ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5655/2013

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată la 9 iulie 2008 pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta T.J. a formulat

în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București prin primar general

contestație împotriva Dispoziției din 10 iunie 2008 emisă de primarul general,

solicitând restituirea în natură a terenului în suprafață de 200 mp situat în

București, str. A., sector 1, iar în situația în care restituirea în natură nu

este posibilă, să i se acorde măsuri reparatorii prin echivalent.

La data de 21 ianuarie

2009, reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a arătat că

înțelege să cheme în judecată și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, pentru un capăt distinct de cerere având ca obiect

constatarea nevalabilității titlului pârâtelor cu privire la imobilul în

litigiu.

La termenul din 19

februarie 2009 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în

interes propriu formulată de numita V.O., aceasta având, alături de reclamantă,

calitatea de moștenitoare a autorului comun, fostul proprietar.

După un prim ciclu

procesual, în rejudecare cauza a fost înregistrată la data de 20 octombrie 2010

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 26669/3/2008.

Prin Sentința civilă

nr. 313 din 13 februarie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, a admis acțiunea și cererea de intervenție

principală, a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la

imobilul situat în București, str. A., sector 1, preluat conform Decretului nr.

74/1980 și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata despăgubirilor în sumă de 805.535 RON în favoarea reclamantei și a

intervenientei, pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură.

Din această sumă s-a

dedus valoarea actualizată a despăgubirilor de 500 RON primite de autorul

reclamantei la nivelul anului 1981 pentru teren.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă, constând în onorariile experților.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiul București prin Primarul General.

Prin Decizia civilă

nr. 92A din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile, a fost

schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost respinsă

acțiunea formulată de reclamanta T.J. și cererea de intervenție principală

formulată în nume propriu de V.O. ca nefondate, a fost înlăturată obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că intimata T.J. a formulat contestație la

Dispoziția din 10 iunie 2008 a Primarului General al Primăriei Municipiului

București, pentru suprafața de 100 mp din București, str. A., sector 1

întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și care a fost respinsă prin Sentința civilă

nr. 476 din 3 aprilie 2009.

Curtea de Apel

București prin Decizia nr. 558/A din 5 noiembrie 2009, constatată că este vorba

de o acțiune în revendicare și pretenții și casează cauza cu trimitere spre

rejudecare.

Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 3849 din 8 iunie 2010, respinge recursul

împotriva deciziei Curții de apel menționate mai sus.

Reluând judecata după

casare, tribunalul reține pe de o parte nevalabilitatea titlului statului, iar

pe de altă parte stabilește despăgubiri la suma de 805.535 RON (din care scad

cei 500 RON primiți la expropriere) în baza unei expertize, despăgubiri la

valoarea de circulație.

Tot probatoriul s-a

făcut în temeiul Legii nr. 10/2001, deși atât Curtea de Apel București, cât și

Înalta Curte de Casație și Justiție au stabilit că ne aflăm în cazul unei

acțiuni în revendicare.

Or, sub acest aspect

nu s-au făcut probatorii și nu a fost stabilit dacă exproprierea s-a făcut cu

respectarea legii, mai ales că s-a primit un preț (la acea dată, tot pe criteriul

valoric) și nu s-a arătat convingerea că nu este o justă și integrală acoperire

a prejudiciului.

Așa fiind, motivele

de apel a ambelor apelante sunt admisibile numai în acest sens.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și

intervenienta.

Deși părțile au depus

două cereri separate de recurs, motivele invocate sunt identice.

Astfel, recurentele

au solicitat în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelurilor, iar în subsidiar modificarea deciziei civile recurate

în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor formulate de pârâți, cu

consecința menținerii sentinței instanței de fond.

În dezvoltarea

motivelor de recurs reclamanta și intervenienta au susținut că hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, caz de modificare prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ. Considerentele deciziei instanței de apel sunt cel puțin

insuficiente, dacă nu chiar lipsesc cu desăvârșire, pentru a justifica formarea

convingerii instanței de apel asupra apelurilor formulate. Aceasta echivalează

cu o necercetare a fondului de către instanța de apel, situație ce atrage

casarea deciziei recurate și prin raportare la dispozițiile art. 312 alin. (3)

C. proc. civ.

Recurentele au

invocat și lipsa de temei legal a hotărârii pronunțate în apel, ca urmare a

încălcării de către instanță a obligației legale de motivare în drept a

deciziei pronunțate, obligație prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ.

O altă critică

promovată prin motivele de recurs a fost subsumată dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., susținându-se că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, dat fiind faptul că reclamanta și intervenienta sunt

moștenitoarele proprietarului imobilului care a fost preluat de Statul Român

fără titlu valabil, că nevalabilitatea acestui titlu are drept consecință

faptul că dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu

toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv posibilitatea revendicării

acestuia potrivit dreptului comun, că imobilul nu poate fi restituit în natură

și că, pentru acest motiv, se impune obligarea Statului Român la plata

despăgubirilor constând în contravaloarea imobilului din care se vor deduce

despăgubirile achitate autorului recurentelor.

Analizând recursurile

în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că acestea sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce succed :

Potrivit

dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Aceste argumente

trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările făcute de

părți, iar pe de altă parte la dispozițiile legale aplicabile.

Obligația

judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru

ce a admis susținerile unei părți și le-a înlăturat pe ale celeilalte, de ce a

aplicat o normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare este o obligație

esențială.

Motivarea se face în

concret, simpla afirmație că un fapt rezultă din probele dosarului, fără a

analiza aceste probe, constituind, în realitate, o nemotivare.

Nerespectarea

obligației de motivare conduce la pronunțarea unei hotărâri nelegale, ce se

impune a fi desființată.

Simplul fapt că

instanța de apel a reamintit hotărârile adoptate în speță în ciclurile

procesuale anterioare și a redat argumentele pe care aceste hotărâri s-au

întemeiat, nu putea să o scutească de obligația de a examina în concret

problemele ridicate în apel, cu atât mai mult cu cât instanțele ale căror

hotărâri au fost rezumate de curtea de apel au ajuns la concluzii radical

diferite.

Instanța de apel nu

numai că a nu a răspuns criticilor formulate de pârâți, ori argumentelor aduse

de reclamantă prin întâmpinare, dar printr-o singură frază, insuficient de

clară, a adoptat o soluție radical diferită de cea din sentința instanței de

fond, respingând acțiunea introductivă fără nicio motivare.

O astfel de hotărâre

face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs,

în sensul că nu poate fi analizată în niciun mod legalitatea deciziei recurate.

Nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului pricinii.

Mai mult, în această

situație, nu se poate stabili dacă cererile formulate de reclamantă și de

intervenientă au fost examinate în mod echitabil, cu respectarea drepturilor

prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens

este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28

aprilie 2005 în cauza Albina împotriva României, M. Of. nr. 1049/25

noiembrie      2005).

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursurile declarate de reclamanta T.J. și de intervenienta în nume

propriu V.O., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecarea

apelurilor aceleiași instanțe.

Față de această

împrejurare, Înalta Curte nu va mai fi analiza celelalte motive de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta T.J. și de intervenienta în nume propriu V.O. împotriva

Deciziei civile nr. 92A din 01 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

atacată și trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 decembrie 2013.

Procesat de GGC - AS