ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4905/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, la data de 4 iulie 2008, reclamanta T.A. a solicitat, în temeiul art. 480, 481, 483 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, obligarea pârâtului Municipiul Constanța, prin primar, la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 144,50 mp situat în municipiul Constanța, constatarea nulității deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece a fost emisă cu încălcarea legilor în baza căreia a fost edictată și, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru suprafața de teren ce nu poate fi restituită în natură.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 144,50 mp situat în municipiul Constanța, și asupra construcției cu destinație de locuință compusă din 3 camere și dependințe edificată pe teren, drept pe care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 08 decembrie 1973 de Notariatul de Stat Județean Constanța, prin care mama sa, M.I.a, i-a vândut imobilul. Reclamanta a mai arătat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat în anul 1986, primind despăgubiri bănești pentru construcția edificată pe terenul în litigiu, dar nu și pentru teren. A mai precizat că, deși s-a adresat autorităților competente cu o cerere prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, acestei cereri nu i s-a dat curs.

La data de 28 noiembrie 2008, reclamanta și-a modificat cererea, învestind instanța de fond în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin primar, Primarul municipiului Constanța și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie terenul în litigiu ori, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, acordarea în compensare a unui teren similar ca amplasament, utilități, valoare de circulație sau echivalent bănesc. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată.

La termenul de judecată din 16 februarie 2009, același pârât a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare nu mai poate fi promovată pe calea dreptului comun reglementată de art. 480 C. civ., excepții însușite și de către ceilalți pârâți în cauză. Prin sentința civilă nr. 506 din 13 aprilie 2009 Tribunalul Constanța, secția civilă, analizând cu prioritate excepția inadmisibilității, pe care a admis-o, a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, reținând că Legea nr. 10/2001 a suprimat, prin apariția ei, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, fără ca prin aceasta să fie încălcat accesul liber la justiție.

Prima instanță a mai reținut că obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu privează persoanele de dreptul la un tribunal în sensul Convenției Europene, întrucât împotriva dispoziției/deciziei emis în cadrul acestei proceduri se poate exercita contestație la instanță. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta T.A., pe care a criticat-o pentru încălcarea dreptului său la justiție, drept garantat de art. 21 din Constituție, art. 3 C. civ. și art. 6 alin. (1) C.E.D.O. și pentru încălcarea dreptului de proprietate așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Reclamanta a mai arătat că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, această cale fiind la îndemâna oricărui proprietar, în timp ce Legea nr. 10/2001 instituie o cale administrativă alternativă, iar respingerea ca inadmisibilă a unei astfel de acțiuni încalcă art. 6 C.E.D.O.

și contravine practicii judiciare în materie a Curții Europene, cu trimitere la cauzele F. și K. contra României. A mai susținut că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii în cazul în care există concurs între legea specială și cea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, cu excepția situației în care între aceasta din urmă și prevederile C.E.D.O. sunt sesizate neconcordanțe, sens în care a invocat cauzele Viașu c.României, Faimblat c.României și Elias c.României. Prin Decizia civilă nr. 231/ C din 14 octombrie 2009 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că un drept subiectiv, cum este și dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în același timp prin două acțiuni distincte, Legea nr. 10/2001 excluzând, din momentul intrării ei în vigoare, calea dreptului comun pentru valorificarea dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare. În condițiile în care imobilul a fost preluat prin expropriere, nu se poate reține că reclamanta și-a păstrat dreptul de proprietate potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât dispozițiile legale arătate prevăd că persoanele în cauză își exercită calitatea de proprietar numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire în condițiile acestei legi, iar art. 22 alin. (5) din lege prevede că nerespectarea termenului de transmitere a notificării atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent.

Revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condițiile dreptului comun numai în absența unei legi speciale de reparație, față de care însă, odată adoptată, acțiunea în revendicare pe dreptul comun devine inadmisibilă, conform principiului specialia generalibus derogant. Curtea a mai reținut că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 C.E.D.O. nu este un drept absolut, ci comportă limitări corespunzătoare unei marje de apreciere a fiecărui stat, iar împrejurarea că Legea nr. 10/2001 consacră o procedură administrativă prealabilă nu constituie o încălcare a acestui drept, câtă vreme soluțiile pronunțate în această procedură pot fi contestate în instanță, iar existența controlului judecătoresc asigură astfel accesul la justiție.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 C.E.D.O. în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, or, reclamanta nu a pretins că a folosit procedura administrativă, fiindu-i lăsată nesoluționată cererea, ci a arătat că a optat pur și simplu pentru calea dreptului comun, fără să utilizeze procedura legii speciale. Dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească în prezent să invoce art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, iar în lipsa recunoașterii dreptului de proprietate (fie pentru că nu s-a utilizat procedura legii speciale, fie pentru că nu există o hotărâre judecătorească în acest sens), nu se poate reține că prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, instanța ar fi lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa.

Împrejurarea că instanța europeană a constatat, cu privire la statul român, „nereguli existente în structura fundamentală a dreptului intern” nu constituie o abrogare implicită a Legii nr. 10/2001, cum greșit susține apelanta, întrucât rămâne la latitudinea statului pârât de a alege mijloacele prin care să-și aducă la îndeplinire obligația prevăzută de art. 46 C.E.D.O., respectiv, aceea de a se conforma hotărârilor definitive pronunțate de Curtea Europeană, mijloace care trebuie să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârile Curții. Constatarea, de către Curtea Europeană a incoerenței legislative în legătură cu restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român nu are ca efect abrogarea implicită a actelor normative defectuoase, atributul adoptării sau abrogării unei legi revenind exclusiv statului care, în privința Legii nr. 10/2001 a decis să o păstreze.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând că în mod greșit instanțele au apreciat acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ca fiind inadmisibilă, pentru următoarele argumente: - Calificarea, de către instanțele de fond și apel, a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun drept inadmisibilă, cu motivarea că dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit concomitent prin două acțiuni distincte, ci numai prin cea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, echivalează cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecința pierderii beneficiului imprescriptibilității, ca atribut esențial al acțiunii în revendicare, respectiv modificarea naturii juridice a acesteia, prin declararea ei ca prescriptibilă extinctiv; - Încălcarea art. 14 din Convenția Europeană care prevede că „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute prin Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire, a Protocolului nr. 12 la C.E.D.O.

care consacră același drept și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât prin implementarea ideii conform căreia Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate, reprezintă o încălcare a dreptului la nediscriminare prin raportare la textele legale anterior citate. În acest sens, reclamanta arată că invocarea obligativității acțiunii în revendicare doar pe calea legii speciale, adică prin notificarea de restituire a bunului în cadrul procedurii administrative a Legii nr. 10/2001 în intervalul de timp limitat prevăzut de aceasta, reprezintă o discriminare în sensul celor anterior precizate; - Greșita interpretare a dispozițiilor Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, invocată de instanțe în argumentarea soluțiilor pronunțate.

Reclamanta susține că, printr-o interpretare per a contrario a conținutului acestei decizii, se ajunge la concluzia că, în situația în care o lege specială, cum este și Legea nr. 10/2001, nu asigură o cale efectivă pentru repararea dreptului încălcat, atunci această lege specială încalcă Convenția, astfel încât, prioritară devine aplicarea Convenției și nu a legii speciale. De asemenea, atât decizia dată în interesul legii, cât și art. 20 din Constituția României, stabilesc că, atunci când există neconcordanțe între legea specială și Convenție, prioritatea aparține celei din urmă. Sub acest aspect, concursul de legi intervenit în cauză a fost apreciat greșit de către instanțe, întrucât din compararea celor două reglementări este evident că dispozițiile C.E.D.O.

sunt mai favorabile decât cele cuprinse în Legea nr. 10/2001. În acest sens, reclamanta a arătat că Legea nr. 10/2001 invocată de instanța de apel în argumentarea excepției de inadmisibilitate conține o limitare în timp a dreptului de a cere restituirea, pe când dispozițiile Convenției nu aduc o asemenea limitare a dreptului de a cere respectarea proprietății și a invocat Hotărârea Păduraru c. României, în care Curtea a reținut caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare. De altfel, existența a numeroase hotărâri C.E.D.O. nefavorabile României dovedește în mod neechivoc faptul că dispozițiile legii speciale sunt deficitare, lucru stabilit printr-o serie de hotărâri pronunțate în materie (Cauza Huber c. României, Cauza Faimblat c. României, etc); - Încălcarea dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 C.E.D.O.

privind accesul la justiție, prin limitarea instituită de legea specială și incidența art. 3 C. civ. privind denegarea de dreptate. Referitor la această critică, reclamanta a arătat că restricțiile impuse de o lege specială sunt supuse controlului instanțelor, eventual controlului de constituționalitate, pentru a se verifica dacă limitările impuse nu afectează dreptul subiectiv în substanța sa, întrucât limitarea trebuie să aibă un scop legitim și să respecte un raport de proporționalitate. Limitarea impusă de Legea nr. 10/2001 nu poate servi scopului securității raporturilor juridice și afectează dreptul de proprietate dedus judecății în substanța sa. Deși instanța de apel a reținut, în decizia recurată, că dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 C.E.D.O.

nu este un drept absolut, jursiprudența europeană a stabilit că „dreptul statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de care dispune și a principiului suveranității, trebuie subordonat garanțiilor speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în absența cărora Convenția ar deveni un instrument teoretic și iluzoriu, fără aplicabilitate concretă și efectivă în ordinea juridică națională”. În acest sens a invocat Cauza Vermeire c. Belgiei, în care Curtea a decis că hotărârile sale sunt obligatorii nu numai cu privire la situația reclamantului într-o speță dată, în care s-a constatat încălcarea unui drept garantat de Convenție, ci și prin raportare la cauzele ce au generat o asemenea încălcare, hotărârea producând efecte juridice directe în ordinea juridică a statului în cauză, în sensul că autoritățile sale trebuie să înlăture aplicarea acelor norme naționale incompatibile cu prevederile Convenției.

Într-un asemenea raționament, Curtea Europeană a constatat neîndeplinirea, de către statul român, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală. Analizând criticile formulate din perspectiva aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Analizând cauza dedusă judecății, examinând soluțiile pronunțate de instanțele anterioare, având în vedere normele de drept incidente și verificând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că în speță nu sunt întrunite cerințele ipotezei de nelegalitate consacrate prin dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, recurenta reclamantă se află în situația de a solicita direct în instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 144,50 mp situat în municipiul Constanța, constatarea nulității deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece a fost emisă cu încălcarea legilor în baza căreia a fost edictată și, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru suprafața de teren ce nu poate fi restituită în natură.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de recurentă, vizează dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate), dar și art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, în ce privește îngrădirea accesului său la instanță, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Fără a se nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, recurenta pretinde că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținându-se că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, dând o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocate, de asemenea, de recurentă, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, preved că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, recurenții reclamanți nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobil fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i), nici in personam (recurenta proprietara însăși deposedată abuziv în anul 1986 de proprietatea sa, astfel că este incident art. 3 alin. (1) lit. a) din Lege), după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

Totodată, recurenta a învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Referindu-se la prioritatea Convenției, recurena invocă dispozițiile art. 6 parag. 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției. Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Însă , C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Or, legiuitorul roman a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casație și Justiție în secții unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă. Or, așa cum s-a arătat, recurenta putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.

În fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurentă, norma convențională, garantând protecția unui „bun actual” aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranțe legitime” cu privire la valoarea patrimonială respectivă. C.E.D.O.

a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situație în care Înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1. Pe de altă parte, soluția pronunțată de instanța de fond și menținută de cea de apel nu consacră „un regim discriminatoriu în raport de persoana care realizează dreptul de proprietate”. Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condițiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamanta nu a înțeles a uza, respectiv, nu a întreprins nici un demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2008, aflându-se într-o stare de totală pasivitate. Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că soluția privind menținerea respingerii acțiunii în revendicare ca inadmisibilă este legală, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta T.A. împotriva Deciziei civile nr. 231/ C din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 octombrie 2010.