ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4827/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4827/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Notificarea formulată la 10 august 2001,

Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța a solicitat

Primăriei Constanța ca, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 să-i

restituie în natură imobilul situat în Constanța str. D.A.S., colț cu Bd. E.,

compus din parter și două etaje care a reprezentat sediul central al fostei

Camere de Comerț și Industrie, a cărei continuatoare este.

Întrucât entitatea

învestită cu soluționarea notificării nu s-a conformat dispozițiilor art. 23

din Legea nr. 10/2001, în sensul de a emite o decizie sau o dispoziție

motivată, la 2 iunie 2008 persoana juridică îndreptățită s-a adresat instanței,

solicitând - în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanța și Municipiul

Constanța prin Primar - obligarea pârâților la restituirea în natură a

imobilului ce a făcut obiectul notificării, format din teren în suprafață de

4.400 mp și construcție, situat în Constanța, str. R., (fostă D.A.S.).

În subsidiar, s-a

solicitat obligarea pârâților la măsuri reparatorii prin echivalent constând în

atribuirea unui teren de aceeași valoare cu cel deținut de reclamantă anterior

anului 1950 sau obligarea acelorași pârâți la plata despăgubirilor reprezentând

valoarea de circulație a terenului notificat, dacă nu este posibilă restituirea

în natură sau prin compensare cu alte bunuri sau servicii și valoarea

construcțiilor.

Învestit în primă

instanță, Tribunalul Constanța, secția Civilă prin Sentința nr. 232 din 23

februarie 2009 a admis acțiunea în parte și în consecință i-a obligat pe pârâți

să emită o dispoziție motivată care să conțină propunerea de acordare a

despăgubirilor, calculate la standardele internaționale de evaluare, aferente

imobilului situat în Constanța, str. R. (fostă D.A.S.) județul Constanța, în

vederea stabilirii despăgubirilor ce i se cuvin Camerei de Comerț, Industrie,

Navigație și Agricultură Constanța, reprezentând echivalentul bănesc al

imobilului, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

A respins cererea

reclamantei privind restituirea în natură a imobilului, precum și compensarea

cu alte bunuri sau servicii.

A luat act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că prin Actul de vânzare nr. 215 din 17

ianuarie 1925, fosta Cameră de Comerț și Industrie Constanța a dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului situat în Constanța str. D.A.S. (în prezent

str. R.) județul Constanța, de la vânzătorii M.F., K.M., A.E., act transcris la

Grefa Tribunalului Constanta sub nr. 1247/1925.

Legitimarea

procesuală activă a reclamantei s-a făcut prin depunerea la dosar a deciziei

civile nr. 1209/C/2002 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr.

1127/C/2002, prin care s-a constatat că actuala Cameră de Comerț, Industrie

Navigație și Agricultură Constanța este una și aceiași persoană juridică cu

Camera de Comerț și Industrie Constanța, înființată la 28 octombrie 1864 prin

Decretul Domnesc nr. 1363 dat în temeiul Legii nr. 1225 din 14 octombrie 1864

și desființată abuziv prin Decretul Prezidențial nr. 74/1949, pentru

desființarea Camerelor de Comerț și Industrie publicat în M. Of. nr. 47 din 25

februarie 1949, fiind succesoarea în drept a acesteia.

În considerentele

hotărârii mai sus menționate, s-a reținut că atât Camera de Comerț și Industrie

desființată în anul 1949, cât și cea reînființată în anul 1990 poartă aceiași

denumire, au același scop și domeniu de activitate, obiective și atribuții,

ambele fiind instituții publice în domeniul afacerilor, reprezentând interesele

comerțului, agriculturii și industriei în diferitele lor relații.

Prin Notificarea nr.

2220 din 13 august 2001 comunicată prin BEJ S.A., reclamanta Camera de Comerț,

Industrie, Navigație și Agricultură Constanța a solicitat acordarea măsurilor

reparatorii în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, de către Primăria

Municipiului Constanța, cu privire la imobilul situat în Constanța, str. D.A.S.

colț cu B-dul E. (actual Piața O.) județul Constanța, imobil compus din parter

și 2 etaje.

Deși pârâtul Primarul

Municipiului Constanța a fost obligat la emiterea deciziei motivate privind

restituirea în natură sau plata contravalorii despăgubirilor cuvenite, așa cum

rezultă din Sentința civilă pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul civil

nr. 4026/2006, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 309/C din 1 octombrie

2007 a Curții de Apel Constanța care a constatat calitatea de unitate

deținătoare a pârâtului, acesta nu a mai emis o dispoziție motivată așa cum

prevăd normele legii speciale de reparație nr. 10/2001 privind regimul juridic

al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

S-a reținut că

imobilul notificat a fost preluat în proprietatea statului, în mod abuziv,

fiind incidente în cauză dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005 precum și a Normelor Metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001, iar în cauză statul nu s-a legitimat cu titlu valabil.

Din raportul de

expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză, rezultă că imobilul notificat,

situat în Constanța str. D.A.S., colț cu B-dul R.E. (actuală str. R.) județul

Constanța, este format din suprafața totală de 734,40 mp, pe care se află

amplasată în prezent o construcție P+4 etaje, tip bloc de locuințe, în

suprafață construită de 449,20 mp, restul de teren fiind ocupat de spațiul

verde situat în spatele blocului, precum și o aleea de acces, în suprafață de

96 mp și trotuar pietonal de 78,60 mp.

Preluarea abuzivă în

proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a făcut fără o prealabilă

despăgubire a proprietarului, ceea ce contravenea dispozițiilor legii

fundamentale în vigoare la acea dată, iar în cauză reclamanta, în calitate de

succesoare în drepturi a fostei Camere de Comerț a făcut dovada că este

persoana îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de lege.

Potrivit

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind regimul proprietății

publice și private, fac parte din domeniul public și privat al statului ori

unităților administrativ-teritoriale și comunale, bunurile dobândite de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

acestuia în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor, iar bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi

revendicate de către foștii proprietari, instanțele judecătorești fiind

competente să stabilească valabilitatea titlului.

Dispozițiile Normelor

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care reglementează principiile de

soluționare a notificărilor, arătă că trebuie să se acorde prevalentă

restituirii în natură în conformitate cu art. 1, 7 și 9 din lege, a imobilelor

pentru care s-au depus notificări, iar numai în cazul în care această măsură nu

este posibilă, sau este expres înlăturată de la aplicare se va proceda la

acordarea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, respectiv

compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător, cu

acordul persoanei îndreptățite, sau propunerea de acordare de despăgubiri,

potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniul

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare, în cazul în care măsura compensării nu este posibilă

sau aceasta nu este acceptată de către persoana îndreptățită.

Or, conchide

tribunalul, cum în cauză nu este posibilă nici restituirea în natură și nici

compensarea cu alte bunuri sau servicii, reclamantei i se cuvin despăgubiri

aferente imobilului notificat, ce urmează a fi calculate la standardele

internaționale de evaluare, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Apelul declarat

împotriva acestei sentințe de reclamantă, a fost admis de Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale care, prin Decizia nr. 337/C din 22 iunie 2010, a schimbat în parte

sentința în sensul că a atribuit reclamantei, în compensare, terenul în

suprafață de 682,40 mp, situat în Constanța, Bd. A.L., în valoare de 2.707.080

RON, în schimbul terenului ce a aparținut reclamantei, situat în Constanța str.

D.A.S., colt cu Bd. R.E., cu o valoare de 3.077.136 RON, în suprafață totală de

734,40 mp.

I-a obligat totodată

pe pârâți să propună reclamantei, în temeiul Titlului VII din Legea nr.

247/2005, despăgubiri pentru diferența de 88 mp teren, ce nu mai poate fi

restituită în natură.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

A respins totodată

apelul formulat de pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Primarul

Municipiului Constanța, împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, tribunalul a

apreciat în mod întemeiat, urmare probelor administrate, că terenul în

suprafață de 737,40 mp ce a aparținut autoarei reclamantei nu mai poate fi

restituit în natură datorită faptului că este ocupat de o construcție P+4

etaje, tip bloc de locuințe, edificată legal anterior anului 1989.

Cât privește

aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, s-a reținut ca

fiind întemeiată critica reclamantei.

Astfel, se arată,

scopul Legii nr. 10/2001, a fost acela de a institui măsuri reparatorii în

interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, nu

numai prin restituirea în natură a acestora, atunci când este posibil, ci și

prin atribuirea de măsuri reparatorii prin echivalent care, pot consta în

compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu

soluționarea notificării.

Or, în cauză, în

procedura de soluționare a apelului, reclamanta a indicat un bun situat în

Constanța, Bd. A.L., care se află în folosința sa, fiind afectat utilizării

construcției dobândită în proprietate de către reclamantă în anul 2005 iar

pârâții și-au exprimat acordul la atribuirea în compensare a acestui bun, în

schimbul terenului preluat abuziv, acord dat prin Adresa nr. 80568 din 21 iunie

2011.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Camera de Comerț,

Industrie, Navigație și Agricultură Constanța care, indicând temeiul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum

urmează:

- în mod greșit nu

s-a dispus compensarea și în legătură cu diferența de 88 mp, care este

echivalentă valoric cu terenul ce s-a solicitat a le fi acordat în compensare,

în suprafață de 177 mp, reprezentând parcări, situat în Constanța, Bd. A.L.

- terenul în

suprafață de 177 mp, îndeplinește toate condițiile legale pentru a fi acordat

în compensare, acordul Municipiului Constanța nefiind necesar în condițiile în

care este atributul exclusiv al instanței de a stabili, în faza contencioasă,

măsurile reparatorii prin echivalent.

Astfel, imobilul se

află în prezent în domeniul privat al Municipiului Constanța și nu a fost

notificat în vederea restituirii, de către alte persoane. De asemenea, în

imediata vecinătate a acestui teren se află edificată o construcție P+1, aflată

în proprietatea recurentei.

- instanța de apel ar

fi trebuit să stabilească dacă terenul în discuție este afectat unei utilități

publice, raportat la momentul formulării notificării și respectiv dacă se

încadrează în vreuna din categoriile de bunuri prevăzute de legea specială ca

fiind exceptate de la restituirea în natură.

- s-a încălcat

principiul reparației integrale instituit de Legea nr. 10/2001, în contextul în

care acordarea despăgubirilor conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, este

o măsură lipsită de „eficiență practică".

Astfel, numai în

condițiile în care le va fi acordat în compensare și terenul de 177 mp, în

discuție, vor beneficia de o justă reparare a prejudiciului produs.

Se face trimitere la

practica CEDO, arătându-se că prin acordarea unor despăgubiri „iluzorii",

se încalcă flagrant principiile consfințite de Legea nr. 10/2001.

- instanța de apel nu

s-a pronunțat cu privire la solicitarea de acordare a cheltuielilor de

judecată, constând în onorariu de expert și onorariu de avocat, deși la dosarul

cauzei existau dovezile de plată a acestor cheltuieli, în sumă de 7.450 RON.

La acestea se adaugă

și cheltuielile efectuate în fața primei instanțe, constând în onorariu de

expert, cheltuieli asupra cărora nu a existat o renunțare expresă formulată în

acest sens de către reclamantă.

Recursul se privește

ca fondat, urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed.

Potrivit

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care, cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

În dovedirea

cheltuielilor efectuate în apel, reclamanta a depus 2 chitanțe ce atestă plata

sumelor de 900 și respectiv 500 RON, reprezentând onorariu expert precum și o

factură, emisă la 21 octombrie 2008, ce atestă plata sumei de 5.950 RON,

reprezentând onorariu avocațial (Dosar nr. 4153/118/2008 al Curții de Apel

Constanța).

Deși, cu prilejul

soluționării apelului, apărătorul ales al reclamantei a solicitat obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezilor depuse, aspect

consemnat de altfel în practicaua deciziei, instanța a omis să se pronunțe în

legătură cu această cerere, încălcând astfel dispozițiile legale mai sus

citate.

Cât privește

cheltuielile efectuate la fond (600 RON, onorariu de expert), acestea nu au

fost solicitate de parte, prima instanță luând act în mod corect de această

împrejurare iar nu de „renunțarea la cheltuieli" așa cum, eronat, se

reține prin motivele de recurs (a se vedea încheierea de dezbateri).

În consecință,

decizia atacată urmează a fi modificată în parte în sensul obligării pârâților

la plata sumei de 7.350 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Celelalte motive de

recurs invocate de recurentă nu pot fi însă primite, în considerarea

următoarelor argumente.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară

republicării, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se

vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent ce vor consta, fie în

compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Legiuitorul nu

instituie o „ierarhie" a măsurilor reparatorii prin echivalent iar pe de

altă parte, în niciuna din dispozițiile legii nu se regăsește obligația

entității învestită cu soluționarea notificării de a acorda în mod automat - în

situația particulară a imposibilității restituirii în natură a suprafeței

solicitate - un teren în compensare, întrucât este singura care poate face o

evaluare corectă asupra posibilității concrete de acordare a acestei măsuri

reparatorii.

Or, în speță, prin

Adresa nr. 80568 din 21 iunie 2011 pârâții au învederat instanței că își dau

acordul cu privire la atribuirea în compensare a suprafeței de 682,42 mp, ce

constituie domeniu privat al Municipiului Constanța și este afectată de o

construcție aflată în proprietatea reclamantei.

Cu privire la

suprafața de 177 mp, în discuție, acordul nu a fost însă exprimat, motivat de

apartenența acesteia la domeniul public al Municipiului Constanța, atestat prin

H.G. nr. 904/2002 și afectarea terenului unei utilități publice.

Această opțiune a

fost cenzurată de instanță care, a apreciat corect că refuzul pârâților de a se

atribui și această suprafață în compensare nu este unul nejustificat, abuziv.

Este adevărat că,

potrivit expertizei imobiliare efectuată în cauză, există o diferență valorică

între terenul de 682,40 mp, atribuit în compensare reclamantei (evaluat la

2.707.080 RON) și terenul preluat abuziv, în suprafață de 734,40 mp (evaluat la

3.077.136 RON) corespunzătoare unei suprafețe suplimentare de 88 mp.

Cum, în legătură cu

această diferență valorică instanța de control judiciar a stabilit în sarcina

pârâților, obligația de a propune acordarea despăgubirilor conform Titlului VII

al Legii nr. 247/2005, nu se poate reține încălcarea principiului reparației

integrale.

Cât privește

jurisprudența CEDO, invocată de recurentă, este de remarcat că în practica sa

recentă, instanța europeană nu a contestat „marja de apreciere" de care

beneficiază statele în a implementa proceduri administrative care să gestioneze

mecanismul menit a asigura acordarea unor despăgubiri efective.

O astfel de procedură

este reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care a instituit în

sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (organism aflat în

subordinea Cancelariei Primului Ministru) obligația de a analiza și stabili

cuantumul final al despăgubirilor, deciziile acesteia fiind de asemenea supuse

controlului judiciar, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr.

554/2004.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se admite numai sub aspectul criticii

referitoare la omisiunea instanței de control judiciar de a soluționa cererea

reclamantei vizând acordarea cheltuielilor de judecată, în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta Camera de Comerț Industrie Navigație și Agricultură

Constanța împotriva Deciziei nr. 337C din 22 iunie 2010 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâții la plata sumei

de 7.350 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Menține restul

dispozițiilor deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM