ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4905/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4905/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța, secția civilă, la data de 4 iulie 2008, reclamanta T.A.

a solicitat, în temeiul art. 480, 481, 483 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998,

obligarea pârâtului Municipiul Constanța, prin primar, la restituirea în natură

a imobilului teren în suprafață de 144,50 mp situat în municipiul Constanța,

constatarea nulității deciziei de trecere a imobilului în proprietatea

statului, deoarece a fost emisă cu încălcarea legilor în baza căreia a fost

edictată și, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru

suprafața de teren ce nu poate fi restituită în natură.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a fost titulara dreptului de proprietate asupra

terenului în suprafață de 144,50 mp situat în municipiul Constanța, și asupra

construcției cu destinație de locuință compusă din 3 camere și dependințe

edificată pe teren, drept pe care l-a dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 08 decembrie 1973 de Notariatul de Stat

Județean Constanța, prin care mama sa, M.I.a, i-a vândut imobilul.

Reclamanta a mai

arătat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat în anul 1986, primind

despăgubiri bănești pentru construcția edificată pe terenul în litigiu, dar nu

și pentru teren.

A mai precizat că,

deși s-a adresat autorităților competente cu o cerere prin care solicita

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, acestei cereri nu i

s-a dat curs.

La data de 28

noiembrie 2008, reclamanta și-a modificat cererea, învestind instanța de fond

în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin primar, Primarul

municipiului Constanța și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie

terenul în litigiu ori, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă,

acordarea în compensare a unui teren similar ca amplasament, utilități, valoare

de circulație sau echivalent bănesc.

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond, respingerea

acțiunii ca nefondată.

La termenul de

judecată din 16 februarie 2009, același pârât a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, apreciind că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

acțiunea în revendicare nu mai poate fi promovată pe calea dreptului comun

reglementată de art. 480 C. civ., excepții însușite și de către ceilalți pârâți

în cauză.

Prin sentința civilă nr.

506 din 13 aprilie 2009 Tribunalul Constanța, secția civilă, analizând cu

prioritate excepția inadmisibilității, pe care a admis-o, a respins acțiunea

reclamantei ca inadmisibilă, reținând că Legea nr. 10/2001 a suprimat, prin

apariția ei, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității

actelor de preluare a imobilelor naționalizate, fără ca prin aceasta să fie

încălcat accesul liber la justiție.

Prima instanță a mai

reținut că obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile

nu privează persoanele de dreptul la un tribunal în sensul Convenției Europene,

întrucât împotriva dispoziției/deciziei emis în cadrul acestei proceduri se

poate exercita contestație la instanță.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta T.A., pe care a criticat-o pentru

încălcarea dreptului său la justiție, drept garantat de art. 21 din

Constituție, art. 3 C. civ. și art. 6 alin. (1) C.E.D.O. și pentru încălcarea

dreptului de proprietate așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Reclamanta a mai

arătat că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, această cale fiind la

îndemâna oricărui proprietar, în timp ce Legea nr. 10/2001 instituie o cale

administrativă alternativă, iar respingerea ca inadmisibilă a unei astfel de

acțiuni încalcă art. 6 C.E.D.O. și contravine practicii judiciare în materie a

Curții Europene, cu trimitere la cauzele F. și K. contra României.

A mai susținut că,

potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție

pronunțată în recurs în interesul legii în cazul în care există concurs între

legea specială și cea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale,

cu excepția situației în care între aceasta din urmă și prevederile C.E.D.O.

sunt sesizate neconcordanțe, sens în care a invocat cauzele Viașu c.României,

Faimblat c.României și Elias c.României.

Prin Decizia civilă nr.

231/ C din 14 octombrie 2009 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul

reclamantei.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că un drept subiectiv, cum este și dreptul

de proprietate, nu poate fi ocrotit în același timp prin două acțiuni

distincte, Legea nr. 10/2001 excluzând, din momentul intrării ei în vigoare,

calea dreptului comun pentru valorificarea dreptului de proprietate în cadrul

acțiunii în revendicare.

În condițiile în care

imobilul a fost preluat prin expropriere, nu se poate reține că reclamanta și-a

păstrat dreptul de proprietate potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

întrucât dispozițiile legale arătate prevăd că persoanele în cauză își exercită

calitatea de proprietar numai după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire în condițiile acestei legi, iar art. 22 alin. (5)

din lege prevede că nerespectarea termenului de transmitere a notificării

atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii sau

prin echivalent.

Revendicarea

bunurilor preluate fără titlu este permisă în condițiile dreptului comun numai

în absența unei legi speciale de reparație, față de care însă, odată adoptată,

acțiunea în revendicare pe dreptul comun devine inadmisibilă, conform

principiului specialia generalibus derogant.

Curtea a mai reținut

că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 C.E.D.O. nu este un drept absolut,

ci comportă limitări corespunzătoare unei marje de apreciere a fiecărui stat,

iar împrejurarea că Legea nr. 10/2001 consacră o procedură administrativă

prealabilă nu constituie o încălcare a acestui drept, câtă vreme soluțiile

pronunțate în această procedură pot fi contestate în instanță, iar existența controlului

judecătoresc asigură astfel accesul la justiție.

Adoptarea unei

reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 C.E.D.O.

în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea

dreptului pretins este efectivă, or, reclamanta nu a pretins că a folosit

procedura administrativă, fiindu-i lăsată nesoluționată cererea, ci a arătat că

a optat pur și simplu pentru calea dreptului comun, fără să utilizeze procedura

legii speciale.

Dreptul de

proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească în prezent să

invoce art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, iar în lipsa recunoașterii dreptului de proprietate (fie pentru că nu

s-a utilizat procedura legii speciale, fie pentru că nu există o hotărâre

judecătorească în acest sens), nu se poate reține că prin respingerea acțiunii

ca inadmisibilă, instanța ar fi lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa.

Împrejurarea că

instanța europeană a constatat, cu privire la statul român, „nereguli existente

în structura fundamentală a dreptului intern” nu constituie o abrogare

implicită a Legii nr. 10/2001, cum greșit susține apelanta, întrucât rămâne la

latitudinea statului pârât de a alege mijloacele prin care să-și aducă la

îndeplinire obligația prevăzută de art. 46 C.E.D.O., respectiv, aceea de a se

conforma hotărârilor definitive pronunțate de Curtea Europeană, mijloace care

trebuie să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârile Curții.

Constatarea, de către

Curtea Europeană a incoerenței legislative în legătură cu restituirea

imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român nu are ca efect abrogarea

implicită a actelor normative defectuoase, atributul adoptării sau abrogării

unei legi revenind exclusiv statului care, în privința Legii nr. 10/2001 a

decis să o păstreze.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., arătând că în mod greșit instanțele au apreciat acțiunea în

revendicare întemeiată pe dreptul comun ca fiind inadmisibilă, pentru

următoarele argumente:

- Calificarea, de

către instanțele de fond și apel, a acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun drept inadmisibilă, cu motivarea că dreptul de proprietate nu

poate fi ocrotit concomitent prin două acțiuni distincte, ci numai prin cea

întemeiată pe Legea nr. 10/2001, echivalează cu anihilarea nejustificată a

caracterului absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, cu

consecința pierderii beneficiului imprescriptibilității, ca atribut esențial al

acțiunii în revendicare, respectiv modificarea naturii juridice a acesteia,

prin declararea ei ca prescriptibilă extinctiv;

- Încălcarea art. 14

din Convenția Europeană care prevede că „exercitarea drepturilor și

libertăților recunoscute prin Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o

deosebire, a Protocolului nr. 12 la C.E.D.O. care consacră același drept și a art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât prin implementarea ideii

conform căreia Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub

aspectul apărării dreptului de proprietate, reprezintă o încălcare a dreptului

la nediscriminare prin raportare la textele legale anterior citate.

În acest sens,

reclamanta arată că invocarea obligativității acțiunii în revendicare doar pe

calea legii speciale, adică prin notificarea de restituire a bunului în cadrul

procedurii administrative a Legii nr. 10/2001 în intervalul de timp limitat

prevăzut de aceasta, reprezintă o discriminare în sensul celor anterior

precizate;

- Greșita

interpretare a dispozițiilor Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curții

de Casație și Justiție, invocată de instanțe în argumentarea

soluțiilor pronunțate.

Reclamanta susține

că, printr-o interpretare per a contrario a conținutului acestei decizii, se

ajunge la concluzia că, în situația în care o lege specială, cum este și Legea nr.

10/2001, nu asigură o cale efectivă pentru repararea dreptului încălcat, atunci

această lege specială încalcă Convenția, astfel încât, prioritară devine

aplicarea Convenției și nu a legii speciale.

De asemenea, atât

decizia dată în interesul legii, cât și art. 20 din Constituția României,

stabilesc că, atunci când există neconcordanțe între legea specială și

Convenție, prioritatea aparține celei din urmă.

Sub acest aspect,

concursul de legi intervenit în cauză a fost apreciat greșit de către instanțe,

întrucât din compararea celor două reglementări este evident că dispozițiile C.E.D.O.

sunt mai favorabile decât cele cuprinse în Legea nr. 10/2001.

În acest sens,

reclamanta a arătat că Legea nr. 10/2001 invocată de instanța de apel în

argumentarea excepției de inadmisibilitate conține o limitare în timp a

dreptului de a cere restituirea, pe când dispozițiile Convenției nu aduc o

asemenea limitare a dreptului de a cere respectarea proprietății și a invocat

Hotărârea Păduraru c. României, în care Curtea a reținut caracterul

imprescriptibil al acțiunii în revendicare.

De altfel, existența

a numeroase hotărâri C.E.D.O. nefavorabile României dovedește în mod neechivoc

faptul că dispozițiile legii speciale sunt deficitare, lucru stabilit printr-o

serie de hotărâri pronunțate în materie (Cauza Huber c. României, Cauza Faimblat

c. României, etc);

- Încălcarea

dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 C.E.D.O. privind

accesul la justiție, prin limitarea instituită de legea specială și incidența art.

3 C. civ. privind denegarea de dreptate.

Referitor la această

critică, reclamanta a arătat că restricțiile impuse de o lege specială sunt

supuse controlului instanțelor, eventual controlului de constituționalitate,

pentru a se verifica dacă limitările impuse nu afectează dreptul subiectiv în

substanța sa, întrucât limitarea trebuie să aibă un scop legitim și să respecte

un raport de proporționalitate.

Limitarea impusă de

Legea nr. 10/2001 nu poate servi scopului securității raporturilor juridice și

afectează dreptul de proprietate dedus judecății în substanța sa.

Deși instanța de apel

a reținut, în decizia recurată, că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 C.E.D.O.

nu este un drept absolut, jursiprudența europeană a stabilit că „dreptul

statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de

care dispune și a principiului suveranității, trebuie subordonat garanțiilor

speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în absența cărora Convenția

ar deveni un instrument teoretic și iluzoriu, fără aplicabilitate concretă și

efectivă în ordinea juridică națională”.

În acest sens a

invocat Cauza Vermeire c. Belgiei, în care Curtea a decis că hotărârile sale

sunt obligatorii nu numai cu privire la situația reclamantului într-o speță

dată, în care s-a constatat încălcarea unui drept garantat de Convenție, ci și

prin raportare la cauzele ce au generat o asemenea încălcare, hotărârea

producând efecte juridice directe în ordinea juridică a statului în cauză, în

sensul că autoritățile sale trebuie să înlăture aplicarea acelor norme

naționale incompatibile cu prevederile Convenției.

Într-un asemenea

raționament, Curtea Europeană a constatat neîndeplinirea, de către statul

român, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră

coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea

imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința

creării unui climat de incertitudine generală.

Analizând criticile

formulate din perspectiva aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte

urmează a respinge recursul ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Analizând cauza

dedusă judecății, examinând soluțiile pronunțate de instanțele anterioare,

având în vedere normele de drept incidente și verificând criticile formulate

prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că în speță nu sunt întrunite

cerințele ipotezei de nelegalitate consacrate prin dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Astfel, recurenta

reclamantă se află în situația de a solicita direct în instanță prin formularea

unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, la

restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 144,50 mp situat în

municipiul Constanța, constatarea nulității deciziei de trecere a imobilului în

proprietatea statului, deoarece a fost emisă cu încălcarea legilor în baza

căreia a fost edictată și, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor pentru suprafața de teren ce nu poate fi restituită în natură.

Temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată indicat de recurentă, vizează dispozițiile art. 480

- 481 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate), dar și art. 6 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 213/1998, în ce privește îngrădirea accesului său la

instanță, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru considerentul că nu

au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Fără a se nega

încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001,

recurenta pretinde că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției

Europene a Drepturilor Omului, susținându-se că soluția menționată este

cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu

privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte constată

că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, dând o

corectă interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, în acord cu

principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în

concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după

adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a

urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun,

respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocate, de asemenea, de

recurentă, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, preved

că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora,

dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte,

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și

anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că,

în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,

dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, recurenții

reclamanți nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior,

întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici

in rem (imobil fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce se

încadrează în art. 2 lit. i), nici in personam (recurenta proprietara însăși

deposedată abuziv în anul 1986 de proprietatea sa, astfel că este incident art.

3 alin. (1) lit. a) din Lege), după cum nu a fost revelat niciun motiv

independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale

prin formularea notificării.

Totodată, recurenta a

învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială,

Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie acordată

prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept

de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de

asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Referindu-se la prioritatea

Convenției, recurena invocă dispozițiile art. 6 parag. 1, întrucât prin

respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanță,

dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției.

Art.

6 din Convenție garantează fiecărei persoane

„dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze

orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele

Ad't Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam

II de Lichtenstein contra Germaniei).

Însă

,

C.E.D.O. a admis că

acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că

statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Or, legiuitorul roman

a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste

măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul

la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în

procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26),

căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a

supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul

procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite

decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007

pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casație și Justiție

în secții unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins

este una efectivă.

Or, așa cum s-a

arătat, recurenta putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce

includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în

condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel

prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate,

dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză

o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii 10/2001,

se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.

În fine, prin respingerea

ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub

incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de

asemenea de recurentă, norma convențională, garantând protecția unui „bun

actual” aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranțe legitime”

cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

C.E.D.O. a apreciat

însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă

nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau

Poenaru contra României), situație în care Înalta Curte constată că recurenta

nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1.

Pe de altă parte, soluția

pronunțată de instanța de fond și menținută de cea de apel nu consacră „un

regim discriminatoriu în raport de persoana care realizează dreptul de

proprietate”.

Pentru valorificarea

pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să

respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât

din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de

lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Statul român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul

trecut, în condițiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care

reclamanta nu a înțeles a uza, respectiv, nu a întreprins nici un demers

judiciar sau extrajudiciar până în anul 2008, aflându-se într-o stare de totală

pasivitate.

Pentru toate aceste

argumente, Înalta Curte constată că soluția privind menținerea respingerii

acțiunii în revendicare ca inadmisibilă este legală, astfel încât, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta T.A. împotriva Deciziei civile nr. 231/ C din

14 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 01 octombrie 2010.