ÎCCJ, decizie (scj.ro #126131)

Constatarea nevalabilității titlului statului și a nulității actelor de înstrăinare a unui imobil naționalizat, cu consecința repunerii părților în situația anterioară. Acțiune în revendicare. Existența unui ”bun actual” în patrimoniul solicitantului. Inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

revendicare

-contract de vânzare-cumpărare

-certificat de atestare a dreptului de proprietate

-notificare

C.civ. din 1864, art. 480

Legea nr. 10/2001, art. 21, art. 46

C.proc.civ. din 1865, art. 304 pct. 9

În condițiile în care anterior acțiunii în revendicare, prin hotărâri judecătorești irevocabile se constatase nelegalitatea măsurii naționalizării, precum și nulitatea actelor

prin care se dispusese asupra proprietății imobilului, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, (ceea ce a însemnat reintrarea bunului în patrimoniul statului față de care, însă, se stabilise preluarea abuzivă), reclamantul este în posesia unui titlu executoriu în sensul avut în vedere de hotărârea pilot în cauza Atanasiu ș.a. c. României, putându-se, deci, prevala față de stat de un drept valid, confirmat pe cale judiciară, asupra imobilului revendicat.

În atare situație, își găsesc pe deplin aplicarea cele statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul că „nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 și este necesar să i se asigure accesul la justiție în vederea protejării dreptului afirmat”, ceea ce înseamnă că  petentul, prevalându-se de un asemenea „bun”, nu era obligat la urmarea procedurii legii speciale. Această cale oferită de legea specială (care s-ar impune în concursul cu norma generală) este obligatorie atunci când petentul se încadrează, prin dreptul de care se prevalează și regimul juridic al imobilului, în ipoteza normei speciale.

Astfel că, imputând reclamantului faptul că nu a definitivat procedura Legii nr.10/2001, în contextul în care imobilul se afla încă de la data transmiterii notificării, în posesia unei societăți cu capital integral privat (derularea procedurii speciale presupunând, dimpotrivă, existența unei unități deținătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001), instanța de apel a făcut o greșită interpretare a noțiunii de „bun actual”, așa cum a fost dezvoltată în jurisprudența recentă a Curții europene, reținând greșit incidența Legii nr. 10/2001 ca act normativ în temeiul căruia partea și-ar fi putut valorifica pretențiile.

Secția I civilă, decizia nr.1787din 23 septembrie 2015

Prin acțiunea formulată la data de 16 aprilie 2008 pe rolul Judecătoriei Vălenii de Munte (a cărei competență de soluționare a fost declinată ulterior în favoarea Tribunalului Prahova, conform sentinței nr. 236/2009), reclamantul R.G. a chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care pârâta să fie obligată să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul  proprietatea sa,  situat în  județul Prahova, compus din teren și construcții.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat ca pârâta ocupă în mod abuziv terenul proprietatea sa, obstrucționându-i posibilitatea de a reintra în posesia și folosința exclusivă a imobilului.

La data de 18 iunie 2008, pârâta SC C. SRL a formulat o cerere de arătare  a titularului dreptului prin care a solicitat chemarea în judecată a SC Cx. SA, în calitate de unitate deținătoare a imobilului revendicat, întrucât în urma constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. xx65 din 12 decembrie 2001, nr. xx3 din  22 martie 2001 și nr. xx5 din 22 martie 2001, imobilul a revenit în patrimoniul SC Cx. SA.

Ulterior, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată a altor persoane prin care a  solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, admiterea în contradictoriu cu acesta a acțiunii în revendicare și lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie  a imobilului său, compus din suprafața de 12.835 mp  și construcțiile edificate pe acest teren.

Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă nr. 1723 din 24 decembrie 2010, prin care a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului, a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri succesor în drepturi al Ministerului Economiei, a inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtă și intervenienți.

Prin aceeași sentință a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.

A respins ca nedovedită cererea intervenientei SC Cx. SA privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a găsit neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active întrucât, atât timp cât reclamantul se pretinde proprietarul construcțiilor existente pe teren,  înseamnă că există identitate între reclamant și titularul dreptului dedus judecății, ceea ce justifică legitimare procesuală a acestuia, caz în care se analizează  temeinicia sau netemeinicia cererii în raport de probele administrate, respectiv dacă construcțiile existente în prezent pe teren sunt aceleași cu cele edificate de reclamant și preluate de statul comunist.

De asemenea, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri succesor în drepturi al Ministerului Economiei, având în vedere susținerile reclamantului în sensul că, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acesta s-a considerat titular al unui drept de proprietate asupra  terenului în litigiu, existând astfel identitate între persoana acestui pârât și cel pretins obligat în raportul juridic dedus judecății.

Totodată, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii întrucât, în condițiile în care reclamantul se considera unicul proprietar al bunului revendicat, acesta poate formula în principiu o acțiune în revendicarea bunului respectiv pe calea dreptului comun.

În ce privește pretenția dedusă judecății, tribunalul a reținut că, atât timp cât din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. xx1/1937 reiese că nu numai reclamantul, ci și fratele său, R.N., au dobândit în proprietate terenul în litigiu, înseamnă că  reclamantul nu poate pretinde singur un drept de proprietate asupra imobilului și deci, nu poate formula singur acțiune în revendicare în condițiile în care nu a făcut nicio dovadă că la preluarea imobilului de către stat era unicul proprietar al acestuia, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul actelor de preluare se menționează ca bunurile preluate sunt proprietatea lui R.N. și fiii, mențiune care exclude ipoteza dreptului exclusiv de proprietate al reclamantului asupra terenului revendicat.

De aceea, s-a apreciat că pretenția reclamantului, de a-i fi lăsată în deplină proprietate și pașnică posesie terenul în litigiu, este neîntemeiată, reclamantul neputând pretinde un drept de proprietate asupra terenului întrucât nu a făcut dovada că este unicul proprietar al acestuia.

Referitor la construcțiile revendicate, s-a considerat că susținerile acestuia, conform cărora construcțiile de pe teren au fost proprietatea sa și se cuvine a-i fi restituite, sunt neîntemeiate întrucât din probele administrate nu rezultă că imobilele construcții, aflate pe teren în prezent, sunt unele și aceleași cu cele preluate de stat în anul 1951, în baza Legii nr.119/1948.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul - decedat pe parcursul procesului, cauza fiind continuată de succesoarele C.E.G. și M.(R.)E.G. și pârâta SC Cx. SA.

Prin decizia nr. 51 din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de pârâta SC C. SRL și a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentința civilă nr. 1723/2010, trimițând cauza spre rejudecare la prima instanță.

Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâta SC C. SRL și intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ambele respinse ca nefondate prin decizia nr. 959 din 26 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reluând judecata cauzei, Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă nr. 115 din 13 ianuarie 2014, prin care a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la acțiunea în revendicarea construcțiilor, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a terenului, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, față de care a respins acțiunea.

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată și completată, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC Cx. SA și SC C. SRL.

Au fost obligați reclamanții la plata cheltuielilor de judecată către pârâta SC C. SRL și a fost respinsă cererea intervenientei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cu privire la acțiunea în revendicare a construcțiilor, invocată de către pârâta SC C. SRL și de către intervenienta SC Cx. SA că, atât timp cât reclamanții se consideră proprietarii construcțiilor existente pe teren, pretins preluate de către stat, există identitate între reclamanți și titularii dreptului dedus judecății, justificându-se astfel, legitimarea procesuală în cauză.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a terenului, invocată de către intervenienta SC Cx. SA, cu motivarea că după intrarea în vigoare a  Legii nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu mai pot fi revendicate potrivit dreptului comun, tribunalul a reținut că potrivit Deciziei în interesul legii nr.33/2008 a ICCJ, existența legii speciale nu exclude în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C.civ., aceasta fiind admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate.

De aceea, acțiunea trebuie analizată pe fond atunci când reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional, fiind nejustificată pe acest considerent excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a terenului.

În același timp, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, a fost găsită întemeiată și admisă, întrucât prin constatarea nulității absolute a certificatului de atestare  a dreptului de proprietate, a contractelor de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, terenul și construcțiile care au făcut obiectul acestor acte juridice au revenit  în  patrimoniul SC Cx. SA.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. xx1/1937 și procesului-verbal de punere în posesie din data de 11 octombrie 1937, frații I.N.G. și G.N.R. au  cumpărat de la numitul M.P.A. și au fost puși în posesie  asupra unui teren în suprafață de 10.000 mp. Conform certificatului din 18 mai 1943, a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului Ploiești, firma individuală a numitului ing. R.N.G. „Întreprinderile R.” care la data de 13 august 1947 a obținut autorizație de construcție pentru edificarea unei fabrici cu instalațiile și anexele necesare.

Prin decizia nr. 209/1951 emisă în baza Legii nr.119/1948, s-a naționalizat și a fost trecută în proprietatea statului „ca bun al întregului popor”, fabrica cu toate anexele și instalațiile din Vălenii de Munte ce aparțineau fabricii proprietatea R.N. și fiii săi.

Prin Ordinul nr.121/1952, societatea Sovrompetrol - Întreprindere Sovieto-Română de petrol a fost autorizată să ocupe terenul în suprafață de 11.036 mp. și clădirea, proprietatea moștenitorilor lui N.R.R., urmând ca drepturile bănești cuvenite proprietarilor de teren să fie stabilite conform Decretului nr.111/1950.

Ulterior, imobilul a trecut în administrarea SC Cx. SA în favoarea căreia Ministerul Industriei și Petrolului a emis, în anul 1995, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. xx52.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. xx65/2000 SC Cx. SA. a vândut către SC B.B. terenul de 12.835 mp și construcțiile de pe acesta, societate care, la rândul său, a înstrăinat imobilul către SC I.F.C. SA, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. xx3/2001, iar aceasta l-a vândut pârâtei SC C. SRL în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. xx5/2001.

După intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, reclamantul a formulat notificare către Primăria comunei Teișani și apoi, prin notificarea din 19 noiembrie 2001, a solicitat pârâtei să procedeze la întocmirea unui proces-verbal  privind starea de fapt a imobilului. Întrucât pârâta a refuzat să dea curs  notificării, reclamantul a introdus în anul 2002, pe rolul Tribunalului Prahova, acțiune vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nr. xx52/1995 și a contractelor de vânzare-cumpărare nr. xx65/2000, nr. xx3/2001 și nr. xx5/2001, acte anulate prin sentința civilă nr. 424 din 03 aprilie 2003 cu repunerea părților  în situația anterioară (sentință rămasă definitivă prin respingerea apelurilor conform deciziei nr.987/2005 a Curții de Apel Ploiești și irevocabilă prin respingerea recursurilor în baza deciziei nr. 6850/2006 a ICCJ).

S-a reținut că imobilul în litigiu, teren și construcții, fiind naționalizat în baza Legii nr.119/1948, face obiectul Legii nr. 10/2001, reclamantul declanșând procedura administrativă reglementată de această lege specială, prin notificarea din 18.12.2001.

Tribunalul a mai reținut că după rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 424/2003 a Tribunalului Prahova, reclamantul trebuia să continue procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care fusese suspendată pe perioada desfășurării procesului privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare asupra imobilului revendicat, potrivit art. 45 și 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cum reclamantul nu a continuat procedura menționată, pentru a obține o decizie/dispoziție de restituire în natură a imobilelor revendicate și nici nu a făcut dovada că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional, acțiunea în revendicare a fost respinsă ca neîntemeiată.

Mai mult, cu privire la construcțiile aflate pe teren, identificate potrivit raportului de expertiză construcții, tribunalul a reținut că ele nu reprezintă fabrica cu toate anexele și instalațiile pretins executate de către reclamant ce au trecut în proprietatea statului, fiind clădiri edificate începând cu anul 1965.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții precum și intervenienta SC Cx. SA.

Apelurile împotriva acestei sentințe (și nu a sentinței anterioare, anulate, nr. 1723/2010, indicate dintr-o evidentă eroare materială în dispozitivul deciziei) au fost respinse prin decizia civilă nr.517 din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel Ploiești, Secția I civilă.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat în ce privește apelul declarat de intervenienta SC Cx. SA, că acesta s-a referit exclusiv la respingerea cererii sale privind plata cheltuielilor de judecată și că, potrivit actelor  dosarului, tribunalul a respins  această cerere ca nedovedită, întrucât până la rămânerea în pronunțare nu a făcut dovada cheltuielilor solicitate.

Or, sub acest aspect s-a constatat că, deși intervenienta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, aceasta nu a făcut dovada realizării unor asemenea cheltuieli, la dosar nefiind depusă chitanța fiscală care să ateste achitarea onorariului de avocat.

De altfel, apelanta a depus facturile fiscale și chitanțele de plată a onorariului de avocat în dosarul de apel, aceste dovezi neregăsindu-se la dosarul primei instanțe, ceea ce a condus la concluzia corectei aprecieri asupra caracterului lor nedovedit.

Referitor la apelul declarat de reclamante, curtea a reținut, la fel ca tribunalul, aceeași situație de fapt în legătură cu dobândirea imobilului și naționalionalizarea ilegală a acestuia de către stat. Prin Ordinul nr. 121/1952, societatea Sovrompetrol-Întreprindere sovieto-română de petrol a fost autorizată să ocupe terenul în suprafață de 11.036 mp. și clădirea, proprietatea moștenitorilor lui N.R.R., urmând ca drepturile bănești cuvenite proprietarilor de teren să fie stabilite conform Decretului nr.11/1950.

S-a constatat că imobilul a fost trecut în administrarea SC Cx. SA, căreia i s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. xx52/1995, de către Ministerul Industriei și Petrolului și că imobilul în litigiu a suportat înstrăinări succesive, către SC B., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. xx65/2000, către SC I.F.C. SA prin contractul de vânzare cumpărare nr. xx3/2001, respectiv către intimata-pârâtă SC C. SRL în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. xx5/2001.

Prin sentința civilă nr. 424/2003, pronunțată de Tribunalul Prahova, s-a admis acțiunea promovată de reclamant și s-a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nr. xx52/1995 și a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare nr. xx65/2000, nr. xx3/2001 și nr.xx5/2001 subsecvente, cu repunerea părților  în situația anterioară. Această sentință a rămas definitivă prin respingerea apelurilor în baza deciziei nr.987/2005 a Curții de Apel Ploiești și irevocabilă prin respingerea recursurilor conform deciziei nr. 6850/2006 a ÎCCJ.

După intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, în baza acestei legi speciale, reclamantul a  formulat notificarea către Primăria comunei Teișani, în vederea restituirii în natură a imobilului.

Prin adresa din 04 iunie 2001, Primăria comunei Teișani a comunicat reclamantului că imobilul în litigiu este proprietatea pârâtei SC C. SRL, situație confirmată și prin adresa din 25 ianuarie 2002, în sensul că imobilul se află în evidența autorității locale ca fiind „naționalizat și trecut în proprietatea statului ca bun al întregului popor”,  în prezent fiind proprietatea pârâtei SC C. SRL.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul R.G., autorul apelantelor, a formulat o revendicare în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, posesoarea imobilului în litigiu, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ.

Autorul apelantelor-reclamante a arătat că a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificarea reglementată de lege, dar a introdus și prezenta acțiune în revendicare, invocând, pe parcursul procedurii judiciare, faptul că deține un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană. Au precizat apelantele faptul că procedura administrativă  prevăzută de Legea nr.10/2001 nu poate fi finalizată prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului, fără a se putea reține vreo culpă din partea reclamantului ori a succesoarelor acestuia.

Imobilul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză topo și raportul de expertiză tehnică construcții, terenul fiind în suprafață de 12.803 mp, și pe el fiind identificate mai multe clădiri (Post trafo, depozit materie brută, moară, depozit produse finite, clădire birou, depozit carburanți, cabină poartă, grup atelier întreținere, vestiare, grup social și laborator, cabină pod basculă, rețele distribuție electrică, drumuri și platforme în incintă), construcții ce au fost edificate  în perioada 1954 - 1974.

Instanța de apel a apreciat că susținerea apelantelor-reclamante vizând efectivitatea procedurii speciale raportate la dispozițiile art. 6 din Convenția europeană vizează, de fapt, aspectul admisibilității acțiunii în revendicare, aspect litigios ce a fost tranșat definitiv și irevocabil prin respingerea excepției inadmisibilității acțiunii de către instanța de fond, astfel încât acestea nu au interesul să-l reitereze.

În același timp, s-a considerat că nu se poate reține lipsa de finalitate a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 în privința reclamantului, respectiv lipsa oricărei culpe a acestuia în finalizarea procedurii, în condițiile în care nu a fost contestat răspunsul Primăriei comunei Teișani și nici nu a fost chemată în judecată această autoritate administrativă locală pentru a fi obligată să înainteze documentația Ministerului Economiei și Comerțului sau entității implicate în privatizare, în vederea acordării de despăgubiri în echivalent bănesc, posibilitate legală pe care chiar apelantele au recunoscut-o ca existentă, prin motivele de apel.

Totodată, s-a  reținut că autorul apelantelor nu a uzat nici de calea prevăzută de art. 28 din Legea nr. 10/2001 pentru ipoteza în care deținătorul imobilului nu este identificat, de a chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la răspunsul comunicat de Primăria comunei Teișani, pentru a solicita restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent (împrejurare confirmată și de adresa din 24 martie 2015, emisă de Ministerul Finanțelor Publice).

Pe acest aspect, s-a arătat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pilot pronunțată în cauza

Atanasiu și alții c. României

, din 12 octombrie 2010), s-a statuat faptul că reclamantul nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de „bunuri” include, în accepția instanței europene, atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

S-a reținut și faptul că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus restituirea bunului.

Or, a constatat instanța de apel, în cauză, apelantele nu dețin un act al unei autorități publice sau o hotărâre judecătorească irevocabilă care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și care să fi dispus restituirea acestuia, astfel că nu sunt titularele unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Existența unei hotărâri judecătorești care constată că naționalizarea imobilului este nelegală nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acelui imobil, ci poate valora o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat ca neîntemeiată critica referitoare la greșita motivare a soluției de respingere a acțiunii în revendicare, instanța de fond stabilind corect faptul că reclamantul nu a dovedit că deține un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene.

Neîntemeiat a fost găsit și motivul de apel referitor la greșita reținere a regimului juridic al construcțiilor existente pe terenul în litigiu, întrucât din probele administrate în cauză a rezultat că aceste construcții au fost edificate ulterior preluării terenului în proprietatea statului, respectiv în perioada 1954 - 1974, nefiind demonstrată așadar calitatea de proprietar, cerință indispensabilă în cadrul acțiunii în revendicare. S-a apreciat ca lipsită de relevanță împrejurarea că au fost proprietatea reclamantului sau a întreprinderii industriale înființate de acesta, construcțiile existente la momentul naționalizării pe terenul în litigiu.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele, care au formulat critici sub următoarele aspecte:

Soluția instanței de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 C.pr.civ.), atunci când a apreciat că reclamantele nu sunt titularele unui „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană, întrucât nu s-a făcut dovada existenței unei hotărâri care să constate calitatea de proprietar și prin care să se dispună restituirea bunului.

În realitate, reclamantele dispun de un astfel de bun, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr.10/2001, potrivit cărora este păstrată calitatea de proprietar avută la momentul preluării. O dispoziție ulterioară, cuprinsă în Legea nr.1/2009, prin care a fost  abrogat alin.(1) al art.2 din Legea nr.10/2001 nu poate avea semnificația negării unui drept de proprietate recunoscut anterior.

De asemenea, recurentele-reclamante sunt singurele titulare ale dreptului de proprietate, întrucât imobilul a fost trecut abuziv în patrimoniul statului, prin naționalizare în baza Legii nr.119/1948, iar actele întocmite ulterior în privința acestuia (certificat de atestare a dreptului de proprietate, contracte de vânzare-cumpărare) au fost constatate nule prin sentința civilă nr. 424/2003 a Tribunalului Prahova, cu repunerea părților în situația anterioară.

Pe cale de consecință, anularea actelor menționate și repunerea părților în situația anterioară are drept efect întoarcerea imobilului în proprietatea aparentă și viciată a statului, cel care fără a avea un titlu valabil a naționalizat imobilul și l-a trecut în proprietatea statului „ca bun al întregului popor”.

Așa cum s-a reținut în considerentele sentinței civile nr. 424/2003 a Tribunalului Prahova și ale deciziei nr. 987/2005, de la momentul deposedării abuzive în baza Legii nr. 119/1948, inaplicabilă, de altfel, situației reclamantului, niciun subiect de drept nu a dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat.

Obținerea unei hotărâri judecătorești sau a unei dispoziții de restituire prealabile intentării acțiunii în revendicare - așa cum a pretins instanța de apel - este excesivă și lipsită de finalitate pentru reclamante.

Astfel, efectivitatea unei asemenea proceduri trebuie apreciată raportat la dispozițiile art. 6 din CEDO și la faptul că prin calea specială prevăzută de Legea nr.10/2001 nu se poate atinge rezultatul urmărit prin promovarea și admiterea unei acțiuni în revendicare.

Aceasta, întrucât niciuna dintre entități (pârâta S.C. C. S.R.L., intervenienta S.C. Cx. S.A., Primăria comunei Teișani) nu mai are calitatea de unitate deținătoare, neavând bunul în patrimoniu.

Față de jurisprudența CEDO (cauza

Faimblat

) și luând în considerare decizii ale instanței supreme (de ex., Decizia în interesul legii nr. XX/2007), trebuie analizate în concret particularitățile fiecărei cauze deduse judecății, iar, în speță, o astfel de analiză conduce la concluzia că procedura legii speciale nu mai poate asigura efectivitatea măsurii restituirii bunului în natură.

Procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001 a rămas fără finalitate în situația recurentelor, deși acestea au acționat constant, încă din anul 1991, prin notificări și demersuri făcute în scopul recuperării bunurilor preluate abuziv, adresându-se instituțiilor și societăților implicate în procesul privatizării.

În temeiul Legii nr.10/2001 a fost transmisă notificare Primăriei comunei Teișani în vederea restituirii în natură a imobilului, iar prin adresa din 4 iunie 2001, aceasta i-a comunicat că bunul a cărui restituire se cere este în proprietatea S.C. C. S.R.L., dezînvestindu-se astfel de soluționarea notificării.

Fiind o societate cu capital integral privat, pârâta S.C. C. S.R.L. nu intră în categoria unităților deținătoare, conform art. 21 alin. (1) din Legea nr.10/2001, care ar putea emite decizie de restituire sau despăgubire.

De asemenea, la momentul notificării primăriei, intervenienta S.C. Cx. S.A. înstrăinase imobilul și avea capital integral privat ca urmare a finalizării procesului de privatizare, ceea ce făcea ca nici aceasta să nu intre în categoria de unitate deținătoare.

La rândul ei, Primăria comunei Teișani nu a deținut și nu deține în patrimoniu bunul imobil a cărui revendicare se cere, neputând emite decizie de restituire în natură.

În concluzie, s-a arătat că, deși recurentele au deschis procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără a se putea reține vreo culpă din partea acestora, respectiva procedură nu mai poate fi continuată în sensul emiterii unei dispoziții de restituire în natură a imobilului.

Bunul imobil există și se află în patrimoniul Statului Român, care l-a preluat fără titlu valabil și în același timp, bunul nu se mai află în posesia statului, ci în aceea  a unei societăți cu capital integral privat, ceea ce înseamnă că statul nu poate restitui în natură bunul.

S-a susținut că principiul realizării dreptului trebuie să primeze față de cel al formalismului procedurii și întrucât reclamantele nu pot, din motive neimputabile, utiliza dispozițiile Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicare este singurul mijloc eficient de restituire a bunului imobil de care au fost deposedate recurentele.

Intimatele pârâte S.C. C. S.R.L. și S.C. B.M.I. S.A. au depus întâmpinări solicitând respingerea recursului, arătând, în esență, că recurentele nu se pot prevala de un „bun” actual în acțiunea în revendicare promovată deoarece nu dețin un act emis de autoritățile administrative sau de o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului. Ele nu dețin nici o creanță cu privire la care să existe o speranță legitimă de realizare întrucât nu au respectat și nu au urmat prevederile legii speciale. În plus, în privința construcțiilor nu s-a dovedit existența unui drept de proprietate al autorului acestora, dimpotrivă, probele administrate demonstrând că respectivele construcții au fost edificate după preluarea imobilului de către statul român.

Intimatul Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului a solicitat, prin întâmpinarea depusă, validarea soluției vizând lipsa calității sale procesuale pasive dată de instanțele fondului.

Analizând criticile deduse judecății Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora în sensul următoarelor considerente:

Apreciind că reclamantele nu dețin un „bun actual” care să le justifice demersul, instanța de apel a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene, inclusiv la Hotărârea pilot pronunțată în cauza

Atanasiu ș.a. c. României

, arătând că acestea nu sunt în posesia unui act al unei autorități publice sau a unei hotărâri judecătorești, definitive și executorii, care să le fi recunoscut dreptul de proprietate și să fi dispus restituirea imobilului.

S-a reținut, în același timp, că existența unei hotărâri judecătorești care a constatat că naționalizarea imobilului este nelegală nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, ci poate valora recunoașterea unui drept la despăgubire - dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea reparațiilor.

Aceste statuări ale instanței de apel - cu consecința trimiterii părții reclamante la procedura Legii nr.10/2001 - în cadrul căreia să-și valorifice eventual pretențiile ignoră caracterul și efectele hotărârilor judecătorești anterioare care au tranșat litigiul părților vizând nulitatea actelor succesive, de transfer al proprietății imobilului din patrimoniul statului.

Prin aceste hotărâri (sent. civ. nr. 424/2003 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin dec. nr. 6850/2006 a ÎCCJ) s-a constatat nu doar nelegalitatea măsurii naționalizării, ci și nulitatea actelor prin care s-a dispus asupra proprietății imobilului, cu repunerea părților în situația anterioară.

Contrar aprecierii instanței de apel, hotărârea prin care se dispune repunerea în situația anterioară a părților are valoare de titlu executoriu - fiind susceptibilă de executare silită - nefiind vorba de un act jurisdicțional cu efecte declarative (care doar constată drepturi preexistente, fără posibilitatea recurgerii la forța coercitivă a statului pentru aducerea lor la îndeplinire în situația încălcării, nerespectării lor).

În speță, prin hotărârile anterioare s-a constatat pe de o parte, nelegalitatea măsurii naționalizării imobilului de către stat, iar pe de altă parte, s-a pronunțat nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. xx52/1995 emis de Ministerul Industriilor în favoarea S.C. Cx. S.A. (primul act declarativ de proprietate în favoarea altei persoane după preluarea imobilului de către stat), precum și a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, ulterior, în mod succesiv între diferite societăți comerciale.

Urmare a constatării nulității (reținându-se reaua-credință a S.C. Cx S.A., notificată de către fostul proprietar încă din anul 1997, precum și a celorlalte societăți comerciale care, cu minime diligențe ar fi putut afla că imobilul a fost preluat fără titlu și este solicitat a fi restituit de către fostul proprietar), instanța a dispus repunerea părților în situația anterioară, ceea ce înseamnă reintrarea bunului în patrimoniul statului (față de care se stabilise, cum s-a arătat anterior, preluarea abuzivă întrucât autorul reclamantelor nu se încadra în prevederile Legii nr.119/1948).

Or, această măsură a instanței, de repunere în situația anterioară desființării actului civil este susceptibilă de executare silită în sensul modificărilor aduse în ordinea juridică prin pronunțarea ei, pentru că ea nu doar confirmă, validează dreptul preexistent, ci dispune în sensul revenirii la starea anterioară încălcării lui, prin întocmirea actului a cărui nulitate s-a pronunțat.

Altminteri, actul jurisdicțional care obligă la o anumită modalitate de restabilire a ordinii de drept ar fi lipsit de eficiență juridică dacă nu s-ar putea recurge la forța coercitivă a statului în cazul neexecutării de bunăvoie.

Așadar, reclamantele sunt în posesia unui titlu executoriu în sensul avut în vedere de Hotărârea pilot în cauza

Atanasiu ș.a. c. României

(par.140), putându-se prevala de un drept valid, confirmat pe cale judiciară, asupra imobilului în litigiu (față de stat, în patrimoniul căruia s-a reîntors bunul ca efect al pronunțării nulității în litigiul anterior și repunerii în situația anterioară, stabilindu-se prin aceeași hotărâre judecătorească, nevalabilitatea preluării).

Deși face referire la jurisprudența menționată a instanței de contencios european, Curtea de apel concluzionează eronat și în sens contrar acesteia, prin ignorarea conținutului dispozitivului și efectelor hotărârii anterioare.

În acest context, este eronată și trimiterea pe care o face instanța de apel la cadrul normativ în care reclamantele ar fi trebuit să găsească rezolvarea pretențiilor lor - respectiv, cel oferit de dispozițiile Legii nr.10/2001.

Imputând autorului reclamantelor faptul că nu a definitivat procedura Legii nr.10/2001 - prin aceea că nu a contestat răspunsul Primăriei și nici nu a uzat de dispozițiile art. 28, pentru a chema în judecată Ministerul Finanțelor Publice, în ipoteza neidentificării deținătorului imobilului - instanța de apel ignoră că această cale oferită de legea specială (care s-ar impune în concursul cu norma generală) este obligatorie atunci când petentul se încadrează, prin dreptul de care se prevalează și regimul juridic al imobilului, în ipoteza normei speciale.

Or, pe acest aspect, instanța supremă a statuat deja, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, că „nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 și este necesar să i se asigure accesul la justiție în vederea protejării dreptului afirmat”.

Este tocmai situația din speță, reclamantele-recurente prevalându-se de un asemenea „bun”, ceea ce înseamnă că nu erau obligate la urmarea procedurii legii speciale.

Împrejurarea că autorul reclamantelor a transmis notificări pârâtei S.C. Cx. S.A., încă din anul 1997 (și ulterior, pe temeiul Legii nr.10/2001) cerând predarea imobilului, nu constituie decât un aspect al diligențelor suplimentare făcute în protejarea unui drept de proprietate, fără ca acestea să poată avea semnificația pretinsă de intimate și reținută de instanța de apel – aceea a nefinalizării unei proceduri speciale, care ar duce la paralizarea acțiunii în revendicare.

Totodată, în mod corect au susținut recurentele lipsa de eficiență și de finalitate a procedurii speciale în condițiile în care imobilul se afla, încă de la data transmiterii notificării, în posesia unei societăți cu capital integral privat (derularea procedurii speciale presupunând, dimpotrivă, existența unei unități deținătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001).

În consecință, se va constata că la judecata cauzei, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a noțiunii de „bun actual” așa cum a fost dezvoltată în jurisprudența recentă a Curții europene și de asemenea, a reținut eronat incidența Legii nr.10/2001, ca act normativ în temeiul căruia reclamantele ar fi trebuit să-și valorifice pretențiile.

Această analiză a instanței, care nesocotește elemente esențiale ale procesului și stabilește incidența unui act normativ ce nu a reprezentat temeiul pretențiilor reclamantelor, încalcă și respectiv, depășește cadrul judecății atrăgând, în condițiile art. 314 C.pr.civ., casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

La reluarea judecății, se va ține seama de dezlegările date prin prezenta decizie noțiunii de „bun” existent în patrimoniul reclamantelor, de cadrul normativ în limitele căruia trebuie să fie soluționate pretențiile reclamantelor și se va stabili în ce măsură dreptul de care se prevalează acestea poate fi paralizat prin opunerea vreunui alt drept de către pârâți.

De asemenea, în privința construcțiilor, se va avea în vedere regimul juridic al acestora, în ce măsură ele se identifică cu cele preluate fostului proprietar, iar în caz contrar, se va stabili dacă este incidentă instituția accesiunii imobiliare sau a convertirii dreptului în dezdăunări.