ÎCCJ, decizie (scj.ro #222091)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj – Secția civilă la 16 noiembrie 2020, sub nr. 4798/117/2020, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul C., au solicitat obligarea acestuia din urmă să le lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul teren intravilan situat în Cluj-Napoca, provizoriu înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. C.F. vechi x, cu nr. topografic x, în suprafață de 543 m.p., cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 C.civ. Pârâtul nu a depus întâmpinare, însă, la 12.03.2021, a depus note scrise, prin care a invocat împrejurarea că terenurile și clădirile pe care le deține în administrare sunt proprietatea Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, astfel că nu are calitate procesuală pasivă. Prin modificarea de acțiune depusă la 30.03.2021, reclamanții au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, alături de pârâtul inițial, solicitând obligarea acestuia să le lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul sus-menționat. Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Cluj-Napoca a solicitat, în principal, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar, pe fond, ca neîntemeiată. Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au învederat că imobilul revendicat nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Prin încheierea de ședință din 25.05.2021, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Colegiului C., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 552 din 13.09.2021, Tribunalul Cluj – Secția civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată din oficiu, și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată și modificată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C. și Municipiul Cluj-Napoca.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 232/A din 28.09.2023, Curtea de Apel Cluj – Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamanții A. și B. împotriva sentinței enunțate mai sus.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 232/A/2023 a Curții de Apel Cluj – Secția I civilă au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., reclamanții A. și B. 4.1. Printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenții reclamanți au arătat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, atunci când a reținut că reprezintă preluare abuzivă și ipoteza în care preluarea s-a realizat în lipsă de titlu, în ceea ce privește cota de 1/4 din imobil. Această interpretare este contrară literei și spiritului legii, fiind necesar ca textul legal să fie interpretat în strânsă coroborare cu dispozițiile din Normele metodologice de punere în aplicare a actului normativ sus-menționat. Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin „imobile preluate în mod abuziv” se înțelege: „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat” . Noma legală impune existența unui preluări a imobilelor, respectiv a trecerii acestora în proprietatea Statului român în perioada de referință, iar această trecere ar trebui să fie reflectată, într-un fel sau altul, în orice tip de act/document, având în vedere că legiuitorul a prevăzut, atât în textul articolului, cât și în Normele metodologice, necesitatea existenței unor titluri valabile sau nevalabile sau a unor acte de dispoziție. Potrivit art. 11.1. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 din 2007: „Prin utilizarea sintagmei generice imobilele expropriate, legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidența legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referință, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu). Important pentru stabilirea incidenței acestor norme speciale este dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri dispuse ca atare în baza unui act normativ generic sau individual de expropriere (nu are relevanță asupra incidenței legii faptul că exproprierea a privit numai construcții sau numai terenuri, deoarece aceasta era o formă abuzivă de a restrânge cuantumul despăgubirilor). În aceste cazuri, persoana îndreptățită este ținută a indica sau, după caz, a depune în cadrul notificării sau actelor doveditoare actul normativ ori decizia administrativă în temeiul căreia s-a făcut sau s-a dispus exproprierea.” . Același text legal se regăsește și în Normele metodologice din 2003, care au fost abrogate prin Normele metodologice din 2007. Prin urmare, potrivit legiuitorului, pentru a intra sub incidența Legii nr. 10/2001, este necesară dovedirea faptului că exproprierea a fost dispusă în baza unui act normativ, iar persoanele îndreptățite sunt ținute fie doar să indice, fie să depună actele normative sau deciziile administrative în baza cărora s-a dispus exproprierea imobilelor lor, pentru a putea beneficia de prevederile acestui act normativ. În speță însă, în ceea ce privește cota de 1/4 din teren, nu există niciun act prin care să se fi dispus exproprierea, astfel că nu se poate susține că acest imobil ar intra sub incidența Legii nr. 10/2001, chiar și în situația în care ar fi avut loc o „expropriere” de facto în perioada comunistă. Așadar, soluționarea situației juridice nu s-ar fi putut realiza în baza prevederilor legii speciale, așa cum, în mod greșit, au considerat atât prima instanță, cât și instanța de apel, deoarece nu există o dovadă a preluării abuzive. Având în vedere că, în prezentul litigiu, nu s-a făcut dovada unei preluări abuzive, câtă vreme nu există niciun document care să ateste preluarea imobilului de către Statul român în perioada de referință, instanțele puteau, cel mult, să prezume că a avut loc o astfel de preluare, însă tot legiuitorul este cel care a stabilit condițiile în care poate să opereze o atare prezumție de preluare abuzivă. În acest sens, au indicat prevederile pct. 1 Capitolul I din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, din 2007 - Principiile de soluționare a notificărilor, conform cărora, „în procesul de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite, instituțiile și persoanele implicate în executarea legii vor avea în vedere respectarea următoarelor principii și proceduri necesare aplicării corecte și unitare a legii: (...) e) sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 lit. a) și ale art. 23 din lege. În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă”. Aceeași prevedere se regăsea și în cuprinsul Normelor metodologice din 2003. În concluzie, pentru a putea opera prezumția că terenul a fost preluat abuziv în perioada regimului comunist, acesta ar trebui să se regăsească în patrimoniul Statului Român sau al Municipiului Cluj-Napoca, ceea ce nu este cazul în speță. Mai mult, potrivit Capitolului II din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, din 2007, „în înțelesul prezentelor norme metodologice, sintagmele și formulările prevăzute de lege au următoarele semnificații: (...) - unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste)”. Prin urmare, înțelesul noțiunii de „preluare abuzivă” în contextul legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate semnifică trecerea, în patrimoniul statului, a dreptului de proprietate asupra terenului. Însă, în procesul de față, o „preluare” din patrimoniul antecesorului nu a avut loc, ci doar o ocupare în fapt, niciun moment, pârâții intimați neinvocând existența unui drept de proprietate asupra imobilului și nedepunând un titlu cu privire la teren. Dimpotrivă, au susținut, inclusiv în întâmpinarea formulată pe fondul cauzei, că nu sunt proprietarii cotei de 1/4 din terenul având numărul topografic 5267. Potrivit încheierilor emise de O.C.P.I. Cluj, și la momentul actual, Municipiul Cluj-Napoca nu se consideră proprietar al cotei de 1/4 din imobilul înscris în C.F., ci numai asupra cotei de 3/4 din imobil, din moment ce a realizat, în cursul anului 2017, o dezlipire a cotei de 3/4 din terenul având numărul topografic 5267, în scopul realizării lucrărilor de cadastrare a imobilelor aflate în proprietatea sa. Încheierea O.C.P.I. nr. 20693/10.02.2017, depusă de către pârât ca anexă la întâmpinare, menționează că suprafața imobilului cu nr. topografic x, înscris în cartea funciară nr. x U.A.T. Cluj-Napoca, având proprietarii D., în cotă de 1/4 de sub B.1, G.I.G.C.L. a jud. Cluj - Statul Român, în cotă de 3/4 de sub B.2, a fost diminuată de la 2.173 m.p. la suprafața de 543 m.p., iar „diferența de 1.630 m.p. (reprezentând cota de 3/4 de sub B.2) se constituie imobilul cu nr. cadastral 324421/U.A.T. Cluj-Napoca”. Așadar, este neîntemeiată constatarea instanței de apel potrivit căreia, independent de suprafața împrejmuită de Liceul C., încă de la preluarea cotei de ¾ din imobilul cu nr. top. 5267, Statul Român a intrat în stăpânirea de fapt a întregului imobil, preluarea fiind una abuzivă, încadrându-se în dispozițiile Legii nr. 10/2001. Instanța de apel a ignorat dispozițiile din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, deși recurenții reclamanți au susținut incidența acestora și au explicat motivele pentru care imobilul revendicat nu intră sub incidența actului normativ menționat. În continuare, recurenții au invocat, cu titlu de jurisprudență, decizia nr. 1103/2009 și decizia nr. 4100/2005 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că instanța supremă a subliniat necesitatea stabilirii datei preluării și a modului prin care imobilul a trecut în proprietatea statului, ceea ce nu s-a realizat în prezenta cauză, deoarece primele instanțe învestite doar au presupus, fără a putea stabili cu exactitate, când anume a avut loc ocuparea în fapt a imobilului, respectiv că Înalta Curte a reținut necesitatea stabilirii existenței unei preluări abuzive a imobilului pe bază de dovezi, și nu prezumarea acesteia. Separat de aceste aspecte, recurenții au menționat că o eventuală prezumție relativă de preluare abuzivă ar putea opera doar în cazul în care imobilul s-ar regăsi în patrimoniul statului, ceea ce nu este cazul în speță. În concluzie, raportat la dispozițiile legale și jurisprudența enunțate, câtă vreme nu există un act de preluare, un titlu de proprietate al statului sau al U.A.T. Cluj-Napoca asupra cotei de 1/4 din terenul în litigiu și nicio dovadă că terenul face parte din domeniul public sau privat al acestor entități nu se poate discuta despre o „preluare abuzivă”, situația juridică în litigiu neintrând sub incidența Legii nr. 10/2001. 4.2. Instanța de apel a procedat la o interpretare și aplicare greșite a noțiunii de „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, au arătat că instanța de apel a apreciat că reclamanții pot uza de dispozițiile dreptului comun doar în cazul în care s-ar putea prevala de existența unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a considerat însă, în mod greșit, că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp neexercitat, nu poate fi considerată un „bun actual” și că reclamanții nu beneficiază nici de o creanță în virtutea căreia să poată pretinde că au, cel puțin, o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al dreptului respectiv, în condițiile în care nu ar fi efectuat niciun demers judiciar sau administrativ timp de 18 ani pentru a redobândi proprietatea bunului, invocând, în acest sens, cauza Atanasiu contra României. În primul rând, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1, noțiunea de „bun”, în sensul Convenției și al jurisprudenței C.E.D.O., are o accepțiune largă, care nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci și la anumite drepturi și interese care pot constitui active. Așadar, în sfera noțiunii de „bun” intră, în primul rând, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile și imobile, dar și celelalte drepturi reale. Pentru ca prevederile Convenției să fie aplicabile este necesar ca drepturile și interesele cu valoare economică să fie actuale. Curtea Europeană de Justiție a stabilit că noțiunea de „bunuri”, conținută în art. 1 din Protocolul nr. 1, poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă, cel puțin, o „speranță legitimă” pentru a obține utilizarea efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranța de a se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate nu poate fi considerată drept un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, acesta fiind argumentul instanței de apel în pronunțarea soluției de respingere a căii de atac și, implicit, a acțiunii în revendicare formulate de către reclamanți. Raționamentul instanței de apel a plecat de la premisa greșită că dreptul de proprietate s-ar fi stins, deși reclamanții au făcut dovada unui drept de proprietate actual, care nu s-a stins în perioada regimului comunist, chiar dacă posesia bunului a fost exercitată de către altcineva. Prin urmare, recurenții nu au pretins renașterea unui vechi drept de proprietate, dreptul în discuție nu s-a stins niciun moment din patrimoniul antecesorului lor, fiindu-le, ulterior, transmis prin succesiune. În speță, nu se pune problema unui „fost drept de proprietate”, care să fi renăscut, ci este vorba despre un drept de proprietate continuu, care, potrivit dispozițiilor legale, nu s-a stins în niciun fel. Conform art. 644 și următoarele din vechiul Cod civil, dreptul de proprietate se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenții, prin tradițiune, accesiune sau incorporațiune, prescripție, lege sau ocupațiune. În perioada supusă analizei, legislația prevedea că „dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală” - art. 30 din Legea nr. 58/1974. Cu alte cuvinte, dreptul de a transfera proprietatea prin acte juridice din patrimoniul persoanei fizice a fost interzis, cu excepția moștenirilor legale. Prin urmare, dreptul de proprietate s-a păstrat în patrimoniul antecesorului recurenților, iar, ulterior, a fost transmis acestora prin succesiune, având în vedere că nu a intervenit nicio situație care să fi determinat stingerea dreptului din patrimoniul lui D. Potrivit dispozițiilor art. 480 din Codul civil de la 1864, proprietatea este „dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege” , iar, potrivit dispozițiilor art. 481 din același act normativ, „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât în caz de utilitate publică și printr-o justă și prealabilă despăgubire”. Acțiunea în revendicare formulată de către recurenți este admisibilă și prin raportare la considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, prin decizia în interesul legii sus-menționată, s-a reținut că „(...) dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. (...) În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.” Așadar, decizia Î.C.C.J. nr. 33/2008 nu statuează doar asupra inadmisibilității de principiu a formulării unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun în condițiile existenței dispozițiilor legale speciale de reconstituire a dreptului de proprietate, ci arată și care sunt limitele sau situațiile în care un astfel de demers judiciar este admisibil. Prin urmare, nu toate acțiunile având ca obiect revendicarea de drept comun, ulterior adoptării Legii nr. 10/2001 și a deciziei nr. 33/2008, se impune a fi respinse ca inadmisibile, ci instanțele de judecată sunt datoare să analizeze, de la caz la caz și în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei spețe, dacă demersul judiciar este sau nu admisibil prin raportare la considerentele deciziei Înaltei Curți. În prezenta cauză sunt întrunite toate condițiile pentru promovarea unei acțiuni în revendicare pe drept comun, chiar și în cazul în care terenul ar fi intrat sub incidența Legii nr. 10/2001. În acest sens, menționează că dețin un „bun”, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece dețin un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în timp ce intimații pârâți dețin doar posesia bunului, adică pot invoca, cel mult, un drept de folosință, care însă nu este protejat de art. 1 din Protocol. În plus, interpretarea noțiunii de „bun”, în sensul Convenției, pentru a beneficia de dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008, nu se limitează, așa cum a considerat instanța de apel, la recunoașterea dreptului la restituirea bunului de către o autoritate administrativă sau prin hotărâre judecătorească. Separat de acest aspect, în analiza admisibilității cererii de revendicare de drept comun, instanța de apel avea obligația să analizeze, în raport cu decizia nr. 33/2008, și dacă pârâții au, la rândul lor, un „bun”, în sensul Convenției, adică o hotărâre anterioară prin care să le fi fost recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în acest sens sau dacă acțiunea în revendicare împotriva unui terț dobânditor ar putea fi admisă fără să se impună despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului. Așa cum s-a reținut în practica judiciară - decizia nr. 3894/2013 a Curții de Apel Oradea - „decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție vizează protecția dreptului de proprietate al unor terțe persoane și nu a Statului Român, în condițiile în care acesta din urmă este cel care a preluat abuziv imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001”. Or, în speță, prin admiterea acțiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere dreptului niciunui terț de bună-credință. Recurenții mai susțin că legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. După cum s-a menționat și în considerentele deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J., instanțele de judecată au reținut constant că legea specială contravine, în anumite cazuri, art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Drepturilor Omului, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție. În situațiile în care s-a reținut că reclamantul are un „bun”, în sensul Convenției, s-a stabilit, în practica judiciară, că legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și se impune asigurarea accesului reclamantului la justiție printr-o judecată, pe fond, a cauzei. De asemenea, nu se aduce atingere altui drept de proprietate ocrotit sau securității raporturilor juridice. Față de bunul în litigiu nu s-a invocat de către niciunul dintre intimații pârâți existența unui drept de proprietate, astfel că revendicarea terenului nu aduce atingere intereselor altei persoane și nu periclitează securitatea raporturilor juridice. După cum se poate observa, pârâtul Municipiul Cluj-Napoca a invocat un drept de proprietate doar asupra terenului cu număr cadastral 324421 și care cuprinde doar cota de 3/4 din topograficul 5267, în suprafață de 1.630 m.p., și nu un drept de proprietate asupra terenului ce face obiectul litigiului. Mai mult, prin soluționarea cererii în revendicare formulate de către reclamanți nu s-ar aduce atingere niciunui drept de proprietate al altor persoane, din moment ce nicio terță persoană nu justifică un interes cu privire la imobilul în cauză. În schimb, în cazul în care nu s-ar admite acțiunea în revendicare, reclamanții ar rămâne proprietarii de carte funciară ai unui imobil pentru care nu au posesia, ar fi ținuți să achite, în continuare, impozitul aferent dreptului de proprietate și ar avea posibilitatea de a înstrăina nuda proprietate prin acte cu caracter gratuit sau oneros. Așadar, securitatea raporturilor juridice este afectată tocmai de menținerea situației actuale. În concluzie, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - motiv de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. 4.3. Printr-o altă critică, subsumată prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenții reclamanți au arătat că instanța de apel nu a manifestat un rol activ în aflarea adevărului, în sensul că nu s-a pronunțat asupra criticilor invocate sub aspectul respectării sau nerespectării prevederilor legale -respectiv asupra dispozițiilor din Normele metodologice, indicate de către aceste părți și asupra incidenței lor în speță. Potrivit art. 22 C.proc.civ., judecătorii au datoria să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. De asemenea, instanțele de fond au nesocotit și dreptul recurenților reclamanți la un proces echitabil, deoarece, făcând o aplicare greșită a normelor de drept, au limitat posibilitatea judecării, pe fond, a cererii formulate (art. 6 C.proc.civ.).

Apărările formulate în cauză Intimatul pârât Municipiul Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ.; pe fond, a solicitat respingerea recursului. Recurenții reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, în afara termenului procedural, prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și înlăturarea apărărilor formulate de către intimatul pârât Municipiul Cluj-Napoca.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 27.12.2023. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 16.11.2020, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C.proc.civ. La termenul din 25.04.2024, instanța a respins excepția nulității recursului, invocat de intimatul pârât Municipiul Cluj-Napoca și a rămas în pronunțare asupra fondului recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 7.1. Susținerile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, prin coroborare și cu art. 11.1. din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sunt neîntemeiate. În mod corect, instanța de apel a considerat că este incidentă ipoteza a doua reglementată în art. 2 alin. 1 lit. i din Lege, care vizează situația preluării imobilelor fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării și care, în concepția legiuitorului actului normativ special de reparație, constituie tot o preluare abuzivă, ca și în cazul imobilelor preluate cu sau fără titlu valabil. Astfel, intenția legiuitorului a constat în acordarea măsurilor reparatorii persoanelor îndreptățite pentru toate ipotezele de preluare abuzivă, neexistând vreo rațiune pentru care ar fi exclusă ipoteza imobilelor preluate în fapt de către stat, în absența unui act normativ sau document de preluare, și care constituie o situație mult mai gravă, din punct de vedere juridic, decât cea a preluării în baza unui titlu, valabil sau nu. Pe de altă parte, este evident că cea de-a doua ipoteză reglementată în art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, cea a preluării fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare, este menită să acopere orice altă situație de preluare decât cea în baza unui titlu valabil sau nevalabil, în contextul în care preluările cu titlu valabil, considerate, de asemenea, abuzive, sunt evidențiate în art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001, iar cele fără titlu valabil sau în absența unui temei legal, în baza unor acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat constituie ipoteze distincte, menționate în art. 2 alin. 1 lit. i, teza I și teza a III-a. Nu în ultimul rând, chiar în perioada regimului politic trecut, orice preluare trebuia să se fundamenteze pe un titlu (cum este cazul, de exemplu, al celorlalte două imobile preluate, în baza Decretului nr. 223/1974, respectiv în baza Decretului de expropriere nr. 91/1976 - evidențiat doar pentru exemplificare), astfel încât ipoteza imobilelor preluate fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării se suprapune întocmai cu situația imobilului revendicat de reclamanți, care a fost preluat în fapt de către Statul român. Cât privește art. 11.1. din Normele metodologice, care se referă la existența unui titlu de expropriere, valabil sau nu, respectiv la indicarea sau depunerea de către notificatori a actului normativ ori deciziei administrative în baza căreia a avut loc exproprierea, acest text de lege nu este incident în cauză, deoarece vizează asemenea exproprieri, care au avut loc în baza unui act normativ individual sau generic de expropriere sau a unei simple decizii administrative, iar nu și preluările în fapt, cum este situația din prezentul litigiu. Nu se poate considera, în raport cu conținutul din Norma metodologică evocată mai sus, că, prin inexistența referirilor la exproprierile sau preluările, în orice altă modalitate, respectiv, în fapt, legiuitorul Normei ar fi înțeles să excludă o asemenea ipoteză de preluare, regăsită în Legea nr. 10/2001. Aceasta, întrucât Normele metodologice au forță juridică inferioară legii, având menirea de a explicita și pune în aplicare actul normativ superior, iar nu de a-l completa și, cu atât mai puțin, de a prevedea situații de excepție de la lege, cum ar fi, conform raționamentului recurenților, excluderea preluărilor în fapt ale imobilelor de la acordarea reparației prevăzute de legea specială (art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care instituie principiul ierarhiei actelor normative). Nu în ultimul rând, Normele metodologice din 2007 reglementează, în mod expres, ipotezele în care preluarea nu este considerată ca fiind abuzivă, cu consecința neincidenței legii speciale de reparație (art. 1.3. lit. c), situația preluării în fapt nefăcând parte dintr-o asemenea categorie, care se referă la confiscarea unor bunuri de către stat, ca urmare a măsurii confiscării dispuse de instanță, ca măsură complementară pentru săvârșirea unor infracțiuni economice, la confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârșirii unor crime împotriva umanității sau crime de război, la distrugerile de construcții în timp de război. Referitor la susținerile privind necesitatea regăsirii imobilului în patrimoniul statului, față de dispozițiile din pct. 1 Capitolul I și Capitolul II din Normele metodologice din 2007, vizând prezumția de preluare abuzivă și entitățile care sunt considerate unități deținătoare, acestea sunt formulate omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului, astfel încât nu pot forma obiect de examinare direct în recurs. În subsidiar, critica este și neîntemeiată. Noțiunea de „patrimoniu al statului” în sensul pct. 1 Capitolul I lit. e din Norme, care să conducă, în ceea ce privește imobilul în discuție, la aplicarea prezumției relative de preluare abuzivă, are un conținut mai larg decât cel invocat de recurenți, incluzând și un patrimoniu de facto, în care se regăsesc bunurile preluate în fapt. Este evident că nu se poate reține că „patrimoniu” se referă doar la bunurile pentru care statul justifică un drept de proprietate și un titlu în baza căruia au fost preluate, deoarece, într-un asemenea caz, acțiunea în revendicare de drept comun ar fi respinsă în mod automat, în contextul în care statul a dobândit bunul de la reclamant sau antecesorii săi, cei implicați având, deci, același autor. De asemenea, nu prezintă relevanță ce entități sunt considerate „unități deținătoare” în sensul dispozițiilor din Capitolul II din Norme, întrucât acest aspect vizează persoana juridică care trebuia sesizată cu notificare, ceea ce presupunea urmarea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, în niciun caz neputându-se reține că o asemenea procedură este exclusă în cazul preluărilor în fapt. Nu în ultimul rând, împrejurarea că pârâtul Municipiul Cluj-Napoca nu s-ar considera proprietar al terenului în litigiu, întrucât ar fi procedat la dezlipirea imobilului corespunzător cotei de 3/4, preluat în baza Decretului nr. 223/1974, este infirmată de poziția procesuală a acestei părți exprimată în întâmpinare, prin care a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 166 alin. 4 1 din Legea învățământului nr. 84/1995, în prezent abrogată, respectiv art. 112 alin. 2 din Legea educației naționale nr. 1/2011, terenurile liceelor fac parte din domeniul public local și sunt administrate de către consiliile locale în a căror rază teritorială își desfășoară activitatea. Pe de altă parte, considerentul instanței de apel, în sensul că ocuparea, în fapt, a imobilului revendicat a avut loc la momentul preluării terenului corespunzător cotei de 3/4, supune dezbaterii un aspect de fapt, necenzurabil în recurs față de actuala structură a căii extraordinare de atac, configurată prin motivele de casare reglementate în art. 488 alin. 1 C.proc.civ. Referitor la ignorarea de către Curtea de Apel a dispozițiilor din Normele metodologice sus-enunțate, motiv de casare care se circumscrie art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., această critică nu poate fi reținută, deoarece, cum s-a arătat deja, parte din aceste prevederi nu au fost evocate în apel, ci, direct, în recurs (pct. 1 Capitolul I lit. e, Capitolul II), iar, în ceea ce privește incidența pct. 1 Capitolul I lit. e, acesta reprezintă un simplu argument, de altfel, examinat de Înalta Curte în prezentul recurs, la care s-a răspuns implicit prin decizia atacată, cu ocazia analizării noțiunii de „preluare abuzivă” în sensul art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește deciziile instanței supreme menționate cu titlu de jurisprudență și care ar viza necesitatea stabilirii de către instanțe a modalității de preluare și a datei acesteia, precum și a existenței unor dovezi clare de preluare abuzivă, iar nu a unor simple prezumții, critica este, de asemenea, neîntemeiată. Cum s-a expus în precedent, Curtea a reținut modalitatea de preluare a terenului, respectiv, în fapt, și momentul trecerii bunului la stat, odată cu preluarea terenului aferent cotei de 3/4, prin Decretul nr. 223/1974. Totodată, chiar recurenții au arătat că dispozițiile pct. 1 lit. e, Capitolul I din Normele metodologice reglementează prezumția de preluare abuzivă a unui imobil, raportat la aflarea bunului în patrimoniul statului ulterior datei preluării, astfel încât nu se poate susține că prezumția nu reprezintă un mijloc de probă relevant pentru reținerea îndeplinirii acestei cerințe legale. Pe de altă parte, Curtea nu a avut în vedere, sub acest aspect, doar o prezumție de preluare, ci, după cum rezultă din considerentele deciziei atacate, s-a raportat și la expertiza tehnică efectuată în cauză, concluzionând că diferența de teren revendicată de reclamanți și care nu este ocupată de Liceul C. este inclusă în conturul imobiliar cu nr. cadastral x și este ocupată de proprietarii imobilului de la nr. top. x. Prin urmare, instanța s-a referit, în stabilirea modalității de preluare și a momentului în care a intervenit aceasta, la un ansamblu probator, constând în prezumții, raport de expertiză și înscrisurile depuse la dosar. Nu în ultimul rând, concluzia Curții în ceea ce privește preluarea, raportat la probele administrate, reprezintă o chestiune de fapt, care nu poate fi cenzurată în recurs, față de modul de configurare a art. 488 alin. 1 C.proc.civ., care nu permite formularea unor motive de netemeinicie a hotărârii atacate. În concluzie, sub toate aspectele examinate în precedent, nu se poate reține că instanța de apel ar fi procedat la o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale enunțate mai sus, concluzia preluării abuzive a imobilului în litigiu și, mai departe, a necesității urmării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 fiind corectă. Nu sunt, ca atare, întrunite condițiile motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. 7.2. Criticile vizând încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 sunt, de asemenea, neîntemeiate. În analizarea problemei admisibilității acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite a statuat sub trei aspecte majore, și anume: concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea primeia, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” , fără a fi necesară o dispoziție expresă în acest sens, în conținutul legii speciale; dacă există neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, documentul european are prioritate; prevalența Convenției poate fi dată în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun doar dacă nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau principiului securității raporturilor juridice. În concluzie, decizia în interesul legii vizează coordonatele de judecată ale unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv art. 480 din vechiul Cod civil (art. 563 din actualul act normativ), stabilind, potrivit considerentelor, că pot uza de această acțiune doar persoanele exceptate de la aplicarea actului normativ special și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut recurge la procedura Legii nr. 10/2001, sub rezerva ca imobilul pretins să nu fi fost dobândit cu bună-credință de către un terț. Regula rămâne însă cea a aplicării legii speciale, în raport cu care nu există un drept de opțiune pentru fostul titular al dreptului de proprietate. Totodată, mai trebuie observat că a recunoaște posibilitatea valorificării, pe calea dreptului comun, a unor pretenții care fac obiect de reglementare al legii speciale ar însemna, pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală și norma specială, consacrarea unei discriminări între persoanele ce au urmat procedura prevăzută de legea specială și cele care se adresează direct instanței de judecată, pentru a beneficia de alte consecințe juridice decât cele prevăzute de legea specială. Mai departe, în examinarea raportului dintre legea națională și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reținut și ipoteza în care reclamantul care formulează acțiune în revendicare se poate prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, caz în care, pentru asigurarea dreptului de acces la justiție, acestuia i se permite promovarea demersului judiciar respectiv, o soluție favorabilă fiind însă condiționată de îndeplinirea mai multor parametri. Astfel, trebuie evidențiat și justificat, mai întâi, conflictul dintre norma internă și Convenția Europeană, ulterior cercetându-se dacă pretențiilor reclamantului nu i se opune un alt drept de proprietate, valabil dobândit, în alți termeni, dacă pârâtul din acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un „bun”, în înțelesul documentului european, constând, de exemplu, într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Nu în ultimul rând, raportându-se la jurisprudența Curții Europene în materie (cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe), în decizia nr. 33/2008 se face referire și la ipoteza în care, ambele părți prevalându-se de un „bun” în sensul Convenției, a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt ar însemna, în final, ca nu statul, care este răspunzător pentru preluarea, în trecut, a imobilului și pentru carențele legislative actuale în domeniul restituirii proprietăților, să își asume această responsabilitate, ci un particular. În acest sens, cu referire la cauza Brumărescu contra României, s-a avut în vedere și necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice, componentă fundamentală a preeminenței dreptului, și care presupune, printre altele, imposibilitatea rediscutării unei soluții definitive date într-un proces, și anume cea prin care fie reclamantul, fie pârâtul din acțiunea în revendicare sau ambii beneficiază de hotărâri judecătorești favorabile în legătură cu același imobil. Nu trebuie omis însă că, de la data pronunțării deciziei în interesul legii nr. 33/2008, jurisprudența instanței de contencios european a dezvoltat un raționament diferit, în sensul că reclamantul se poate prevala de un „bun actual”, conform art. 1 din Primul Protocol la Convenție, nu doar dacă deține o hotărâre irevocabilă prin care s-a constatat că preluarea imobilului pe care l-a avut în proprietate a fost nelegală, ci condiționat de existența unei hotărâri definitive și executorii, prin care instanțele să fi recunoscut acestuia calitatea de proprietar, iar, în dispozitivul hotărârii, să se menționeze, în mod expres, obligația de restituire a bunului (paragrafele nr. 140, 143-144 din hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 778 din 22 noiembrie 2010). Cât privește „valoarea patrimonială”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în hotărârea pilot, că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac reglementate de aceste legi. Și sub acest aspect, Curtea a fost mult mai concretă în hotărârea pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că acesta îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul prevăzut în lege. În concluzie, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate, în timp ce „speranța legitimă” presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern. Acesta reprezintă contextul legislativ și jurisprudențial din perspectiva căruia trebuie analizate susținerile recurenților în legătură cu admisibilitatea acțiunii în revendicare în raport cu legea specială, decizia în interesul legii nr. 33/2008 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În speță, pornind de la premisa corectă că și preluările în fapt constituie, în concepția legiuitorului care adoptat legea specială de reparație nr. 10/2001, preluări abuzive, în mod legal Curtea a reținut că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, dând eficiență legii speciale, incidentă în cauză, pe care însă reclamanții nu au urmat-o și nu au efectuat niciun demers, până la momentul sesizării primei instanțe, prin care să obțină recunoașterea dreptului de proprietate în condițiile legislației naționale aplicabile. Totodată, în mod corect a constatat că speranța recunoașterii supraviețuirii unui fost drept de proprietate nu reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care să fie protejat și să beneficieze de garanțiile oferite de documentul european evocat. Contrar opiniei recurenților, dreptul de proprietate al antecesorului lor s-a stins la momentul preluării de către stat, chiar dacă preluarea s-a realizat în fapt, în contextul în care asemenea preluări fac obiectul de reglementare al legii speciale de reparație, singura care le oferea acestora posibilitatea de a obține imobilul în natură sau în echivalent, procedura legii de reparație nefiind însă urmată de părți. Mai mult, considerentul expus în precedent este întărit și de modificarea legislativă intervenită în evoluția legii speciale de reparație, care, în forma inițială, prevedea, conform art. 2 alin. 2, că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil (situație asimilabilă și cu preluarea în fapt) își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, în condițiile acestei legi. În prezent, dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt abrogate (prin art. 1 pct. 2 din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001). Totodată, potrivit art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, dispoziția sau, după caz, decizia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și reprezintă titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. În concluzie, câtă vreme imobilul cade sub incidența legii speciale de reparație, sub condiția evidentă de a fi urmat procedura reglementată de această lege, în legătură cu care reclamanții nu au un drept de opțiune între aceasta și dreptul comun, dreptul de proprietate este recunoscut de la data deciziei sau dispoziției de aprobare a restituirii în natură. Fără a contesta caracteristicile dreptului de proprietate de a fi un drept absolut și opozabil erga omnes (față de toți) și posibilitatea ca adevăratul titular să-l poată apăra în raport cu orice uzurpator prin intermediul celui mai eficient mijloc juridic, și anume acțiunea în revendicare, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul a reglementat o altă