ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4587/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4587/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1188 din 16 noiembrie 2009 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins contestația

reclamantei P.M. împotriva dispoziției nr. 3251 din 05 iunie 2008 a Primarului

Municipiului Constanța și, pe cale de consecință, acțiunea formulată împotriva pârâților

Primarul Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța,

M.K., S.F. și M.E.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin dispoziția nr. 3251 din 05

iunie 2008 emisă de Primarul Municipiului Constanța s-a dispus restituirea parțială

în natură a imobilului situat în Constanța, compus din construcție și teren în suprafață

totală de 643,27 m.p. din măsurători (659 m.p. din acte), cu excepția părților din

imobil înstrăinate conform contractelor de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1998

și din 22 ianuarie 1998 și cu obligația de a respecta dreptul de folosință gratuită

și servitute al cumpărătorilor pe toată durata construcției .

Pentru părțile din imobilul

mai sus menționat ce nu au putut fi restituite în natură, s-a propus acordarea de

despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, privind reforma în

domeniile proprietății și justiției.

Prin dispoziția nr.

4325 din 25 iulie 2008 a fost modificată dispoziția nr. 3251 din 05 iunie 2008,

în sensul restituirii parțiale în natură a imobilului reprezentând teren în suprafață

de 548,17 m.p., cu respingerea cererii de restituire în natură a părților din construcție

înstrăinate către S.F. conform contractului de vânzare-cumpărare din 22

ianuarie 1998 și către M.K. potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 06

ianuarie 1998, precum și a suprafețelor de teren atribuite în folosință pe durata

existenței construcțiilor (31,3 m.p. către S.F. și 63,8 m.p. către M.K.). Pentru

părțile din imobil ce nu au putut fi restituite în natură s-a propus acordarea de

despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de fond a reținut

că identificarea imobilului restituit în natură reclamantei P.M., respectiv suprafața

de 548,17 m.p., a fost realizată prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit

de expert-inginer B.M.

S-a apreciat, totodată,

că documentația aferentă celor două acte de înstrăinare exclude reaua-credință a

chiriașilor cumpărători ai imobilului în temeiul contractelor de locațiune încheiate

anterior apariției Legii nr. 112/1995, neputându-se reține nulitatea celor două

contracte de vânzare-cumpărare întrucât au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor

legale la momentul întocmirii lor.

Judecătorul fondului a

făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat

în sensul că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credință, constituit

în baza legii și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă,

este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Instanța de fond a înlăturat

și motivul de nulitate fondat pe cauza nelicită, întrucât deținătorii imobilului,

în temeiul contractelor de închiriere, nu aveau cunoștință, la momentul încheierii

contractelor de cumpărare, că imobilul ar aparține altui proprietar.

În condițiile în care

restituirea în natură a apartamentelor dobândite de către pârâți cu bună-credință

nu mai este posibilă, reclamanta este privată de dreptul său de proprietate asupra

imobilelor, iar pentru acoperirea prejudiciului suferit este îndreptățită să obțină

valoarea de circulație a acestora înstrăinate de stat.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat apel reclamanta, care a arătat că la data de 11 iunie 1948 doar o mică

parte din imobilul în litigiu a fost naționalizată, anume brutăria amenajată într-o

încăpere, restul clădirii având destinația de locuință, dar cu ocazia naționalizării

întreaga familie a fost evacuată din locuință.

Conform „Tabelului cu

întreprinderile naționalizate în baza Legii nr. 119/1948 aflate în patrimoniul Primăriei

Constanța” la adresa imobilului în litigiu apare numele M. Este real că M.I. deținea

brutăria de la această adresă, unde făcea „comerț cu amănuntul”, dar imobilul cu

destinația de locuință era proprietatea socrului acestuia, R.T., astfel că imobilul

a fost preluat abuziv.

Reclamanta a mai arătat

că autorul său a inițiat demersurile pentru restituirea în natură a imobilului încă

din anul 1966, astfel că atât Primăria Constanța, cât și R.A.E.D.P.P. Constanța

au fost notificate de către M.I., iar pârâții cumpărători au fost avertizați în

prezența mai multor martori să nu cumpere locuințele, întrucât s-au luat măsurile

legale pentru restituirea în natură, astfel încât toate părțile contractante au

fost de rea-credință la încheierea celor două acte de vânzare-cumpărare, cunoscând

că imobilul face obiectul dreptului de proprietate al altei persoane.

Prin întâmpinare, intimații-pârâți

persoane fizice au solicitat respingerea apelului, arătând că potrivit planului

de situație al imobilului la data de 22 octombrie 1948, respectiv la momentul naționalizării,

din suprafața construită a imobilului, mai puțin de 1/3 era reprezentată de spațiul

locuibil, restul fiind afectat de activități comerciale. S-a apreciat că, din acest

punct de vedere, dispozițiile Legii nr. 119/1948 au fost corect aplicate.

Pârâții au susținut că

al doilea motiv de apel acreditează un considerent care nu a fost invocat în fața

instanței de fond, anume reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea actelor de

vânzare-cumpărare, pe care înțeleg să-l combată prin invocarea principiului bunei-credințe,

solicitându-se să se recunoască prevalența interesului subdobânditorilor de bună-credință,

în acord cu art. 1899 alin. (2) C. civ.

Prin decizia civilă

nr. 109/C din 31 mai 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul reclamantei

constatând că, în mod temeinic, s-a reținut că demersurile inițiate de M.I., tatăl

reclamantei, în temeiul Legii nr. 112/1995, în vederea retrocedării în natură de

către comisia județeană de aplicare a legii a imobilului situat în mun. Constanța,

au primit o soluționare defavorabilă, inclusiv la instanța supremă, care în dosarul

civil nr. 2283/2001 a respins ca nefondat recursul reclamantei P.M. împotriva hotărârilor

instanțelor inferioare pronunțate pe acest aspect.

Cum prin decizia civilă

nr. 2037 din 24 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție s-a statuat irevocabil faptul

că partea nu avea dreptul de a pretinde restituirea în natură a bunului imobil în

temeiul Legii nr. 112/1995, cu atât mai mult cu cât acesta a suferit în timp numeroase

modificări, transformări și adăugiri care nu mai permit identificarea fostei proprietăți

din anul 1948 cu actuala lui configurație, cele două contracte de vânzare-cumpărare

încheiate în anul 1998 nu mai puteau fi analizate ca nelegale, fiind neechivoc statuată

lipsa îndrituirii legale a solicitantului de a obține recunoașterea pe care jurisdicțională

a vreunui drept în acest sens.

Instanța de apel a mai

reținut că judecătorul fondului a apreciat greșit situația de fapt când a reținut

în considerente că prin corespondența purtată cu autoritatea locală odată cu depunerea

notificării, reclamanta a făcut pentru prima dată cunoscută intenția sa de a pretinde

restituirea în natură a bunului (așadar, la o dată mult ulterioară încheierii celor

două acte de vânzare), fără a observa faptul că de existența celor două contracte

încheiate în anul 1998 intimata reclamantă a avut cunoștință încă de la data soluționării

recursului în fața instanței supreme, iar cererea de retrocedare a fost promovată

încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Neluarea în considerare

a acestor chestiuni și înlăturarea relevanței aspectului privitor la inexistența

unui nou demers după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în termenul statuat

prin art. 46 privitor la constatarea nulității acestor acte de înstrăinare, a condus

la motivarea judecătorului fondului privind caracterul prescriptibil și la tardivitatea

promovării unui asemenea capăt de cerere în anul 2008.

A invoca însă nulitatea

actelor juridice de înstrăinare pe faptul relei credințe, odată cu contestarea dispoziției

Primarului, ignoră normele legale care au impus voința legiuitorului în reglementarea

dată verificării legalității actelor juridice de înstrăinare efectuate pentru imobilele

care cad sub incidența Legii nr. 10/2001 și nesocotește principiul securității circuitului

civil și al stabilității raporturilor juridice.

În analiza bunei sau a

relei credințe a părților contractante, instanța de fond a reținut, așadar, corect

(corelând probele administrate asupra fondului raportului litigios) că nu se poate

pune problema unei rele-credințe a autorităților locale și deopotrivă a chiriașilor

cumpărători în ce privește înstrăinarea spațiilor locative, acest capăt de cerere

fiind corect dezlegat în drept.

În mod corelativ, chestiunea

subsidiară invocată, a greșitei soluționări a petitului vizând nelegalitatea dispoziției

Primarului care a stabilit plata de despăgubiri pentru părțile de construcție înstrăinate

și pentru terenul aferent acestora nu poate fi reținută, Legea nr. 10/2001 permițând

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII al Legii

nr. 247/2005 pentru situația arătată.

Susținerile privitoare

la nelegalitatea preluării bunului imobil – în integralitatea lui – în temeiul Legii

nr. 119/1948, câtă vreme o parte a constituit-o spațiul de locuit al familiei autorului

intimatei, nu pot fi reținute ca fiind întemeiate, din moment ce până la apariția

legii speciale partea avea posibilitatea contestării titlului statului, într-o acțiune

de drept comun; ori, la momentul formulării notificării, nici o hotărâre judecătorească

nu statua asupra nelegalei preluări de către stat a părții reprezentând spațiul

locativ, iar prezumția dedusă din dispozițiile art. 2 și art. 24 din Legea nr. 10/2001,

republicată, indica preluarea întregului imobil, în condițiile legii de naționalizare.

Referitor la aspectul

susținut în cursul dezbaterilor din apel, anume al prezumtivei nefuncționări a Fondul

Proprietatea, care nu poate asigura reclamantei în acest moment o despăgubire reală,

instanța de apel a apreciat că acesta nu poate fi analizat întrucât nu a constituit

motiv de apel în raport de dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta, arătând că decizia atacată a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, în sensul că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar,

autorul reclamantei a început demersurile privind restituirea în natură a imobilului

încă din anul 1996, Primăria Constanța și R.A.E.D.P.P. au fost notificate în acest

sens, iar pârâții cumpărători, chiriași la acea dată, au fost avertizați de autorul

reclamantei în prezența mai multor martori să nu cumpere întrucât există demersuri

de restituire, situație față de care atât vânzătorii, cât și cumpărătorii și-au

dovedit reaua-credință.

Mai arată că în mod greșit

instanța de apel a statuat asupra modalității de preluare a bunului în litigiu,

întrucât la data de 11 iunie 1948 s-a naționalizat doar o mică parte din imobil,

respectiv o brutărie amenajată într-o încăpere, restul imobilului având destinația

de locuință, din care întreaga familie a fost evacuată în mod abuziv.

Chiar dacă brutăria era

deținută de numitul M.I., imobilul cu destinația de locuit era proprietatea socrului

acestuia, R.T., iar faptul că la data formulării notificării nu exista nicio hotărâre

judecătorească care să statueze asupra preluării abuzive nu înseamnă că aceasta

a fost legală.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele motive:

În speță, prin acțiunea

introductivă de instanță înregistrată la data de 25 iunie 2008, reclamanta a solicitat

anularea dispoziției nr. 3251 din 05 iunie 2008 a Primarului Municipiului

Constanța prin care s-a dispus restituirea în natură parțială a imobilului în litigiu;

anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1998 și din 22

ianuarie 1998 încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 între R.A.E.D.P.P. Constanța

și chiriașii M.K. și S.F.; anularea tuturor actelor de intabulare pentru părțile

de imobil ce nu au putut fi restituite în natură, ocupate conform contractelor de

vânzare-cumpărare arătate și restabilirea situației anterioare, acordarea de despăgubiri

în echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005 pentru inventarul confiscat și casat

la data de 11 iunie 1948 în incinta brutăriei ce funcționa în cadrul imobilului

în cauză, și acordarea cheltuielilor de judecată.

Deși obiectul cauzei l-a

constituit, în principal, contestația împotriva dispoziției de restituire în natură,

este de observat că reclamanta a formulat pentru prima oară, prin al doilea capăt

de cerere, o acțiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-au

înstrăinat părți din imobil ce au fost exceptate de la restituirea în natură.

În situația contestării

actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001,

art. 45 alin. (5) din acest act normativ stabilește că „prin derogare de la dreptul

comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen

de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, termen ce a fost prelungit

succesiv până la 14 august 2002.

Nerespectarea termenului

prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 atrage decăderea din dreptul

de a mai obține analiza legalității actului juridic a cărui desființare se solicită

pe calea nulității absolute.

Înlăturarea sancțiunii

statuate prin dispozițiile legale arătate s-ar fi putut realiza numai prin intermediul

instituției juridice a repunerii în termen, respectiv dacă reclamanta ar fi dovedit

că a fost împiedicată să-și exercite dreptul la acțiune în termenul legal datorită

unor cauze temeinic justificate, lucru care însă nu s-a realizat în cauză.

Reclamanta a investit

instanța de judecată cu acțiunea în anularea contractelor de vânzare-cumpărare la

data de 25 iunie 2008, în cadrul contestației împotriva dispoziției de restituire

emisă de Primarul Municipiului Constanța, iar termenul de prescripție a dreptului

său la acțiune a expirat la 14 august 2002.

Acțiunea în anularea actului

juridic este o acțiune de sine-stătătoare, necondiționată de emiterea sau nu a dispoziției

de restituire, nefiind un accesoriu al acesteia, iar actul de reparație pe care

reclamanta și-a întemeiat pretențiile consacră un regim juridic special unor astfel

de acțiuni, a cărui necunoaștere nu poate fi invocată.

Aplicabilitatea art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este dată de faptul că imobilul în litigiu intră

în sfera de incidență a legii speciale de reparație, care se aplică cu prioritate

față de dreptul comun, conform principiului generalibus specialia derogant, și care

nu poate fi interpretată sau analizată în mod fragmentar ori discreționar, astfel

încât atunci când dispozițiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de

la dreptul comun, ele se vor aplica ca atare.

Dispozițiile art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu fac vreo distincție nici în ceea ce privește

cauza de nulitate invocată și nici în ceea ce privește valabilitatea sau nevalabilitatea

titlului de preluare a imobilului în proprietatea statului, iar incidența lor face

inutilă analiza modalității de preluare, întrucât prin împlinirea termenului de

prescripție contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a invocat s-au consolidat,

făcând imposibilă restituirea în natură.

În acest context, preluarea

abuzivă este nerelevantă, întrucât, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001

în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 (prezumție ce nu a fost răsturnată în cauză), măsurile reparatorii

se stabilesc numai prin echivalent, persoana îndreptățită având, așa cum s-a arătat,

doar un drept la despăgubire și nu la restituirea în natură.

Față de aceste considerente

și de împrejurarea că în cauză nu operează instituția repunerii în termenul de prescripție,

Înalta Curte constată incidente dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

și, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 109/C din 31 mai 2010 a Curții

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 mai 2011.