ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2385/2010

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța la 3 septembrie 2007, T.V. și T.L.R.V. au solicitat, în

temeiul Legii nr. 10/2001 și în contradictoriu cu Primarul municipiului

Constanța, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii sau dispoziții cu

privire la notificarea înregistrată sub nr.2104 din 26 octombrie 2001 la BEJ D.V. referitoare la restituirea în natură a imobilului casă de locuit situat în Constanța.

La data de 31 octombrie 2010, reclamanții

și-au completat acțiunea în sensul că au solicitat obligarea pârâtului, ca prin

decizia sau dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, să dispună restituirea

în natură a imobilului compus din două construcții și suprafață de teren în

suprafață de 454 mp și numai în măsura în care restituirea în natură nu este legal

posibilă să se dispună măsurile reparatorii prin echivalent în compensare.

Tribunalul Constanța, secția civilă, prin

sentința nr. 1349 din 18 noiembrie 2008 a admis în parte acțiunea reclamanților T.V. și T.L.R.V. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului

Constanța. A obligat pârâtul să restituie reclamanților în natură imobilul

format din una cameră și hol în suprafață de 14,3 mp, situat în corp C3 –

schiță dosar fila 56 și suprafața de teren aferentă de 14,3 mp. A respins

solicitarea de restituire în natură a imobilului situat în Constanța, ca

neîntemeiată. A obligat pârâtul să ofere reclamanților, în compensare, alte

bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri pentru suprafața de

teren de 443,7 mp și construcții C1 – parter și C2 P+1 E preluate în mod

abuziv.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în sensul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 la restituirea imobilului preluat în temeiul

Decretului nr. 92/1950.

Făcând aplicațiunea art. 18 din Legea nr.

10/2001, s-a constatat că și construcțiile preluate de la autorul

reclamanților, prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu R.A.E.D.P.P. au

devenit proprietatea chiriașilor ce au primit în folosință pe toată durata

existenței construcției și terenul aferent (în total aproximativ 180 mp).

Coroborând aspectul menționat cu faptul că dobânditorii ulteriori ai

construcției au drept de folosință gratuită asupra suprafeței de teren ce

constituie amprenta pe sol a clădirii și cu prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001,

tribunalul a constatat că restituirea în natură a terenului este imposibilă

juridic (și lipsită de interes, în fapt), iar pentru clădire imposibilitatea

restituirii reiese din valabila înstrăinare înainte de notificare.

Astfel, imposibilitatea juridică de

restituire în natură a reieșit din aceea că, în situația subrogării statului

sau persoanei juridice deținătoare în contractele enumerate de art. 14 din

lege, persoana îndreptățită va deveni titularul obligațiilor, dar și al

drepturilor, în special a dreptului ce-i revenea persoanei subrogate (fiind

deci obligat să asigure folosința, încasând redevența în cazul contractului de

concesiune, chiria în cazul contractului de locație, etc.).

În cazul reclamanților, aplicarea art. 14

din Legea nr. 10/2001 ar însemna că pentru suprafața de teren aflată în

folosința subdobânditorilor să nu primească pe toată durata existenței

construcțiilor nici o sumă din moment ce folosința acestui teren a fost cedată

gratuit.

În ceea ce privește suprafața pe care

proprietarii construcțiilor o au în folosință, instanța a considerat că, deși

în contractele de vânzare-cumpărare este indicată doar amprenta pe sol a

acestora, totuși respectivul drept de folosință privește întregul teren. Din

acest punct de vedere este relevant că terenul este străbătut de rețeaua

subterană de alimentare cu apă, în mod evident necesară proprietarilor

construcțiilor pentru utila folosință a acestora.

Nu mai puțin, clauza de dobândire a

folosinței gratuite a terenului se referă la „terenul aferent locuinței” care

conduce la concluzia că privește întreaga curte.

Apelurile declarate de reclamanți și de

pârât împotriva sentinței tribunalului au fost admise de Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale. A fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că s-a respins

cererea reclamanților de restituire în natură a corpului de clădire C3

identificat, prin raportul de expertiză B.D., precum și a terenului aferent

acestui corp de clădire. A fost obligat Primarul municipiului Constanța să

emită dispoziție cu propunere de despăgubire, conform Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Constanța, compus din teren în

suprafață de 454,13 mp și construcțiile de pe teren, identificat prin raportul

de expertiză B. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței.

S-a reținut de către instanța de apel că

în privința spațiului restituit în natură și terenul aferent acestuia, din

înscrisurile depuse în apel, reiese că acesta are o suprafață de 14,3 mp și că

se află deasupra locuinței cumpărate de C.S. și R.C., accesul nemaiputând fi

asigurat prin exteriorul locuinței terților deoarece scara de acces a fost

dezmembrată. Deși spațiul de 14,3 mp nu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995,

având în vedere destinația lui de utilitate comună pentru restul locuințelor și

pentru că un spațiu cu asemenea dimensiuni și cu asemenea localizare nu poate

fi un spațiu funcțional reclamanților, s-a constatat că nu poate fi restituit

în natură.

Constatând și că reclamanții, prezenți

personal în fața instanței, au solicitat ca măsurile reparatorii pentru

întregul imobil să se facă prin acordarea de despăgubiri bănești, s-a reținut

că aceștia sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

pentru întregul imobil din Constanța, imposibil de restituit în natură.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs, întemeiat pe critica de nelegalitate prevăzută de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Primarul municipiului Constanța. A arătat că în

mod eronat a fost înlăturat ultimul motiv de apel al pârâtului, precizând că

instanța de fond s-a pronunțat asupra altui obiect decât cel cu care a fost

învestită, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Astfel, deși

s-a solicitat de către reclamanți obligarea pârâtului la emiterea unei decizii

sau dispoziții prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului,

tribunalul a dispus direct restituirea în natură pentru partea liberă din

imobil, deși nu a fost învestit cu acest capăt de cerere. O cerere având ca

obiect obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții este o cerere întemeiată

pe obligația de a face și nu o cerere de restituire formulată în baza Legii nr.

10/2001, cum în mod greșit se reține în considerentele deciziei atacate. Mai

mult decât atât, în cadrul dezbaterilor în apel, reclamanții prin apărător au

învederat instanței de control judiciar faptul că înțeleg să renunțe la capătul

de cerere privind restituirea în natură a imobilului sau a unei părți din

acesta, optând pentru măsuri reparatorii în echivalent sau pentru despăgubiri

bănești, cerere asupra căreia nu i-a fost dat cuvântul părții adverse și care

nu a fost analizată de către instanță.

Cu privire la apelul reclamanților,

pârâtul a arătat că acesta a fost admis în mod nelegal, întrucât pentru a se

acorda despăgubiri și pentru partea din imobil corpul C3, precum și pentru

terenul aferent acesteia, era necesar a se face dovada faptului că respectiva

construcție a fost edificată de persoana îndreptățită, anterior preluării de

stat, deci urma a se face dovada calității de proprietar la momentul preluării,

dovadă pe care reclamanții nu au făcut-o.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins ca atare pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Prin notificarea înregistrată sub nr. 2104

din 26 octombrie 2001 la B.E.J. D.V. și înregistrată la Primăria Constanța sub nr. 144142 din 29 octombrie 2001, T.E. și T.R.V. au solicitat

restituirea, în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în Constanța, care

a aparținut autorului lor D.C.

Notificatorii menționați au decedat,

moștenitorii acestora fiind reclamanții T.V. și T.L.R.V.

Se reține că prin motivele de recurs,

pârâtul a criticat decizia atacată sub aspectul că reclamanții nu au făcut

dovada faptului că partea din imobil corpul C3 a fost edificată de autorul lor,

anterior preluării de stat, deci nu au făcut dovada calității de proprietar

asupra respectivei construcții la momentul preluării.

Nu s-au adus critici referitoare la

calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților, în sensul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, la restituirea imobilului situat în Constanța, calitate

stabilită de instanța de fond și de apel, avându-se în vedere certificatul de

moștenitor nr. 137 din 21 octombrie 2004, prin care notificatorii T.E. și T.R.V.

au fost declarați moștenitorii lui D.C. și certificatele de calitate de

moștenitor nr. 117/2002 și nr. 13/2007, prin care reclamanții T.V. și T.L.R.V.

au fost indicați drept moștenitori ai notificatorilor. Se reține totodată că nu

a fost criticat nici aspectul potrivit căruia imobilul a aparținut autorului

reclamanților, D.C.

În ceea ce privește partea de imobil

corpul C3, nu se pot reține susținerile pârâtului potrivit cărora reclamanții

nu au făcut dovada faptului că respectiva construcție a fost edificată de

autorul lor, anterior preluării de stat, deci nu s-a făcut dovada calității de

proprietar la momentul preluării, întrucât instanța de apel a reținut că toate

cele trei corpuri de clădire erau edificate la momentul naționalizării și că

ele aparțineau persoanei de la care a fost preluat imobilul, respectiv D.C. Astfel,

potrivit actului de vânzare autentificat sub nr. 1164 din 8 mai 1930, D.C. a

cumpărat terenul în suprafață de 454,13 mp, iar din carnetul de schițe întocmit

de Primăria Constanța în 1936 rezultă că pe lotul nr. 11 e înscris autorul

reclamanților cu teren și corp „a” de clădire, acesta având aceeași configurație

cu cea identificată de expert ca fiind Corpul A parter.

Deși în anexa la decretul de

naționalizare, imobilul preluat de la D.C. este descris ca fiind format din

două corpuri de clădire, unul având parter și unul parter și etaj, din fișele

clădirilor edificate pe teren, depuse de administratorul imobilului

R.A.E.D.P.P. Constanța, instanța de apel a reținut că toate cele trei corpuri

de clădire au fost construite în anii 1919 și 1930 și au fost naționalizate

conform Decretului nr. 92/1950, respectivele mențiuni privind anul edificării

construcțiilor instituind o prezumție relativă care n-a fost înlăturată de

pârât. În plus, corpul C3 în discuție nu poate face decât parte integrantă din

imobil având în vedere destinația acestuia de utilitate comună pentru restul

locuințelor precum și dimensiunile și localizarea sa.

În ceea ce privește critica din recurs

referitoare la faptul că instanța de apel a înlăturat în mod greșit motivul de

apel privind faptul că instanța de fond s-a pronunțat asupra altui obiect decât

cel cu care a fost învestită, se reține că nu este întemeiată.

Astfel, prin cererea de chemare în

judecată și ulterior prin completarea depusă, reclamanții au solicitat

obligarea pârâtului Primarul municipiului Constanța la emiterea unei decizii

sau dispoziții în soluționarea notificării depuse privind restituirea în natură

a imobilului situat în Constanța, compus din două construcții și teren în

suprafață de 454 mp teren și în măsura în care restituirea în natură nu este

legal posibilă, să se dispună măsurile reparatorii prin echivalent în

compensare.

Instanța de fond a obligat pârâtul să

restituie în natură reclamanților imobilul corp C3 și suprafața de teren

aferentă de 14,3 mp și să ofere, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri pentru suprafața de teren de 443,7 mp și

construcții C1 parter și C2 P+1E.

Instanța de apel a analizat în mod corect

acest motiv, reținând că depunerea notificării în baza Legii nr. 10/2001 are ca

efect declanșarea procedurii de restituire a imobilului preluat abuziv de stat,

notificarea reprezentând actul de manifestare a voinței persoanei îndreptățite

de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, iar prin

acțiunea formulată, reclamanții au urmărit obținerea, în concret, a respectivelor

măsuri reparatorii, hotărârea judecătorească reprezentând în această situație

titlul executoriu.

În aceste condiții, nu se poate reține că

instanța a fost învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun privind obligația de a face și nu cu o cerere de restituire formulată în

baza Legii nr. 10/2001, cum susține recurentul – pârât.

Prin urmare, reclamanții au declanșat, în

forma și termenul stipulate de lege, prin intermediul notificării, care are

natura juridică a unei cereri de restituire, procedura administrativă

prealabilă și obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Până la data formulării acțiunii în

justiție, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții nu au

primit niciun fel de răspuns din partea instituției notificate.

În plus, se reține că prin decizia

atacată, curtea de apel a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că

a obligat Primarul municipiului Constanța să emită dispoziție cu propunere de

despăgubire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul

situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 454,13 mp și

construcțiile de pe teren, identificat prin raportul de expertiză B.

În ceea ce privește susținerea

pârâtului potrivit căreia nu i-a fost acordat cuvântul în dezbaterile care au

avut loc în apel față de poziția reclamanților care au arătat că înțeleg să

renunțe la capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului sau a

unei părți din acesta, optând pentru măsuri reparatorii în echivalent sau

pentru despăgubiri bănești, se reține că nici aceasta nu este întemeiată.

Astfel, pârâtul a fost prezent prin apărător

la dezbaterile în cauză, iar la interpelarea instanței, a arătat că nu mai are

acte de depus ori cereri noi de formulat, apreciind cauza în stare de judecată,

după cum reiese din practicaua deciziei atacate. Mai mult, posibilitatea

reclamanților de a renunța la restituirea în natură a imobilului sau a unei

părți din acesta este limitată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care

instituie principiul restituirii în natură, acordarea despăgubirilor operând în

situația în care aceasta este imposibil de realizat.

Pentru cele ce preced, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de

pârât ca nefondat

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Primarul municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 216/C din 30

septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii

de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

aprilie 2010.