ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5655/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată la 9 iulie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta T.J. a formulat în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București prin primar general contestație împotriva Dispoziției din 10 iunie 2008 emisă de primarul general, solicitând restituirea în natură a terenului în suprafață de 200 mp situat în București, str. A., sector 1, iar în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, să i se acorde măsuri reparatorii prin echivalent. La data de 21 ianuarie 2009, reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a arătat că înțelege să cheme în judecată și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru un capăt distinct de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului pârâtelor cu privire la imobilul în litigiu.

La termenul din 19 februarie 2009 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de numita V.O., aceasta având, alături de reclamantă, calitatea de moștenitoare a autorului comun, fostul proprietar. După un prim ciclu procesual, în rejudecare cauza a fost înregistrată la data de 20 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 26669/3/2008.

Prin Sentința civilă nr. 313 din 13 februarie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis acțiunea și cererea de intervenție principală, a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, str. A., sector 1, preluat conform Decretului nr. 74/1980 și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor în sumă de 805.535 RON în favoarea reclamantei și a intervenientei, pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură. Din această sumă s-a dedus valoarea actualizată a despăgubirilor de 500 RON primite de autorul reclamantei la nivelul anului 1981 pentru teren.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, constând în onorariile experților. Împotriva acestei sentințe au formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General. Prin Decizia civilă nr. 92A din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta T.J. și cererea de intervenție principală formulată în nume propriu de V.O. ca nefondate, a fost înlăturată obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că intimata T.J. a formulat contestație la Dispoziția din 10 iunie 2008 a Primarului General al Primăriei Municipiului București, pentru suprafața de 100 mp din București, str. A., sector 1 întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și care a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 476 din 3 aprilie 2009. Curtea de Apel București prin Decizia nr. 558/A din 5 noiembrie 2009, constatată că este vorba de o acțiune în revendicare și pretenții și casează cauza cu trimitere spre rejudecare. Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3849 din 8 iunie 2010, respinge recursul împotriva deciziei Curții de apel menționate mai sus.

Reluând judecata după casare, tribunalul reține pe de o parte nevalabilitatea titlului statului, iar pe de altă parte stabilește despăgubiri la suma de 805.535 RON (din care scad cei 500 RON primiți la expropriere) în baza unei expertize, despăgubiri la valoarea de circulație. Tot probatoriul s-a făcut în temeiul Legii nr. 10/2001, deși atât Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție au stabilit că ne aflăm în cazul unei acțiuni în revendicare. Or, sub acest aspect nu s-au făcut probatorii și nu a fost stabilit dacă exproprierea s-a făcut cu respectarea legii, mai ales că s-a primit un preț (la acea dată, tot pe criteriul valoric) și nu s-a arătat convingerea că nu este o justă și integrală acoperire a prejudiciului.

Așa fiind, motivele de apel a ambelor apelante sunt admisibile numai în acest sens. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și intervenienta. Deși părțile au depus două cereri separate de recurs, motivele invocate sunt identice. Astfel, recurentele au solicitat în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, iar în subsidiar modificarea deciziei civile recurate în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor formulate de pârâți, cu consecința menținerii sentinței instanței de fond. În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta și intervenienta au susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, caz de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Considerentele deciziei instanței de apel sunt cel puțin insuficiente, dacă nu chiar lipsesc cu desăvârșire, pentru a justifica formarea convingerii instanței de apel asupra apelurilor formulate. Aceasta echivalează cu o necercetare a fondului de către instanța de apel, situație ce atrage casarea deciziei recurate și prin raportare la dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Recurentele au invocat și lipsa de temei legal a hotărârii pronunțate în apel, ca urmare a încălcării de către instanță a obligației legale de motivare în drept a deciziei pronunțate, obligație prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. O altă critică promovată prin motivele de recurs a fost subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținându-se că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, dat fiind faptul că reclamanta și intervenienta sunt moștenitoarele proprietarului imobilului care a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, că nevalabilitatea acestui titlu are drept consecință faptul că dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv posibilitatea revendicării acestuia potrivit dreptului comun, că imobilul nu poate fi restituit în natură și că, pentru acest motiv, se impune obligarea Statului Român la plata despăgubirilor constând în contravaloarea imobilului din care se vor deduce despăgubirile achitate autorului recurentelor.

Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce succed : Potrivit dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Aceste argumente trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările făcute de părți, iar pe de altă parte la dispozițiile legale aplicabile. Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a înlăturat pe ale celeilalte, de ce a aplicat o normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare este o obligație esențială.

Motivarea se face în concret, simpla afirmație că un fapt rezultă din probele dosarului, fără a analiza aceste probe, constituind, în realitate, o nemotivare. Nerespectarea obligației de motivare conduce la pronunțarea unei hotărâri nelegale, ce se impune a fi desființată. Simplul fapt că instanța de apel a reamintit hotărârile adoptate în speță în ciclurile procesuale anterioare și a redat argumentele pe care aceste hotărâri s-au întemeiat, nu putea să o scutească de obligația de a examina în concret problemele ridicate în apel, cu atât mai mult cu cât instanțele ale căror hotărâri au fost rezumate de curtea de apel au ajuns la concluzii radical diferite. Instanța de apel nu numai că a nu a răspuns criticilor formulate de pârâți, ori argumentelor aduse de reclamantă prin întâmpinare, dar printr-o singură frază, insuficient de clară, a adoptat o soluție radical diferită de cea din sentința instanței de fond, respingând acțiunea introductivă fără nicio motivare.

O astfel de hotărâre face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs, în sensul că nu poate fi analizată în niciun mod legalitatea deciziei recurate. Nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului pricinii. Mai mult, în această situație, nu se poate stabili dacă cererile formulate de reclamantă și de intervenientă au fost examinate în mod echitabil, cu respectarea drepturilor prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 aprilie 2005 în cauza Albina împotriva României, M. Of. nr. 1049/25 noiembrie 2005). Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta T.J. și de intervenienta în nume propriu V.O., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe. Față de această împrejurare, Înalta Curte nu va mai fi analiza celelalte motive de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta T.J. și de intervenienta în nume propriu V.O. împotriva Deciziei civile nr. 92A din 01 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2013. Procesat de GGC - AS