ÎCCJ, decizie (scj.ro #81748)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81748) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în revendicare a unui imobil preluat abuziv de stat, formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în lipsa parcurgerii procedurii

administrative. Aplicarea prioritară a dispozițiilor legii speciale

în raport cu dreptul comun. Respingerea acțiunii.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index

alfabetic :

acțiune în revendicare

-

imobil

C.civ. art. 480, art. 481

Legea nr. 10/2001

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile

Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței

Acțiunea în revendicare

promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție,

pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de

proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub

anumite aspecte.

Legea nr.10/2001 a suprimat,

practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și, fără sâ diminueze accesul la justiție, a

perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

A aprecia că există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr.

10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia

generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care

instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând

totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii

administrative prealabile pe care o reglementează. Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din

motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze

această procedură în termenele legale au deschisă calea

acțiunii în revendicarea  bunului  litigios,  afară de cazul când

acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Secția

I civilă, decizia nr. 2179 din 23 martie 2012

Prin acțiunea înregistrată la data de 03.12.2008

la Tribunalul București, reclamantul G.M.G. a chemat în judecată

Municipiul București, reprezentat de Primarul General și a solicitat

să fie obligat la restituirea în natură a imobilului situat în

București, compus din teren în suprafață de 684,25 mp și

construcție.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că imobilul menționat a reprezentat proprietatea bunicilor săi,

G.G. și G.M., astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare

nr. 375/1898 și respectiv actul de revizuire nr. 13034/1897. Prin actul

dotal datat 28.01.1926, numita G.M., mătușa reclamantului,

împreună cu soțul său, au devenit proprietarii imobilului în

litigiu, acest bun fiind trecut ulterior în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 1452/1986,

moștenitorii legali ai numitei G.M. sunt fratele acesteia și

tatăl reclamantului G.I. Reclamantul este unicul moștenitor legal al

părinților săi - G.I. și G.V., conform certificatelor de moștenitor

nr. 30/1996 și respectiv  nr. 30/2004.

Reclamantul a mai arătat că, în calitate de

moștenitor al autoarei sale, a solicitat Comisiei de aplicare a Legii nr.

112/1995 să-i fie restituit în natură imobilul, iar prin

Hotărârea nr. 2043/1998 a Consiliului General al Municipiului

București i-au fost acordate despăgubiri în cuantum de 152.330.340

lei ROL.

Prin sentința civilă nr. 1076 din

21.06.2010, Tribunalul București, Secția a III-a civilă

a

respins ca inadmisibilă acțiunea.

Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu,

compus din construcție și teren în suprafață de 684,25 mp,

a constituit proprietatea bunicilor reclamantului și că reclamantul

este unicul moștenitor legal al autorilor săi, potrivit

certificatelor de moștenitor depuse la dosar.

Instanța a mai reținut că, prin

hotărârea nr. 2043/1998 emisă de Comisia de aplicare a  Legii nr.

112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului București, s-au

acordat reclamantului despăgubiri în sumă de 152.330.347 lei ROL

pentru imobilul situat în București.

În conformitate cu prevederile art. 21 din Legea nr.

10/2001, modificată, s-a prevăzut obligația persoanei

îndreptățite de a notifica persoana juridică

deținătoare a imobilului ce se solicită a se restitui în

natură, în cadrul termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare

a acestei legi speciale cu caracter reparatoriu, acest termen fiind prelungit

succesiv până la data de 14.02.2002.

Tribunalul a apreciat că Legea nr. 247/2005, care a

modificat Legea nr. 10/2001, nu stabilește un nou termen în cadrul

căruia persoanele care se consideră îndreptățite la

acordarea de măsuri reparatorii să poată depune notificări

referitoare la imobilele preluate abuziv de către stat în regimul

anterior. Ca atare, tribunalul nu a luat în considerare susținerile

petentului referitoare la depunerea cererii  de restituire în natură a

imobilului, solicitare formulată la data de 28.11.2005.

Prima instanță a mai reținut că

dispozițiile art. 22 pct. 5 din Legea nr. 10/2001 prevăd că

sancțiunea care intervine în ipoteza nerespectării termenului de

depunere a notificării de către persoana îndreptățită

este aceea a pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu a respectat

această obligație legală, întrucât nu a formulat notificare în

termenul mai sus menționat.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel

reclamantul.

În motivarea apelului, a arătat că

instanța de fond a apreciat greșit actul juridic dedus

judecății și a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă,

în condițiile în care transmiterea notificării nu are

semnificația unei cerințe de admisibilitate pentru promovarea unei

acțiuni în justiție, ci a unei măsuri de precauție. A

aprecia în sensul netemeiniciei unor acțiuni, pe motiv că partea nu a

urmat o procedură prealabilă la care legea nu obliga, atâta vreme cât

nu se încadrează în niciuna din ipotezele avute în vedere de legea

specială, vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire

a accesului la justiție.

Faptul că apelantul-reclamant a primit

despăgubiri pentru același imobil prin hotărârea nr. 2043/1998,

în temeiul Legii nr. 112/1995, nu constituie pentru el o reparație

echitabilă în sensul art. 41 din Convenția Europeană, iar pentru

stat nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Cu atât mai mult cu cât chiar legiuitorul român prin

Legea nr. 10/2001 în art.20 a recunoscut persoanelor care au primit

despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, dreptul la restituirea în

natură a imobilului în cazul în care acesta nu a fost vândut până la

data intrării în vigoare a legii, cu condiția returnării sumei

reprezentând despăgubirea primită.

Respingerea acțiunii în revendicare pe considerentul

că reclamantul a fost despăgubit de către stat în temeiul Legii

nr.112/1995 încalcă principiile legalității și

reparației echitabile pentru prejudiciile cauzate prin nepredarea bunului

sau neplata contravalorii de piață a acestuia.

Apelantul a considerat că prin respingerea

acțiunii se încalcă prevederile art. 6 și art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană.

Prin decizia civilă nr. 116 A din 8 februarie 2011

Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant, reținând

următoarele:

Reclamantul nu contestă împrejurarea că nu a

formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nici

nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării

notificării în termenul legal. Însă reclamantul consideră

că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o

acțiune în restituirea bunului, iar respingerea unei astfel de

acțiuni pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi de

natură să-i încalce dreptul de acces la justiție și dreptul

la respectarea proprietății.

Or, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamantul ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1

din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare

comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au

conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile Convenției

Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a

produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv.

Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1

din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de

către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea

Convenției de către statul român.

În al doilea rând, Convenția nu garantează

dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția

Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul

său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea de „bun” are semnificație

autonomă în jurisprudența Curții Europene. Ea cuprinde nu numai

drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar

și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a

obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie

suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie

printr-o hotărâre judecătoreasca fie printr-un act administrativ.

În al treilea rând, statul dispune de o largă

marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe

care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se

restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a

stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una

dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite

la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de

prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în

termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării în termenul legal ar fi

antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire

(în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se

nască „un nou drept de proprietate” sau cel puțin o

speranță legitimă în patrimoniul reclamantului, drept ce putea

fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.

În speță, reclamantul nu a formulat notificare

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care Curtea

consideră că acesta nu are un „bun” care să atragă

incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În lipsa notificării

și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în

patrimoniul său, reclamantul nu mai poate pretinde restituirea în

natură a bunului în temeiul legii speciale de reparație, dar nici pe

calea dreptului comun.

Această soluție este în acord cu Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala

la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Așadar, instanța supremă recunoaște

posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru

restituirea  bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul

dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”,

situație care nu se regăsește în speță.

Analiza conflictului dintre legea internă și

Convenția Europeană, invocat de reclamant în motivarea apelului, s-ar

fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui

„bun” în patrimoniul său. Este adevărat că, în numeroase

hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a

reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea,

nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă

exigențelor Convenției. Însă, în toate situațiile,

această constatare a fost subsecventă constatării existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauzele respective.

În ceea ce privește dreptul de acces la

instanță al reclamantului, Curtea consideră că acesta avea

la dispoziție calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea

condițiilor legale, să obțină, fie restituirea în

natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri

reparatorii în echivalent și care stabilea o procedură specială

de acces la instanță.

Potrivit art. 26 alin.(3) din

Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere a notificării putea fi

atacată de reclamant la secția civilă a tribunalului în a

cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

În aplicarea prevederilor legii

speciale, practica judiciară, unificată prin decizie dată de

instanța supremă, a statuat că instanța de judecată

poate analiza pe fond notificarea, chiar și în ipoteza refuzului

unității deținătoare de a răspunde la notificare

(Decizia nr. XX/2007).

O astfel de procedură

reglementată de norma internă specială, nu este în principiu

contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1

din Convenția Europeană. În repetate rânduri, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind

statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

În ce măsură o astfel

de cale era una concretă și efectivă s-ar fi impus a se examina

în măsura în care s-ar fi făcut dovada că reclamantul a

îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru a putea beneficia de

restituire, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea în termenul

legal.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs reclamantul, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

7 și 9 C.pr.civ.

În dezvoltarea motivului de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., s-a

susținut că decizia cuprinde motive contradictorii întrucât pe de o

parte se reține posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept

comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat, iar pe de altă parte

obligația parcurgerii instituite de legea specială.

Invocând dispozițiile art.

304 pct. 9 C.pr.civ., recurentul a susținut că instanța a

făcut o greșită interpretare și aplicare a deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți și a art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Preluarea abuzivă a

imobilului și existența legii speciale de restituire a imobilelor

preluate în mod abuziv, a creat un nou drept de proprietate în favoarea

persoanelor, astfel că este titularul unui „bun”, acțiunea în

restituire fiind fondată. Legea specială, nu prevede în mod expres

obligativitatea parcurgerii procedurii legii speciale, acțiunea în

revendicare a foștilor proprietari împotriva deținătorilor

actuali fiind admisibilă și din perspectiva art. 6 din Convenție,

pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil.

Faptul că a primit

despăgubiri pentru imobil în condițiile Legii nr. 112/1995, nu

constituie o reparație echitabilă în sensul art. 41 din

Convenție iar pentru stat nu reprezintă un mod de dobândire a

proprietății.

S-a susținut că

reglementarea națională este în contradicție cu

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

întrucât privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se

demonstrează existența unei cauze de utilitate publică și

în condițiile prevăzute de lege iar

măsura

răspunde criteriului proporționalității.

Recursul nu este fondat pentru

următoarele considerente:

Fiind vorba de un imobil trecut

în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.10/2001,

în mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză

dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce

se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu

dispozițiile art.480-481 C.civ., invocate de reclamant în acțiune.

Acțiunea în revendicare

promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție,

pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate,

trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub

anumite aspecte.

A considera altfel și a

aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între

aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea

principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a

cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi,

făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii

speciale.

Decizia nr.33/2008 dată de

ICCJ în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect

la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în

sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea

generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în

revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice,

situație care însă nu se regăsește în speță.

Astfel, prin legea nouă

sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența

acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu

valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea

acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut

găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare. în

temeiul art.480 - 481 C.civ.

Obiectul de reglementare al

Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială

față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii

în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului

specialia generalibus derogant

fiind existența unei norme speciale

și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare,

situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de

rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr.10/2001 a suprimat,

practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și, fără să diminueze accesul la justiție, a

perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată,

controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de

la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicarea  bunului  litigios,  afară de cazul când acesta a fost

cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, în speță,

reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de

excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției, iar accesul la

justiție îi era asigurat prin contestația reglementată de legea

specială, în condițiile în care ar fi formulat și notificare.

Soluția se impune

justificat și de faptul că referitor la exercițiul

aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic

discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane

care se adresează justiției și care invocă împrejurări

de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv,

retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de

admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a

proprietarilor

deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii

speciale de reparație, iar alții să poată acționa în

justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de

a obține retrocedarea bunului fapt contrar principiului

stabilității și securității raporturilor juridice.

Referindu-se la prioritatea

Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurentul-reclamant a invocat

încălcarea dispozițiilor art.6 precum și art.1 din Protocolul

nr.1 adițional la convenție, critică care însă nu poate fi

primită.

Art.6 din Convenție

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică

dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice

contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale,

însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest

drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite

și că statele dispun în această materie de o anumită

marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această

problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume

acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de

natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr.10/2001 prevede

obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o

reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal,

pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura

administrativă legea prevede calea contestației la

instanță. căreia i se oferă o jurisdicție

deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.

10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat

accesul la justiție.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu

încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea

oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este

una efectivă.

Prin imposibilitatea de a

recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției

Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional

nr.1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui

bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe

legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a apreciat însă, că

simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă

nici un bun actual și nici o speranță legitimă,

situație în care se constată că nici această critică

nu subzistă.

Din perspectiva acestor considerente,

nu se poate reține nici critica întemeiată pe dispozițiile art.

304 pct. 7 C.pr.civ.

Având în vedere aceste

considerente, în baza dispozițiilor art. 312 C.pr.civ., recursul a fost

respins ca nefondat.