fost trasată și prin Decizia nr. 112A din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, de care instanța de apel nu a ținut seama cu ocazia judecării apelului, dovedindu-se că aceasta nu este consecventă cu propriile îndrumări. Controlul de temeinicie și legalitate ce se impunea în cauză în calea de atac a apelului, presupunea ca instanța de apel să verifice și în ce măsură soluția pronunțată de prima instanță răspunde îndrumărilor obligatorii stabilite prin Decizia nr. 112A din 2 iunie 2009, sub aspectul analizei dacă pretenția reclamanților este întemeiată, dacă reclamanții au calitatea de persoană îndreptățită, precum și cu privire la modalitatea de restituire, aspecte care au fost ignorate de instanța de apel.

- Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii întrucât instanța de apel, deși apreciază că situația de fapt a fost corect și detaliat reținută de instanța de fond, i-a reproșat apelantului pasivitatea în propunerea și administrarea probatoriului pentru a motiva neadministrarea unor probe pertinente și utile cauzei care să fundamenteze concluzia că sunt incidente dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a motivat instanța de fond soluția adoptată în cauză.

La dosar se regăsesc înscrisurile prin care apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a făcut dovada administrării unui probatoriu pentru a fi identificată unitatea deținătoare, ținând seama de împrejurările eronat reținute și interpretate de instanța de fond, care s-a pronunțat asupra cererii reclamanților fără să identifice unitatea deținătoare a imobilului, deși avea această posibilitate, raportat la adresa nr. 2065/06 martie 2012 a Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, din care rezultă că "bunurile ce au aparținut SC A. SA au fost valorificate de lichidatorul judiciar Z.M., în timpul procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței". De asemenea, prin apelul declarat, a fost criticată soluția instanței de fond, ce a fost adoptată în condițiile lipsei de eficiență a diligențelor întreprinse în vederea lămuririi situației juridice a bunului, reținându-se că "Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a răspuns solicitărilor". Deși învestită și cu acest motiv de apel, în motivarea deciziei recurate se regăsește o amplă motivare a refuzului instanței de apel de a administra alte probatorii, fiind contradictorie și părtinitoare interpretarea dată de aceasta dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ. Contrar celor reținute de instanță, sarcina probei revenea, în primul rând, reclamanților, în raport de dispozițiile art. 1169 C. civ., iar în lipsa probelor concludente, ordonarea din oficiu a administrării și întregirii unui probatoriu pertinent pe care să se fundamenteze soluția instanței, revenea instanței de fond, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. - Cu referire la cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în condițiile în care, din probele ce au fost administrate, rezultă că nu sunt incidente dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Invocând din nou excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, recurentul a arătat că instanțele de fond au reținut ca fiind incidente în cauză dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, bazându-se pe lipsa unui răspuns de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitat pentru lămurirea situației juridice a bunului notificat, și pe argumentul că Municipiul București nu a putut identifica deținătorul bunului imobil solicitat de reclamanți. Instanța de apel a aplicat însă în mod greșit dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care există indicii în privința unei persoane deținătoare, care nu a fost identificată de către instanța de fond, dar nici de instanța de apel.

Intimații nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiat recursul declarat. Criticile recurentului sunt întemeiate în limitele în care acesta a susținut o insuficientă lămurire a situației de fapt a cauzei și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, de către instanțele de fond. Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăriei Municipiului București, care sunt obligate să identifice unitatea deținătoare și să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare a acesteia, în termen de 30 de zile.

Conform art. 28 alin. (3) din lege, în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege. Cadrul procesual al litigiului de față a fost configurat de reclamanți, inclusiv prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ei invocând prin cererea de chemare în judecată că nu au reușit să identifice cu certitudine titularul actual al bunului imobil notificat și, de asemenea, că Municipiul București nu le-a răspuns la notificare.

Deși în prezența informațiilor relative la situația juridică a imobilului notificat, potrivit cărora pentru terenul în suprafață de 970,86 mp, SC A. SA a obținut certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14 august 1995, eliberat de Ministerul Industriilor și Resurselor, prima instanță a făcut aplicare în cauză dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 doar întrucât a considerat că Primăria Municipiului București (entitatea notificată) nu a identificat unitatea deținătoare, iar Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a răspuns solicitărilor instanței prin care i se cereau lămuriri suplimentare asupra situației juridice a terenului din str. E., sector 2 București.

Învestită, prin apelul actualului recurent, să cenzureze legalitatea și temeinicia acestei soluții, instanța de apel a confirmat-o, reținând că apelantul nu a propus și nu a administrat nicio probă pertinentă care să releve o altă situație de fapt decât aceea reținută de prima instanță, deși aceasta era în obligația sa, după cum tot în obligația sa intra și faptul identificării unității deținătoare a imobilului notificat, ceea ce nu s-a realizat în speță. Argumentele instanței de apel sunt și contrare realității și incorecte. Aceasta întrucât, se reține că la prima zi de înfățișare în apel, apelantul-pârât a propus administrarea probei cu înscrisuri, constând în efectuarea mai multor adrese, către mai multe autorități implicate ori interesate, în vederea lămuririi situației bunurilor aparținând SC A. SA, implicit și a celui notificat, bunuri în privința cărora exista informația că au fost valorificate în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006.

Instanța de apel a respins aceste probe, apreciindu-le ca inutile cauzei, deși așa cum se va arăta, acestea erau apte să clarifice situația de fapt a litigiului. Pe de altă parte, apreciind că, față de circumstanțele cauzei, acesteia îi erau aplicabile prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel dovedește o deturnare a finalității normei legale, pe care a înțeles să o aplice exclusiv ca pe o sancțiune procesuală față de o pretinsă pasivitate manifestată de exponenții Statului - Municipiul București și apelantul-pârât - fie în identificarea unității deținătoare, fie în efectuarea probațiunii litigiului.

Or, rațiunea reglementării regăsită în dispozițiile art. 28, a fost aceea de a crea o normă de protecție pentru acei beneficiari ai Legii nr. 10/2001, aflați în situațiile limită de a nu cunoaște ori de a nu putea afla în mod obiectiv pe deținătorul bunului imobil solicitat, oferindu-le o soluție și o cale de valorificare a dreptului lor subiectiv la despăgubire. Fiind un text de excepție, aplicarea sa nu putea să aibă loc nici pentru alte situații decât cele care se înscriu în ipoteza normei legale și nici pentru realizarea unei alte finalități decât aceea urmărită de legiuitor.

Mai mult decât atât însă, în vederea determinării cadrului legal corect de soluționare a notificării intimaților-reclamanți și identificării entității deținătoare ori a aceleia chemată prin lege să soluționeze notificarea, activitatea instanței de apel nici nu era dependentă ori influențată de efectuarea unei probațiuni de către apelantul-pârât care să releve o altă situație de fapt decât aceea stabilită de prima instanță, după cum în mod greșit a imputat aceasta apelantului, în justificarea soluției sale de respingere a apelului.

Justa și completa lămurire a situației de fapt a cauzei nu presupunea decât observarea probatoriilor deja administrate în cauză până în faza judecății de apel și corecta lor valorificare în vederea aflării adevărului, instanța de recurs apreciind ca fiind corectă afirmația recurentului-pârât potrivit căreia instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care probatoriile ofereau indicii asupra existenței unei persoane deținătoare, care nu a fost identificată de către instanțele de fond.

Aceasta întrucât, fără a deține probele în temeiul cărora SC A. SA a dobândit proprietatea imobilului notificat, fără a cunoaște împrejurările intervenirii rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1996 dintre Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului și SC A. SA și fără a putea evalua consecințele juridice ale producerii acesteia, fără a încerca măcar să identifice pe actualul titular al dreptului de proprietate asupra bunului notificat, deși la dosarul cauzei existau informații în sensul preluării datoriei societății către B., în sumă de 8.198.301,7843 RON, de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (prin contractul de cesiune de creanță din 7 iulie 1999), a instituirii sechestrului asigurător asupra tuturor clădirilor, terenurilor și utilajelor aparținând acestei societăți, bunuri care toate au fost valorificate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în procedura Legii nr. 85/2006, instanțele de fond au adoptat soluția restituirii în natură a imobilului notificat în cadrul legal al dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată.

Pentru a proceda în acest sens, ele s-au prevalat de o pretinsă pasivitate a exponenților Statului - Municipiul București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - în identificarea unității deținătoare, fără a se preocupa să observe dacă datele litigiului justificau soluționarea sa pe acest tărâm legal, respectiv dacă în mod real și obiectiv nu poate fi identificată o unitate deținătoare ori dacă ceea ce lipsește cazului este un plus de probațiune la administrarea căreia instanța de judecată era cea dintâi chemată să stăruie, în virtutea principiului aflării adevărului și a obligației sale de pronunțate a unei hotărâri temeinice și legale.

Or, exercitarea unui rol activ lipsit de orice eficiență, prin solicitarea de documente și informații unor entități care nu dispuneau de acestea - cum s-a întâmplat pe parcursul judecății de primă instanță și refuzul de a sprijini administrarea unor probe menite să lămurească în mod complet situația de fapt a cauzei - cum s-a întâmplat în fața instanței de apel, nu poate justifica legalitatea soluției adoptate în cauză, soluție care a fost în mod artificial plasată pe tărâmul unor dispoziții legale ce se dovedesc neincidente cazului, în raport de datele cauzei și în condițiile unei insuficiente lămuriri a situației de fapt a acesteia.

Găsind, așadar, întemeiate criticile recurentului prin care acesta a invocat necercetarea fondului cauzei de către instanța de apel și greșita aplicare a dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în cauza pendinte, față de indiciile în privința existenței unor persoane deținătoare - a cărei corectă identificare ținea de exercitarea rolului activ al instanțelor în aprofundarea probațiunii, în vederea lămuririi complete a situației juridice a imobilului notificat, inclusiv prin identificarea deținătorului său actual, și determinarea cadrului juridic corect de soluționare a notificării oferit de dispozițiile Legii nr. 10/2001- Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În vederea unei corecte și complete soluționări a acesteia, instanța de apel va observa că chiar prin conținutul notificării formulate de către cei doi descendenți ai fostului proprietar, ce a fost înregistrată la 14 septembrie 2001 la Primăria Municipiului București, au fost furnizate o serie de informații, inclusiv cu privire la posibilele entități deținătoare ale bunului notificat, de natură să conducă la configurarea situației juridice a imobilului.

De asemenea, aceasta va valorifica probatoriile deja administrate în cauză, care au relevat că imobilul de la adresa din str. E., sector 2, București, compus din teren în suprafață de 983 mp teren și construcții în suprafață de 253 mp, care a figurat în evidențele cadastrale din 1986 ale Orașului București ca proprietate de stat, categoria de folosință "întreprinderi industriale", cu posesor Î.P.L.M., a fost atribuit SC A. SA și că această societate a obținut atestarea dreptului de proprietate asupra terenului în cauză în baza certificatului din 14 august 1995, eliberat de Ministerul Industriilor și Resurselor în favoarea sa, în baza prevederilor H.G. nr. 834/1991 și Legii nr. 15/1990.

Aceste date și informații, relevante atât pentru stabilirea regimului juridic al imobilului notificat, ca fiind cel dat de dispozițiile art. 21 ori 29 din Legea nr. 10/2001, dar și pentru determinarea entității chemate, prin lege, să soluționeze notificarea, sunt îndestulătoare pentru a exclude posibilitatea soluționării litigiului pe tărâmul dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Urmează să se aibă în vedere că, în funcție de situația juridică a societății deținătoare a bunului notificat (după cum aceasta era una integral privatizată ori una la care statul sau o autoritate publică centrală sau locală era doar acționar ori asociat majoritar/minoritar) și a titlului cu care imobilul a fost preluat (cu titlu valabil ori fără titlu valabil), este posibilă identificarea unei unități deținătoare sau măcar a unei entități chemată prin lege să soluționeze notificarea, situație premisă incompatibilă cu ipoteza legală a art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (care este aceea a neidentificării unei unități deținătoare). Prin urmare, este suficient și se impune, pentru o legală soluționare a cauzei, ca rolul activ al instanței de apel să fie manifestat spre clarificarea acestor două elemente ale litigiului.

În tot cazul, nicio soluție asupra litigiului nu poate fi pronunțată și cu atât mai puțin, aceea a restituirii în natură a imobilului, fără obținerea și atașarea la dosar a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14 august 1995 și fără cunoașterea regimului juridic actual al bunului notificat și a deținătorului său. Ineficiența rolului activ al primei instanțe, care a solicitat fără niciun rezultat ca Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să lămurească situația juridică a terenului notificat și să depună la dosar certificatul din 14 august 1995 (fără ca o solicitare în acest sens să fie făcută chiar emitentului acestui act, respectiv Ministerul Industriei și Resurselor), nu poate fi complinită, compensată și nici sancționată prin soluționarea litigiului în cadrul legal oferit de dispozițiile art. 28 alin. (3) din lege, astfel după cum în mod greșit s-a procedat în cauză.

De asemenea, nici informațiile furnizate de celelalte probatorii, în sensul rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1996, în baza căruia fusese privatizată societatea comercială SC A. SA, ori acelea privitoare la închiderea procedurii falimentului și radierii acestei societăți din evidențele Oficiului Registrului Comerțului prin Sentința comercială nr. 3242 din 6 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, ca și valorificarea tuturor bunurilor sale (așadar și a imobilului notificat) în procedura Legii nr. 85/2006, nu puteau justifica soluționarea notificării intimaților-recurenți pe tărâmul dispozițiilor mai sus menționate [art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001].

Se impune, deci, ca în rejudecare, instanța de apel să ia măsuri, inclusiv prin ordonarea administrării de probatorii din oficiu în scopul atașării la dosar a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14 august 1995 (prin solicitarea acestuia emitentului său, respectiv fostul Minister al Industriei și Resurselor), al obținerii de informații în legătură cu rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1996 și evaluarea consecințelor producerii acesteia și, desigur, al solicitării de informații în legătură cu modalitatea în care bunul notificat a fost valorificat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în procedura Legii nr. 85/2006 și al identificării deținătorului său actual.

Manifestarea rolului activ al instanței de judecată, de care aceasta este ținută în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., trebuie să aibă loc de o manieră eficientă și aptă ca, prin informațiile solicitate și autoritățile sesizate, să conducă spre o soluționare corectă și completă a litigiului, ceea ce a lipsit din activitatea ambelor instanțe de fond ce au soluționat prezenta cauză. În funcție de relațiile ce se vor obține, instanța va aprecia inclusiv asupra calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a cadrului legal de soluționare a notificării reclamanților și a măsurii reparatorii la care aceștia sunt îndreptățiți, în temeiul legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 54A din 15 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2013. Procesat de GGC - AS