ÎCCJ, decizie (scj.ro #81748)

Acțiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv de stat, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în lipsa parcurgerii procedurii administrative. Aplicarea prioritară a dispozițiilor legii speciale în raport cu dreptul comun. Respingerea acțiunii. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : acțiune în revendicare - imobil C.civ. art. 480, art. 481 Legea nr. 10/2001 Notă : S-au avut în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.

Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără sâ diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. A aprecia că există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Secția I civilă, decizia nr. 2179 din 23 martie 2012 Prin acțiunea înregistrată la data de 03.12.2008 la Tribunalul București, reclamantul G.M.G. a chemat în judecată Municipiul București, reprezentat de Primarul General și a solicitat să fie obligat la restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 684,25 mp și construcție.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul menționat a reprezentat proprietatea bunicilor săi, G.G. și G.M., astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare nr. 375/1898 și respectiv actul de revizuire nr. 13034/1897. Prin actul dotal datat 28.01.1926, numita G.M., mătușa reclamantului, împreună cu soțul său, au devenit proprietarii imobilului în litigiu, acest bun fiind trecut ulterior în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 1452/1986, moștenitorii legali ai numitei G.M. sunt fratele acesteia și tatăl reclamantului G.I. Reclamantul este unicul moștenitor legal al părinților săi - G.I. și G.V., conform certificatelor de moștenitor nr. 30/1996 și respectiv nr. 30/2004.

Reclamantul a mai arătat că, în calitate de moștenitor al autoarei sale, a solicitat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 să-i fie restituit în natură imobilul, iar prin Hotărârea nr. 2043/1998 a Consiliului General al Municipiului București i-au fost acordate despăgubiri în cuantum de 152.330.340 lei ROL. Prin sentința civilă nr. 1076 din 21.06.2010, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins ca inadmisibilă acțiunea. Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu, compus din construcție și teren în suprafață de 684,25 mp, a constituit proprietatea bunicilor reclamantului și că reclamantul este unicul moștenitor legal al autorilor săi, potrivit certificatelor de moștenitor depuse la dosar.

Instanța a mai reținut că, prin hotărârea nr. 2043/1998 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului București, s-au acordat reclamantului despăgubiri în sumă de 152.330.347 lei ROL pentru imobilul situat în București. În conformitate cu prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, modificată, s-a prevăzut obligația persoanei îndreptățite de a notifica persoana juridică deținătoare a imobilului ce se solicită a se restitui în natură, în cadrul termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi speciale cu caracter reparatoriu, acest termen fiind prelungit succesiv până la data de 14.02.2002. Tribunalul a apreciat că Legea nr. 247/2005, care a modificat Legea nr. 10/2001, nu stabilește un nou termen în cadrul căruia persoanele care se consideră îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii să poată depune notificări referitoare la imobilele preluate abuziv de către stat în regimul anterior.

Ca atare, tribunalul nu a luat în considerare susținerile petentului referitoare la depunerea cererii de restituire în natură a imobilului, solicitare formulată la data de 28.11.2005. Prima instanță a mai reținut că dispozițiile art. 22 pct. 5 din Legea nr. 10/2001 prevăd că sancțiunea care intervine în ipoteza nerespectării termenului de depunere a notificării de către persoana îndreptățită este aceea a pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Tribunalul a constatat că reclamantul nu a respectat această obligație legală, întrucât nu a formulat notificare în termenul mai sus menționat. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul.

În motivarea apelului, a arătat că instanța de fond a apreciat greșit actul juridic dedus judecății și a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă, în condițiile în care transmiterea notificării nu are semnificația unei cerințe de admisibilitate pentru promovarea unei acțiuni în justiție, ci a unei măsuri de precauție. A aprecia în sensul netemeiniciei unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu obliga, atâta vreme cât nu se încadrează în niciuna din ipotezele avute în vedere de legea specială, vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiție. Faptul că apelantul-reclamant a primit despăgubiri pentru același imobil prin hotărârea nr. 2043/1998, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu constituie pentru el o reparație echitabilă în sensul art. 41 din Convenția Europeană, iar pentru stat nu reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Cu atât mai mult cu cât chiar legiuitorul român prin Legea nr. 10/2001 în art.20 a recunoscut persoanelor care au primit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, dreptul la restituirea în natură a imobilului în cazul în care acesta nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a legii, cu condiția returnării sumei reprezentând despăgubirea primită. Respingerea acțiunii în revendicare pe considerentul că reclamantul a fost despăgubit de către stat în temeiul Legii nr.112/1995 încalcă principiile legalității și reparației echitabile pentru prejudiciile cauzate prin nepredarea bunului sau neplata contravalorii de piață a acestuia. Apelantul a considerat că prin respingerea acțiunii se încalcă prevederile art. 6 și art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană.

Prin decizia civilă nr. 116 A din 8 februarie 2011 Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant, reținând următoarele: Reclamantul nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Însă reclamantul consideră că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o acțiune în restituirea bunului, iar respingerea unei astfel de acțiuni pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi de natură să-i încalce dreptul de acces la justiție și dreptul la respectarea proprietății. Or, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamantul ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român. În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun.

Cel care pretinde protecția Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „un nou drept de proprietate” sau cel puțin o speranță legitimă în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1. În speță, reclamantul nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care Curtea consideră că acesta nu are un „bun” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său, reclamantul nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale de reparație, dar nici pe calea dreptului comun.

Această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță.

Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană, invocat de reclamant în motivarea apelului, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul său. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea, nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției. Însă, în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauzele respective. În ceea ce privește dreptul de acces la instanță al reclamantului, Curtea consideră că acesta avea la dispoziție calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condițiilor legale, să obțină, fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent și care stabilea o procedură specială de acces la instanță.

Potrivit art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamant la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. În aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin decizie dată de instanța supremă, a statuat că instanța de judecată poate analiza pe fond notificarea, chiar și în ipoteza refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare (Decizia nr. XX/2007). O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană.

În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere. În ce măsură o astfel de cale era una concretă și efectivă s-ar fi impus a se examina în măsura în care s-ar fi făcut dovada că reclamantul a îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru a putea beneficia de restituire, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea în termenul legal. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., s-a susținut că decizia cuprinde motive contradictorii întrucât pe de o parte se reține posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat, iar pe de altă parte obligația parcurgerii instituite de legea specială.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurentul a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Preluarea abuzivă a imobilului și existența legii speciale de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, a creat un nou drept de proprietate în favoarea persoanelor, astfel că este titularul unui „bun”, acțiunea în restituire fiind fondată. Legea specială, nu prevede în mod expres obligativitatea parcurgerii procedurii legii speciale, acțiunea în revendicare a foștilor proprietari împotriva deținătorilor actuali fiind admisibilă și din perspectiva art. 6 din Convenție, pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil.

Faptul că a primit despăgubiri pentru imobil în condițiile Legii nr. 112/1995, nu constituie o reparație echitabilă în sensul art. 41 din Convenție iar pentru stat nu reprezintă un mod de dobândire a proprietății. S-a susținut că reglementarea națională este în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează existența unei cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege iar măsura răspunde criteriului proporționalității. Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.10/2001, în mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art.480-481 C.civ., invocate de reclamant în acțiune.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Decizia nr.33/2008 dată de ICCJ în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță. Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare.

în temeiul art.480 - 481 C.civ. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină. Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Or, în speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi era asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi formulat și notificare.

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Referindu-se la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispozițiilor art.6 precum și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la convenție, critică care însă nu poate fi primită. Art.6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță. căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care se constată că nici această critică nu subzistă. Din perspectiva acestor considerente, nu se poate reține nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ. Având în vedere aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 C.pr.civ., recursul a fost respins ca nefondat.