ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1785/2017

Prin decizia civilă nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât Primarul municipiului Constanța în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1943 din data de 30 noiembrie 2005, pronunțate de Tribunalul Constanța.

Instanța a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul să restituie în natură reclamantului imobilul situat în municipiul Constanța, str. Ștefan cel Mare, compus din teren în suprafață de 753,39 m.p. din suprafața totală de 1427,30 m.p. identificată de expert B. în limitele ABCD, conform planului de situație anexă la raportul de expertiză, precum și a construcțiilor notate C1, C2 (cu excepția locuinței înstrăinate conform contractului de vânzare-cumpărare 28287 din data de 27 decembrie1996), C3, C4, C5 (cu excepția locuinței înstrăinate conform contractului de vânzare-cumpărare din data de 23 martie 1998), C6, C7 și C8.

A obligat pârâtul să propună acordarea, către reclamant, de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru suprafața de 604,67 m.p., situată în str. Cuza Vodă și pentru suprafețele aferente construcțiilor înstrăinate, de 69,24 m.p., precum și pentru locuințele vândute conform contractelor de vânzare-cumpărare menționate.

A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate și a respins cererea de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Constanța, prin încheierea din 4 iulie 2011, admițând solicitările intimatului-reclamant A., a lămurit dispozitivul hotărârii în sensul că pârâtul este obligat să restituie reclamantului, în natură, terenul în suprafață de 734,15 m.p., identificat de același expert printr-un supliment la raportul de expertiză, ca fiind în perimetrul x.

Soluționând cererea formulată de intimatul-reclamant A., prin încheierea de ședință din data de 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanța a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul încheierii din 4 iulie 2011 și a dispus consemnarea, în considerente a suprafeței de 734,15 m.p. în loc de 739,15 m.p.

La aceeași dată, Curtea de Apel Constanța a admis cererea de completare și lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 269/C din 23 noiembrie 2009 și a încheierii din 4 iulie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. x/2006, formulată de intimatul-reclamant A., în sensul că:

- suprafața de teren de 27,09 m.p. aferentă corpului C2, înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare din data de 27 decembrie 1996, identificat conform raportului de expertiză C. ca fiind E1-E2-E3-E4 excedează suprafeței de 734,15 m.p. restituiți în natură;

- obligația pârâtului Primarul municipiului Constanța de propunere de despăgubiri privește în mod corelativ suprafața de 88,45 m.p. aferentă construcțiilor înstrăinate, în loc de 69,24 m.p. cât s-a stabilit prin dispozitivul deciziei.

A respins pentru restul cererea de lămurire a dispozitivului.

Prin contestația la titlu înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 17 octombrie 2016, astfel cum a fost precizată prin cererea înregistrată la 7 noiembrie 2016, contestatorii D. și E. au solicitat instanței, în contradictoriu cu intimații Primarul municipiului Constanța, F. și G., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună completarea și lămurirea deciziei civile nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, pronunțată în dosar nr. x/2006, în sensul stabilirii întinderii drepturilor și obligațiilor părților în exercitarea legitimă a dreptului de proprietate aferent contractului de vânzare cumpărare nr. 29235 din data de 23 martie 1998, prin stabilirea și atribuirea în temeiul legii a terenului necesar liniștitei folosințe a imobilului cumpărat, prin raportare la art. 7.3 alin. (2) din H.G. nr. 923/2010, ce face excepție de la restituirea în natură în temeiul Legii nr. 10/2001.

Au solicitat și lămurirea întinderii obligației intimatului Primarul municipiului Constanța la întocmirea formalităților necesare propunerii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața cu care trebuie diminuată cea atribuită defunctului A.

Contestatorii au arătat că, prin contractului de vânzare-cumpărare din data de 23 martie 1998, au cumpărat imobilul situat în Constanța, str. Ștefan cel Mare, format din 2 camere și hol, boxă și împrejmuire.

Prin hotărârea judecătorească contestată în cauză s-a recunoscut dreptul de proprietate dobândit de contestatori prin acest contract, dar suprafața de teren pentru care s-a dispus retrocedarea în temeiul Legii nr. 10/2001, în favoarea autorului intimaților persoane fizice, intră în conflict cu prerogativele dreptului de proprietate astfel dobândit, deoarece a fost stabilită cu ignorarea prevederilor art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010 și a art. 44 alin. (7) din Constituția României.

Au mai precizat că dețin și folosesc imobilul cu împrejmuirea delimitată de restul curții interioare și celelalte anexe de aproximativ 50 de ani, în mod continuu, netulburat și neîntrerupt, iar construcțiile anexe au fost edificate doar pentru a asigura consolidarea și conservarea proprietății.

Cu ignorarea acestui aspect, în considerarea aparentei prezumții de lucru judecat, la solicitarea autorului intimaților persoane fizice, Primarul municipiului Constanța a făcut demersuri în instanță pentru desființarea anexelor gospodărești.

Prin sentința civilă nr. 6707/2016, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosar nr. x/2016, s-a dispus desființarea lucrărilor de construcție identificate prin procesul-verbal de contravenție nr. x din data de 11 martie 2011 în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv: extinderea corpului C2 pe latura de SV a imobilului către curtea interioară cu o încăpere având destinația vestibul; magazie pe latura de SE; împrejmuire pe latura de SE în curtea interioară.

De asemenea, în dosar nr. x/2012 al Judecătoriei Constanța a fost admisă acțiunea promovată de A., continuată de moștenitorii acestuia, și s-a dispus obligarea contestatorilor la desființarea construcțiilor edificate pe terenul proprietatea acestuia și la plata sumei de 12.964 RON cu titlu de daune pentru lipsa de folosință a suprafeței de 43 m.p., precum și a sumei de 43 euro/lună, începând cu luna iulie 2016 până la desființarea construcțiilor, plus cheltuieli de judecată.

Raportat la aceste aspecte, contestatorii, în esență, au susținut că respectarea principiului unui proces echitabil presupune clarificarea situației dreptului lor de proprietate, respectiv stabilirea terenului necesar normalei exercitări a acestui drept. Au invocat și împrejurarea că au achitat impozitele aferente acestor imobile pe ultimii 5 ani, precum și faptul că ele au fost edificate anterior anului 2001, aspecte cu privire la care au apreciat că susțin legitimitatea dreptului lor de proprietate pentru anexele gospodărești edificate strict pentru buna utilizare a construcției.

La soluționarea prezentei cauze trebuie avută în vedere și constatarea Înaltei Curți de Casație și Justiție din considerentele deciziei nr. 6018 din data de 4 octombrie 2012, pronunțată în dosar nr. x/2011, privind încălcarea legitimității dreptului de proprietate al contestatorilor.

Au mai susținut că și din punctul de vedere al prevederilor legale din materia publicității imobiliare se poate constata că este imposibilă intabularea dreptului de proprietate în forma dispusă prin decizia pronunțată în dosar nr. x/2006 al Curții de Apel Constanța.

Prin precizările depuse la data de 30 ianuarie 2017, contestatorii au precizat că cererea dedusă judecății reprezintă o contestație la titlu întemeiată pe dispozițiile art. 3711 alin. (1) și (3), art. 399 și art. 401 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de aceste precizări și reținând lipsa unei proceduri de executare silită asupra terenului pentru care contestatorii au invocat existența unui drept recunoscut de lege, curtea de apel a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității contestației la titlu și, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a analizat excepția inadmisibilității contestației la titlu.

Prin decizia nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, pronunțată în dosar nr. x/2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de petenții D. și E. în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța, F. și G., în calitate de succesorii legali în drepturi ai defunctului A., prin mandatar H.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că, în speță, contestația dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile art. 399 alin. (1) și ale art. 401 alin. (2) C. proc. civ., norme care dau părților sau terților interesați, ce pretind existența unui drept de proprietate sau a altui drept real asupra bunului urmărit, posibilitatea de a cere instanței care a încuviințat titlul să lămurească înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută.

Invocând temeiurile indicate, contestatorii au solicitat, în fapt, modificarea dispozitivului deciziei civile nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, respectiv restrângerea suprafeței de teren restituită în natură către autorul intimaților persoane fizice și extinderea corespunzătoare a celei pentru care a fost obligat pârâtul să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în sensul includerii în această suprafață a "terenului necesar liniștitei folosințe a imobilului" pe care l-au cumpărat prin contractul de vânzare cumpărare din data de 23 martie 1998.

Curtea a arătat că, potrivit actelor dosarului, titularii contestației nu au fost părți în litigiul finalizat prin decizia ce constituie titlu executor, a cărei lămurire se solicită, și nu au nici calitatea de succesori universali sau cu titlu universal ai părților, de creditori chirografari sau de dobânditori ulteriori cu titlu particular ai imobilului ce a constituit obiectul material al litigiului soluționat prin această hotărâre judecătorească. Prin urmare, decizia civilă nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța le este opozabilă acestora ca înscris constatator al unei situații juridice stabilită cu putere de lucru judecat, iar pentru promovarea contestației prin care tind la lămurirea înțelesului și întinderii acestui titlu executor, contestatorii trebuie să facă dovada vătămării suferite prin executarea hotărârii contestate, pe care intimatul Primarul municipiului Constanța a executat-o de bună voie, după cum rezultă din declarațiile părților și din procesul-verbal de predare primire nr. x din data de 3 noiembrie 2010 întocmit de Primăria municipiului Constanța.

Instanța a apreciat că vătămarea invocată prin contestația de față nu vizează imposibilitatea executării titlului ca urmare a neclarității lui sau modalitatea în care acesta a fost pus în executare, ci chiar modalitatea de soluționare a litigiului de fond, astfel cum rezultă ea din dispozitivul hotărârii contestate.

Curtea a concluzionat că realizarea scopului urmărit de contestatori nu este posibilă pe calea procesuală aleasă și că pentru apărarea dreptului pe care îl invocă asupra terenului necesar normalei utilizări a locuinței cumpărate prin contractul de vânzare cumpărare din data de 23 martie 1998, cu care cer să fie diminuată suprafața restituită în natură autorului intimaților persoane fizice, aceștia au la dispoziție posibilitatea promovării unei acțiuni de drept comun, în condițiile legii, respectiv acțiunea în revendicare, în cadrul căreia se va realiza comparația titlurilor de proprietate care se opun, iar nu pe aceea a contestației la titlu.

De asemenea a reținut că, din interpretarea normelor legale pe care se întemeiază cererea contestatorilor, rezultă că motivele ce se invocă într-o contestație la titlu nu se pot referi la chestiuni de fond, care pun în discuție o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru că examinarea de către instanța investită cu soluționarea contestației a legalității și temeiniciei titlului executor ar duce la încălcarea principiului puterii lucrului judecat.

Ori în speță, deși invocă temeiul unei contestații la titlu, contestatorii urmăresc modificarea dispozitivului titlului executoriu, deci soluționarea unor aspecte care presupun o nouă judecată și administrarea de probe noi și care, pe cale de consecință, depășesc limitele unei lămuriri a întinderii și aplicării titlului executor, fiind incompatibile cu natura procedurii aleasă prin cererea dedusă judecății în cauză.

Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2017, intimatul Primarul municipiului Constanța a solicitat instanței completarea dispozitivului deciziei civile nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. x/2016, în sensul obligării contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această cauză.

Prin decizia nr. 39/C din data de 10 martie 2017, pronunțată în dosar nr. x/2016, Curtea de Apel Constanța a admis cererea de completare a dispozitivului hotărârii formulată de intimatul Primarul municipiul Constanța cu privire la dispozitivul deciziei civile nr. 17/C, pronunțate de Curtea de Apel Constanța la data de 10 februarie 2017 în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații D., E., F. și G.

A dispus completarea dispozitivului deciziei civile menționate, în sensul că a admis cererea de obligare a contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul Primarul municipiului Constanța și a obligat contestatorii la 540 RON cheltuieli de judecată către intimatul Primarul municipiului Constanța.

Curtea, în esență, a reținut că, în cauză, cererea formulată de petentul-intimat Primarul municipiului Constanța se încadrează în dispozițiile art. 2812 C. proc. civ. pentru că, deși contestația la executare formulată de contestatorii D. și E. a fost respinsă ca inadmisibilă, iar prin notele scrise înregistrate la 22 noiembrie 2016 Primarul municipiului Constanța a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea contestației la executare, a căror dovadă a fost făcută cu chitanța nr. 842 din data de 27 octombrie 2016, instanța a omis să se pronunțe asupra acestei solicitări prin hotărârea a cărei completare se solicită.

Împotriva deciziilor nr. 17/C din data de 10 februarie 2017 și nr. 39/C din data de 10 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. x/2010, în termen legal, au declarat recurs contestatorii D. și E.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 17/C din data de 10 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. x/2010, recurenții-contestatori, invocând prevederile art. 105 alin. (1) C. proc. civ., au susținut nulitatea absolută a deciziei atacate, prin raportare la obiectul cererii astfel cum a fost precizat - contestație la titlu - și obiectul cererii reținut de instanța de fond în dispozitivul hotărârii - contestație la executare.

Criticând soluția dată de către Curte excepției inadmisibilității, în esență, contestatorii au susținut că efectele punerii în executare a dispozițiilor hotărârii judecătorești, chiar dacă se realizează de bună voie în temeiul art. 3711 alin. (1) și (2) (teza ultimă) C. proc. civ., nu se abat de la scopul urmărit de legiuitor în materia executării hotărârilor judecătorești care recunoaște prezumtiv dreptul unui terț proprietar lezat prin executarea hotărârii judecătorești de a formula contestație la titlu.

Faptul că prin art. 401 C. proc. civ. s-a statuat un termen în care se poate formula contestația înseamnă că de principiu legiuitorul a permis utilizarea acestei proceduri, indiferent de procedura acțiunii în revendicare prevăzută de dreptul comun, care este mult mai anevoioasă și de durată.

Totodată, au apreciat că instanța a reținut în mod greșit că nu au făcut dovada unei vătămări, deși aceasta a fost confirmată prin considerentele deciziei nr. 6018 din data de 4 octombrie 2012, pronunțate în dosar nr. x/2011.

Vătămarea este dovedită și prin actele și faptele primarului care a inițiat demersul judiciar ce a făcut obiectul dosar nr. x/2016 ("autorizare desființare lucrări"), iar încuviințarea dată de instanță privind demolarea anexelor gospodărești în termen de trei luni constituie, potrivit normelor speciale aplicabile, actul juridic prin care s-a materializat vătămarea.

De asemenea, hotărârea judecătorească atacată nu poate avea o finalitate în circuitul civil raportat la situația reală, prin încheierea nr. 34814 din 3 mai 2012 a Oficiului pentru Cadastru și Publicitate Imobiliară, fiind respinsă intabularea dreptului de proprietate invocat de că către A. pentru motivul că există o suprapunere între suprafețe de teren ce aparțin proprietăților învecinate.

Au precizat că această eroare judiciară a fost constatată parțial prin două încheieri pronunțate de către completul care a soluționat dosar nr. x/2006, respectiv încheierea de îndreptare eroare materială din data de 4 iulie 2011 a Curții de Apel Constanța și încheierea de completare și lămurire dispozitiv din data de 12 septembrie 2011, irevocabilă prin decizia nr. 6017 din data de 4 octombrie 2012. Prin aceste încheieri s-a constatat că terenul acordat în natură în temeiul Legii nr. 10/2001 se suprapune parțial cu amprenta la sol a construcțiilor exceptate de la restituirea în natură, vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Recurenții-contestatori au considerat că problema juridică pusă în discuție nu se referă la soluționarea litigiului ce face obiectul dosar nr. x/2006 al Curții de Apel Constanța, ci privește limitele impuse prin legi speciale pentru determinarea suprafeței de teren exceptate de la restituirea în natră.

Au susținut că vătămarea suferită prin punerea în executare a hotărârii este dovedită și prin împrejurarea că părțile adverse au demarat un demers judiciar (dosar nr. x/2012 - soluționat irevocabil) și au formulat plângere administrativă (care a stat la baza demolării solicitate în dosar nr. x/2016) invocând o tulburare a dreptului de proprietate generatoare de prejudicii materiale.

Totodată, au arătat că, prin răspunsul la obiecțiunile formulate la expertiza topo încuviințată în dosar nr. x/2012, s-a constatat de către expert că anexele reținute prin contractul de vânzare-cumpărare din data de 23 martie 1998 sunt amplasate pe terenul atribuit în natură intimaților în temeiul Legii nr. 10/2001.

Au subliniat că prin decizia nr. 6018 din data de 4 octombrie 2012, pronunțată în dosar nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că datorită suprapunerii terenurilor a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate al căror titular sunt și nu a celui deținut de părțile adverse.

De asemene, au susținut că, potrivit art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010, terenul aferent nu se limitează doar la amprenta la sol a imobilului și, prin urmare, se impunea respectarea exigențelor minimale necesare unei locuințe astfel cum sunt definite prin legea locuinței.

Recurenții-contestatori au apreciat că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește chestiunea vizând nulitatea actului de vânzare-cumpărare din data de 23 martie 1998 și au precizat că, prin sentința civilă nr. 10533 din data de 7 iulie 2003 a Judecătoriei Constanța, pronunțată în dosar nr. x/2002, a fost respinsă această excepției, împrejurare care vine în susținerea răsturnării prezumției relative a aparenței dreptului reconstituit în natură prin suprapunerea terenurilor.

Au mai menționat că, prin punerea în executare a hotărârii Curții de Apel Constanța, pe rolul lor fiscal a fost înregistrat în mod fictiv terenul în folosință de 46,94 m.p., iar înștiințarea de plată a impozitului pentru anul 2017 face dovada existenței unui teren impozabil, deși anterior, până în anul 2016, nu s-a perceput impozit pentru teren.

În ceea ce privește autorizația de construcție a unor anexe gospodărești din interiorul proprietății ce au fost constatate de primărie prin planurile cadastrale întocmite în anul 1997, au considerat că trebuie avut în vedere că autorizația de construcție inițială a imobilului edificat în anul 1928 nu a fost specificată și nici dovedită de intimați, precum și existența unor excepții prin care unele anexe gospodărești, edificate anterior anului 2001, pot face parte integrantă din dreptul de proprietate, chiar dacă au fost edificate fără autorizație de construcție, în temeiul art. 37 alin. (5) din legea nr. 50/1991 republicată.

Totodată, au susținut că împrejmuirea nu este și nu poate fi inclusă pe rolul fiscal, deoarece nu intră în categoria bunurilor impozabile, dar face obiectul actului lor de proprietate.

Prin motivele de recurs formulate, în temeiul art. 2813 și 3041 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 39/C din data de 10 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. x/2016, recurenții-contestatori au invocat nulitatea deciziei atacate, raportat la măsurile dispuse prin încheierea de ședință din data de 29 noiembrie 2016 privind admiterea cererii de abținere a doamnei judecător I. și a încălcării principiului accesorium sequitur principale.

O altă critică formulată vizează reținerea curții de apel potrivit căreia suma achitată de intimat cu titlul de cheltuieli de judecată nu depășește limitele rezonabile în raport cu natura și complexitatea litigiului, cu numărul termenelor acordate și cu faptul că apărătorul intimatului a formulat concluzii scrise.

Recurenții-contestatori au susținut că din actele dosarului nu rezultă în mod concret în ce a constat munca avocatului raportat la momentul judecării pe fond a cauzei, pentru care ar fi rezonabilă obligația de plată a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la data de 2 noiembrie 2017 intimații G. și F., în esență, au combătut susținerile recurenților-contestatori, făcând o prezentare a situației de fapt, și au apreciat că în mod corect curtea de apel a admis excepția inadmisibilității și a respins contestația formulată.

Au solicitat a se observa că nu există o executare silită pe rol referitoare la hotărârea ce stă la baza prezentului dosar, iar contestația formulată de părțile adverse reprezintă o încercare de modificare a dispozitivului deciziei atacate în ceea ce privește suprafața de teren restituită în natură, în sensul diminuării cele atribuite lui A. și mărirea cele pentru care Primăria municipiului Constanța să propună acordarea de despăgubiri, cu includerea în această suprafață a terenului necesar liniștitei folosințe a locuinței recurenților-contestatori.

Prin urmare, au considerat că prin prezenta contestație la titlu recurenții-contestatori au urmărit de fapt o încercare de modificare a drepturilor părților, stabilite și recunoscute prin titlul executoriu.

Au precizat că părțile adverse nu au în proprietate terenul, ci în folosință pe durata existenței construcției (cumpărate prin contractul de vânzare-cumpărare din data de 23 martie 1998) și nu au fost părți în litigiul finalizat prin decizia a cărei lămurire se solicită.

Totodată, au apreciat că recurenții-contestatori nu au suferit nicio vătămare prin executarea hotărârii contestate și aspectele invocate de către părțile adverse nu privesc imposibilitatea executării titlului executoriu din cauza neclarității sau a modului de punere în executare, ci vizează soluția dată în litigiu.

Pentru aceste motive au solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

La data de 10 noiembrie 2017, intimatul Primarul municipiului Constanța de formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului și a solicitat admiterea excepției invocate, având în vedere că recurenții-contestatori nu au indicat vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de lege, și, în subsidiar, respingerea recursului ca inadmisibil și nefondat. A solicitat și obligarea recurenților-contestatori la plata cheltuielilor de judecată.

Prioritar, Înalta Curte, analizând excepțiile nulității, susținută de către intimatul Primarul municipiului Constanța, și a inadmisibilității, invocată de către intimații persoane fizice, le apreciază ca fiind neîntemeiate.

Astfel, constată că, în motivarea recursului formulat împotriva deciziei nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, recurenții-contestatori au dezvoltat critici care vizează motivarea instanței vizând excepția inadmisibilității contestației prin raportare la cerințele impuse de art. 399 C. proc. civ. și pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 9 din același cod ("când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii").

În ceea ce privește calea de atac promovată împotriva deciziei nr. 39/C din 10 martie 2017, recurenții-contestatori au criticat participarea la soluționarea cererii de completare a deciziei nr. 17/C din data de 10 februarie 2017 a unui judecător care formulase cerere de abținere de la judecarea contestației, cerere care a fost admisă. Această critică se încadrează în motivul de recurs statuat de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. ("când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale").

Chiar dacă recurenții-contestatori au invocat prevederile art. 3041 C. proc. civ. și nu pe cele ale art. 304 din același cod, acest aspect nu este de natură a atrage nulitatea recursului, în raport de prevederile art. 306 C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Referitor la inadmisibilitatea invocată de către intimații persoane fizice, Înalta Curte reține că din cuprinsul întâmpinării nu rezultă aspecte care să poată susține această excepție, cele arătate de către intimați reprezentând chestiuni care tind să demonstreze corectitudinea soluției pronunțate de curtea de apel și, prin urmare, caracterul nefondat al căii de atac exercitate în cauză.

Cu privire la excepția inadmisibilității recursului ridicată de către intimatul Primarul municipiului Constanța, astfel cum s-a menționat în partea introductivă a prezentei decizii, Înalta Curte a reținut că nu au fost precizate motivele care susțin această excepție.

Analizând deciziile recurate în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Cu privire la recursul promovat împotriva deciziei civile nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, reține următoarele:

Recurenții-contestatori au susținut că instanța a reținut greșit în dispozitivul deciziei recurate obiectul cererii ca fiind contestație la executare, deși precizaseră în nenumărate rânduri că obiectul demersului cu care au învestit instanța îl reprezintă o contestație la titlu.

Aceste critici nu pot fi primite având în vedere că atât contestația la executare propriu-zisă ("Împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare"), cât și contestația la titlu ("De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu") reprezintă forme ale contestației la executare.

Această concluzie rezultă și din împrejurare că ambele instituții juridice (contestația la executare propriu-zisă și contestația la titlu) sunt reglementate de art. 399 C. proc. civ., în cadrul Secțiunii a VI-a, Capitolul I, Cartea a V-a - intitulată "Contestația la executare".

În plus, din considerentele deciziei atacate, rezultă în mod clar că instanța a reținut că prezenta contestație, astfel cum a fost precizată, este o contestație la titlu și a analizat condițiile de admisibilitate ale acesteia.

Recurenții-contestatori au susținut și că, contrar reținerilor curții de apel, au dovedit existența unei vătămări produse ca urmare a executării deciziei nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, pronunțate în dosar nr. x/2006.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, în esență, au arătat că încuviințarea dată de instanță privind demolarea anexelor gospodărești în termen de trei luni, potrivit normelor speciale aplicabile, reprezintă actul juridic prin care s-a materializat vătămarea.

Aceste susțineri sunt nefondate, aspectul vizând demolarea anexelor nefiind rezultatul punerii în executare a titlului executoriu a cărui lămurire se solicită, ci a executării deciziei pronunțate în cauza având ca obiect încuviințarea demolării acestora.

De asemenea, nu poate fi primită afirmația recurenților-contestatori în sensul că prin decizia 6018 din data de 4 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosar nr. x/2011, a fost confirmată vătămarea suferită ca urmare a punerii în executare a deciziei atacate.

Astfel, prin decizia invocată a fost respins, ca nefondat, recursul promovat de către recurenții-contestatori D. și E. împotriva deciziei nr. 406/C din 17 octombrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, care a respins prima contestație la titlu formulată împotriva deciziei civile nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

În considerentele acestei decizii, contrar afirmațiilor recurenților-contestatori nu s-a constatat existența vreunei vătămări suferite de aceștia, instanța respingând recursul reținând, în esență, că prin contestația la titlu formulată se tinde la repunerea în discuție a fondului litigiului, chestiune care este incompatibilă cu natura procedurii alese.

Totodată, celelalte chestiuni invocate de către recurenții-contestatori referitoare la suprapunerea suprafețelor de teren, la dreptul de servitute, la respingerea intabulării dreptului de proprietate invocat de către A., la limitele impuse prin legi speciale pentru determinarea suprafeței de teren exceptate de la restituirea în natură, exced cadrului procesual al contestației la titlu și nu sunt de natură a duce la concluzia că acești au suferit vreo vătămare prin punerea în executare a deciziei contestate.

Nici aspectele cu privire la încălcarea prevederilor art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010, la autoritate de lucru judecat în ceea ce privește chestiunea vizând nulitatea actului de vânzare-cumpărare din data de 23 martie 1998, la inexistența autorizației de construcție sau la impozitul pentru teren nu sunt susțineri care să poată fi valorificate în prezentul litigiu care vizează lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 269/C din data de 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, pronunțate în dosar nr. x/2006, în raport de cele hotărâte prin acesta.

În temeiul dispozițiilor art. 399 alin. (1) C. proc. civ., cei interesați sau vătămați prin executare pot face contestație împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare și pot face, de asemenea, contestație la titlul executoriu, dacă sunt necesare lămuriri privind înțelesul, întinderea sau aplicarea acestuia.

Prin contestația la executarea propriu-zisă sau prin contestația la titlu executoriu nu se poate urmări modificarea sau desființarea hotărârii puse în executare, în caz contrar, aducându-se atingere puterii de lucru judecat a acestei hotărâri. În oricare situație, pe calea contestației nu se poate ajunge la schimbarea fondului soluției cuprinse în titlul executoriu, deoarece este o cale de atac împotriva urmărilor derivate din valorificarea titlului executoriu.

Prin contestația la titlu se contestă însuși titlul executoriu, dar nu în ceea ce privește validitatea sa în fond, ci numai în ceea ce privește înțelesul, întinderea și aplicarea sa. Pe această cale nu se poate modifica situația reținută definitiv și irevocabil, deoarece în acest cadru procesual nu se pot pune în discuție și administra probe pentru a se combate situații de fapt care și-au primit o soluție în procesul de fond. Dreptul supus deja judecății nu poate fi reanalizat, întrucât s-ar aduce atingere principiului puterii lucrului judecat și stabilității raporturilor juridice.

Altfel spus, pe calea acestei contestații se pot urmări doar clarificări, dacă într-adevăr este cazul, asupra înțelesului, întinderii sau a modului de aplicare a titlului executoriu, legiuitorul român creând în acest fel posibilitatea ca instanța emitentă a titlului să facă lămuriri de natură a permite executarea fără dificultăți a hotărârii pronunțate și nicidecum modificarea acesteia.

Contestația la titlu nu este un mijloc procedural creat a anula sau modifica însuși titlul executoriu, o atare finalitate putându-se realiza doar prin intermediul căilor legale de atac, ordinare sau extraordinare.

În cauză, recurenții-contestatori au solicitat stabilirea întinderii drepturilor și obligațiilor părților - intimații din prezenta pricină - în raport de dreptul de proprietate aferent contractului de vânzare cumpărare din data de 23 martie 1998, prin stabilirea și atribuirea în temeiul legii a terenului necesar liniștitei folosințe a imobilului cumpărat, prin raportare la art. 7.3 alin. (2) din H.G. nr. 923/2010, ce face excepție de la restituirea în natură în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, au formulat susțineri ce vizează fondul cauzei în care a fost pronunțată hotărârea atacată, prin care tind la modificarea soluției pronunțate și care nu pot fi invocate pe calea contestației la titlu, față de prevederile art. 399 alin. (1) din C. proc. civ.

Așadar, prin criticile astfel formulate, deși recurenții-contestatori invocă temeiul de drept al unei contestații la titlu, în realitate, urmăresc modificarea titlului executoriu în sensul diminuării suprafeței de teren restituite în natură autorilor intimaților F. și G. și extinderea suprafeței de teren pentru care a fost obligat pârâtul Primarul municipiului Constanța să propună acordarea de despăgubiri, ceea ce presupune repunerea în discuție a fondului litigiului. Un astfel de demers este incompatibil cu natura procedurii alese, depășindu-se limitele judecății unei contestații la titlu care presupune lămurirea întinderii și aplicării titlului executoriu.

Față ce cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Referitor la recursul promovat împotriva deciziei civile nr. 39/C din data de 10 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, reține următoarele:

Recurenții-contestatori au criticat decizia atacată, pe de o parte, prin raportare la compunerea completului de judecată care a pronunțat-o și, pe de altă parte, au susținut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că este adevărat că, prin încheierea de ședință din data de 29 noiembrie 2016, a fost admisă cererea de abținere formulată de doamna judecător I. de la judecarea cauzei ce formează obiectul dosar nr. x/2016 și că doamna judecător a făcut parte din completul de judecată care a soluționat cererea de completare a dispozitivului decizie pronunțate în această pricină.

Cu toate acestea, criticile formulate de către recurenții-contestatori sub acest aspect sunt nefondate, neputându-se reține că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale sau că a fost încălcat vreun principiu care guvernează procesul civil.

Astfel, cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost repartizată spre soluționare completului care a pronunțat decizia a cărei completare s-a solicitat, complet din care doamna judecător I. nu a făcut parte, ca urmare a admiterii cererii de abținere pe care a format-o.

Din procesul-verbal aflat la fila nr. x din volumul II al dosarului Curții de Apel Constanța, secția I civilă, rezultă că, în temeiul prevederilor art. 110 alin. (4), (6), (7) și (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, compunerea completului de judecată din data de 10 martie 2017 s-a întregit cu doamna judecător I., în lipsa justificată de la instanța a unuia dintre membrii completului învestit cu soluționarea cererii de completare a dispozitivului hotărârii pronunțate în contestația la titlu. Prin urmare, compunerea completului de judecată care soluționat cererea de completare a dispozitivului a fost stabilită potrivit dispozițiilor legale.

Prin cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 17/C din data de 10 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, intimatul Primarul municipiului Constanța a solicitat obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată, nefiind invocate alte aspecte care să vizeze fondul cauzei.

Cererea de abținere a doamnei judecător I. de la soluționarea contestației la titlu a fost admisă reținându-se că doamna judecător a făcut parte din compunerea completului de judecată care a pronunțat atât hotărârea care reprezintă titlul supus prezentei contestații, cât și soluția în prima contestație la titlu, prin care a fost avută în vedere modalitatea de aplicare a legii și posibilitatea evaluării în acest cadru a unor chestiuni pe fondul dreptului.

Prin urmare, completul învestit cu soluționarea cererii de completare a dispozitivului hotărârii pronunțate în contestația la titlu s-a pronunțat numai cu privire la cheltuilile de judecată, raportat la incidența în cauză a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., fără a analiza vreunul dintre aspectele vizând fondul contestației la titlu, în considerarea cărora a fost formulată și admisă cererea de abținere a doamnei judecător I.

În ceea ce privește criticile privind obligarea recurenților-contestatori la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", în condițiile în care recurenții-contestatori au pierdut procesul, contestația la titlu pe care au formulat-o fiind respinsă, ca inadmisibilă, iar intimatul Primarul municipiului Constanța a solicitat obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată și a făcut dovada efectuării acestora.

Referitor la susținerile recurenților-contestatori cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Invocarea în recurs a încălcării sau aplicării greșite a acestui text este limitată la arătarea că mărirea sau micșorarea onorariului avocațial s-a făcut pe baza altor criterii decât cele fixate prin lege. Or, prin criticile formulate recurenții-contestatori urmăresc, în realitate, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care au fost obligați pe baza unei noi aprecieri a muncii îndeplinite de avocat, lucru pe care instanța de recurs nu-l poate face întrucât aceasta ar presupune interpretarea actelor care le justifică, care nu pot forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs.

În raport de cele anterior reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 39/C din data de 10 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de contestatorii E. și D. împotriva deciziilor civile nr. 17/C din data de 10 februarie 2017 și nr. 39/C din 10 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2017.