ÎCCJ, decizie (scj.ro #114087)

Acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Lipsa de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

imobil

- acțiune în revendicare

- nevalabilitate

Legea nr. 10/2001

C.civ. din 1864, art. 480

Este lipsit de interes a se solicita să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat, în legislația actuală neavând importanță o astfel de constatare pentru obținerea unor drepturi efective, și acesta, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare – întemeiată pe dreptul comun în materie, respectiv art. 480 - 481 C.civ. și introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 – fusese respinsă.

În materia imobilelor preluate în mod abuziv de stat a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care în art. 2 stabilește ca fiind preluate cu titlu abuziv toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada de referință a legii, indiferent de titlul juridic cu care s-a făcut preluarea, astfel că persoanele care au deținut în proprietate imobile preluate ulterior de stat nu au un interes juridic de a solicita instanțelor să se constate caracterul  abuziv al preluării, el fiind prezumat abuziv de drept.

În forma inițială, art. 2 lit. h) și lit. i) din Legea nr. 10/2001 permitea și evaluarea titlului statului, valabilitatea preluării fiind, la data apariției legii, utilă pentru soluționarea notificărilor în anumite situații, însă în condițiile în care reclamantul nu mai poate formula notificare în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, este lipsită de orice relevanță și finalitate juridică, evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția, cu tratatele la care România era parte (art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului), ori  a legilor în vigoare la data preluării.

Secția I civilă, decizia nr. 1639 din 29 mai 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta R.R.V. a chemat în judecată pârâții Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC H.N. SA, Fundația N.P.A. și N.O.N. pentru a se constata nevalabilitatea titlului statului prin care imobilul situat în București a fost preluat abuziv, nulitatea absolută a Hotărârii CGMB nr. 21/1999 și obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 517 m.p.

S-au invocat prevederile art. 480 C.civ., Legea nr. 247/2005, Constituția României. Temeiul de drept a fost completat cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, Constituția din 1965 și Legea nr. 10/2001, republicată și modificată.

La data de 24.02.2006 reclamanta a solicitat introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtului N.O.N., decedat, respectiv O.G. și Ț.M.

Prin sentința civilă nr. 2077 din 9.02.2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București s-a dispus disjungerea capetelor 1 și 3 din cerere și s-a format dosarul nr. xxx5/299/2007 al Judecătoriei sectorului 1 București, iar în ceea ce privește nulitatea absolută a  Hotărârii CGMB nr. 21/1999 s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La data de 9.01.2006 a depus întâmpinare pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat anularea cererii ca netimbrată, aceasta fiind formulată în temeiul dreptului comun, sau respingerea cererii ca inadmisibilă, având în vedere că reclamanta nu a urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și în raport de dispozițiile art. 111 C.proc.civ.

La data de  30.06.2006 s-a depus de către SC F. SRL o cerere de intervenție în interes propriu prin care se solicită, în contradictoriu cu reclamanta și cu pârâții Municipiul București prin Primar General, C.G.M.B., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC H.N. SA, O.G. și Ț.M., pe calea unei acțiuni în constatare cu caracter provocator, să se constate că este proprietara imobilului situat în București și să se constate nulitatea deciziei nr. 33/1975 emisă de CPMB Comitetul Executiv.

La data de 27.10.2006, prin încheiere, s-a constatat că SC H.N. SA are calitatea de administrator al imobilului, iar nu de proprietar, astfel că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Prin sentința civilă nr. 3346 din 27.02.2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ. și valoarea obiectului cererii de chemare în judecată care, prin raportul de expertiză întocmit în cauză, este de 1.775.047,12 lei.

În fond, la Tribunalul București, cauza a fost înregistrată sub nr. xxx33/3/2009.

La data de 24.06.2009 dosarul a fost scos de pe rol și trimis Judecătoriei sectorului 1 București pentru a fi înaintat în vederea soluționării recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 3346 din 27.02.2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Prin decizia civilă nr. 1963 din 3.12.2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, recursul a fost respins ca tardiv declarat.

Dosarul a fost restituit Tribunalului București, în vederea soluționării fondului cauzei, la data de 19.03.2010.

Cererea de revizuire formulată împotriva acestei din urmă decizii a fost respinsă prin decizia nr. 5584 din 27.10.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală.

La data de 28.03.2011 reclamanta a renunțat la judecată față de Fundația N.P.A. în ceea ce privește anularea Hotărârii CGMB nr. 21/2009 și față de pârâții O.G. și Ț.M.F. referitor la revendicarea suprafeței de teren de 96 m.p., întrucât terenul a intrat în proprietatea sa. Despre aceste cereri s-a luat act prin încheierea din data de 20.06.2011.

Totodată, prin această cerere reclamanta a precizat că revendică terenul în suprafață de 332,31 m.p.

La data de 20.06.2011 intervenienta SC F. SA a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu F.G., F.O.E., B.M. și B.D. În motivarea cererii, a arătat că a cumpărat de la aceștia, conform contractului de vânzare cumpărare nr. xx3/2005 și actului adițional, imobil compus din teren în suprafață de 332,31 m.p. și construcție de 60,71 m.p. A arătat că pârâții apăreau ca proprietari în cartea funciară și că au fost de bună credință când au cumpărat imobilul neexistând nici o mențiune cu privire la o eventuală interdicție de vânzare. A invocat dispozițiile art. 1337 privind obligația de garanție în caz de evicțiune solicitând restituirea prețului achitat, respectiv 165.000 euro și sporul de valoare adus imobilului.

Pârâții chemați în garanție au depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție, invocând excepția inadmisibilității întrucât aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 112 C.proc.civ. și excepția netimbrării cererii. Pe fond, au arătat că  SC F. SA a intervenit din propria sa inițiativă în proces ceea ce înseamnă că nu a fost și nu este evinsă nefiind tulburată de terț. Cererea de chemare în garanție se bazează pe culpa intervenientei, astfel că este inadmisibilă.

La data de 27.02.2012 reclamanta a formulat o nouă precizare de acțiune, în sensul că revendică suprafața de teren rezultată în urma verificărilor efectuate în baza raportului de expertiză, respectiv 425 m.p.

La data de 25.06.2012 reclamanta a solicitat revendicarea pentru suprafața de 333,37 m.p. față de SC F. SRL și pentru suprafața de 38,63 m.p. față de pârâții O.G. și Ț.M., față de care a formulat cerere în conformitate cu prevederile art. 57 alin. (1) și (3) C.proc.civ.

Prin sentința civilă nr. 2096 din 27.11.2012 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă s-a admis, în parte, acțiunea reclamantei împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General și s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București. S-a respins acțiunea în revendicare formulată de aceeași reclamantă împotriva pârâților SC F. SRL, O.G. și T.M., ca neîntemeiată, iar acțiunea în revendicare împotriva pârâților Statul Român și Municipiul București, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a reținut că imobilul în litigiu se află în proprietatea pârâților SC F. SRL, O.G. și T.M. și că pentru valorificarea drepturilor sale, reclamanta trebuia să apeleze la prevederile legii speciale de reparație și anume, Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta, pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și intervenientul C.M.

Prin decizia civilă nr. 316A din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă s-au respins, ca nefondate, apelurile.

Judecătorii fondului au constatat că titlul statului, prin care imobilul fostă proprietate a autoarei reclamantei a fost preluat în baza Legii nr. 4/1973, nu are validitate juridică pentru că a încălcat atributele dreptului de proprietate, iar despăgubirea acordată este derizorie. Imobilul a intrat în proprietatea statului prin efectul Legii nr. 4/1973, lege care obliga pe proprietarii a mai mult de un imobil să le înstrăineze într-un termen dat, sancțiunea fiind trecerea imobilului în proprietatea statului.

S-a reținut și că reclamanta nu a formulat cerere de valorificare a drepturilor pretinse în temeiul Legii nr. 10/2001.

Critica privind necompararea titlurilor de proprietate ale părților a fost respinsă de curte cu următoarea motivare:

Conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, fostul proprietar are dreptul să apeleze la acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, în situația în care i se încalcă drepturile protejate de Convenția europeană.

În același sens, prin jurisprudența CEDO, cauza pilot, se recunoaște același drept al fostului proprietar la calea dreptului comun, dar numai în subsidiarul căii speciale de reparație și condiționat de existența anterioară a unei hotărâri judecătorești de obligare a statului la restituirea imobilului revendicat.

În speță o atare condiție nu a fost îndeplinită. Titlul reclamantului nu are eficiență juridică și nu poate fi valorificat pe calea dreptului comun, în sensul de a i se acorda preferabilitate în raport cu orice alt titlu exhibat de terți cu vocație la proprietatea asupra imobilului. Mai exact, o comparare clasică de titluri în sensul evaluării unor criterii de preferabilitate nu este posibilă în cauză, compararea de titluri vizând în cauze de natura celei de față doar o comparare a eficienței juridice a titlurilor exhibate, comparare pe care de altfel în mod corect a realizat-o și judecătorul fondului.

Se apreciază, de aceea, că în mod legal s-a dispus respingerea acțiunii ca fiind nefondată și că în condițiile de mai sus, s-a realizat și compararea de titluri ale părților cu privire la imobilul în litigiu.

A fost respinsă și critica nedovedirii de către pârâți a dobândirii cu bună credință a suprafeței de 38,63 m.p. Pe de o parte, buna credință se prezumă, iar beneficiarii acestei prezumții sunt pârâții dobânditori ai imobilului, iar pe de altă parte, conform art. 1169 C.civ., cel ce face o cerere judecătorului, are obligația să o și dovedească, dovadă care în cauză nu a fost produsă.

Apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General a vizat lipsa de interes a constatării nevalabilității titlului statului în condițiile în care există text legal în acest sens, art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și că în mod greșit s-au acordat cheltuieli de judecată exagerate în cuantum.

Apelul este nefondat.

Textul general invocat de apelantă poate constitui temei al unor cereri formulate de către cei interesați, dar o asemenea ipoteză nu exclude dreptul unei persoane de a solicita judecătorului să constate că speța sa concretă se include în prevederile generale ale textului legal.

În legătură cu cheltuielile de judecată, s-a constatat că potrivit art. 274 alin. (3) C.proc.civ., judecătorul cauzei are doar opțiunea nu și obligația de a cenzura cuantumul cheltuielilor efectuate de părți, astfel încât lipsa cenzurii nu poate fi apreciată ca o încălcare a normelor legale.

Prin apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a criticat aceeași lipsă de interes a acțiunii de constatare a nevalabilității titlului statului, cu aceleași argumente evocate și în apelul Municipiului București prin Primarul General.

Critica a fost respinsă pentru considerentele reținute în apelul Municipiului București.

S-a mai criticat obligarea statului la cheltuieli de judecată în lipsa unei culpe procesuale, critică ce a fost respinsă. Potrivit art. 274 C.proc.civ. partea care cade în pretenții va fi obligată să suporte cheltuieli de judecată. În speță, statul a căzut în pretenții prin admiterea  primului capăt de cerere, astfel încât obligarea sa la cheltuieli este legală.

În cauză a declarat apel și numitul C.M. Apelul a fost declarat atât împotriva încheierii din data de 24.09.2012 cât și a sentinței.

În baza cererii sale de intervenție în interes propriu, apelantul intervenient C.M. a invocat contractul de cesiune încheiat cu reclamanta, prin care reclamanta i-a cesionat cota de 1% din drepturile sale ce derivă din moștenirea defunctei A.M.R.

Față de prevederile contractului, în mod corect judecătorul fondului a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție. S-a constatat că apelantul C. nu a dobândit prin contractul de cesiune un drept litigios, care să îi dea dreptul să preia calitatea procesuală a reclamantei,  dar nici nu a dobândit un drept concret asupra unui bun determinat, care să îi justifice dreptul și interesul de a interveni. Apelantul a dobândit o cotă generică de 1% dintr-o masă succesorală ce poate fi valorificată la momentul concretizării întinderii masei succesorale.

Pentru toate considerentele de mai sus, în baza art. 296 C.proc.civ., au fost respinse toate apelurile

declarate în cauză, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Municipiul București prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și reclamanta.

În acest sens, a susținut că reclamanta nu justifică un interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu. Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv de către stat, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Deși constatarea nevalabilității titlului statului a fost rezultatul formulării unui capăt de cerere distinct, aceasta reprezintă, în realitate, un aspect incidental, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului fiind o apărare de fond ce tinde la realizarea dreptului, respectiv redobândirea bunului în patrimoniul reclamantei. În condițiile în care acțiunea în revendicare a fost respinsă, folosul practic pe care l-ar obține reclamanta prin admiterea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului este practic nul.

Cu privire la cheltuielile de judecată, art. 274 alin. (1) C.proc.civ. prevede că partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească toate cheltuielile de judecată. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat, așadar, de culpa procesuală a părții „care cade în pretenții”.

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, s-a susținut că Municipiul București nu se află în culpă procesuală, iar atitudinea sa procesuală nu poate declanșa o răspundere civilă constând în obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, în mod eronat instanța de apel a menținut sentința instanței de fond prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului.

În acest sens, în mod greșit instanța a respins excepția lipsei de interes în ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, în condițiile în care, prin modificările Legii nr. 10/2001, aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu. Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

S-a invocat în susținerea acestui motiv și art. 6 din Legea nr. 213/1998, unul dintre temeiurile de drept ale acțiunii reclamantei.

De asemenea, s-a susținut că potrivit art. 111 C.proc.civ., se poate promova acțiunea în constatare dacă partea nu are la dispoziție acțiunea în realizare. Or, reclamanta are la dispoziție această acțiune în realizare și o promovează, aceasta formând cel de-al doilea capăt al cererii - acțiunea în revendicare.

În ceea ce privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, s-a arătat că instituția pârâtă nu a dat dovadă de rea credință și neglijență, nu se face vinovată de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă potrivit art. 274 C.proc.civ., și neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea statului la plata cheltuielilor de judecată.

În acest sens s-a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că, în speță, acțiunea în revendicare a imobilului față de pârâta-intimată S.C. F. S.R.L., nu poate fi admisă, folosind, în esență, două argumente: neutilizarea de către reclamanta-apelantă a modalității de restituire prevăzute de legea specială în domeniu, și anume Legea nr. 10/2001; neincidența în speță a instituției comparării de titluri, cel al pârâților-intimați S.C. F. S.R.L., O.G. și T.M. cu cel al reclamantei-apelante.

Argumentele instanței superioare de fond sunt străine de natura pricinii pentru următoarele considerente:

Toate aceste rețineri - deși instanța de apel nu face nici o referire la ele - au fost acceptate ca fiind corecte, de către instanță, nefiind înlăturate sub nici o formă. În aceste condiții, motivarea instanței de apel este străină de natura cauzei.

La fel de nelegală apare decizia instanței de apel, referitor la respingerea motivului de apel vizând respingerea capătului de cerere privind revendicarea terenului în suprafață de 38,63 m.p. situat în București, promovat în contradictoriu cu pârâții-intimați O.G. și T.M.

O altă critică a vizat incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C.pr.civ., în varianta „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

În acest sens, s-a susținut încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 din vechiul Cod civil, care se regăsește și în conținutul dispoziției art. 555 alin. (1) și art. 563 alin. (1) NCC.

În speță, reclamanta a făcut pe deplin dovada dreptului de proprietate al autoarei sale cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx63/1931 prin care numita P.M.R. (după căsătorie A.) a cumpărat de la numitul N.O.N. - autorul pârâților - imobilul situat pe atunci în „vatra Comunei Suburban Băneasa”, format din teren în suprafață de 333,37 m.p., indicându-se și vecinătățile respective, precum și actul de vânzare-cumpărare nr. xxx17/1933 prin care numita P.M.R. mai cumpăra de la N.O.N., încă o suprafața de 96 m.p., cu vecinătățile menționate.

Pârâții intimați nu au depus nici un act care să le ateste un drept de proprietate asupra acestui teren.

Prin expertiza efectuată în cauză s-a menționat, printre altele, faptul că suprafața de 38,63 m.p. din litigiu este stăpânită de pârâții O.G. și T.M., precum și faptul că întregul imobil cumpărat de autoarea reclamantei are o suprafață de 420,86 m.p.

Sub acest aspect, reținerea instanței de apel în sensul că pârâții O.G. și T.M. sunt dobânditori de bună credință ai suprafeței de teren de 38,63 m.p. în baza unor acte care nu au fost desființate este lipsită de orice suport probator, iar respingerea capătului de cerere din acțiunea introductivă privind revendicarea acestei suprafețe de teren s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C.civ.

În baza dispozițiilor art. 274 C.pr.civ s-a solicitat obligarea pârâților-intimați S.C. F. S.R.L., O.G. și T.M. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate la fond, apel și recurs.

Examinând recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Înalta Curte a constatat că sunt fondate pentru considerentele ce succed:

În prealabil, se observă că motivele invocate de recurenții pârâți sunt comune și pot fi calificate ca și critici de nelegalitate, ce se circumscriu cazului reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în ipoteza, „când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

O primă critică, comună celor două recursuri, este aceea că în mod greșit instanța de apel a menținut sentința instanței de fond prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul revendicat.

Cât privește cererea reclamantei de examinare a valabilității titlului de preluare al statului, cu privire la imobilul în litigiu, se constată că aceasta a fost examinată și soluționată în mod greșit, în contextul situației de fapt a imobilului în litigiu, așa cum a fost stabilită în temeiul probatoriului administrat și al legislației în vigoare în această materie.

Se reține, în acest sens, că în materia imobilelor preluate în mod abuziv de stat a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care în art. 2 stabilește ca fiind preluate cu titlu abuziv toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada de referință a legii, indiferent de titlul juridic cu care s-a făcut preluarea, astfel că persoanele care au deținut în proprietate imobile preluate ulterior de stat nu au un interes juridic de a solicita instanțelor să se constate caracterul  abuziv al preluării, el fiind prezumat abuziv de drept.

În forma inițială, art. 2 lit. h) și lit. i) din Legea nr. 10/2001 permitea și evaluarea titlului statului, valabilitatea preluării fiind, la data apariției legii, utilă pentru soluționarea notificărilor în anumite situații.

În prezent, reclamanta nu mai poate formula notificare în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că este lipsită de orice relevanță și finalitate juridică, evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția, cu tratatele la care România era parte (art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului), ori  a legilor în vigoare la data preluării.

Pe de altă parte, examinarea valabilității titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil puteau fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu făceau obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparație. Textul de lege menționat și faptul că acțiunea reclamantei a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 duc la concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în această speță.

Susținerile contrare nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală -

specialia generalibus derogant

- a cărui aplicare nu trebuie reiterată în fiecare lege specială. Oricum dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezintă tocmai o aplicare a principiului menționat.

Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 480 C.civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Mai mult, cât timp a fost respins cel de al doilea capăt al acțiunii, care este, de altfel, capătul principal, și nu există temeiuri legale pentru schimbarea soluției, este lipsit de interes a se solicita să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat, în legislația actuală neavând importanță o astfel de constatare pentru obținerea unor drepturi efective.

Critica privind obligarea recurenților pârâți la plata cheltuielilor de judecată este fondată, Înalta Curte constatând că soluția de respingere în totalitate a acțiunii reclamantei, nu mai justifică în nici un mod solicitarea și obținerea cheltuielilor efectuate cu procesul de către aceasta.

Cheltuielile de judecată corespund pretențiilor admise ale reclamantei.

Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C.proc.civ., „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 274 C.proc.civ., chiar dacă nu menționează in terminis, induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia purtării procesului.

Cheltuielile de judecată au rolul de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea, aceasta fiind partea care a pierdut procesul.

Faptul că, în cauză, s-a respins în totalitate acțiunea reclamantei, justifică respingerea cererii acesteia de stabilire a cheltuielilor de judecată, astfel încât, în conformitate cu art. 312 alin. (1), (2) și (3) raportat la art. 296 C.pr.civ., s-au admis recursurile declarate de pârâți, s-a modificat, în parte, decizia atacată, în sensul că s-au admis apelurile pârâților Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 2096 din 27.11.2012 a Tribunalului București; s-a schimbat, în parte, sentința în sensul că s-a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și s-a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând recursul declarat de reclamanta R.R.V., Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești, Înalta Curte reține următoarele:

Art. 304 pct. 7 consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs – nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicție între considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă; instanța de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

Pornind de la aceste considerații, instanța de recurs constată că susținerea recurentei reclamante, în sensul că „motivarea instanței de apel este străină de natura cauzei”, nu este întemeiată.

Se constată, astfel, că argumentele invocate de recurentă în susținerea acestei critici și anume, acelea că: apelarea la calea dreptului comun, printr-o acțiune în revendicare, era perfect justificată, în condițiile în care, acest drept decurgea, fără nici un echivoc, din reținerea, de către instanța de apel a soluției primei instanțe privind nevalabilitatea titlului statului privind imobilul în litigiu – sau că, urmare înstrăinărilor succesive (mai mult sau mai puțin valabile în opinia reclamantei), apelarea la Legea nr. 10/2001 nici nu mai era posibilă, în condițiile în care imobilul ieșise din patrimoniul Statului Român, intrând practic în circuitul civil,  rețineri cu privire la care, susține recurenta reclamantă, instanța de apel nu face nici o referire, dar care au fost acceptate ca fiind corecte de instanță, în condițiile în care nu le-a înlăturat sub nici o formă, nu se încadrează în categoria considerentelor care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția, astfel încât să se poată considera că instanța de apel a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

Asemenea considerente au fost reținute de instanțele anterioare în justificarea soluției pronunțate, astfel că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ. este lipsită de o susținere reală, pertinentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs, care urmează să fie respins ca atare.

Un alt motiv de critică vizează reținerea instanței de apel lipsită de orice suport probator, în opinia recurentei, că pârâții O.G. și T.M. sunt dobânditori de bună credință ai suprafeței de teren de 38,63 m.p. în baza unor acte care nu au fost desființate, iar respingerea capătului de cerere din acțiunea introductivă privind revendicarea acestei suprafețe de teren s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 480 din vechiul cod civil, căruia îi corespund dispoziții din noul cod civil.

S-a reținut, în speță, că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, prin efectul Legii nr. 4/1973, lege care obliga pe proprietarii a mai mult de un imobil să le înstrăineze într-un termen dat, sancțiunea fiind trecerea imobilului în proprietatea statului.

S-a reținut, în mod necontestat, și că reclamanta nu a formulat cerere de valorificare a drepturilor pretinse în temeiul Legii nr. 10/2001, după cum, nu a obținut nici hotărâre judecătorească anterioară de retrocedare a imobilului de la stat.

Raportat la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită în speță, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, urmând a confirma soluțiile pronunțate, cu schimbarea motivării însă, și cu consecința respingerii recursului reclamantei.

Prin acțiunea în revendicare pendinte, pornită în anul 2005, întemeiată pe dreptul comun în materie – art. 480 - 481 C.civ., Constituția României, pe art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., se urmărește redobândirea imobilului de la stat, imobil care a fost preluat în mod abuziv de la autorul recurentei reclamante în cauză.

În aplicarea corectă a legii incidente la situația dedusă judecății, instanțele anterioare nu au putut face abstracție de faptul că acțiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparație, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situației imobilului în litigiu, de care recurenta reclamantă nu a uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.

În speță, este de necontestat faptul că anterior prezentei solicitări de restituire a bunurilor, reclamanta nu au mai formulat nicio altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest context, s-a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul cauzei, că acțiunea în revendicare, astfel cum a fost formulată, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluționată cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 care, altfel, ar fi eludată.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat această lege specială de reparație, care prevede în ce condiții asemenea imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C.civ.

Faptul că acțiunea reclamantei a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în această speță.

Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu, astfel că după intrarea sa în vigoare, dispozițiile art. 480 C.civ. nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Dacă potrivit Legii nr. 10/2001, recurenta reclamantă nu are dreptul la restituirea în natură a imobilelor revendicate, atunci nu se poate recunoaște acest drept nici potrivit normelor generale în materie.

În aceste condiții se apreciază că în etapele procesuale anterioare  s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept „

specialia generalibus derogant

” și cel al asigurării stabilității raporturilor juridice civile

În sensul acestor considerente este și decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a unui drept de opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C.civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.”

Prin urmare, instanța supremă a statuat că reglementarea procedurii de restituire prevăzute de Legea  nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior și la dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate și că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din  Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie  1945 – 22 decembrie 1989.

În altă ordine de idei, respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată.

Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii. Împrejurarea că reclamanta se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu îi este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condițiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană.

În ceea ce privește  aplicabilitatea la speță  a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, invocat de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenție poate fi dată numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea  internă specială.

Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele ce preced, nu s-a urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condițiile legii interne speciale.

Mai mult, în speță, recurenta reclamantă a invocat art. 1 din  Primul Protocol adițional la Convenție, dar nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor solicitate. Cum în mod evident recurenta reclamantă nu a dovedit că are un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu se poate bucura de protecția oferită de această reglementare europeană.

Jurisprudența Curții Europene invocate este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312  alin. (1) C.proc.civ., s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.R.V. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.