ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 454/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 3590/2005 reclamanții I.C.A., E.C. si E.G. au formulat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanta și Municipiul Constanta, contestație împotriva dispoziției nr. 3877 din 25 noiembrie 2005, arătând că, prin dispoziția contestată a fost admisă în parte cererea lor de restituire a terenului în suprafața de 2800 mp situat in Constanta, b-dul l Mai nr. 15, în sensul că s-a restituit în natură suprafața de 974,37 mp teren, iar pentru restul suprafeței până la 2800 mp s-a hotărât înaintarea dosarului pentru acordarea de măsuri reparatorii.

Reclamanții au mai arătat că măsura restituirii în natură a terenului in suprafață de 974,37 mp este necorespunzătoare întrucât este situat in apropierea unor blocuri de locuințe și au solicitat restituirea suprafeței de teren de 2800 mp prin atribuirea unui teren în compensare din loturile existente în aceeași zonă. La acțiune s-au depus precizări în sensul că se solicită constatarea nulității absolute totale a dispoziției nr. 3877 din 25 noiembrie 2005 și pronunțarea unei hotărâri prin care să se atribuie reclamanților în compensare un teren în suprafață de 2800 mp, cu aceleași caracteristici cu cel trecut în proprietatea statului, iar în subsidiar s-a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției și obligarea Municipiului Constanța la atribuirea în compensare a unui teren în suprafață de 1853 mp.

Reclamanții au arătat că dispoziția atacată este nelegală întrucât nu se stabilește suprafața pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile în care pârâții contestă dreptul de proprietate pentru 340,40 mp; nu stabilește în ce constau măsurile reparatorii; dispoziția nu este semnată de Primar și nu se face dovada delegării atribuțiilor sale; nu se are în vedere solicitarea din cuprinsul notificării de a se evalua construcția demolată; nu s-a motivat imposibilitatea restituirii în natură pentru restul terenului. În privința terenului restituit in natură, reclamanții au arătat că acesta este împărțit în loturi neconstruibile (întrucât nu se pot elibera autorizații de construire cu încălcarea normelor privind iluminatul natural al blocurilor, siguranța la foc).

În drept s-au invocat art. 24 alin. 7 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 2740 din 19 decembrie 2006 Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca nefondata. Prin decizia civilă nr. 56/ C din 12 martie 2008, Curtea de Apel Constanța a admis apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 2740 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 3590/2005, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând că, neluând în considerare notificarea din 8 august 2001 și precizările la cerere depuse la prima zi de înfățișare din 31 ianuarie 2006, considerând, dimpotrivă, că modificarea cererii de chemare în judecată a avut loc mai târziu, prin cererea precizatoare din 25 aprilie 2006, prin admiterea excepției tardivității, tribunalul a soluționat greșit, cu încălcarea art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., cererea reclamanților de stabilire a măsurilor reparatorii pentru construcția demolată. Cu ocazia rejudecării cauza a fost înregistrată sub nr. 5614/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanța și la termenul din 29 ianuarie 2009 reclamanții au formulat precizări la acțiune, solicitând, în principal, anularea în tot a dispoziției Primarului Municipiului Constanța nr. 3877 din 25 noiembrie 2005 cu consecința obligării intimaților la restituirea în natură,în compensare,a unei suprafețe de teren care să acopere valoarea și caracteristicile edilitar-urbanistice ale terenului în suprafață de 2800 mp.,situat în Constanța, bd.

1 Mai, jud. Constanța,precum și acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ; în subsidiar, anularea în parte a dispoziției Primarului Municipiului Constanța nr. 3877 din 25 noiembrie 2005 cu consecința obligării intimaților la restituirea în natură,în compensare,a unei suprafețe de teren care să acopere valoarea și caracteristicile edilitar-urbanistice ale terenului în suprafață de 1825,63 mp. (diferența dintre suprafața de 2800 mp. ce a aparținut autorului și suprafața de 974,37 mp. cu privire la care s-a dispus restituirea în natură prin dispoziția contestată), situat în Constanța bd. 1 Mai, jud. Constanța, precum și acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Soluționând pe fond cauza, Tribunalul Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 759 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Constanța prin care a admis acțiunea formulată de reclamanții I.C.A., E.C., E.G., în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța și municipiul Constanța, prin primar: a obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța să emită propunere privind acordarea, către reclamanți, a despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 aferente construcției demolate a imobilului situat în Constanța, b-dul 1 Mai, cu luarea în considerare a despăgubirilor primite, în sumă de 80.000 de lei, conform procesului-verbal din 11 iunie 1985 a Comisiei județene de evaluări a construcțiilor și terenurilor ce trec în proprietatea statului potrivit Decretului Consiliului de Stat nr. 141 din 13 mai 1985 privind exproprierea unor terenuri și construcții; a dispus înaintarea notificării referitoare la acest imobil către Comisia centrală de stabilire a despăgubirilor, înființată potrivit Legii 10/2001și a respins restul capetelor de cerere, ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 117/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți I.C.A., E.C. și E.G.; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a anulat dispoziția nr. 3877 din 25 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța și a obligat pe primar să propună acordarea de despăgubiri pentru întreg terenul de 2800 m.p., imposibil a fi restituit în natură, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate, cât privește propunerea de despăgubiri pentru construcția demolată. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Contestatorii au solicitat prin notificarea adresată unității deținătoare restituirea în natură a suprafeței de 2800 mp., situată în Constanța, b-dul 1 Mai, județul Constanța și despăgubiri pentru construcția demolată.

Pe baza probatoriului administrat instanța de fond a pronunțat soluția mai sus menționată, criticată prin apelul declarat de către reclamanți în primul rând pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001. Din cuprinsul dispozițiilor art. 1, art. 7 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, rezultă principiul prevalenței restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Prin urmare, dacă prin notificare persoanele îndreptățite în accepțiunea Legii 10/2001 solicită restituirea în natură a imobilului respectiv sau măsuri reparatorii prin echivalent, unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea cererii este obligată să verifice cu prioritate posibilitatea restituirii în natură a bunului și numai în situația în care restituirea în natură nu este posibilă să acorde măsuri reparatorii, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător, cu consimțământul persoanei îndreptățite, sau propunerea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la terenurile expropriate, art. 11 alin. (3) din lege prevede restituirea în natură, cu excepția suprafețelor ocupate de construcții noi autorizate, a celor afectate de servituți legale și alte amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, pentru care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Față de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea 10/2001, este necesar să se facă distincția dintre noțiunile de „teren liber” și „teren liber ce poate fi restituit în natură”, știut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectațiunii sale.

Legea are în vedere restituirea în natură, nu a terenului liber de construcții terestre, ci a suprafețelor care nu sunt supuse nici unei afectațiuni, respectiv: construcții, căi de acces, amenajări subterane (conducte de gaz, alimentare cu apă, electricitate, canalizare) sau care sunt necesare accesului ori utilizării normale a amenajărilor, acestea fiind imobilele circumscrise noțiunii de „teren liber ce poate fi restituit în natură”. Aceasta fiind starea de fapt relevantă, în ce privește acest capăt de cerere, având în vedere dispozițiile art. 10-11 din Legea 10/2001 dar și întreaga economie a actului normativ, rezultă că doar imobilele libere pot fi restituite în natură, pentru cele care nu pot fi socotite altfel măsurile reparatorii urmând a fi acordate în echivalent.

Prin prevederile art. 10 alin. (2) din lege se stabilește că, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, persoana îndreptățită va putea obține restituirea părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața de teren ocupată de construcții, cea afectată de servituți legale și alte amenajări de interes sau utilitate publică ale localităților urbane sau rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. În lămurirea înțelesului sintagmei „amenajări de utilitate publică ale localităților” Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, stabilesc la pct. 10.3 că prin asemenea amenajări se înțeleg acele suprafețe de teren afectate de utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunității și anume: căi de comunicație, dotări tehnico-edilitate subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locui, parcuri, grădini publice, piețe pietonale ș.a. Simpla împrejurare potrivit căreia un teren nu este în prezent ocupat de construcții cu caracter permanent nu este suficientă pentru a-l considera liber, deci susceptibil de restituire în natură, fiind necesar și ca el să nu fie afectat de amenajări de utilitate publică, astfel cum sunt stabilite prin natura bunului sau interdicțiile urbanistice aprobate conform documentațiilor tehnice.

În cauza dedusă judecății, în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind legal soluționat pct. 1 din dispoziția contestată, referitor la acordarea de teren în compensare în suprafață de 974,37 mp. În mod nelegal s-a dispus restituirea acestei suprafețe de teren, în contradicție cu probele administrate în cauză și cu dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, întrucât, în primul rând nu poate fi restituită în natură ca și un corp unitar, ci în suprafețe mici, divizate, și în al doilea rând, astfel cum rezultă din certificatele de urbanism depuse de către intimați, terenurile respective (104,9 mp.,89,89 mp., 532 mp., 66,87 mp.) figurează cu interdicții definitive de construire datorită formei, dimensiunilor, amplasamentului aprobat prin planurile de sistematizare, folosința actuală fiind în toate cazurile de spațiu verde.

În atare situație, se constată că terenul restituit prin dispoziția primarului nu este liber, fiind afectat de amenajări de utilitate publică și nu trebuia restituit în natură, persoanele îndreptățite având dreptul la măsuri reparatorii, constând în măsuri în compensare cu bunuri sau servicii, iar în situația în care măsura în compensare nu este posibilă, propunerea de acordare de despăgubiri. Referitor la diferența de teren până la 2800 mp. Curtea constată că, deși unitatea deținătoare și-a exprimat opțiunea de acordare de teren în compensare, potrivit adresei din 26 noiembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului Constanța, în prezent Municipiul Constanța nu dispune de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare (adresa din 14 februarie 2011 emisă de Primăria Municipiului Constanța - Direcția Patrimoniu).

Prin urmare și pentru diferența de teren apelanții au dreptul la despăgubiri. Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs apelanții - reclamanți I.C.A., E.C., și E.G., încadrat în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestuia s-a arătat că instanța de fond a respins solicitarea recurenților de acordare de teren în compensare pentru întreaga suprafață de teren, deși unitatea deținătoare și-a exprimat în scris opțiunea soluționării acestei cereri prin acordarea de teren în compensare (fila nr. 51 din dosar, adresa din 26 noiembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului Constanta).

S-a mai apreciat de către apelanții-reclamanți ca fiind nerelevantă susținerea instanței de apel, în sensul că se justifică doar acordarea de despăgubiri plecând de la premisa că nu existau bunuri la momentul soluționării cauzei în apel ce ar fi putut fi acordate în compensare, deși la dosarul cauzei nu a fost depusă o listă de bunuri în acest sens, astfel încât această situație de fapt să poată fi verificată. În raport de adresa aflată la fila nr. 51 din dosarul de fond, în al doilea ciclu procesual, se impunea obligarea în mod alternativ la acordarea fie de despăgubiri bănești, fie la acordarea de teren în compensare, în măsura în care, la momentul soluționării efective, exista teren disponibil în acest sens.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 1 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare. În art. 1.7. din H.G.

nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, se menționează că măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) și (3) din lege, permite entității obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deține și care sunt acceptate de persoana îndreptățită. În acest sens, entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptățite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri: terenuri, construcții aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în circuitul civil, care sunt deținute de aceasta.

În cazul instituțiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ-teritoriale, și se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite la restituire.

În aceste cazuri decizia/dispoziția motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent va urma regimul prevăzut la art. 25 alin. (4) și ale art. 26 alin. (5) din lege. Din conținutul celor două texte redate anterior, Înalta Curte observă că legea nu prevede posibilitatea de stabilire prin hotărâre judecătorească a unei obligații alternative în sarcina unității deținătoare, care să fie pusă în executare în funcție de listele cu bunuri disponibile a fi acordate în compensare în viitor. Dimpotrivă, textele menționate prevăd că terenurile disponibile trebuie aduse la cunoștință persoanelor îndreptățite încă din faza procedurii administrative, pentru ca acestea să își exprime acordul de a primi aceste terenuri în compensare.

Această concluzie se impune și pentru rațiunea că acordarea de teren în compensare presupune ca terenul să fie identificat ca amplasament și valoare, astfel încât compensarea să se realizeze cu un teren de o valoare egală cu cea a terenului imposibil de restituit în natură pe vechiul amplasament, evaluare care poate fi realizată numai în cadrul procedurii administrative, cel mai târziu în procedura judiciară, pentru ca dispoziția, respectiv hotărârea judecătorească, care constituie titlu executoriu, să poată fi pusă în executare.

Solicitarea recurenților ca instanța să dispună obligarea unității deținătoare să le acorde teren în compensație în funcție de terenurile care vor fi disponibile în viitor, până la „la momentul soluționării efective”, nu poate fi primită deoarece evaluarea terenului urmează a se realiza în afara procedurii administrative sau judiciare, iar, până la momentul soluționării recursului și pe parcursul acestei faze procesuale, nu a fost depusă la dosar o listă a bunurilor disponibile. Chiar dacă unitatea deținătoare și-a exprimat disponibilitatea de a acorda teren în echivalent, conform adresei din 26 noiembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului Constanta, această ofertă nu s-a concretizat, deoarece prin adresa din 14 februarie 2011 Primăria Municipiului Constanta - Direcția Patrimoniu a precizat că nu dispune de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare, iar o propunere concretă de acordare de teren în compensare nu a fost făcută nici în faza recursului.

În absența depunerii la dosar a unei astfel de liste, în condițiile în care Primăria Municipiului Constanta a precizat că o astfel de listă nu va fi depusă deoarece nu există rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare, recurenții puteau identifica teren disponibil aflat la dispoziția Primăriei Municipiului Constanta și solicita instanței să verifice situația juridică a acestuia în sensul de a stabili dacă putea fi înscris într-o astfel de listă. Astfel fiind, nu poate fi primită apărarea recurenților în sensul că, deoarece la dosarul cauzei nu a fost depusă o listă de bunuri susceptibile a fi acordate în compensare, lipsa acestora nu poate fi verificată.

Concluzionând, Înalta Curte consideră că legea nu permite decât acordarea unor bunuri în compensare care sunt identificate ca fiind disponibile în patrimoniul unității deținătoare fie la momentul emiterii dispoziției de către această unitate, fie în cursul procedurii judiciare, astfel încât bunurile să poată fi individualizate prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu. Hotărârea judecătorească prin care se dispune atribuirea unui bun în compensare trebuie să reflecte faptul că acesta este echivalent ca valoare cu imobilul care nu a putut fi restituit pe vechiul amplasament. Aceste aspecte trebuie stabilite fie prin dispoziția unității deținătoare, fie în procedura judiciară, căci numai astfel se poate realiza o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

Nici solicitarea recurenților ca, prin hotărârea judecătorească, să se stabilească o obligație alternativă de acordare a unor despăgubiri bănești nu poate fi primită, deoarece, odată cu modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, a fost înlăturată din art. 1 alin. (2) posibilitatea acordării acestui tip de despăgubire. Dispoziția contestată a fost emisă la data de 25 noiembrie 2005, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005, prin aceasta fiind recunoscut dreptul contestatorilor la restituirea în natură a unei părți din imobil și la acordarea de măsuri reparatoriii pentru restul imobilului având suprafața totală de 2800 mp. Astfel fiind, dreptul pretins de contestator era recunoscut prin dispoziția contestată la momentul apariției Legii nr. 247/2005, însă exercițiul dreptului astfel născut urma a fi realizat în cadrul procesului.

Prin urmare, modalitatea de realizare a reparației nu reprezenta un fapt consumat la data apariției noii legi, ci un fapt juridic în curs, care intră sub incidența legii noi, în considerarea principiului aplicării imediate a legii civile noi. Deoarece legea nouă a modificat condițiile exercitării dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, în sensul că a schimbat modalitățile în care se va acorda măsura reparatorie, exercitarea acestui drept se va realiza conform prevederilor noii legi.

În consecință, modalitățile prin care este valorificat dreptul la despăgubiri sunt cele la care se face referire în art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, republicată conform modificărilor legislative care erau în vigoare la momentul soluționării cauzei, iar la acel moment textul menționat nu reglementa posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești, astfel că instanța nu putea dispune obligarea pârâtei la acordarea acestui tip de măsuri reparatorii. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.C.A., E.C., E.G. împotriva deciziei nr. 117/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2012.