ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 454/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 454/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanta sub nr. 3590/2005 reclamanții I.C.A., E.C. si E.G. au

formulat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanta și

Municipiul Constanta, contestație împotriva dispoziției nr. 3877 din 25

noiembrie 2005, arătând că, prin dispoziția contestată a fost admisă în parte

cererea lor de restituire a terenului în suprafața de 2800 mp situat in

Constanta, b-dul l Mai nr. 15, în sensul că s-a restituit în natură suprafața

de 974,37 mp teren, iar pentru restul suprafeței până la 2800 mp s-a hotărât

înaintarea dosarului pentru acordarea de măsuri reparatorii.

Reclamanții au mai

arătat că măsura restituirii în natură a terenului in suprafață de 974,37 mp

este necorespunzătoare întrucât este situat in apropierea unor blocuri de

locuințe și au solicitat restituirea suprafeței de teren de 2800 mp prin

atribuirea unui teren în compensare din loturile existente în aceeași zonă.

La acțiune s-au depus

precizări în sensul că se solicită constatarea nulității absolute totale a

dispoziției nr. 3877 din 25 noiembrie 2005 și pronunțarea unei hotărâri prin

care să se atribuie reclamanților în compensare un teren în suprafață de 2800

mp, cu aceleași caracteristici cu cel trecut în proprietatea statului, iar în

subsidiar s-a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției

și obligarea Municipiului Constanța la atribuirea în compensare a unui teren în

suprafață de 1853 mp.

Reclamanții au arătat

că dispoziția atacată este nelegală întrucât nu se stabilește suprafața pentru

care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile în

care pârâții contestă dreptul de proprietate pentru 340,40 mp; nu stabilește în

ce constau măsurile reparatorii; dispoziția nu este semnată de Primar și nu se

face dovada delegării atribuțiilor sale; nu se are în vedere solicitarea din

cuprinsul notificării de a se evalua construcția demolată; nu s-a motivat

imposibilitatea restituirii în natură pentru restul terenului.

În privința terenului

restituit in natură, reclamanții au arătat că acesta este împărțit în loturi

neconstruibile (întrucât nu se pot elibera autorizații de construire cu

încălcarea normelor privind iluminatul natural al blocurilor, siguranța la

foc).

În drept s-au invocat

art. 24 alin. 7 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

2740 din 19 decembrie 2006 Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca

nefondata.

Prin decizia civilă nr.

56/ C din 12 martie 2008, Curtea de Apel Constanța a admis apelul formulat de

reclamanți împotriva sentinței civile nr. 2740 pronunțată de Tribunalul

Constanța în Dosarul nr. 3590/2005, a desființat sentința apelată și a trimis

cauza spre rejudecare primei instanțe, a desființat sentința apelată și a

trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând că, neluând în

considerare notificarea din 8 august 2001 și precizările la cerere depuse la

prima zi de înfățișare din 31 ianuarie 2006, considerând, dimpotrivă, că

modificarea cererii de chemare în judecată a avut loc mai târziu, prin cererea

precizatoare din 25 aprilie 2006, prin admiterea excepției tardivității,

tribunalul a soluționat greșit, cu încălcarea art. 132 alin. (1) C. proc. civ.,

cererea reclamanților de stabilire a măsurilor reparatorii pentru construcția

demolată.

Cu ocazia rejudecării

cauza a fost înregistrată sub nr. 5614/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanța

și la termenul din 29 ianuarie 2009 reclamanții au formulat precizări la

acțiune, solicitând, în principal, anularea în tot a dispoziției Primarului

Municipiului Constanța nr. 3877 din 25 noiembrie 2005 cu consecința obligării

intimaților la restituirea în natură,în compensare,a unei suprafețe de teren

care să acopere valoarea și caracteristicile edilitar-urbanistice ale terenului

în suprafață de 2800 mp.,situat în Constanța, bd. 1 Mai, jud. Constanța,precum

și acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată conform Titlului VII

din Legea nr. 247/2005 ; în subsidiar, anularea în parte a dispoziției

Primarului Municipiului Constanța nr. 3877 din 25 noiembrie 2005 cu consecința

obligării intimaților la restituirea în natură,în compensare,a unei suprafețe

de teren care să acopere valoarea și caracteristicile edilitar-urbanistice ale

terenului în suprafață de 1825,63 mp. (diferența dintre suprafața de 2800 mp.

ce a aparținut autorului și suprafața de 974,37 mp. cu privire la care s-a

dispus restituirea în natură prin dispoziția contestată), situat în Constanța

bd. 1 Mai, jud. Constanța, precum și acordarea de despăgubiri pentru

construcția demolată conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Soluționând pe fond

cauza, Tribunalul Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 759 din 20 aprilie

2010, Tribunalul Constanța prin care a admis acțiunea formulată de reclamanții I.C.A.,

E.C., E.G., în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța și

municipiul Constanța, prin primar: a obligat pârâtul Primarul Municipiului

Constanța să emită propunere privind acordarea, către reclamanți, a

despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 aferente

construcției demolate a imobilului situat în Constanța, b-dul 1 Mai, cu luarea

în considerare a despăgubirilor primite, în sumă de 80.000 de lei, conform

procesului-verbal din 11 iunie 1985 a Comisiei județene de evaluări a

construcțiilor și terenurilor ce trec în proprietatea statului potrivit

Decretului Consiliului de Stat nr. 141 din 13 mai 1985 privind exproprierea

unor terenuri și construcții; a dispus înaintarea notificării referitoare la

acest imobil către Comisia centrală de stabilire a despăgubirilor, înființată

potrivit Legii 10/2001și a respins restul capetelor de cerere, ca nefondate.

Prin decizia civilă nr.

117/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de

apelanții - reclamanți I.C.A., E.C. și E.G.; a schimbat în parte sentința

civilă apelată, în sensul că a anulat dispoziția nr. 3877 din 25 noiembrie 2005

emisă de Primarul Municipiului Constanța și a obligat pe primar să propună

acordarea de despăgubiri pentru întreg terenul de 2800 m.p., imposibil a fi

restituit în natură, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a menținut

restul dispozițiilor hotărârii apelate, cât privește propunerea de despăgubiri

pentru construcția demolată.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Contestatorii au

solicitat prin notificarea adresată unității deținătoare restituirea în natură

a suprafeței de 2800 mp., situată în Constanța, b-dul 1 Mai, județul Constanța

și despăgubiri pentru construcția demolată.

Pe baza probatoriului

administrat instanța de fond a pronunțat soluția mai sus menționată, criticată

prin apelul declarat de către reclamanți în primul rând pentru greșita aplicare

a dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001.

Din cuprinsul

dispozițiilor art. 1, art. 7 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, rezultă principiul prevalenței restituirii în natură, în sensul că

imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se

restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire și

libere de orice sarcini.

Prin urmare, dacă

prin notificare persoanele îndreptățite în accepțiunea Legii 10/2001 solicită

restituirea în natură a imobilului respectiv sau măsuri reparatorii prin

echivalent, unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea

cererii este obligată să verifice cu prioritate posibilitatea restituirii în

natură a bunului și numai în situația în care restituirea în natură nu este

posibilă să acorde măsuri reparatorii, respectiv compensarea cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de deținător, cu consimțământul persoanei

îndreptățite, sau propunerea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII

din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la

terenurile expropriate, art. 11 alin. (3) din lege prevede restituirea în

natură, cu excepția suprafețelor ocupate de construcții noi autorizate, a celor

afectate de servituți legale și alte amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale, pentru care măsurile reparatorii se stabilesc

în echivalent.

Față de dispozițiile art.

10 alin. (3) din Legea 10/2001, este necesar să se facă distincția dintre

noțiunile de „teren liber” și „teren liber ce poate fi restituit în natură”,

știut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este

subordonată afectațiunii sale.

Legea are în vedere

restituirea în natură, nu a terenului liber de construcții terestre, ci a

suprafețelor care nu sunt supuse nici unei afectațiuni, respectiv: construcții,

căi de acces, amenajări subterane (conducte de gaz, alimentare cu apă, electricitate,

canalizare) sau care sunt necesare accesului ori utilizării normale a

amenajărilor, acestea fiind imobilele circumscrise noțiunii de „teren liber ce

poate fi restituit în natură”.

Aceasta fiind starea

de fapt relevantă, în ce privește acest capăt de cerere, având în vedere

dispozițiile art. 10-11 din Legea 10/2001 dar și întreaga economie a actului

normativ, rezultă că doar imobilele libere pot fi restituite în natură, pentru

cele care nu pot fi socotite altfel măsurile reparatorii urmând a fi acordate

în echivalent.

Prin prevederile art.

10 alin. (2) din lege se stabilește că, în cazul în care pe terenurile preluate

în mod abuziv s-au edificat noi construcții, persoana îndreptățită va putea

obține restituirea părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața de teren

ocupată de construcții, cea afectată de servituți legale și alte amenajări de

interes sau utilitate publică ale localităților urbane sau rurale, măsurile

reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În lămurirea

înțelesului sintagmei „amenajări de utilitate publică ale localităților”

Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

stabilesc la pct. 10.3 că prin asemenea amenajări se înțeleg acele suprafețe de

teren afectate de utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor

amenajări destinate a deservi nevoilor comunității și anume: căi de

comunicație, dotări tehnico-edilitate subterane, amenajări de spații verzi din

jurul blocurilor de locui, parcuri, grădini publice, piețe pietonale ș.a.

Simpla împrejurare

potrivit căreia un teren nu este în prezent ocupat de construcții cu caracter

permanent nu este suficientă pentru a-l considera liber, deci susceptibil de

restituire în natură, fiind necesar și ca el să nu fie afectat de amenajări de

utilitate publică, astfel cum sunt stabilite prin natura bunului sau

interdicțiile urbanistice aprobate conform documentațiilor tehnice.

În cauza dedusă

judecății, în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind legal soluționat pct.

1 din dispoziția contestată, referitor la acordarea de teren în compensare în

suprafață de 974,37 mp.

În mod nelegal s-a

dispus restituirea acestei suprafețe de teren, în contradicție cu probele

administrate în cauză și cu dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001,

întrucât, în primul rând nu poate fi restituită în natură ca și un corp unitar,

ci în suprafețe mici, divizate, și în al doilea rând, astfel cum rezultă din

certificatele de urbanism depuse de către intimați, terenurile respective

(104,9 mp.,89,89 mp., 532 mp., 66,87 mp.) figurează cu interdicții definitive

de construire datorită formei, dimensiunilor, amplasamentului aprobat prin

planurile de sistematizare, folosința actuală fiind în toate cazurile de spațiu

verde.

În atare situație, se

constată că terenul restituit prin dispoziția primarului nu este liber, fiind

afectat de amenajări de utilitate publică și nu trebuia restituit în natură,

persoanele îndreptățite având dreptul la măsuri reparatorii, constând în măsuri

în compensare cu bunuri sau servicii, iar în situația în care măsura în

compensare nu este posibilă, propunerea de acordare de despăgubiri.

Referitor la

diferența de teren până la 2800 mp. Curtea constată că, deși unitatea

deținătoare și-a exprimat opțiunea de acordare de teren în compensare, potrivit

adresei din 26 noiembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului Constanța, în

prezent Municipiul Constanța nu dispune de rezerve de teren pentru a fi

atribuit în compensare (adresa din 14 februarie 2011 emisă de Primăria

Municipiului Constanța - Direcția Patrimoniu).

Prin urmare și pentru

diferența de teren apelanții au dreptul la despăgubiri.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs apelanții - reclamanți I.C.A., E.C., și E.G.,

încadrat în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestuia s-a arătat că instanța de fond a respins solicitarea recurenților de

acordare de teren în compensare pentru întreaga suprafață de teren, deși

unitatea deținătoare și-a exprimat în scris opțiunea soluționării acestei

cereri prin acordarea de teren în compensare (fila nr. 51 din dosar, adresa din

26 noiembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului Constanta).

S-a mai apreciat de

către apelanții-reclamanți ca fiind nerelevantă susținerea instanței de apel,

în sensul că se justifică doar acordarea de despăgubiri plecând de la premisa

că nu existau bunuri la momentul soluționării cauzei în apel ce ar fi putut fi

acordate în compensare, deși la dosarul cauzei nu a fost depusă o listă de

bunuri în acest sens, astfel încât această situație de fapt să poată fi

verificată.

În raport de adresa

aflată la fila nr. 51 din dosarul de fond, în al doilea ciclu procesual, se

impunea obligarea în mod alternativ la acordarea fie de despăgubiri bănești,

fie la acordarea de teren în compensare, în măsura în care, la momentul

soluționării efective, exista teren disponibil în acest sens.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 alin.

(5) al Legii nr. 10/2001, primarii sau, după caz, conducătorii entităților

învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în

termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii

precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile

și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

În art. 1.7. din H.G.

nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, se

menționează că măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) și (3) din lege,

permite entității obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin

compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le

deține și care sunt acceptate de persoana îndreptățită. În acest sens,

entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire poate propune

persoanei îndreptățite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri:

terenuri, construcții aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în

circuitul civil, care sunt deținute de aceasta. În cazul instituțiilor publice

care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a

statului sau a unității administrativ-teritoriale, și se apreciază că acestea

pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu

este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate

publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după

caz, a unității administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998,

cu modificările și completările ulterioare, urmând ca, odată intrat în

circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură

reparatorie persoanei îndreptățite la restituire. În aceste cazuri

decizia/dispoziția motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în

echivalent va urma regimul prevăzut la art. 25 alin. (4) și ale art. 26 alin. (5)

din lege.

Din conținutul celor

două texte redate anterior, Înalta Curte observă că legea nu prevede

posibilitatea de stabilire prin hotărâre judecătorească a unei obligații

alternative în sarcina unității deținătoare, care să fie pusă în executare în

funcție de listele cu bunuri disponibile a fi acordate în compensare în viitor.

Dimpotrivă, textele

menționate prevăd că terenurile disponibile trebuie aduse la cunoștință

persoanelor îndreptățite încă din faza procedurii administrative, pentru ca

acestea să își exprime acordul de a primi aceste terenuri în compensare.

Această concluzie se

impune și pentru rațiunea că acordarea de teren în compensare presupune ca

terenul să fie identificat ca amplasament și valoare, astfel încât compensarea

să se realizeze cu un teren de o valoare egală cu cea a terenului imposibil de

restituit în natură pe vechiul amplasament, evaluare care poate fi realizată

numai în cadrul procedurii administrative, cel mai târziu în procedura

judiciară, pentru ca dispoziția, respectiv hotărârea judecătorească, care

constituie titlu executoriu, să poată fi pusă în executare.

Solicitarea

recurenților ca instanța să dispună obligarea unității deținătoare să le acorde

teren în compensație în funcție de terenurile care vor fi disponibile în

viitor, până la „la momentul soluționării efective”, nu poate fi primită

deoarece evaluarea terenului urmează a se realiza în afara procedurii

administrative sau judiciare, iar, până la momentul soluționării recursului și

pe parcursul acestei faze procesuale, nu a fost depusă la dosar o listă a

bunurilor disponibile.

Chiar dacă unitatea

deținătoare și-a exprimat disponibilitatea de a acorda teren în echivalent,

conform adresei din 26 noiembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului Constanta,

această ofertă nu s-a concretizat, deoarece prin adresa din 14 februarie 2011 Primăria

Municipiului Constanta - Direcția Patrimoniu a precizat că nu dispune de

rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare, iar o propunere concretă

de acordare de teren în compensare nu a fost făcută nici în faza recursului.

În absența depunerii

la dosar a unei astfel de liste, în condițiile în care Primăria Municipiului

Constanta a precizat că o astfel de listă nu va fi depusă deoarece nu există

rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare, recurenții puteau

identifica teren disponibil aflat la dispoziția Primăriei Municipiului

Constanta și solicita instanței să verifice situația juridică a acestuia în

sensul de a stabili dacă putea fi înscris într-o astfel de listă.

Astfel fiind, nu

poate fi primită apărarea recurenților în sensul că, deoarece la dosarul cauzei

nu a fost depusă o listă de bunuri susceptibile a fi acordate în compensare,

lipsa acestora nu poate fi verificată.

Concluzionând, Înalta

Curte consideră că legea nu permite decât acordarea unor bunuri în compensare

care sunt identificate ca fiind disponibile în patrimoniul unității deținătoare

fie la momentul emiterii dispoziției de către această unitate, fie în cursul

procedurii judiciare, astfel încât bunurile să poată fi individualizate prin

hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu.

Hotărârea

judecătorească prin care se dispune atribuirea unui bun în compensare trebuie

să reflecte faptul că acesta este echivalent ca valoare cu imobilul care nu a

putut fi restituit pe vechiul amplasament. Aceste aspecte trebuie stabilite fie

prin dispoziția unității deținătoare, fie în procedura judiciară, căci numai

astfel se poate realiza o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) al

Legii nr. 10/2001.

Nici solicitarea

recurenților ca, prin hotărârea judecătorească, să se stabilească o obligație

alternativă de acordare a unor despăgubiri bănești nu poate fi primită,

deoarece, odată cu modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, a

fost înlăturată din art. 1 alin. (2) posibilitatea acordării acestui tip de

despăgubire. Dispoziția contestată a fost emisă la data de 25 noiembrie 2005,

deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005, prin

aceasta fiind recunoscut dreptul contestatorilor la restituirea în natură a

unei părți din imobil și la acordarea de măsuri reparatoriii pentru restul

imobilului având suprafața totală de 2800 mp.

Astfel fiind, dreptul

pretins de contestator era recunoscut prin dispoziția contestată la momentul

apariției Legii nr. 247/2005, însă exercițiul dreptului astfel născut urma a fi

realizat în cadrul procesului. Prin urmare, modalitatea de realizare a

reparației nu reprezenta un fapt consumat la data apariției noii legi, ci un

fapt juridic în curs, care intră sub incidența legii noi, în considerarea

principiului aplicării imediate a legii civile noi.

Deoarece legea nouă a

modificat condițiile exercitării dreptului la măsuri reparatorii prin

echivalent, în sensul că a schimbat modalitățile în care se va acorda măsura

reparatorie, exercitarea acestui drept se va realiza conform prevederilor noii

legi.

În consecință,

modalitățile prin care este valorificat dreptul la despăgubiri sunt cele la

care se face referire în art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, republicată

conform modificărilor legislative care erau în vigoare la momentul soluționării

cauzei, iar la acel moment textul menționat nu reglementa posibilitatea

acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri

bănești, astfel că instanța nu putea dispune obligarea pârâtei la acordarea

acestui tip de măsuri reparatorii.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții I.C.A., E.C., E.G. împotriva

deciziei nr. 117/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 ianuarie 2012.