ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3990/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3990/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 9 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Constanța, secția

civilă, reclamantul M.M. a chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului

Constanța, Municipiul Constanța reprezentat prin Primar, Consiliul Local al

Municipiului Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, solicitând instanței prin

sentința ce o va pronunța să dispună obligarea acestora la restituirea în

natură a imobilului situat în Municipiul Constanța, compus din trei camere și

dependințe în suprafață de 143,60 m.p. și la plata sumei de 21.600 lei reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a acestui imobil, începând cu data de 1

ianuarie 2008 și până la predarea efectivă a bunului, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că imobilul situat în municipiul Constanța, compus din teren și

construcție cu destinație de locuință, compusă din parter și etaj i-a aparținut

acestuia (etajul) și părinților săi (parterul).

În baza Decretului nr. 223/1974

imobilul a fost preluat în proprietatea statului, cu plata unor despăgubiri, ca

urmare a stabilirii reclamantului M.M. în străinătate, fiind emisă Decizia nr. 476

din 31 octombrie 1975 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al

Municipiului Constanța, iar ulterior, a fost preluat și parterul.

Prin sentința civilă nr. 377/2000

pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a admis în parte acțiunea în revendicare

promovată de către reclamant și părinții săi, dispunându-se restituirea în

natură a parterului și a întregului teren aferent imobilului litigios.

Etajul imobilului în litigiu, compus

din trei camere și dependințe în suprafață de 143,60 m.p., a fost cumpărat în

baza Legii nr. 112/1995 de către numiții N.D. și I.

Prin sentința civilă nr. 3504 din 27

martie 2007, pronunțată de Judecătoria Constanța s-a admis acțiunea de constatarea

nulității absolute a contractul d vânzare-cumpărare încheiat între R.A.E.D.P.P.

Constanța și numiții N.D. și I., hotărârea rămânând irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 47/C din 20 februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

În opinia reclamantului, principalul

efect al acestei hotărâri judecătorești a fost revenirea bunul imobil litigios

în patrimoniul unității deținătoare, care era obligată ca în termen de 60 zile

să soluționeze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea, Primarul

Municipiului Constanța nu a soluționat notificarea în cadrul termenului

prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care reclamantul se consideră

îndreptățit să obțină obligarea pârâților plata despăgubirilor reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.

În drept, cererea a fost este

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 998, 999 C. civ. și ale Legii

nr. 10/2001.'

Pârâții Primarul Municipiului

Constanța, Municipiul Constanța reprezentat prin Primar, Consiliul Local al

Municipiului Constanța și-au exprimat, prin întâmpinare, poziția față de

cererea dedusă judecății, solicitând respingerea acesteia ca nefondată.

La rândul său, pârâta R.A.E.D.P.P.

Constanța, prin întâmpinarea formulată, a solicitat a se lua act că nu se opune

restituirii imobilului litigios către reclamantul M.M., dar a învederat că nu

are atribuții în ce privește emiterea dispoziției de restituire, astfel încât,

nu poate fi obligată la plata contravalorii lipsei de folosință solicitate.

Prin sentința civilă nr. 503 din 13

aprilie 2009, Tribunalul Constanta a admis în parte acțiunea.

S-a dispus obligarea pârâților

Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul

Local Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța să lase reclamantului M.M. în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Constanța, compus din trei

camere, uscătorie, bucătărie, cămară, baie, hol, în suprafață construită de

143,60 m.p.

Pârâții Primarul Municipiului

Constanța, Municipiul Constanța reprezentat prin Primar și Consiliul Local al

Municipiului Constanța au fost obligați la plata sumei de 32.859 lei,

reprezentând echivalentul lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între 1

ianuarie 2008 - 28 februarie 2009, respingându-se ca neîntemeiat acest capăt de

cerere față de pârâta R.A.E.D.P.P, întrucât s-a apreciat că aceasta nu are

niciun fel de atribuții referitoare la emiterea dispoziției de soluționare a

notificării formulate de către reclamant.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că reclamantul, în temeiul Legii 10/2001, a

notificat Primăria Municipiului Constanța solicitând restituirea imobilului în

litigiu și întrucât unitatea deținătoare nu a emis dispoziție motivată de

soluționare a notificării, a sesizat Tribunalul Constanta, solicitând

restituirea imobilului.

Tribunalul a reținut că reclamantul

are calitate de persoană îndreptățită la restituirea imobilului preluat în mod

abuziv, pentru următoarele considerente:

Reclamantul M.M. a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în Constanța, conform contractului de

donație din 15 martie 1973 de către Notariatul de Stat Județean Constanța,

imobilul fiind preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretul nr. 223/1974.

Potrivit contractului de

vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1996, același imobil a fost înstrăinat de

pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța numiților N.D. și I.

Instanța de fond a mai reținut că prin

sentința civilă nr. 3504 din 27 martie 2007 pronunțată de Judecătoria

Constanța, rămasă definitivă prin Decizia nr. 477 din 29 octombrie 2007 a

Tribunalului Constanța și irevocabilă prin Decizia nr. 47 din 30 mai 2008 a

Curții de Apel Constanța, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare, astfel că instanța de fond a dispus restituirea acestuia către

reclamant, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Întrucât de la data rămânerii

definitive a sentinței de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare cumpărare au trecut mai mult de 60 de zile, înăuntrul cărora trebuia emisă

dispoziția de restituire conform Legii nr. 10/2001, instanța fond a reținut că

reclamantul a fost lipsit de folosința bunului, motiv pentru care a dispus

obligarea pârâților Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța,

reprezentat prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Constanța la plata

sumei de 32.859 lei către reclamant, sumă determinată prin raportul de

expertiză efectuat în cauză.

În termen legal, împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul

Constanța prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța și

R.A.E.D.P.P. Constanța, cel din urmă apel nefiind motivat.

Prin Decizia civilă nr. 198/ C din 14

septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori si familie, litigii

de muncă si asigurări sociale, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel, analizând criticile pârâților Primarul Municipiului Constanța, Municipiul

Constanța prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța, a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța este obligată

să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând să se pronunțe

asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu

se pronunțe asupra unui lucru cerut.

S-a constatat că în speță, reclamantul

intimat, conform dispozițiilor art. 112 C. proc. civ., și-a prețuit capătul de

cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului

situat în Constanța, județul Constanța, la suma de 21.600 lei.

Însă, ca urmare a efectuării

raportului de expertiză s-a stabilit că despăgubirile, pentru lipsa de

folosință a imobilului pe perioada solicitată de către reclamant, se ridică la

suma de 32.859 lei, despăgubiri care au fost solicitate de către reclamant la

judecata în fond, conform dispozițiilor art. 132 pct. 2 C. proc. civ.

În această situație, s-a constatat că

instanța de fond nu a acordat mai mult decât s-a cerut, respectând întocmai

dispozițiile art. 129 alin. final C. proc. civ.

În ce privește data de la care

trebuiau acordate aceste despăgubiri, s-a apreciat că prima instanță în mod

corect le-a acordat de la data de 1 ianuarie 2008, întrucât orice obligație de

executare începe de la data la care hotărârea este executorie, iar potrivit art.

376 C. proc. civ., hotărârile civile sunt definitive, deci executorii, la data

respingerii apelului (29 octombrie 2007).

În speță, reclamantul, de la data

rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, a lăsat să curgă un termen de 60 de

zile, înăuntrul căruia, unitatea deținătoare trebuia să emită dispoziție

motivată și să restituie imobilul în cauză.

Ca atare, s-a constatat că reclamantul

a solicitat despăgubiri după expirarea termenului de 60 de zile, iar nu de la

data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 3504 din 27 martie 2007, pronunțată

de Judecătoria Constanta.

În consecință, curtea de apel a

constatat că instanța de fond, respectând principiul disponibilității, a

acordat reclamantului ceea ce a cerut.

Referitor la calculul echivalentului

lipsei de folosință, instanța de apel a constatat că acesta a fost stabilit de

tribunal în baza unei expertize (luându-se în calcul contravaloarea a 600 euro/lună,

în loc de 1000 euro/lună, cât a solicitat reclamantul) și cum pretenția dedusă

judecății are un temei delictual și nu contractual, s-a apreciat că reclamantul

nu trebuia să demonstreze existența concretă a unui contract de închiriere.

Totodată, instanța de apel a apreciat

că împrejurarea că imobilul în litigiu nu a fost restituit reclamantului în

termenul prevăzut de lege, echivalează cu o faptă culpabilă a apelanților

pârâți, care a condus la privarea celui în cauză de dreptul său de proprietate,

privare, care, cel mai adesea, se materializează în imposibilitatea de folosire

a lucrului, ceea ce, din punct de vedere juridic, reprezintă „echivalent al

lipsei de folosință".

Privitor la apelul declarat de către

apelanta pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanța, s-a constatat că prin hotărârea apelată

nu s-a stabilit nicio obligație față de reclamant, aceasta fiindu-i favorabilă,

astfel că, în baza art. 292 alin. (2) rap. la art. 296 C. proc. civ., și acest

apel a fost respins ca nefondat.

În termen legal, împotriva acestei

decizi, au formulat recurs aceiași pârâți: Primarul Municipiului Constanța,

Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța și

R.A.E.D.P.P. Constanța.

I. Recurenta pârâtă R.A.E.D.P.P. s-a

prevalat de dispozițiile ari. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor sale de

recurs, această pârâtă a susținut că în apărarea formulată în fazele procesuale

anterioare, a învederat în ce a constat raportul juridic cu numiții N.D. și I.,

respectiv, încheierea unui contract de închiriere asupra apartamentului ce

aparținea imobilului revendicat de către reclamant, recurenta având doar

calitatea de administrator al acelui imobilului ce nu îi permită să dispună cu

privire la raportul de restituire declanșat de reclamant în baza Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, recurenta susține că a

învederat și în fața instanței de fond împrejurarea ca aceasta vânzare nu a

fost solicitată sau hotărâtă de către R.A.E.D.P.P., care nu era proprietarul

imobilului și care nu a încasat prețul vânzării.

Pe de altă parte, nu recurenta este

cea care avea obligația de predare a imobilului, atât timp cât asupra acestuia

se dezbătea un proces, astfel că această pârâtă nu poate fi obligată la plata

despăgubirilor pentru lipsa de folosință în favoarea reclamantului.

Întrucât pricina a fost soluționată în

sensul obligării pârâților la restituirea bunului imobil și la plata

despăgubirilor, iar dintre pârâți face parte și recurenta R.A.E.D.P.P., aceasta

consideră că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecații și a

schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În consecință, recurenta a susținut că

hotărârile instanțelor anterioare au fost date cu aplicarea greșită a legii,

dispunându-se obligarea la plata despăgubirilor cu titlu de lipsă de

folosință a tuturor pârâților persoane juridice, fără a se ține seama de

calitatea fiecăruia în raport cu imobilul în litigiu și raportul juridic dintre

reclamant și acești pârâți.

II. Recurenții pârâți Primarul

Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul local al

Municipiului Constanța au invocat în susținerea recursului dispozițiile art. 304

pct. 6, 8, 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenții susțin că în mod nelegal instanța de apel a acordat reclamantului

despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada solicitată,

despăgubiri în cuantum de 32.859 lei, suma ce ar fi fost solicitată la judecata

în fond, conform dispozițiilor art. 132 pct. 2 C. proc. civ.

Reclamantul însă a cerut despăgubiri

în cuantum de 21.600 lei, iar instanța a acordat despăgubiri în cuantum de

32.859 lei, valoare ce rezultă din cuprinsul raportului de expertiză efectuat

în cauză, deși pe tot parcursul procesului, acesta nu a înțeles să majoreze

câtimea obiectului, cererea introductivă rămânând neschimbată până la cuvântul

pe fond.

Recurenții susțin că, în aceste

condiții, instanța trebuia să pronunțe o hotărâre în limitele în care a fost învestită

prin cererea de chemare în judecată, astfel încât, cuantumul despăgubirilor să

rămână așa cum reclamantul a înțeles să le solicite, respectiv la nivelul sumei

de 21.600 lei.

Potrivit art. 132 pct. 2 C. proc. civ.,

cererea de mărire a câtimii obiectului acțiunii poate fi formulată până la

închiderea dezbaterilor asupra fondului; întregirea sau modificarea acțiunii

trebuie făcută până la prima zi de înfățișare, iar după acest moment ea este

posibilă numai cu consimțământul pârâtului și numai în fata primei instanțe.

Pe de altă parte, recurenții

învederează că instanța a acordat în mod nelegal despăgubiri calculate de la

data de 01 ianuarie 2008, chiar dacă soluția în ce privește anularea

contractului de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Municipiul Constanta,

a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 47/ C din 30 mai 2008.

Orice obligație de executare începe de

la data la care hotărârea este executorie. Potrivit art. 376 C. proc. civ.,

hotărârile pot fi investite cu formulă executorie dacă au rămas definitive ori

au devenit irevocabile. De aceea, recurenții consideră că despăgubirile

trebuiau calculate de la data de 30 mai 2008 când a devenit irevocabilă

sentința civilă nr. 3504 din 27 martie 2007, pronunțată de către Judecătoria

Constanța.

Se mai arată că în practica Înaltei Curți

de Casație si Justiție, se reține că fostul proprietar al imobilului are

dreptul de a primi despăgubiri în temeiul art. 998 C. civ. pentru lipsa de

folosință a bunului, începând cu data introducerii acțiunii și până la data

eliberării efective a imobilului și predarea lui către reclamant.

Cu toate acestea, instanța de fond a

acordat reclamantului despăgubiri pentru lipsa de folosință a începând cu data

de 01 ianuarie 2008, chiar dacă se reține de către că acesta este îndreptățit

la restituirea imobilului de la etaj, începând cu data de 30 mai 2008, când

hotărârea a rămas irevocabilă.

Așadar, instanța trebuia să acorde

despăgubiri cel mult pentru lipsa de folosință de la data înregistrării

acțiunii, data care cu certitudine a fost ulterioara datei 01 ianuarie 2008,

respectiv 09 iulie 2008, când reclamantul a învestit instanța cu acțiunea ce

formează obiectul dosarului de față.

Soluțiile instanțelor de fond și de apel,

în opinia recurenților, sunt nelegale și netemeinice pentru faptul ca sunt

acordate despăgubiri reclamantului, prin raportare la o chirie lunară de 600

euro, sumă care la momentul la care s-a pronunțat hotărârea de fond, se prezumă

că ar fi putut să o încaseze reclamantul, fără însă ca acesta să administreze

vreo probă prin care sa facă dovada certitudinii faptului că ar fi putut să

încheie un contract de închiriere imediat după ce contractul de

vânzare-cumpărare al imobilului a fost anulat în mod irevocabil prin Decizia civila

nr. 47/ C din 30 mai 2008.

Pretențiile deduse judecății au avut

un temei delictual și nu contractual, astfel că reclamantul trebuia să facă

dovada întrunirii cumulative a celor patru condiții pentru angajarea

răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: fapta ilicită, prejudiciul,

raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția celui ce a

cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a

acționat.

În consecință, recurenții consideră că

pretențiile reclamantului sunt nefondate în ceea ce privește echivalentul

lipsei de folosință, fiind exagerate, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada certă

a unui prejudiciu material suferit.

Intimatul reclamant a învederat Înaltei

Curți că recurenții au executat obligația de restituire în natură stabilită

prin prezentul titlu executoriu, depunând copii de pe formele de executare,

astfel că în prezent este în posesia imobilului.

În această etapă procesuală,

recurenții nu au administrat alte probe.

Recursurile formulate sunt nefondate,

astfel cum se va arăta.

Analizând materialul probator al

cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și verificând, în

baza acestora, decizia recurată, înalta Curte constată că nu este întrunită

niciuna dintre ipotezele susținute: art. 304 pct. 6, 8 sau 9 C. proc. civ.

În ce privește recursul formulat de

pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța, se constată că, deși recurenta invocă

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs,

nu pot fi identificate critici susceptibile de încadrare în această ipoteză de

nelegalitate.

Premisa existenței unui act juridic

dedus judecății care să fi fost interpretat greșit de instanța de apel se

verifică doar cu privire la primul capăt de cerere, având în vedere obiectul

cererii de chemare în judecată: soluționarea notificării prin care reclamantul

a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, prin cenzurarea

refuzului nejustificat al unității deținătoare de a emite dispoziție motivată

în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea

efectelor recursului în interesul legii pronunțat prin Decizia nr. 20 din 19

martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție; cel

de-al doilea capăt de cerere - obligarea pârtilor la plata contravalorii lipsei

de folosință, având un temei delictual, exclude cerința existenței unui act

juridic, faptul juridic ilicit fiind generator de răspundere civilă.

Or, notificarea formulată a fost

corect interpretată, dispunându-se de instanțele anterioare restituirea în

natură a apartamentului situat la etajul imobilului din Municipiul Constanța,

cu o suprafață construită de 143,60 mp.

Cercetând cea de-a doua critică,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recurenta susține contrar celor dispuse de în cauză, anume, că ar fi fost

obligată alături de ceilalți pârâți ai pricinii la plata contravalorii lipsei

de folosință de care a fost privat reclamantul prin nesoluționarea notificării

sale. Or, potrivit dispozitivului sentinței, confirmată prin respingerea

apelurilor, se constată că recurenta pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanța nu este

debitor al obligației de plată a acestor despăgubiri.

Referitor obligarea sa la restituirea

în natură a apartamentului în litigiu, împreună cu ceilalți pârâți, este

capătul de cerere cu privire la care pârâta a formulat concluzii de admitere la

prima instanță; apelul declarat de aceasta nu a fost și motivat, astfel că s-a

procedat la analizarea lui pe baza celor invocate la prima instanță, astfel cum

dispune art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

II. Recursul formulat de ceilalți

pârâți ai cauzei este, de asemenea, nefondat.

În dezvoltarea ipotezei de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenții pretind că instanța a

acordat mai mult decât s-a cerut, susținându-se că reclamantul a solicitat prin

cererea de chemare în judecată suma de 21.600 lei cu titlu de lipsă de

folosință, în timp ce, prin sentință, i s-au acordat 32.859 lei, astfel cum a

rezultat din expertiză, fără ca acesta să își fi majorat câtimea pretențiilor conform

dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., solicitarea fiind formulată

doar în cuvântul pe fond la prima instanță.

Soluția recurată este în sensul

respingerii apelurilor formulate de pârâți ca nefondate.

Ca atare, nu instanța de apel este cea

care s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor deduse judecății, ci prima

instanță a cărei soluție a fost confirmată în totalitate, astfel încât, nu este

admisibilă susținerea tezei de recurs reglementate de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.

Cum pârâții au formulat aceleași

susțineri și prin motivele de apel, Înalta Curte recalifică această critică în

ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și va analiza aplicarea

legii de instanța de apel în rezolvarea dată acestei critici.

Deși recurenții indică în mod corect

distincția dintre modificare sau completarea cererii de chemare în judecată și

precizarea ei și admit că majorarea câtimii pretențiilor se încadrează în

dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., reprezentând o precizare

a acțiunii, iar pe de altă parte, susțin că această precizare a fost formulată

de reclamant cu ocazia dezbaterii în fond, aceștia nu au indicat încălcarea pe

care o semnalează sau vătămarea pe care o reclamă.

Precizarea cererii, conform textului

anterior menționat, nu atrage obligația instanței de a acorda un termen și nici

nu obligă reclamantul să o formuleze în scris, după cum nici nu îi interzice

formularea la momentul susținerii cauzei, înainte însă de închiderea

dezbaterilor; art. 132 alin. (2) C. proc. civ., prevede doar că aceste

precizări se vor trece în încheierea de ședință, astfel cum prima instanță a

procedat.

Constatând la rândul său în sensul

celor anterioare, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a dat o legală

rezolvare acestei critici, confirmând respectarea formelor de procedură de

instanța de fond.

Și acești recurenți indică teza de

recurs prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar pentru înlăturarea

acestei critici sunt pe deplin valabile aceleași argumente ca cele arătate în

analiza primului motiv al recursului formulat de R.A.E.D.P.P. Constanța.

Criticile dezvoltate pe temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ. privesc soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere

prin care s-a acordat lipsa de folosință reclamantului.

S-a susținut că temeiul delictual al

acestei pretenții implică dovedirea condițiilor prevăzute de art. 998 și 999 C.

civ.: faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate și vinovăție.

Instanța de apel a confirmat

îndeplinirea cerințelor pentru angajarea răspunderii civile delictuale,

confirmând temeinicia cererii deduse judecății, însă Înalta Curte constată că

recurenții au susțineri în motivele de recurs care nu pot fi analizate omisso

medio, astfel că vor fi verificate doar cele asupra cărora instanța de apel s-a

pronunțat.

Recurenții pretind că despăgubirile

trebuiau acordate fie de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care

s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare care a constituit impedimentul

legal al emiterii dispoziției de restituire în natură a imobilului, fie de la

data introducerii cererii de chemare în judecată, iar nu de la data rămânerii

definitive a aceleiași hotărâri, așa cum s-a procedat în cauză.

S-a mai susținut că în mod nelegal și

netemeinic s-a acordat contravaloarea lipsei de folosință potrivit expertizei

administrată în dosar, expertiză ce a avut în vedere o chirie de 600 euro,

prezumându-se că reclamantul ar fi putut încasa o astfel de chirie, fără însă

ca acesta să administreze vreo probă din care să rezulte că ar fi fost în

măsură să încheie un contract de închiriere de îndată, după rămânerea

irevocabilă a hotărârii de constatare a nulității contractului de vânzare

cumpărare.

Fapta ilicită o reprezintă refuzul

nejustificat al pârâților de a emite dispoziția de soluționare a notificării,

întrucât această pasivitate este rezultatul încălcării prevederilor art. 25 din

Legea nr. 10/2001 care stipulează în termeni imperativi obligația unității

deținătoare de a emite dispoziția motivată într-un termen de 60 de zile de la

depunerea actelor doveditoare.

Conduita culpabilă a pârâților rezultă

din întârzierea nejustificată în soluționarea notificării, cu atât mai mult cu

cât reclamantul, la data de 5 mai 2008, după rămânerea definitivă a hotărârii

de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, a solicitat din nou emiterea dispoziției de restituire în

natură, anexând hotărârile judecătorești în copie legalizată, și prevalându-se de

efectele constatării nulității contractului de vânzare cumpărare, cu referire

la repunerea în situația anterioară, unul dintre principiile ce guvernează

aceste efecte.

În cuprinsul aceleiași cereri, a

învederat că apartamentul a cărui restituire o solicită a revenit în

patrimoniul unității administrativ teritoriale notificate, astfel că, aceasta

nu mai poate invoca vreun impediment legal pentru refuzul restituirii în natură

prin emiterea dispoziției în baza Legii nr. 10/2001.

Dispoziția nu a fost emisă nici după

rămânerea definitivă a sentinței menționate și nici după această nouă

solicitare a reclamantului, fiind necesară promovarea cererii de chemare în

judecată cu care prima instanță a fost învestită.

Prejudiciul constă în lipsirea

reclamantului de posesia bunului său asupra căruia ar fi putut exercita toate

prerogativele dreptului de proprietate (inclusiv dreptul de a culege fructele),

în condițiile art. 480 C. civ., date fiind dispozițiile art. 25 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 care prevăd că decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare

a restituirii în natură a imobilului, face dovada proprietății persoanei

îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și

constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară.

Prin urmare, acordarea lipsei de

folosință este modalitatea de reparare a acestui prejudiciu, persoana vătămată

având alegerea criteriilor pe care le consideră aplicabile pentru asigurarea

reparației, iar instanța apreciază asupra caracterului adecvat și rezonabil al

acestora.

Or, stabilirea lipsei de folosință pe

baza chiriei practicate pe piața liberă pentru imobile similare celui în

litigiu potrivit expertizei efectuate în cauză, nu obliga reclamantul să facă

dovada posibilității și momentului la care s-ar fi putut perfecta un contract

de închiriere, cum nefondat susțin pârâții.

În ce privește momentul de la care s-a

acordat lipsa de folosință, Înalta Curte constată că legal instanța de apel a

confirmat data de 1 ianuarie 2008, ceea ce reprezintă momentul epuizării

termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

calculat de la data pronunțării hotărârii definitive de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare.

Conform art. 377 alin. (1) pct. 3 C.

proc. civ., hotărârile date în apel sunt definitive, Decizia nr. 477 a

Tribunalului Constanța, secția civilă, fiind pronunțată la 29 octombrie 2007.

Semnificația pronunțării unei hotărâri

judecătorești definitive (pe lângă executorialitatea cu care este înzestrată,

dacă nu e pronunțată într-o cerere în constatare) este aceea că are putere de

lucru judecat (chiar dacă relativă) și partea câștigătoare se poate prevala de

efectele ei și adevărul judiciar pe care îl afirmă, astfel cum a procedat

reclamantul.

Rămânerea irevocabilă a unei hotărâri

judecătorești consolidează puterea de lucru judecat.

Data formulării cererii de chemare în

judecată este lipsită de semnificația pe care reclamanții o susțin, întrucât în

materia răspunderii civile delictuale punerea în întârziere operează de drept

de la data săvârșirii faptei prejudiciabile, astfel că, nu este necesară

punerea în întârziere prin notificare sau formularea cererii de chemare în

judecată.

Având în vedere toate aceste

considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondate ambele recursuri.

Văzând și prevederile art. 274 C.

proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local

Constanța, Primarul Municipiului Constanța, precum și de pârâta Regia Autonomă

Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, împotriva Deciziei civile nr.

198/ C din 14 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenți la 2.178, 89 lei

cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.

Pronunțată în ședință publică, azi, 24

iunie 2010.