ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 428/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 544 din 16 martie 2010 a Tribunalului Constanta a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților S.A.E., S.L.G. și S.A.C. formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, G.E., L.C.D., S.V.R., P.E., H.V., O.L., G.G., G.V., A.V.F. și H.D., reclamanții fiind obligați la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată. A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, ridicate de către pârâți în cauză. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin acțiunea înregistrată, inițial, pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 11 iulie 2007 (Dosar nr. 11081/212/2007), reclamanții S.A.C., S.A.E.

și S.L.G. au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în mun. Constanța, B-dul Ferdinand, preluat conform Decretului nr. 92/1950, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a locuințelor încheiate între pârâta R.A.E.D.P.P. și pârâții G.E., L.C.D. și S.V.R., P.E., H.V. și O.L., repunerea în situația anterioară vânzării, revendicarea și obligarea pârâților de a preda în deplină proprietate și folosință imobilul, precum și radierea dreptului de proprietate asupra întregului imobil. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 1 din Protocolul I adițional la C.E.D.O. și Constituția României.

Pârâții persoane fizice, cumpărători ai unităților locative din imobil, au invocat în cursul judecății excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, iar pe fond, au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu motivarea că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile legii speciale, având în vedere art. 6 din Legea nr. 213/1998. La rândul său, pârâtul Municipiul Constanța a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, raliindu-se punctului de vedere susținut de pârâții persoane fizice, anume, că ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv se poate face numai în conformitate cu prevederile reglementării speciale.

În analiza inadmisibilității invocate, Tribunalul Constanta a pornit de la principiul neîngrădirii liberului acces la justiție, Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii și jurisprudența constantă a Curții Europene a Dreptului Omului, stabilind că nu există incompatibilitate între procedura specială a Legii nr. 10/2001 și cea de revendicare pe dreptul comun, deoarece legea specială nu a exclus expres posibilitatea promovării acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor, care nu presupune analizarea bunei credințe reglementate prin modificările date legii speciale.

Compararea titlurilor și validitatea titlului statului justifică în speță calitatea procesuală a Statului Român, întrucât imobilul a trecut în proprietatea statului, iar din punctul de vedere al modalității în care imobilul a trecut în proprietatea statului, judecătorul fondului a apreciat că bunul a fost preluat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, în reglementarea de la acea dată și cu respectarea prevederilor actului normativ, fără a fi făcută în cauză vreo dovadă a existenței unei situații de excepție care ar fi exclus aplicarea acestor prevederi. În conformitate cu Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, prin titlu se înțelege trecerea imobilelor în proprietatea statului în baza prevederilor legale în vigoare la data respectivă, iar în concepția acestei legi, reprezintă titlu actele normative edictate de organele vremii, în baza cărora s-a procedat la trecerea imobilelor din proprietate privată în proprietatea statului.

În ceea ce privește nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâții persoane fizice au cumpărat spațiile cu destinație de locuință din imobil, judecătorul fondului a reținut că pârâții, în calitate de titulari ai contractelor de închiriere, au cumpărat apartamentele cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, înstrăinarea realizându-se după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din lege. Potrivit art. 2 din lege, fostul proprietar nu beneficia de redobândirea dreptului de proprietate și, respectiv, de restituirea în natură a bunului. Potrivit Legii nr. 112/1995, scopul avut în vedere de legiuitor prin vânzarea apartamentelor a fost acela al protecției chiriașilor din imobilele trecute în proprietatea statului, soluție legislativă cu caracter social care nu contravine normelor și principiilor Constituției României.

Mai mult, potrivit reglementării legale la momentul cumpărării apartamentelor de către pârâți, imobilul nu era exceptat de la vânzare. S-a reținut, în continuare, că pârâții cumpărători au fost de bună credință, având convingerea, la data încheierii contractelor, că tranzacționează cu adevăratul proprietar, eroarea în care s-au aflat fiind comună, unanimă și invincibilă. Anterior cumpărării locuințelor, chiriașii nu au fost notificați cu privire la eventualele demersuri întreprinse de reclamanți pentru redobândirea imobilului; pe de altă parte, în calitate de proprietar, statul a exercitat toate prerogativele dreptului de proprietate prin regia autonomă care a administrat fondul de locuințe al statului, iar la data vânzării fișa bunului, Registrul de transcripțiuni și înregistrările fiscale indicau Statul Român ca titular al dreptului de proprietate.

Recunoașterea prevalentei interesului subdobânditorului de bună credință a fost impusă în baza unor rațiuni cu o aplicare mai largă și care au creat un adevărat principiu de preocupare pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. La data înstrăinării, dreptul de proprietate al statului producea efecte depline, fiind generator de eroare comună și invincibilă, iar actul rămâne valabil și opozabil proprietarului adevărat. În cauză, toate condițiile sunt îndeplinite cumulativ, deoarece pârâții au încheiat contractele cu statul care întrunea toate aparențele unui adevărat proprietar, iar contractele au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 și a normelor de aplicare aprobate prin H.G.

nr. 20/1996 și a respectării condițiilor sub care s-a făcut înstrăinarea. Judecătorul fondului a constatat că reclamanții nu au dovedit prin probe contrare reaua credință a chiriașilor cumpărători, prezumția de bună credință nefiind răsturnată, că prin intabulare, dreptul de proprietate al pârâților s-a consolidat și a devenit opozabil tuturor și că în conformitate cu jurisprudența CEDO, titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru aceste considerente, instanța de fond a respins atât excepția inadmisibilității acțiunii, cât și acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei soluții au declarat apel, în termen legal, reclamanții S.A.C., S.A.E. și S.L.G., care au criticat-o pe considerentul greșitei dezlegări în fapt și în drept a acestui litigiu. Pârâții G.E., G.G., G.V., A.V.F., L.C.D., S.V.O., P.E., H.V., H.D. și O.L. au depus la 4 octombrie 2010 un apel incident, promovat în condițiile art. 293 cod proc. civilă, arătând că înțeleg să critice soluția primei instanțe sub aspectul soluției date excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, cu trimitere la Decizia nr. 33/2008 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțate în recursul în interesul legii (obligatorie pentru instanțe în raport de dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ.), la caracterul special al normelor Legii nr. 10/2001 față de dreptul comun în materie, menționându-se că după intrarea în vigoare a reglementării speciale au rămas fără aplicare prevederile dreptului comun în ce privește imobilele preluate de stat. Prin Decizia civilă nr. 288/ C din 22 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-au respins ca nefondate apelurile, avându-se în vedere următoarele considerente: 1. În ce privește dezlegarea dată excepției de inadmisibilitate.

Prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată asupra recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a fost înlăturată fără echivoc ideea dreptului de opțiune între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință (Legea nr. 10/2001) și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, deoarece o asemenea viziune ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală.

În egală măsură, s-au reiterat considerațiile făcute prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, care au statuat că Legea nr. 10/2001 constituie, după intrarea sa în vigoare, dreptul comun în materia măsurilor reparatorii cu privire la imobilele preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar persoanele care au utilizat procedura legii speciale nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

Instanța supremă a stabilit, totodată, că în chestiunea respectării liberului acces la justiție și a dreptului reclamantului de a se adresa unei instanțe, în virtutea principiului consacrat prin art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu se poate susține în mod absolut că respingerea ca inadmisibilă - în orice situație - a acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, intentate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, echivalează cu o încălcare flagrantă a acestui drept. Pe raționamentul relevat de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, Î.C.C.J.

a arătat că deși instanțele care au admis acțiunile în revendicare formulate ulterior Legii nr. 10/2001 au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, cu nesocotirea efectelor generate prin aplicarea legii speciale și cu încălcarea principului specialia generalibus derogant, nu se poate însă nici aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Prin urmare, se impune în fiecare caz în parte, analizarea acestei ultime ipoteze, iar dacă intrarea în vigoare a legii noi exclude, fără discuție, raportarea reclamantului la norme al căror efect juridic a încetat și care nu pot ultraactiva, nu este mai puțin adevărat că inadmisibilitatea acțiunii sale trebuie stabilită printr-o evaluare corectă a situației dreptului evocat. Răspunzând în acest mod principalei critici din apelul incident, dar și motivațiilor apelanților reclamanți în legătură cu posibilitatea de a mai putea opera, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu tehnica juridică a comparării de titluri impusă prin art. 480 C. civ., se reține că excepția inadmisibilității acțiunii a fost corect înlăturată de judecătorul fondului.

2. Asupra dezlegării în drept date acțiunii. Critica soluției instanței de fond s-a raportat, în apelul reclamanților, exclusiv la înlăturarea susținerilor vizând nelegalitatea titlului statului și la imposibilitatea transmiterii unui drept inform către cumpărătorii imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și la nefinalizarea raționamentului legat de prioritatea titlului autorilor reclamanților prin recunoașterea caracterului lui preferabil celui al actualilor proprietari.

Continuând pe linia argumentelor enunțate în evaluarea admisibilității prezentei acțiuni în revendicare, Curtea a avut în vedere - în acest context - că după intrarea în vigoare a normei speciale în materie, reclamanții - pretins titulari ai unui drept ce ar fi putut fi recunoscut și valorificat în reglementarea anterioară, nu mai pot apela la construcția juridică a clasicei acțiuni în revendicare fondate pe dispozițiile art. 480 C. civ., pretinzând să li se compare titlul lor cu cel al pârâților și să se constate nelegalitatea modului în care statul a devenit proprietar.

Reglementând un cadru juridic nou pentru pretențiile persoanelor în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat în perioada de referință (definind prin lege cazurile de preluare abuzivă, procedura administrativă de urmat și termenele impuse în derularea acestei proceduri), legiuitorul a părăsit norma generală pentru acest tip de spețe, fiind mai presus de orice îndoială că singura problemă care s-ar putea invoca este aceea ca această nouă cale oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins să fie și efectivă, adică să fie susceptibilă a da o satisfacție echitabilă reclamantului, în măsura în care i se recunoaște existența dreptului subiectiv.

Privită din această perspectivă, metoda comparării de titluri nu își mai găsește configurația sub noua reglementare, iar din acest punct de vedere, în mod greșit prima instanță a analizat legalitatea/valabilitatea titlului statului prin prisma legii fundamentale de la momentul preluării bunului și caracterul abuziv sau cu titlu al preluării realizate prin efectul Decretului nr. 92/1950. Procedând în acest mod și având reflexul comparării titlurilor pentru a identifica pe verus domino, instanța de fond s-a aflat în dificultate când s-a pus problema verificării titlului preferabil, stabilind însă, în final, în acord cu situația de fapt, că pârâții persoane fizice dețin în prezent un titlu valabil, în baza unor contracte translative de drepturi care nu sunt lovite de nulitate și care creează în patrimoniul acestora un drept de proprietate protejat la rândul său prin art. 1 din Protocolul I al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În realitate, instanța de fond nu avea decât a verifica, în lumina dezlegării obligatorii statuate conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sub un prim aspect, dacă reclamanții se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, recunoscut printr-o hotărâre anterioară (cauza Atanasiu c. România, parag. 140-143), iar sub un al doilea aspect, subsecvent, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Totodată, deși nu face obiect al controlului de legalitate în apel, nu este lipsită de relevanță - pentru soluția de respingere pe fond a acțiunii de față - împrejurarea că, în speță, deși au fost inițiate demersurile specifice pe temeiul legii noi de reparație, reclamanții au înțeles să sesizeze ulterior instanța cu o acțiune în revendicare clasică, pentru a pretinde compararea titlurilor și urmărind în această modalitate să desființeze titlul statului, în susținerea nulității contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, nesocotind în acest mod aplicarea principiului electa una via.

Cum în cauză nu au fost formulate alte temeiuri de nelegalitate, iar acțiunea în revendicare a vizat exclusiv compararea de titluri și negarea valabilității titlului statului (acest ultim petit fiind de altfel inutil a fi analizat din moment ce însuși legiuitorul, prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, plasează în sfera actelor abuzive ale statului preluările efectuate prin Decretul nr. 92/1950), se reține că soluția pronunțată de Tribunalul Constanța este temeinică, neimpunându-se reformarea ei, motiv pentru care în condițiile art. 296 C. proc. civ., apelurile au fost respinse ca nefondate. Împotriva deciziei civile nr. 288/ C din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța au declarat recurs, în termen legal, reclamanții S.N.A.C., S.N.C.L.G.

și S.N.A.E. I. Prin motivele de recurs se invocă incidența cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civilă, sens în care se arată că instanța de fond a respins acțiunea, iar instanța de apel a menținut soluția, fără a examina în totalitate cadrul legal aplicabil în speță. Astfel, s-a invocat art. 20 alin. (2) din Constituție, care prevede că au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne au dispoziții mai favorabile. Prin Legea nr. 30/1994 România a ratificat Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, precum si Protocolul adițional nr. 1, adoptat la 20 martie 1952. Rezultă de aici că încă din anul 1994, art. 1 din Protocolul adițional era parte a dreptului intern.

De aceea nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Ca urmare, statele pot adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, precum si pentru a asigura plata impozitelor, etc. dar cu respectarea reglementarilor internaționale. Art. 44 din Constituție garantează dreptul de proprietate și prevede în alin. (3) condiții restrictive de expropriere. In acest context, are deplină aplicabilitate art. 6 din Convenția Europeană referitor la procesul echitabil, raportat la încălcarea drepturilor si obligațiilor cu caracter civil.

Prin recursul în interesul legii, admis prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat prioritate Convenției europene a drepturilor omului în cazul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun. In speță, având în vedere vechimea si publicitatea legală a titlului de proprietate al reclamanților și ratificarea Convenției în anul 1994, aceștia sunt primii și singurii protejați prin art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. Intimații pârâți au dobândit proprietatea aspra apartamentelor din imobil după circa 2 ani de la ratificarea Convenției, astfel încât, nu mai pot reclama și ei aceeași protecție, deoarece după 1994 se putea legifera doar în cazul de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege, iar Legea nr. 112/1995 nu a fost o lege de utilitate publică, ci o lege de protecție a chiriașilor din imobilele trecute în mod abuziv în proprietatea statului, protecție echivalentă cu exproprierea adevăraților proprietari.

Art. 17 din Convenție califică abuzul de drept prin îndeplinirea unor activități de natură să limiteze încălcări mai ample drepturilor și libertăților decât acelea prevăzute în prezenta convenție. în condițiile în care România a aderat fără rezerve la Convenție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional constituie singurul text aplicabil în prezenta cauză, iar acesta nu protejează drepturile de proprietate constituite ulterior prin legi contrare Convenției. Convenția și Protocolul nu protejează conceptul de bună credință, astfel că susținerea obligației noastre, de a fi făcut proba relei credințe a chiriașilor cumpărători, nu are suport legal. II. Se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., sens în care se critică considerentele instanțelor anterioare în ceea ce privește validarea titlului statului si legalitatea înstrăinării. Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată si completată prin Legea nr. 247/2005, impune restituirea în natură a imobilelor ilegal trecute în proprietatea statului. Art. 2 alin. (1) lit. a) din lege înscrie, între imobilele preluate abuziv, pe cele naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950. Rezultă din actele dosarului că întreg imobilul a fost supus naționalizării pe acest temei, deci este un imobil preluat abuziv. Referitor la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, reaua credință a vânzătorului rezultă din preluarea abuzivă a imobilului, prin naționalizare.

Dacă statul nu a avut un titlu valabil pentru preluare, Municipiul Constanta ca persoană juridică nu putea prelua imobilul decât ca detentor precar, caracterizat ca atare de ambele legi reparatorii. Cumpărătorii nu puteau nici ei să dobândească în mod legal imobilul, de la un neproprietar derivat, al cărui titlu era minat încă din persoana statului, primul care a preluat nelegal imobilul și a dispus de el. Cu privire la pretinsa buna credință a pârâților cumpărători se susține că Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001 prevăd că numai după apariția Legii nr. 213/1998 buna credință a cumpărătorilor se prezumă; modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005 arată doar că buna credință trebuie dovedită.

Legea nr. 112/1995, în partea referitoare la prețul imobilelor vândute chiriașilor este o lege de protecție socială, care instituie și un preț preferențial, subdimensionat până la ridicol față de valoarea reală a imobilelor, cu condiția de excludere, ca aceștia să nu mai fi dobândit o altă locuință după anul 1990. La pct. 3 din acțiune a fost investită instanța cu o acțiune în revendicare, care obligă la compararea titlurilor; nu se arată însă, care titlu este preferat în condițiile legii, nu față de buna ori reaua credință. În conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a), imobilul a fost preluat abuziv, deci legea a dat eficiență retroactivă dreptului de proprietate al autorului reclamanților pe care aceștia îl moștenesc.

III. Se invocă și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care recurenții reclamanți arată că argumentele expuse mai sus, pe fondul cererilor deduse judecății, se încadrează și în acest motiv de recurs, prin urmare nu le mai reiterează. Se solicită, în consecință, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și sentinței instanței de fond, cu consecința admiterii acțiunii reclamanților și obligării pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentelor înstrăinate, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale. La data de 28 ianuarie 2011 s-a înregistrat la dosarul cauzei „recurs/ completare motive de recurs ” , formulat în termenul legal, prin care au fost dezvoltate pe larg motivele de nelegalitate invocate prin prima cerere de recurs.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed: În primul rând, invocarea cazurilor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 7 C. proc. civ. este formală, fiind lipsită de orice susținere în dezvoltarea motivelor de recurs, atât în scris cât și oral, având în vedere că recurenții reclamanți nu au indicat, pe de o parte, actul juridic în înțelesul lui material (de negotium juris) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate greșit de către instanță, denaturându-li-se înțelesul.

Pe de altă parte, nu au arătat în ce sens există contradicție între considerente și dispozitiv; între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică, pentru a putea fi modificată hotărârea recurată pentru aceste motive de nelegalitate. Instanța supremă constată că aspectele sesizate prin motivele de recurs vizează, în esență, chestiuni de nelegalitate ce se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza - când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte constată, însă, că nu este incident acest motiv de recurs, deoarece s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită în speță, urmând a confirma soluțiile pronunțate de instanțele anterioare, cu consecința respingerii recursului, ca nefondat. Astfel, în privința obiectului supus judecății în cauza de față, se constată că instanțele anterioare s-au socotit legal investite cu acțiunea înregistrată la data de 11 iulie 2007, prin care reclamanții S.A.C., S.A.E. și S.L.G. au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în mun. Constanța, B-dul Ferdinand, preluat conform Decretului nr. 92/1950, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a locuințelor încheiate între pârâta R.A.E.D.P.P.

și pârâții G.E., L.C.D. și S.V.R., P.E., H.V. și O.L., repunerea în situația anterioară vânzării, revendicarea și obligarea pârâților de a preda în deplină proprietate și folosință imobilul, precum și radierea dreptului de proprietate asupra întregului imobil. Criticile formulate vizează, în concret, modalitatea în care, soluționând pe fond acțiunea, instanțele de judecată au dat eficiență juridică titlului intimaților pârâți în cauză prin raportare la Legea nr. 10/2001, față de dreptul comun în materie, reprezentat de art. 480-481 C. civ. și față de reglementările internaționale care au prioritate în raport cu dreptul intern. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la care se raportează, exclusiv, recurenții reclamanți prin motivele de recurs, este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în recenta cauză pilot M.A.

și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos, că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea acestora de proprietari, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Cum, în mod evident, în speță, recurenții reclamanți nu au dovedit că au o hotărâre judecătorească anterioară care să le confirme dreptul de proprietate, aceștia nu au un „bun ” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și, prin urmare, ei nu se pot bucura de protecția oferită de norma europeană.

În speță, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană, trebuie analizată și prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun sub anumite aspecte (și în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict), reprezentat de art. 480 C. civ., instanța fiind ținută de obiectul acțiunii si cauza acesteia - situația de fapt calificată juridic, iar nu de textul de lege indicat de către parte. De altfel, este lipsit de orice echivoc în cauză, că autorii recurenților reclamanți au înțeles să urmeze procedura legii speciale de reparație în privința imobilului în litigiu, Legea nr. 10/2001, procedură care nu a fost finalizată până în prezent.

Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre fostul și actualul proprietar, în situația în care imobilul pentru care s-a formulat notificare a fost înstrăinat de către stat chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres reglementate (art. 18 lit. c), art. 29). Din acest punct de vedere, în mod corect s-a statuat prin hotărârea atacată, că instanțele de judecată nu pot face abstracție de aceste dispoziții legale speciale, care trebuie corelate cu dispozițiile de drept comun C. civ. Mai mult, aplicabilitatea dispozițiilor legii speciale se impune și în raport cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

în analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părților, se au în vedere criteriile de preferință instituite de legea specială (Legea nr. 10/2001). Sub acest aspect se reține că dispozițiile art. 480 C. civ. - temeiul de drept general al acțiunii în revendicare imobiliară - nu stabilesc expres criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrină și jurisprudență.

Având în vedere situația juridică particulară a imobilului revendicat pe calea dreptului comun în cauza de față, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, Înalta Curte apreciază că titlul de proprietate al intimaților pârâți este preferabil celui deținut de către recurenții reclamanți, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, cererea recurenților reclamanți de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind prescrisă la data introducerii prezentei acțiuni, în raport de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001. Înalta Curte constată că prin aceste dispoziții legale, pentru asigurarea stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil în soluționarea acțiunii în revendicare.

Susținerile recurenților reclamanți privind preferabilitatea titlului lor ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ., în urma comparării titlurilor, nu pot fi primite, întrucât pe această cale se urmărește valorificarea drepturilor acestora eludând dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la procedura de restituire, modalitatea de restituire în natură sau prin echivalent și condițiile restituirii în natură. Această soluție se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în natură și, în subsidiar, prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii clasice în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială de reparație față de Codul Civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, iar în raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate. Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, în materia acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite a decis că „concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.” Convenția Europeană nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea reclamanților că dreptul lor de proprietate există și solicitarea ca titlul acestora să fie comparat cu cel al pârâților nu sunt suficiente pentru a reține existenta unui „bun actual” în sensul convenției. Noțiunea autonomă de „bun ” , care circumscrie domeniul de aplicare al articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, presupune ca reclamanții să aibă cel puțin o „speranță legitimă" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Or, în cauza de față, având în vedere inexistența unei hotărâri anterioare de recunoaștere a dreptului de proprietate al fostului proprietar, reclamanții nu au nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa constantă, în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea Europeană a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza Poenaru contra României - cererea nr. 51864 decizia Curții de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001). În circumstanțele speței pendinte, nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru că titlurile de proprietate ale intimaților pârâți, respectiv contractele de vânzare - cumpărare încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995, nu pot fi anulate, iar bunul imobil se află în posesia acestora.

Sub acest aspect, doctrina juridică de specialitate a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul celui care revendică, pe de o parte, iar pe de altă parte, legea specială aplicabilă raportului juridic dedus judecății permite păstrarea bunului în patrimoniul actualului proprietar. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speță, instanțele anterioare au făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.N.A.C., S.N.C.L.G. și S.A.E. împotriva deciziei nr. 288/ C din 22 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.