ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 428/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 428/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr. 544 din 16

martie 2010 a Tribunalului Constanta a fost respinsă ca nefondată acțiunea

reclamanților S.A.E., S.L.G. și S.A.C. formulată în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Constanța, Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat

Constanța, G.E., L.C.D., S.V.R., P.E., H.V., O.L., G.G., G.V., A.V.F. și H.D.,

reclamanții fiind obligați la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată.

A fost

respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, ridicate de către pârâți în

cauză.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin acțiunea

înregistrată, inițial, pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 11 iulie 2007

(Dosar nr. 11081/212/2007), reclamanții S.A.C., S.A.E. și S.L.G. au solicitat

constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în

mun. Constanța, B-dul Ferdinand, preluat conform Decretului nr. 92/1950,

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a

locuințelor încheiate între pârâta R.A.E.D.P.P. și pârâții G.E., L.C.D. și S.V.R.,

P.E., H.V. și O.L., repunerea în situația anterioară vânzării, revendicarea și

obligarea pârâților de a preda în deplină proprietate și folosință imobilul,

precum și radierea dreptului de proprietate asupra întregului imobil.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 1 din Protocolul I

adițional la C.E.D.O. și Constituția României.

Pârâții

persoane fizice, cumpărători ai unităților locative din imobil, au invocat în

cursul judecății excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare

întemeiate pe dreptul comun, iar pe fond, au solicitat respingerea acțiunii ca

nefondată, cu motivarea că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru

imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot

obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile legii speciale, având

în vedere art. 6 din Legea nr. 213/1998.

La rândul său,

pârâtul Municipiul Constanța a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă,

raliindu-se punctului de vedere susținut de pârâții persoane fizice, anume, că

ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001 restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilelor preluate abuziv se poate face numai în conformitate cu

prevederile reglementării speciale.

În analiza inadmisibilității

invocate, Tribunalul Constanta a pornit de la principiul neîngrădirii liberului

acces la justiție, Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii

și jurisprudența constantă a Curții Europene a Dreptului Omului, stabilind că

nu există incompatibilitate între procedura specială a Legii nr. 10/2001 și cea

de revendicare pe dreptul comun, deoarece legea specială nu a exclus expres

posibilitatea promovării acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor,

care nu presupune analizarea bunei credințe reglementate prin modificările date

legii speciale.

Compararea

titlurilor și validitatea titlului statului justifică în speță calitatea

procesuală a Statului Român, întrucât imobilul a trecut în proprietatea

statului, iar din punctul de vedere al modalității în care imobilul a trecut în

proprietatea statului, judecătorul fondului a apreciat că bunul a fost preluat

prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, în reglementarea de la acea dată și cu

respectarea prevederilor actului normativ, fără a fi făcută în cauză vreo

dovadă a existenței unei situații de excepție care ar fi exclus aplicarea

acestor prevederi.

În conformitate

cu Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia, prin titlu se înțelege trecerea imobilelor în proprietatea statului

în baza prevederilor legale în vigoare la data respectivă, iar în concepția

acestei legi, reprezintă titlu actele normative edictate de organele vremii, în

baza cărora s-a procedat la trecerea imobilelor din proprietate privată în

proprietatea statului.

În ceea

ce privește nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâții

persoane fizice au cumpărat spațiile cu destinație de locuință din imobil,

judecătorul fondului a reținut că pârâții, în calitate de titulari ai

contractelor de închiriere, au cumpărat apartamentele cu respectarea art. 9 din

Legea nr. 112/1995, înstrăinarea realizându-se după expirarea termenului

prevăzut de art. 14 din lege. Potrivit art. 2 din lege, fostul proprietar nu

beneficia de redobândirea dreptului de proprietate și, respectiv, de

restituirea în natură a bunului. Potrivit Legii nr. 112/1995, scopul avut în

vedere de legiuitor prin vânzarea apartamentelor a fost acela al protecției

chiriașilor din imobilele trecute în proprietatea statului, soluție legislativă

cu caracter social care nu contravine normelor și principiilor Constituției

României. Mai mult, potrivit reglementării legale la momentul cumpărării

apartamentelor de către pârâți, imobilul nu era exceptat de la vânzare.

S-a reținut,

în continuare, că pârâții cumpărători au fost de bună credință, având

convingerea, la data încheierii contractelor, că tranzacționează cu

adevăratul proprietar, eroarea în care s-au aflat fiind comună, unanimă și

invincibilă.

Anterior

cumpărării locuințelor, chiriașii nu au fost notificați cu privire la

eventualele demersuri întreprinse de reclamanți pentru redobândirea imobilului;

pe de altă parte, în calitate de proprietar, statul a exercitat toate

prerogativele dreptului de proprietate prin regia autonomă care a administrat

fondul de locuințe al statului, iar la data vânzării fișa bunului, Registrul de

transcripțiuni și înregistrările fiscale indicau Statul Român ca titular al

dreptului de proprietate.

Recunoașterea

prevalentei interesului subdobânditorului de bună credință a fost impusă în

baza unor rațiuni cu o aplicare mai largă și care au creat un adevărat

principiu de preocupare pentru asigurarea securității circuitului civil și a

stabilității raporturilor juridice.

La data

înstrăinării, dreptul de proprietate al statului producea efecte depline, fiind

generator de eroare comună și invincibilă, iar actul rămâne valabil și opozabil

proprietarului adevărat.

În cauză,

toate condițiile sunt îndeplinite cumulativ, deoarece pârâții au încheiat

contractele cu statul care întrunea toate aparențele unui adevărat proprietar,

iar contractele au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 și a

normelor de aplicare aprobate prin H.G. nr. 20/1996 și a respectării

condițiilor sub care s-a făcut înstrăinarea.

Judecătorul

fondului a constatat că reclamanții nu au dovedit prin probe contrare reaua

credință a chiriașilor cumpărători, prezumția de bună credință nefiind

răsturnată, că prin intabulare, dreptul de proprietate al pârâților s-a

consolidat și a devenit opozabil tuturor și că în conformitate cu jurisprudența

CEDO, titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit

în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocolul I

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceste

considerente, instanța de fond a respins atât excepția inadmisibilității

acțiunii, cât și acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei

soluții au declarat apel, în termen legal, reclamanții S.A.C., S.A.E. și S.L.G.,

care au criticat-o pe

considerentul greșitei dezlegări în fapt și în drept a acestui litigiu.

Pârâții G.E., G.G.,

G.V., A.V.F., L.C.D., S.V.O., P.E., H.V., H.D. și O.L. au depus la 4 octombrie 2010

un apel incident, promovat în condițiile art. 293 cod proc. civilă, arătând că

înțeleg să critice soluția primei instanțe sub aspectul soluției date excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare, cu trimitere la Decizia nr. 33/2008

a Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțate în recursul

în interesul legii (obligatorie pentru instanțe în raport de dispozițiile art. 329

alin. (3) C. proc. civ.), la caracterul special al normelor Legii nr. 10/2001

față de dreptul comun în materie, menționându-se că după intrarea în vigoare a

reglementării speciale au rămas fără aplicare prevederile dreptului comun în ce

privește imobilele preluate de stat.

Prin Decizia

civilă nr. 288/ C din 22 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-au respins

ca nefondate apelurile, avându-se în vedere următoarele considerente:

privește dezlegarea dată excepției de inadmisibilitate.

Prin Decizia

nr. 33/2008 pronunțată asupra recursului în interesul legii de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a fost înlăturată fără echivoc

ideea dreptului de opțiune între aplicarea legii speciale care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință (Legea nr. 10/2001)

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, deoarece o asemenea

viziune ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea

specială și legea generală.

În egală

măsură, s-au reiterat considerațiile făcute prin Decizia nr. 53 din 4 iunie

2007, care au statuat că Legea nr. 10/2001 constituie, după intrarea sa în

vigoare, dreptul comun în materia măsurilor reparatorii cu privire la imobilele

preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

astfel că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest

act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar

persoanele care au utilizat procedura legii speciale nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

Instanța

supremă a stabilit, totodată, că în chestiunea respectării liberului acces la

justiție și a dreptului reclamantului de a se adresa unei instanțe, în virtutea

principiului consacrat prin art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului, nu se poate susține în mod absolut că respingerea ca inadmisibilă - în

orice situație - a acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun,

intentate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, echivalează cu o

încălcare flagrantă a acestui drept.

Pe

raționamentul relevat de jurisprudența constantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului, Î.C.C.J. a arătat că deși instanțele care au admis

acțiunile în revendicare formulate ulterior Legii nr. 10/2001 au apelat

exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, cu

nesocotirea efectelor generate prin aplicarea legii speciale și cu încălcarea

principului specialia generalibus derogant, nu se poate însă nici aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Prin urmare,

se impune în fiecare caz în parte, analizarea acestei ultime ipoteze, iar dacă

intrarea în vigoare a legii noi exclude, fără discuție, raportarea

reclamantului la norme al căror efect juridic a încetat și care nu pot

ultraactiva, nu este mai puțin adevărat că inadmisibilitatea acțiunii sale

trebuie stabilită printr-o evaluare corectă a situației dreptului evocat.

Răspunzând în

acest mod principalei critici din apelul incident, dar și motivațiilor

apelanților reclamanți în legătură cu posibilitatea de a mai putea opera, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu tehnica juridică a comparării de

titluri impusă prin art. 480 C. civ., se reține că excepția inadmisibilității

acțiunii a fost corect înlăturată de judecătorul fondului.

dezlegării în drept date acțiunii.

Critica

soluției instanței de fond s-a raportat, în apelul reclamanților, exclusiv la

înlăturarea susținerilor vizând nelegalitatea titlului statului și la imposibilitatea

transmiterii unui drept inform către cumpărătorii imobilului în temeiul Legii nr.

112/1995, precum și la nefinalizarea raționamentului legat de prioritatea

titlului autorilor reclamanților prin recunoașterea caracterului lui preferabil

celui al actualilor proprietari.

Continuând pe

linia argumentelor enunțate în evaluarea admisibilității prezentei acțiuni în

revendicare, Curtea a avut în vedere - în acest context - că după intrarea în

vigoare a normei speciale în materie, reclamanții - pretins titulari ai unui

drept ce ar fi putut fi recunoscut și valorificat în reglementarea anterioară,

nu mai pot apela la construcția juridică a clasicei acțiuni în revendicare

fondate pe dispozițiile art. 480 C. civ., pretinzând să li se compare titlul

lor cu cel al pârâților și să se constate nelegalitatea modului în care statul

a devenit proprietar.

Reglementând

un cadru juridic nou pentru pretențiile persoanelor în legătură cu imobilele

preluate abuziv de stat în perioada de referință (definind prin lege cazurile de

preluare abuzivă, procedura administrativă de urmat și termenele impuse în

derularea acestei proceduri), legiuitorul a părăsit norma generală pentru acest

tip de spețe, fiind mai presus de orice îndoială că singura problemă care s-ar

putea invoca este aceea ca această nouă cale oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului dedus pretins să fie și efectivă, adică să fie

susceptibilă a da o satisfacție echitabilă reclamantului, în măsura în care i

se recunoaște existența dreptului subiectiv.

Privită din

această perspectivă, metoda comparării de titluri nu își mai găsește

configurația sub noua reglementare, iar din acest punct de vedere, în mod

greșit prima instanță a analizat legalitatea/valabilitatea titlului statului

prin prisma legii fundamentale de la momentul preluării bunului și caracterul

abuziv sau cu titlu al preluării realizate prin efectul Decretului nr. 92/1950.

Procedând în acest mod și având reflexul comparării titlurilor pentru a

identifica pe verus domino, instanța de fond s-a aflat în dificultate când s-a

pus problema verificării titlului preferabil, stabilind însă, în final, în

acord cu situația de fapt, că pârâții persoane fizice dețin în prezent un titlu

valabil, în baza unor contracte translative de drepturi care nu sunt lovite de

nulitate și care creează în patrimoniul acestora un drept de proprietate

protejat la rândul său prin art. 1 din Protocolul I al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

În realitate,

instanța de fond nu avea decât a verifica, în lumina dezlegării obligatorii

statuate conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sub un prim aspect, dacă

reclamanții se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional, recunoscut printr-o hotărâre anterioară (cauza Atanasiu c. România,

parag. 140-143), iar sub un al doilea aspect, subsecvent, dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de

asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Totodată,

deși nu face obiect al controlului de legalitate în apel, nu este lipsită de

relevanță - pentru soluția de respingere pe fond a acțiunii de față -

împrejurarea că, în speță, deși au fost inițiate demersurile specifice pe

temeiul legii noi de reparație, reclamanții au înțeles să sesizeze ulterior

instanța cu o acțiune în revendicare clasică, pentru a pretinde compararea

titlurilor și urmărind în această modalitate să desființeze titlul statului, în

susținerea nulității contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

nesocotind în acest mod aplicarea principiului electa una via.

Cum în cauză

nu au fost formulate alte temeiuri de nelegalitate, iar acțiunea în revendicare

a vizat exclusiv compararea de titluri și negarea valabilității titlului

statului (acest ultim petit fiind de altfel inutil a fi analizat din moment ce

însuși legiuitorul, prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, plasează în

sfera actelor abuzive ale statului preluările efectuate prin Decretul nr. 92/1950),

se reține că soluția pronunțată de Tribunalul Constanța este temeinică,

neimpunându-se reformarea ei, motiv pentru care în condițiile art. 296 C. proc.

civ., apelurile au fost respinse ca nefondate.

Împotriva

deciziei civile nr. 288/ C din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța au declarat recurs, în termen legal, reclamanții S.N.A.C., S.N.C.L.G.

și S.N.A.E.

I. Prin

motivele de recurs se invocă incidența cazului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 Cod procedura civilă, sens în care se arată că instanța de fond a

respins acțiunea, iar instanța de apel a menținut soluția, fără a examina în

totalitate cadrul legal aplicabil în speță.

Astfel, s-a

invocat art. 20 alin. (2) din Constituție, care prevede că au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne au dispoziții mai favorabile.

Prin Legea nr.

30/1994 România a ratificat Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a

Libertăților Fundamentale, precum si Protocolul adițional nr. 1, adoptat la 20

martie 1952. Rezultă de aici că încă din anul 1994, art. 1 din Protocolul

adițional era parte a dreptului intern. De aceea nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Ca

urmare, statele pot adopta legile pe care le consideră necesare pentru a

reglementa folosința bunurilor conform interesului general, precum si pentru a

asigura plata impozitelor, etc. dar cu respectarea reglementarilor

internaționale.

Art. 44

din Constituție garantează dreptul de proprietate și prevede în alin. (3)

condiții restrictive de expropriere.

In acest

context, are deplină aplicabilitate art. 6 din Convenția Europeană referitor la

procesul echitabil, raportat la încălcarea drepturilor si obligațiilor cu

caracter civil.

Prin recursul

în interesul legii, admis prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și

Justiție a dat prioritate Convenției europene a drepturilor omului în cazul

acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

In

speță, având în vedere vechimea si publicitatea legală a titlului de

proprietate al reclamanților și ratificarea Convenției în anul 1994, aceștia

sunt primii și singurii protejați prin art. 1 din Primul Protocol adițional la

C.E.D.O.

Intimații

pârâți au dobândit proprietatea aspra apartamentelor din imobil după circa 2

ani de la ratificarea Convenției, astfel încât, nu mai pot reclama și ei

aceeași protecție, deoarece după 1994 se putea legifera doar în cazul de

utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege, iar Legea nr. 112/1995 nu a

fost o lege de utilitate publică, ci o lege de protecție a chiriașilor din

imobilele trecute în mod abuziv în proprietatea statului, protecție echivalentă

cu exproprierea adevăraților proprietari.

Art. 17

din Convenție califică abuzul de drept prin îndeplinirea unor activități de

natură să limiteze încălcări mai ample drepturilor și libertăților decât acelea

prevăzute în prezenta convenție.

în condițiile

în care România a aderat fără rezerve la Convenție, art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional constituie singurul text aplicabil în prezenta cauză, iar acesta nu

protejează drepturile de proprietate constituite ulterior prin legi contrare

Convenției.

Convenția

și Protocolul nu protejează conceptul de bună credință, astfel că susținerea

obligației noastre, de a fi făcut proba relei credințe a chiriașilor

cumpărători, nu are suport legal.

II. Se

invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., sens în

care se critică considerentele instanțelor anterioare în ceea ce privește

validarea titlului statului si legalitatea înstrăinării.

Art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, modificată si completată prin Legea nr. 247/2005, impune

restituirea în natură a imobilelor ilegal trecute în proprietatea statului.

Art. 2 alin. (1)

lit. a) din lege înscrie, între imobilele preluate abuziv, pe cele

naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950.

Rezultă

din actele dosarului că întreg imobilul a fost supus naționalizării pe acest

temei, deci este un imobil preluat abuziv.

Referitor la

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, reaua

credință a vânzătorului rezultă din preluarea abuzivă a imobilului, prin

naționalizare.

Dacă

statul nu a avut un titlu valabil pentru preluare, Municipiul Constanta ca

persoană juridică nu putea prelua imobilul decât ca detentor precar,

caracterizat ca atare de ambele legi reparatorii. Cumpărătorii nu puteau nici

ei să dobândească în mod legal imobilul, de la un neproprietar derivat, al

cărui titlu era minat încă din persoana statului, primul care a preluat nelegal

imobilul și a dispus de el.

Cu privire la

pretinsa buna credință a pârâților cumpărători se susține că Normele de

aplicare a Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001 prevăd că numai după

apariția Legii nr. 213/1998 buna credință a cumpărătorilor se prezumă;

modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005 arată doar că buna credință trebuie

dovedită.

Legea nr. 112/1995,

în partea referitoare la prețul imobilelor vândute chiriașilor este o lege de

protecție socială, care instituie și un preț preferențial, subdimensionat până

la ridicol față de valoarea reală a imobilelor, cu condiția de excludere, ca

aceștia să nu mai fi dobândit o altă locuință după anul 1990.

La pct. 3

din acțiune a fost investită instanța cu o acțiune în revendicare, care obligă la

compararea titlurilor; nu se arată însă, care titlu este preferat în condițiile

legii, nu față de buna ori reaua credință.

În

conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a), imobilul a fost preluat abuziv, deci

legea a dat eficiență retroactivă dreptului de proprietate al autorului

reclamanților pe care aceștia îl moștenesc.

III. Se invocă

și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care

recurenții reclamanți arată că argumentele expuse mai sus, pe fondul cererilor

deduse judecății, se încadrează și în acest motiv de recurs, prin urmare nu le

mai reiterează.

Se

solicită, în consecință, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

sentinței instanței de fond, cu consecința admiterii acțiunii reclamanților și

obligării pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a

apartamentelor înstrăinate, cu cheltuieli de judecată în toate fazele

procesuale.

La data de 28

ianuarie 2011 s-a înregistrat la dosarul cauzei „recurs/ completare motive de

recurs

”

, formulat în termenul legal, prin

care au fost dezvoltate pe larg motivele de nelegalitate invocate prin prima

cerere de recurs.

Examinând

recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este

fondat, pentru considerentele ce succed:

În primul

rând, invocarea cazurilor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 7 C.

proc. civ. este formală, fiind lipsită de orice susținere în dezvoltarea

motivelor de recurs, atât în scris cât și oral, având în vedere că recurenții

reclamanți nu au indicat, pe de o parte, actul juridic în înțelesul lui

material (de negotium juris) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost

interpretate greșit de către instanță, denaturându-li-se înțelesul. Pe de altă

parte, nu au arătat în ce sens există contradicție între considerente și

dispozitiv; între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia

acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește motivarea soluției

sau instanța de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate,

fără să răspundă motivelor de critică, pentru a putea fi modificată hotărârea

recurată pentru aceste motive de nelegalitate.

Instanța

supremă constată că aspectele sesizate prin motivele de recurs vizează, în

esență, chestiuni de nelegalitate ce se circumscriu sferei de aplicabilitate a

motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza - când

hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte

constată, însă, că nu este incident acest motiv de recurs, deoarece s-a făcut o

corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită în speță,

urmând a confirma soluțiile pronunțate de instanțele anterioare, cu consecința

respingerii recursului, ca nefondat.

Astfel,

în privința obiectului supus judecății în cauza de față, se constată că

instanțele anterioare s-au socotit legal investite cu acțiunea înregistrată la

data de 11 iulie 2007, prin care reclamanții S.A.C., S.A.E. și S.L.G. au

solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului

situat în mun. Constanța, B-dul Ferdinand, preluat conform Decretului nr. 92/1950,

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a

locuințelor încheiate între pârâta R.A.E.D.P.P. și pârâții G.E., L.C.D. și S.V.R.,

P.E., H.V. și O.L., repunerea în situația anterioară vânzării, revendicarea și

obligarea pârâților de a preda în deplină proprietate și folosință imobilul,

precum și radierea dreptului de proprietate asupra întregului imobil.

Criticile

formulate vizează, în concret, modalitatea în care, soluționând pe fond

acțiunea, instanțele de judecată au dat eficiență juridică titlului intimaților

pârâți în cauză prin raportare la Legea nr. 10/2001, față de dreptul comun în

materie, reprezentat de art. 480-481 C. civ. și față de reglementările

internaționale care au prioritate în raport cu dreptul intern.

Jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, la care se raportează, exclusiv,

recurenții reclamanți prin motivele de recurs, este extrem de nuanțată și a

cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărui caz în parte, iar în recenta cauză pilot M.A. și alții

împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos, că un bun actual

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea acestora de proprietari, ci s-a și

dispus expres în sensul restituirii bunului.

Cum, în mod

evident, în speță, recurenții reclamanți nu au dovedit că au o hotărâre

judecătorească anterioară care să le confirme dreptul de proprietate, aceștia

nu au un „bun

”

în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție și, prin urmare, ei nu se pot bucura de protecția

oferită de norma europeană.

În speță,

acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, admisibilă în garantarea

principiului accesului liber la justiție, prevăzut de art. 6 din Convenția

Europeană, trebuie analizată și prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001,

lege specială derogatorie de la dreptul comun sub anumite aspecte (și în ceea

ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict),

reprezentat de art. 480 C. civ., instanța fiind ținută de obiectul acțiunii si

cauza acesteia - situația de fapt calificată juridic, iar nu de textul de lege

indicat de către parte.

De

altfel, este lipsit de orice echivoc în cauză, că autorii recurenților

reclamanți au înțeles să urmeze procedura legii speciale de reparație în

privința imobilului în litigiu, Legea nr. 10/2001, procedură care nu a fost

finalizată până în prezent.

Legea nr.

10/2001 cuprinde dispoziții de drept material care reglementează raporturile

dintre fostul și actualul proprietar, în situația în care imobilul pentru care

s-a formulat notificare a fost înstrăinat de către stat chiriașilor în temeiul

Legii nr. 112/1995, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții

expres reglementate (art. 18 lit. c), art. 29).

Din

acest punct de vedere, în mod corect s-a statuat prin hotărârea atacată, că

instanțele de judecată nu pot face abstracție de aceste dispoziții legale

speciale, care trebuie corelate cu dispozițiile de drept comun C. civ.

Mai mult,

aplicabilitatea dispozițiilor legii speciale se impune și în raport cu art. 6

din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

în analiza

comparativă a titlurilor de proprietate ale părților, se au în vedere

criteriile de preferință instituite de legea specială (Legea nr. 10/2001). Sub

acest aspect se reține că dispozițiile art. 480 C. civ. - temeiul de drept

general al acțiunii în revendicare imobiliară - nu stabilesc expres criteriile

de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, acestea

fiind dezvoltate de doctrină și jurisprudență.

Având în

vedere situația juridică particulară a imobilului revendicat pe calea dreptului

comun în cauza de față, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria

imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, Înalta Curte

apreciază că titlul de proprietate al intimaților pârâți este preferabil celui

deținut de către recurenții reclamanți, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de

practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480

C. civ.

Conform art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001 este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii

prin echivalent în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul

a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, cererea recurenților

reclamanți de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare

cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind prescrisă la data

introducerii prezentei acțiuni, în raport de dispozițiile art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Înalta Curte

constată că prin aceste dispoziții legale, pentru asigurarea stabilității

circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației

juridice create în mod valabil și se instituie indirect un criteriu de preferință

în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil în soluționarea

acțiunii în revendicare.

Susținerile

recurenților reclamanți privind preferabilitatea titlului lor ca urmare a

aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ., în urma comparării titlurilor, nu pot

fi primite, întrucât pe această cale se urmărește valorificarea drepturilor

acestora eludând dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la

procedura de restituire, modalitatea de restituire în natură sau prin

echivalent și condițiile restituirii în natură.

Această

soluție se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001,

după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în

mod expres condițiile în care are loc restituirea în natură și, în subsidiar,

prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiții

care sunt diferite de cele ale acțiunii clasice în revendicare întemeiate pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

Obiectul de

reglementare a Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială de

reparație față de Codul Civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în

revendicare, iar în raportul dintre o normă specială și una generală, norma

specială urmează a se aplica cu prioritate.

Prin Decizia nr.

33 din 9 iunie 2008, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii,

în materia acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte

de Casație și Justiție în Secții Unite a decis că „concursul între legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea

specială.

În cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.”

Convenția

Europeană nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Aprecierea

reclamanților că dreptul lor de proprietate există și solicitarea ca titlul

acestora să fie comparat cu cel al pârâților nu sunt suficiente pentru a reține

existenta unui „bun actual” în sensul convenției. Noțiunea autonomă de „bun

”

, care circumscrie domeniul de

aplicare al articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, presupune

ca reclamanții să aibă cel puțin o „speranță legitimă" cu privire la

valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de față, având în vedere

inexistența unei hotărâri anterioare de recunoaștere a dreptului de proprietate

al fostului proprietar, reclamanții nu au nici măcar o asemenea speranță.

De altfel, în

jurisprudența sa constantă, în cauzele împotriva României, în situații

similare, Curtea Europeană a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat

de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza

Poenaru contra României - cererea nr. 51864 decizia Curții de inadmisibilitate

din 13 noiembrie 2001).

În circumstanțele

speței pendinte, nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru

că titlurile de proprietate ale intimaților pârâți, respectiv contractele de

vânzare - cumpărare încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995, nu pot fi

anulate, iar bunul imobil se află în posesia acestora.

Sub

acest aspect, doctrina juridică de specialitate a admis de multă vreme faptul

că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp

cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul

celui care revendică, pe de o parte, iar pe de altă parte, legea specială

aplicabilă raportului juridic dedus judecății permite păstrarea bunului în

patrimoniul actualului proprietar.

Având în

vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speță,

instanțele anterioare au făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația

de fapt stabilită, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.N.A.C., S.N.C.L.G. și S.A.E.

împotriva deciziei nr. 288/ C din 22 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.