ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 690/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 690/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de

21 martie 2012, sub nr. 10994/300/2012, astfel cum a fost

precizată ulterior, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul General al Municipiului

București, Municipiul București și Primarul Municipiului București, solicitând:

pârâților la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 402,40 mp,

situat în București, șos. C. nr. 80, sector 2 și a construcției edificate pe acest

teren, compusă din 8 apartamente și dependințe;

în care nu este posibilă restituirea în natură, obligarea pârâților la plata de

despăgubiri bănești, potrivit valorii de circulație de pe piața imobiliară, pentru

cele două imobile menționate mai sus;

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 2799 din 22 februarie 2013, Judecătoria sectorului 2 București, secția

civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În urma declinării,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

sub nr. 12543/3/2013.

Prin sentința

civilă nr. 1476 din 03 septembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii

principale, formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice;

a respins, pe cale de excepție, cererea principală îndreptată împotriva pârâtului

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice; a admis excepția lipsei

capacității procesuale de folosință invocată de pârâtul Consiliul General al Municipiului

București; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei capacității procesuale de

folosință invocată de pârâtul Primarul General al Municipiului București; a admis

excepția inadmisibilității acțiunii, astfel cum a fost precizată, invocată de pârâtul

Municipiul București reprezentat prin Primarul General; a respins, pe cale de excepție,

acțiunea astfel cum a fost precizată.

În considerentele

acestei sentințe s-au reținut următoarele:

Referitor

la excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii principale,

formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat

că prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (publicată în M. Of. al României, partea

I, nr. 120/17.02.2012), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul

recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanță și în prezenta cauză,

s-a stabilit că:

„1. În acțiunile

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată,

prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă.

în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil

de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român,

întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13

din această convenție, sunt inadmisibile”.

În consecință,

se impune admiterea

atât a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și a excepției inadmisibilității acțiunii

reclamantului, astfel cum a fost precizată, cu consecința respingerii, pe cale de

excepție, a cererii principale îndreptate împotriva Statului Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice.

Tribunalul

a considerat că se impune admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință

invocată de Consiliul General al Municipiului București, constatând

că

potrivit

art. 21 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, comunele, orașele

și județele sunt persoane juridice de drept public și au un patrimoniu propriu.

Consiliul

General al Municipiului București este organ deliberativ,

nu are personalitate

juridică, nici patrimoniu propriu și nu reprezintă în justiție unitatea administrativ-teritorială.

În temeiul

art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, Primarul este cel care reprezintă comuna,

orașul sau municipiul în relațiile cu persoane fizice sau juridice din țară și din

străinătate, precum și în justiție, astfel că CGMB nu are calitate procesuală pasivă

în prezenta cauză, prin care se solicită, în principal, obligarea instituțiilor

pârâte la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 402,40 mp, situat

în București, șos. C. nr. 80, sector 2 și a construcției edificate pe acest teren,

compusă din 8 apartamente și dependințe, iar, în subsidiar, în cazul în care nu

este posibilă restituirea în natură, obligarea acelorași instituții pârâte la plata

valorii de circulație a imobilelor, potrivit valorii de circulație de pe piața imobiliară.

Privind excepția

lipsei capacității de folosință a Primăriei Municipiului București

motivat de

faptul că potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, comunele, orașele și județele

sunt persoane juridice de drept public și au un patrimoniu propriu, pârâta a arătat

că instituția Primăriei Municipiului București nu are personalitate juridică, nici

patrimoniu propriu, ci constituie, potrivit art. 77 din același act normativ, o

structură funcțională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărârile

Consiliului și dispozițiile Primarului.

Remarca este

pertinentă, întrucât instituția Primăriei nu are calitate procesuală pasivă, iar

în temeiul

art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, Primarul este cel care reprezintă comuna,

orașul sau municipiul în relațiile cu persoane fizice sau juridice din țară și din

străinătate, precum și în justiție.

S-a constatat

însă că, în cauza de față, reclamantul a înțeles să cheme în judecată Primarul General

al Municipiului București și nu instituția Primăriei, așa cum susține pârâta.

Pentru motivele

deja arătate, cuprinse în Legea nr. 215/2001, dar având în vedere și atribuțiile

speciale concrete stabilite în sarcina Primarului de Legea nr. 10/2001, tribunalul

a constatat că Primarul General al Municipiului București are capacitate procesuală

de folosință în cauză, fiind respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei capacității

procesuale de folosință invocată referitor la Primar.

Privind

excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare imobiliară, respectiv a acțiunii subsidiare de obligare

a Municipiului București reprezentat prin Primarul General la despăgubiri echivalente

imobilelor preluate abuziv, tribunalul a constatat că în cazul de față, reclamantul

nu a formulat o notificare potrivit Legii nr. 10/2001, acționând pe calea dreptului

comun la peste 11 ani de la data edictării legii speciale reparatorii.

Art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a prevăzut că persoana îndreptățită va formula notificare

în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, solicitând restituirea

în natură a imobilului, termenul de depunere a notificării fiind prelungit succesiv,

până la data de 14 februarie 2002.

Conform

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru

depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii sau prin echivalent, respectiv se pierde atât beneficiul legii speciale

de către persoana îndreptățită, cât și dreptul de a putea promova în justiție o

acțiune pe calea dreptului comun, prin care să urmărească realizarea aceluiași scop

reparatoriu prevăzut de legea specială.

Tribunalul

a constatat că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor

preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

se realizează numai prin procedura specială stabilită de această lege, acțiunea

în revendicare de drept comun sau de acordare de despăgubiri echivalente, prin care

să se urmărească realizarea aceluiași scop reparatoriu prevăzut de legea specială,

fiind inadmisibilă.

În același

sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care arată că „bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.”

În cazul de

față, există

Legea nr. 10/2001, ca „lege specială de reparație”, astfel că acțiunea

în revendicare directă sau de acordare a despăgubirilor echivalente este inadmisibilă.

Dispozițiile

Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii

de la data intrării ei în vigoare, conform principiului „specialia generalibus derogant”,

astfel că Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 480

C. civ. de la 1864, care constituie dreptul comun aplicabil în materia revendicării

în cazul de față.

Dacă s-ar

interpreta în sensul contrar, al admisibilității acțiunii în revendicare sau de

acordare a despăgubirilor echivalente de către Municipiul București, reprezentat

de Primarul General, dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ar fi

golite de conținut.

Totodată,

conform art. 329 C. proc. civ., trebuie avute în vedere și statuările deciziei

nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțate de ÎCCJ, secțiile unite, în cadrul recursului

în interesul legii, prin care s-a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiunile având ca obiect revendicarea acestor

imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 și 481

C. civ.).

Astfel

, acțiunea

în revendicare, ca principal mijloc de apărare a dreptului de proprietate, deși

admisibilă pentru garantarea principiului accesului liber la justiție, urmează să

fie analizată și prin prisma prevederilor Legii speciale derogatorii nr. 10/2001,

instanța fiind ținută să constate dacă prin exercitarea acțiunii de drept comun

(revendicare sau despăgubiri), reclamantul nu urmărește altceva decât realizarea

aceluiași drept pe care l-a pierdut potrivit legii speciale care i-a fost pusă la

dispoziție.

Promovarea

acțiunii de față, prin invocarea dispozițiilor dreptului intern comun și ale

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

înseamnă eludarea principiului de drept substanțial care coordonează raportul dintre

legea generală și cea specială și ignorarea voinței legiuitorului de rezolvare a

abuzurilor comise în perioada amintită privind imobilele aflate în proprietate privată,

însă în cadrul special stabilit de lege.

Prin decizia

civilă nr. 386A din 30 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamant împotriva sentinței sus-menționate, p

entru următoarele

considerente:

I. Referitor

la primul motiv de apel,

Curtea a reținut că inadmisibilitatea, ca noțiune juridică neutilizată

de dreptul procesual civil și apărută ca o creație jurisprudențială, circumstanțiază

modalitatea de soluționare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată instanța,

în situația în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru

exercitarea deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra

aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în discuție de către reclamant.

Din acest motiv, respingerea unei cereri ca inadmisibilă apare ca o ingerință în

dreptul reclamantului de acces la o instanță și de aceea este contrară art. 6 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului în măsura în care nu îndeplinește

exigențele conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Respingerea

acțiunii în revendicare ca inadmisibilă ar presupune ca instanța să refuze să se

pronunțe asupra cererii reclamantului de recunoaștere a dreptului de proprietate

și, subsecvent, asupra solicitării sale de obligare a pârâtului la restituirea lui,

în considerarea obligativității parcurgerii unei proceduri prealabile. O asemenea

limitare a accesului la justiție nu este în sine contrară dreptului la un proces

echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu rezonabilă și proporțională

cu scopul vizat (cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 09 martie 2009,

parag. 28). Or, Curtea a constatat în cauza respectivă că aceste exigențe nu sunt

de plano îndeplinite în situația respingerii unei acțiuni (de acea dată, în constatare)

ca inadmisibilă, în considerarea existenței procedurii reglementate de Legea

nr. 10/2001.

De asemenea,

prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție

nu s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun.

Din contră, în cuprinsul hotărârii s-a arătat expres că: „Deși din titulatura dată

recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se

pronunțe asupra admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare

intentate în condițiile anterior menționate, din hotărârile anexate rezultă că ceea

ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este problema

raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală,

precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”.

Înțelesul

a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, privit și în lumina jurisprudenței

Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului amintite, este acela că instanța

nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenței

unei proceduri prealabile care ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea

deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanțiale

a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său. În schimb,

instanța trebuie să stabilească apartenența dreptului de proprietate, ca principiu

care stă la baza tuturor regulilor care configurează regimul juridic al acțiunii

în revendicare, ținând însă seama și de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul

derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă așadar nu în planul

dreptului procesual, ci în planul dreptului substanțial, primul aspect fiind cel

referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate,

deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului,

iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Examinând

hotărârea care face obiectul apelului, Curtea a constatat că motivul esențial pentru

care a fost pronunțată soluția de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanța

nu a fost acela al existenței unei proceduri prealabile care ar trebui să se desfășoare

în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ci acela că, în consecința aplicării

regulilor de drept instituite de Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (5): „Nerespectarea

termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”], reclamantul

nu poate redobândi posesia imobilului și nici obține măsuri reparatorii prin echivalent.

Se mai impune

precizarea că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li

se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale.

În considerarea

rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea

fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai

că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice

normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către

părți.

De aceea,

maniera în care a procedat în esență prima instanță, prin constatarea

faptului că temeiul de drept invocat de reclamant nu este corespunzător situației

de fapt invocate de către acesta, în considerarea aplicării principiului general

de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială

în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material

invocate de reclamant, de comparare a titlurilor, prin analizarea pretenției acestuia

în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă

soluție juridică, nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de

obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate

preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în

sensul respingerii.

II.1. Subsecvent,

Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001,

ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre

legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea

nr. 30/1994, au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie

2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor

de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel.

Instituția

juridică a recursului în interesul legii are scopul de a asigura în mod unitar,

la nivelul întregii țări, respectarea voinței legiuitorului exprimate în spiritul

și litera legii.

În conformitate

cu dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, ”Înalta Curte de Casație și

Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe

judecătorești, potrivit competenței sale”. Deciziile pronunțate în procedura recursului

în interesul legii reprezintă principala modalitate prin care instanța supremă îndeplinește

atribuția constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii,

în contextul în care „oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale, în orice

sistem juridic există în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară” (cauza

C.R. contra Regatului Unit, soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în 1995).

Dezlegarea

dată problemelor de drept judecate prin

deciziile Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite, prin care se soluționează recursurile în interesul

legii, „este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M.

Of. al României, Partea I”, conform dispozițiilor art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ.

Curtea Europeană

a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme

este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauza Păduraru împotriva

României, hotărârea din 1 decembrie 2005, parag. 98). De altfel, decizia în interesul

legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea

făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit

căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale,

asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un

domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini

permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă

una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.

la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001,

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte

de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută

de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura

Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în

vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat

în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

În susținerea

acestei soluții, instanța supremă a arătat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun,

s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială

se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate

fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite

la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele

în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul

unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul

de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

Conform principiilor

de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica

judiciară și de literatura de specialitate, în absența unei reglementări legale,

proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și

să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei

acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină

și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile

de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în

acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit

de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă

din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa

posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea

valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei

păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate

publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane

și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei

alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un

terț de bună-credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire

în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație

în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut

ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și anume în ipoteza

în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima

titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul

comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general

de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Rațiunea tuturor

acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar

acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care s-a

făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod

valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite

mai mult decât ceea ce îi aparține.

Această finalitate

se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

– 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se

sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului

actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a

vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile

reparatorii de care poate beneficia acesta.

Ca atare,

deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie

să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia celei

la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se

regăsește în patrimoniul reclamantului, deoarece reclamantul nu a efectuat demersurile

legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unor notificări

în temeiul Legilor nr. 112/1995 sau nr. 10/2001.

3.I. Prin

aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit

să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului

poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun,

respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere,

până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții

ale legii speciale.

În cauza de

față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict

cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reamintind

că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea

nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, formând împreună un „bloc de convenționalitate”, obligatoriu

pentru autoritățile statale, deci inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul

dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și

al art. 46 din Convenție, Curtea a observat că potrivit jurisprudenței instanței

de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul

autorilor reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional

al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost

stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută

supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil

de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

În alte cauze,

instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește

condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului

sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță

de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o

„speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală

sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).

În același

sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții

au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1

din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate

în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională

pentru a putea beneficia de restituire – dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat

că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia

acționau numai ca solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au

sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii

vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.

În recenta

cauză Maria Atanasiu contra României din 2010, CEDO a arătat: „Cu toate acestea,

în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială

a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate

fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1

din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile

prevăzute în vederea restituirii” (cauza Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea

din 12 octombrie 2010, parag. 136).

Astfel, în

cadrul acestei cauze, Curtea europeană a stabilit că existența unui „bun actual”

cu înțelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest

fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile

au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii,

au decis restituirea bunului” (cauza Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea

din 12 octombrie 2010, parag. 140).

O asemenea

hotărâre judecătorească nu fost însă pronunțată în favoarea reclamantului, regăsindu-se

astfel în procesul de față cealaltă ipoteză consacrată de instanța de contencios

european în cauza menționată, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut

loc o transformare într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obține

măsuri reparatorii în echivalent - a interesului patrimonial care rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea caracterului

abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbește instanța

de contencios european în continuare în aceeași hotărâre, la parag. 142.

Or, reclamantul

nu a formulat nicio notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cadrul legal care îi

permitea să obțină măsuri reparatorii în echivalent.

Reținând astfel

că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranța legitimă” în

sensul Convenției - care condiționează recunoașterea dreptului de a obține măsuri

reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de

acest act normativ, similar celei a Legii nr. 18/1991, care admite reconstituirea

dreptului de proprietate numai în anumite ipoteze, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul

nr. 1 și că în consecință, în absența unei notificări care ar fi putut conduce la

eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în

cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor

exercitat de către instanțele judecătorești, reclamantul nu beneficiază de acest

drept, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a respins cererea de chemare

în judecată.

În cadrul

acestui raționament, instanța de apel a reținut, totodată, că la data introducerii

acțiunii pendinte, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de care se prevalează

reclamantul în cadrul motivelor sale de apel, fusese deja abrogat prin Legea

nr. 1/2009.

II. Ineficiența

mecanismului de despăgubire prin Fondul Proprietatea reglementat de Legea nr. 10/2001,

atestată printre altele, prin recenta cauză Maria Atanasiu și alții c. României

- Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010,

în cauza Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; cauza

Katz împotriva României – Hotărâre din 20 ianuarie 2009 sau prin cele soluționate

la data de 26 ianuarie 2010, cauzele Loewenton contra României și Niță contra României,

este înlăturată în prezent, prin adoptarea, în mai 2013, a Legii nr. 165/2013 privind

măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent,

a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Această lege

a fost implementată de statul român tocmai ca urmare a măsurilor de eficientizare

impuse în temeiul art. 46 din Convenție, de către CEDO.

În consecință,

reclamantul-apelant nu poate în prezent să se mai prevaleze de caracterul ineficace

al procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, pentru a justifica neurmarea acesteia

concomitent cu caracterul întemeiat, admisibil al acțiunii de drept comun privind

revendicarea.

Nu în ultimul

rând, Curtea a constatat, suplimentar celor indicate la punctul I, că dreptul la

un tribunal, recunoscut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului, configurat pe plan intern prin prevederile art. 21 din Constituție,

nu este unul absolut; el se pretează la limitări implicit admise - cum ar fi termenele

legale de prescripție, plata unei cauțiuni judicatum solvi, reglementări privindu-i

pe minori ori privind exercitarea căilor de atac - dat fiind faptul că, prin chiar

natura sa, necesită o reglementare din partea statului, reglementare care poate

să varieze în timp și spațiu în funcție de nevoi și de resursele comunității și

indivizilor. O asemenea limitare nu se conciliază cu art. 6 alin. (1) decât dacă

are un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele

folosite și scopul vizat.

Exigențele

conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg (inclusiv din perspectiva

art. 53 al Convenției invocat de reclamant) sunt însă îndeplinite în cauza de față,

conform celor expuse anterior, având în vedere existența prevederilor legale speciale

anterior analizate, cât și evoluția drepturilor patrimoniale ale reclamantului în

legătură cu imobilul care formează obiectul cauzei.

III. Referitor

la motivul de apel secund, vizând soluția dată excepției lipsei de calitate procesuală

pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea l-a apreciat

ca lipsit de interes, cu consecința respingerii sale în temeiul următoarelor argumente:

prim aspect, Curtea a observat că obiectul acestui motiv de apel îl constituie dispoziția

dată cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin care reclamantul a solicitat obligarea acestui pârât, în

temeiul dreptului comun reprezentat de C. civ., de art. 1 al Primului Protocol Adițional

la Convenția Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale, de Convenția

însăși, la plata directă de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, pentru imobilul

a cărui restituire în natură nu mai este posibilă, cerere fundamentată de reclamant

pe argumentul caracterului neconvențional al Legii nr. 10/2001 în forma modificată

prin Legea nr. 247/2005, atribut constatat de instanța europeană în mod repetat,

în jurisprudența sa.

Această cerere

a fost respinsă de către prima instanță de judecată, în considerarea atât a excepției

inadmisibilității, cât și a excepției lipsei de calitate procesuală pasivă.

S-a observat,

totodată, că aspectul ineficacității Fondului Proprietatea, ca și cauză a cererii

directe de despăgubiri, reprezintă chintesența criticilor dezvoltate în cadrul acestui

motiv de apel orientat către lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului.

decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate

direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Excepția inadmisibilității

acestei cereri de despăgubire a fost considerată de instanța supremă ca având însă,

caracter prioritar în analiză, în raport de excepția lipsei de calitate procesuală

pasivă, potrivit considerentelor ilustrate în decizia în interesul legii evocată:

„Astfel, atât excepția lipsei calității procesuale pasive, cât și excepția admisibilității

acțiunii sunt excepții de fond, ce au strânsă legătură cu exercitarea dreptului

la acțiune. Legea nu prevede ordinea în care urmează a fi soluționate excepțiile

de același tip, (…). Or, față de problema de drept ce face obiectul recursului în

interesul legii, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea

dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele

deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori

a altei entități în astfel de acțiuni”.

Procedând

la evaluarea acestui aspect, Curtea a constatat că tribunalul a admis, în privința

cererii directe de despăgubiri, cele două excepții procesuale în această ordine

prestabilită de instanța supremă, prin decizia de recurs în interesul legii, pe

care prima instanță de judecată și-a grefat soluția de admitere: excepția inadmisibilității

(în referire la ambii pârâți) și excepția lipsei de calitate procesuală pasivă,

chiar dacă strict scriptic, le-a menționat invers.

Din această

perspectivă, criticarea de către apelant a soluției date excepției lipsei de calitate,

fără criticarea în prealabil și înlăturarea, pe cale de consecință, a excepției

inadmisibilității, devine lipsită de interes, soluția de respingere a cererii menținându-se

în temeiul acestei ultime menționate excepții.

s-ar aprecia (deși nici una dintre criticile arondate primului punct al motivelor

de apel nu se circumscrie soluției date cererii subsidiare) că punctul I din apel

vizează totuși, și dispoziția de respingere ca inadmisibilă a cererii directe de

despăgubiri formulate împotriva pârâtului Statul Român, Curtea ar constata în această

ipoteză că fundamentarea deciziei în interesul legii enunțate este perfect incidentă

și obligatorie în prezenta cauză: „Cât privește acțiunile directe, îndreptate împotriva

statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri

bănești în temeiul art. 480 și urm. C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia

generalibus derogant. (…).

Raționamentul

este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.

33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009.

Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor

în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. (…).

Astfel, prin

decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială,

și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv

Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă

are prioritate.

Prin urmare,

câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana

îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri,

nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că

dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce

privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că

jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților

preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în

Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante

de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de

ratificarea Convenției.

Dacă Convenția

nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență

rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea

pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea

- fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități

- este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția

statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient

pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii

au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin

Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001,

în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit

art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii

prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării,

cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată

de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului,

va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței

de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie

de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire

la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile

este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o

instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria

Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în

ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod

abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile

adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri

reparatorii.

De fapt, cauza

care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate

în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul

român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite

într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative

adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit

prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai

mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea

hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment

ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive

a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă

a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față,

conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important

de subliniat că și în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie

să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze

respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate

din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor

în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul

de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu

de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne”

(parag. 233).

De altfel,

chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori

o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit

dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun” în sensul

Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție

trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale”

astfel stabilite.

Or, mecanismul

eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de

art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai

stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil

a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile”.

Din această

perspectivă, Curtea ar constata că soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii

directe de despăgubiri în raport cu intimatul Statul Român, este legală, astfel

încât și în această ipoteză, criticarea în continuare a soluției date excepției

lipsei de calitate procesuală pasivă ar fi lipsită de interes.

Împotriva

deciziei curții de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, care a

criticat-o pentru următoarele motive:

-

Deși a reținut că reclamantul

a formulat apărări privind nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului

litigios, instanța de apel nu s-a pronunțat și nu a motivat sub acest aspect decizia

atacată.

- Instanța de apel a constatat

că motivul esențial pentru care a fost pronunțata soluția de respingere a cererii

cu care a fost sesizată instanța de fond nu a fost acela al existentei unei proceduri

prealabile, care ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a

imobilului, ci acela că în consecința aplicării regulilor de drept instituite de

Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (5)], reclamantul nu poate redobândi posesia imobilului

și nici obține măsuri reparatorii prin echivalent.

Acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, este admisibilă întrucât, deși potrivit art. 22 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării

atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent, aceasta nu poate avea altă semnificație decât aceea a pierderii

beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptățită, iar acest efect nu

poate fi extins asupra altor acțiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiție,

cum este și acțiunea în revendicare.

Faptul ca potențialul

beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigențelor procedurale ale

acestui act normativ, pierde vocația de a se bucura de măsurile reparatorii speciale

reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedică posibilitatea intentării unei acțiuni

în revendicare de drept comun.

În procedura de aplicare

a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă

și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform

art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care,

fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum

se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune

este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune

poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție

legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Astfel, nu se poate aprecia

că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare

acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea internă

intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice, iar în prezenta cauză legea internă

intră în conflict cu Convenția europeană și admiterea acțiunii nu aduce atingere

unui alt drept de proprietate.

Instanța de fond era obligată

să se raporteze în aprecierea caracterului întemeiat al excepției inadmisibilității

acțiunii la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar și la dispozițiile

dreptului intern aplicabil, care prevăd faptul că acțiunea în revendicare este admisibilă

și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamantul

este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Recurentul susține că

este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Noțiunea de bun în sensul

CEDO

nu se

limitează numai la un bun actual, fiind cunoscut faptul că noțiunea de „bunuri”

poate cuprinde atât „bunuri actuale” cât și „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe,

în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă

de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În mai multe cauze, Curtea

Europeană a atras atenția și asupra art. 2 din Legea nr. 10/2001, care prevede în

mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit

fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. În consecință, nu este

vorba despre un nou drept, c