ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4827/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Notificarea formulată la 10 august 2001, Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța a solicitat Primăriei Constanța ca, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 să-i restituie în natură imobilul situat în Constanța str. D.A.S., colț cu Bd. E., compus din parter și două etaje care a reprezentat sediul central al fostei Camere de Comerț și Industrie, a cărei continuatoare este.

Întrucât entitatea învestită cu soluționarea notificării nu s-a conformat dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a emite o decizie sau o dispoziție motivată, la 2 iunie 2008 persoana juridică îndreptățită s-a adresat instanței, solicitând - în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar - obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificării, format din teren în suprafață de 4.400 mp și construcție, situat în Constanța, str. R., (fostă D.A.S.). În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâților la măsuri reparatorii prin echivalent constând în atribuirea unui teren de aceeași valoare cu cel deținut de reclamantă anterior anului 1950 sau obligarea acelorași pârâți la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a terenului notificat, dacă nu este posibilă restituirea în natură sau prin compensare cu alte bunuri sau servicii și valoarea construcțiilor.

Învestit în primă instanță, Tribunalul Constanța, secția Civilă prin Sentința nr. 232 din 23 februarie 2009 a admis acțiunea în parte și în consecință i-a obligat pe pârâți să emită o dispoziție motivată care să conțină propunerea de acordare a despăgubirilor, calculate la standardele internaționale de evaluare, aferente imobilului situat în Constanța, str. R. (fostă D.A.S.) județul Constanța, în vederea stabilirii despăgubirilor ce i se cuvin Camerei de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța, reprezentând echivalentul bănesc al imobilului, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005. A respins cererea reclamantei privind restituirea în natură a imobilului, precum și compensarea cu alte bunuri sau servicii.

A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin Actul de vânzare nr. 215 din 17 ianuarie 1925, fosta Cameră de Comerț și Industrie Constanța a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanța str. D.A.S. (în prezent str. R.) județul Constanța, de la vânzătorii M.F., K.M., A.E., act transcris la Grefa Tribunalului Constanta sub nr. 1247/1925.

Legitimarea procesuală activă a reclamantei s-a făcut prin depunerea la dosar a deciziei civile nr. 1209/C/2002 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr. 1127/C/2002, prin care s-a constatat că actuala Cameră de Comerț, Industrie Navigație și Agricultură Constanța este una și aceiași persoană juridică cu Camera de Comerț și Industrie Constanța, înființată la 28 octombrie 1864 prin Decretul Domnesc nr. 1363 dat în temeiul Legii nr. 1225 din 14 octombrie 1864 și desființată abuziv prin Decretul Prezidențial nr. 74/1949, pentru desființarea Camerelor de Comerț și Industrie publicat în M. Of. nr. 47 din 25 februarie 1949, fiind succesoarea în drept a acesteia.

În considerentele hotărârii mai sus menționate, s-a reținut că atât Camera de Comerț și Industrie desființată în anul 1949, cât și cea reînființată în anul 1990 poartă aceiași denumire, au același scop și domeniu de activitate, obiective și atribuții, ambele fiind instituții publice în domeniul afacerilor, reprezentând interesele comerțului, agriculturii și industriei în diferitele lor relații. Prin Notificarea nr. 2220 din 13 august 2001 comunicată prin BEJ S.A., reclamanta Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța a solicitat acordarea măsurilor reparatorii în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, de către Primăria Municipiului Constanța, cu privire la imobilul situat în Constanța, str. D.A.S.

colț cu B-dul E. (actual Piața O.) județul Constanța, imobil compus din parter și 2 etaje.

Deși pârâtul Primarul Municipiului Constanța a fost obligat la emiterea deciziei motivate privind restituirea în natură sau plata contravalorii despăgubirilor cuvenite, așa cum rezultă din Sentința civilă pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul civil nr. 4026/2006, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 309/C din 1 octombrie 2007 a Curții de Apel Constanța care a constatat calitatea de unitate deținătoare a pârâtului, acesta nu a mai emis o dispoziție motivată așa cum prevăd normele legii speciale de reparație nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. S-a reținut că imobilul notificat a fost preluat în proprietatea statului, în mod abuziv, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 precum și a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar în cauză statul nu s-a legitimat cu titlu valabil.

Din raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză, rezultă că imobilul notificat, situat în Constanța str. D.A.S., colț cu B-dul R.E. (actuală str. R.) județul Constanța, este format din suprafața totală de 734,40 mp, pe care se află amplasată în prezent o construcție P+4 etaje, tip bloc de locuințe, în suprafață construită de 449,20 mp, restul de teren fiind ocupat de spațiul verde situat în spatele blocului, precum și o aleea de acces, în suprafață de 96 mp și trotuar pietonal de 78,60 mp. Preluarea abuzivă în proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a făcut fără o prealabilă despăgubire a proprietarului, ceea ce contravenea dispozițiilor legii fundamentale în vigoare la acea dată, iar în cauză reclamanta, în calitate de succesoare în drepturi a fostei Camere de Comerț a făcut dovada că este persoana îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind regimul proprietății publice și private, fac parte din domeniul public și privat al statului ori unităților administrativ-teritoriale și comunale, bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea acestuia în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor, iar bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de către foștii proprietari, instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.

Dispozițiile Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care reglementează principiile de soluționare a notificărilor, arătă că trebuie să se acorde prevalentă restituirii în natură în conformitate cu art. 1, 7 și 9 din lege, a imobilelor pentru care s-au depus notificări, iar numai în cazul în care această măsură nu este posibilă, sau este expres înlăturată de la aplicare se va proceda la acordarea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, sau propunerea de acordare de despăgubiri, potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniul proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de către persoana îndreptățită.

Or, conchide tribunalul, cum în cauză nu este posibilă nici restituirea în natură și nici compensarea cu alte bunuri sau servicii, reclamantei i se cuvin despăgubiri aferente imobilului notificat, ce urmează a fi calculate la standardele internaționale de evaluare, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamantă, a fost admis de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale care, prin Decizia nr. 337/C din 22 iunie 2010, a schimbat în parte sentința în sensul că a atribuit reclamantei, în compensare, terenul în suprafață de 682,40 mp, situat în Constanța, Bd. A.L., în valoare de 2.707.080 RON, în schimbul terenului ce a aparținut reclamantei, situat în Constanța str. D.A.S., colt cu Bd.

R.E., cu o valoare de 3.077.136 RON, în suprafață totală de 734,40 mp. I-a obligat totodată pe pârâți să propună reclamantei, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, despăgubiri pentru diferența de 88 mp teren, ce nu mai poate fi restituită în natură. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A respins totodată apelul formulat de pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, tribunalul a apreciat în mod întemeiat, urmare probelor administrate, că terenul în suprafață de 737,40 mp ce a aparținut autoarei reclamantei nu mai poate fi restituit în natură datorită faptului că este ocupat de o construcție P+4 etaje, tip bloc de locuințe, edificată legal anterior anului 1989. Cât privește aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, s-a reținut ca fiind întemeiată critica reclamantei.

Astfel, se arată, scopul Legii nr. 10/2001, a fost acela de a institui măsuri reparatorii în interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, nu numai prin restituirea în natură a acestora, atunci când este posibil, ci și prin atribuirea de măsuri reparatorii prin echivalent care, pot consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluționarea notificării. Or, în cauză, în procedura de soluționare a apelului, reclamanta a indicat un bun situat în Constanța, Bd.

A.L., care se află în folosința sa, fiind afectat utilizării construcției dobândită în proprietate de către reclamantă în anul 2005 iar pârâții și-au exprimat acordul la atribuirea în compensare a acestui bun, în schimbul terenului preluat abuziv, acord dat prin Adresa nr. 80568 din 21 iunie 2011. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța care, indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează: - în mod greșit nu s-a dispus compensarea și în legătură cu diferența de 88 mp, care este echivalentă valoric cu terenul ce s-a solicitat a le fi acordat în compensare, în suprafață de 177 mp, reprezentând parcări, situat în Constanța, Bd.

A.L. - terenul în suprafață de 177 mp, îndeplinește toate condițiile legale pentru a fi acordat în compensare, acordul Municipiului Constanța nefiind necesar în condițiile în care este atributul exclusiv al instanței de a stabili, în faza contencioasă, măsurile reparatorii prin echivalent. Astfel, imobilul se află în prezent în domeniul privat al Municipiului Constanța și nu a fost notificat în vederea restituirii, de către alte persoane. De asemenea, în imediata vecinătate a acestui teren se află edificată o construcție P+1, aflată în proprietatea recurentei. - instanța de apel ar fi trebuit să stabilească dacă terenul în discuție este afectat unei utilități publice, raportat la momentul formulării notificării și respectiv dacă se încadrează în vreuna din categoriile de bunuri prevăzute de legea specială ca fiind exceptate de la restituirea în natură.

- s-a încălcat principiul reparației integrale instituit de Legea nr. 10/2001, în contextul în care acordarea despăgubirilor conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, este o măsură lipsită de „eficiență practică". Astfel, numai în condițiile în care le va fi acordat în compensare și terenul de 177 mp, în discuție, vor beneficia de o justă reparare a prejudiciului produs. Se face trimitere la practica CEDO, arătându-se că prin acordarea unor despăgubiri „iluzorii", se încalcă flagrant principiile consfințite de Legea nr. 10/2001. - instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de expert și onorariu de avocat, deși la dosarul cauzei existau dovezile de plată a acestor cheltuieli, în sumă de 7.450 RON.

La acestea se adaugă și cheltuielile efectuate în fața primei instanțe, constând în onorariu de expert, cheltuieli asupra cărora nu a existat o renunțare expresă formulată în acest sens de către reclamantă. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care, cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În dovedirea cheltuielilor efectuate în apel, reclamanta a depus 2 chitanțe ce atestă plata sumelor de 900 și respectiv 500 RON, reprezentând onorariu expert precum și o factură, emisă la 21 octombrie 2008, ce atestă plata sumei de 5.950 RON, reprezentând onorariu avocațial (Dosar nr. 4153/118/2008 al Curții de Apel Constanța).

Deși, cu prilejul soluționării apelului, apărătorul ales al reclamantei a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezilor depuse, aspect consemnat de altfel în practicaua deciziei, instanța a omis să se pronunțe în legătură cu această cerere, încălcând astfel dispozițiile legale mai sus citate. Cât privește cheltuielile efectuate la fond (600 RON, onorariu de expert), acestea nu au fost solicitate de parte, prima instanță luând act în mod corect de această împrejurare iar nu de „renunțarea la cheltuieli" așa cum, eronat, se reține prin motivele de recurs (a se vedea încheierea de dezbateri). În consecință, decizia atacată urmează a fi modificată în parte în sensul obligării pârâților la plata sumei de 7.350 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Celelalte motive de recurs invocate de recurentă nu pot fi însă primite, în considerarea următoarelor argumente. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară republicării, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent ce vor consta, fie în compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Legiuitorul nu instituie o „ierarhie" a măsurilor reparatorii prin echivalent iar pe de altă parte, în niciuna din dispozițiile legii nu se regăsește obligația entității învestită cu soluționarea notificării de a acorda în mod automat - în situația particulară a imposibilității restituirii în natură a suprafeței solicitate - un teren în compensare, întrucât este singura care poate face o evaluare corectă asupra posibilității concrete de acordare a acestei măsuri reparatorii. Or, în speță, prin Adresa nr. 80568 din 21 iunie 2011 pârâții au învederat instanței că își dau acordul cu privire la atribuirea în compensare a suprafeței de 682,42 mp, ce constituie domeniu privat al Municipiului Constanța și este afectată de o construcție aflată în proprietatea reclamantei.

Cu privire la suprafața de 177 mp, în discuție, acordul nu a fost însă exprimat, motivat de apartenența acesteia la domeniul public al Municipiului Constanța, atestat prin H.G. nr. 904/2002 și afectarea terenului unei utilități publice. Această opțiune a fost cenzurată de instanță care, a apreciat corect că refuzul pârâților de a se atribui și această suprafață în compensare nu este unul nejustificat, abuziv. Este adevărat că, potrivit expertizei imobiliare efectuată în cauză, există o diferență valorică între terenul de 682,40 mp, atribuit în compensare reclamantei (evaluat la 2.707.080 RON) și terenul preluat abuziv, în suprafață de 734,40 mp (evaluat la 3.077.136 RON) corespunzătoare unei suprafețe suplimentare de 88 mp.

Cum, în legătură cu această diferență valorică instanța de control judiciar a stabilit în sarcina pârâților, obligația de a propune acordarea despăgubirilor conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, nu se poate reține încălcarea principiului reparației integrale. Cât privește jurisprudența CEDO, invocată de recurentă, este de remarcat că în practica sa recentă, instanța europeană nu a contestat „marja de apreciere" de care beneficiază statele în a implementa proceduri administrative care să gestioneze mecanismul menit a asigura acordarea unor despăgubiri efective.

O astfel de procedură este reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care a instituit în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (organism aflat în subordinea Cancelariei Primului Ministru) obligația de a analiza și stabili cuantumul final al despăgubirilor, deciziile acesteia fiind de asemenea supuse controlului judiciar, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se admite numai sub aspectul criticii referitoare la omisiunea instanței de control judiciar de a soluționa cererea reclamantei vizând acordarea cheltuielilor de judecată, în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Camera de Comerț Industrie Navigație și Agricultură Constanța împotriva Deciziei nr. 337C din 22 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâții la plata sumei de 7.350 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Menține restul dispozițiilor deciziei atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2012. Procesat de GGC - LM