ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6379/2010

Asupra recursului de față, constată următoarele: Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1943 din 30 noiembrie 2005, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.I. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța, a anulat dispoziția nr. 1722 din 15 mai 2005 emisă de acesta din urmă și l-a obligat să emită decizie sau dispoziție motivată privind acordarea măsurilor reparatorii referitoare la imobilul situat în Constanța, str. Ștefan cel Mare, către reclamantul B.I., reprezentând restituirea in natură sau plata în echivalent. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: Prin notificarea nr. 883, comunicată prin B.E.J. - S.C.A., reclamantul B.I.

a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Constanta, str. Ștefan cel Mare. În urma analizării notificării, Primarul municipiului Constanța a emis dispoziția nr. 1722 din 16 mai 2005, prin care a respins cererea de restituire în natură a imobilului pentru nedovedirea dreptului de proprietate și a calității de moștenitor. Potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, și persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării in mod abuziv a acestora. Reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma autorului său, B.G., cu acte de stare civilă și certificatul de calitate de moștenitor.

Din cuprinsul adresei din 29 martie 1999 emisă de Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei municipiului Constanța a rezultat că imobilul situat în Constanța, str. Ștefan cel Mare, a fost cuprins în planul cadastral al orașului din anii 1936-1938, registrul de proprietăți vol. I, la nr. crt. 1984, consemnat în careul 316, lot 7-8 si 13-14, proprietatea numiților B.G. și I. Constatând că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, instanța a admis acțiunea și a anulat dispoziția nr. 1722 din 16 mai 2005 emisă de Primarul municipiului Constanța, în sensul celor menționate în dispozitivul hotărârii, redat mai sus. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Primarul municipiului Constanța, apel care a fost admis prin decizia civilă nr. 269/ C din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Instanța a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul să restituie în natură reclamantului imobilul situat în municipiul Constanța, str. Ștefan cel Mare, compus din teren în suprafață de 753,39 m.p. din suprafața totală de 1.427,30 m.p. identificată de expert ing. B.D. în limitele A.B.C.D., conform planului de situație anexă la raportul de expertiză, precum și a construcțiilor notate C1, C2 (cu excepția locuinței înstrăinate conform contractului de vânzare-cumpărare din 27 decembrie 1996), C3, C4, C5 (cu excepția locuinței înstrăinate conform contractului de vânzare-cumpărare din 23 martie 1998), C6, C7 și C8.

A fost obligat pârâtul să propună acordarea, către reclamant, de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru suprafața de 604,67 m.p., situată în str. Cuza Vodă și pentru suprafețele aferente construcțiilor înstrăinate, de 69,24 m.p., precum și pentru locuințele vândute conform contractelor de vânzare-cumpărare menționate. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate. S-a respins cererea de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că motivele de apel formulate sunt, în parte, întemeiate, în ce privește modalitatea de determinare, în cadrul procesului, a întinderii și compunerii imobilului ce a făcut obiectul notificării, cât și în privința stabilirii cu claritate a măsurilor reparatorii ce se impun.

Instanța de fond a statuat corect asupra calității de persoană îndreptățită a reclamantului B.I., având în vedere că acesta se legitimează, în baza certificatului de calitate de moștenitor din 30 iulie 2002 eliberat de B.N.P. - A.O., ca moștenitor legal al antecesorilor B.G. - tată (decedat la 23 februarie 1978) și B.I. - unchi patern (decedat la 23 martie 1975), care figurează ca titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, str. Ștefan cel Mare, în anexa la Decretul nr. 92/1950 pentru județul Constanța.

În mod corect, judecătorul fondului a apreciat că, în speță, sunt incidente, în absența altor probe contrarii, dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, conform cu care: „existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”, cât și cele ale alin. (2), care dispun că „în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

Critica referitoare la nedovedirea calității de persoană îndreptățită a reclamantului este neîntemeiată, aceasta fiind probată, în accepțiunea dată de art. 4 din Lege, precum și existența dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu, în temeiul căruia a inițiat demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Susținerile apelantului pârât au fost apreciate ca fondate în măsura în care, stabilind cu certitudine calitatea și legitimarea procesuală activă a reclamantului, instanța de fond nu a stăruit, chiar în prezența opoziției părților, în a determina limitele acestui drept și a identifica neechivoc amplasamentul actual și afectațiunea imobilului, precum și măsurile reparatorii concrete care se pot dispune în speță.

A impune autorității deținătoare emiterea dispoziției, dar cu abilitarea discreționară a acesteia de a stabili care este imobilul ce face obiectul notificării și dacă poate fi restituit sau nu în natură (integral ori parțial) nu constituie o dezlegare definitivă a raportului litigios, motiv pentru care s-a și impus completarea probatoriului pe aceste aspecte. Astfel, expertiza efectuată în cauză a stabilit că imobilul revendicat se află în configurația actuală dată de imobilele din Constanța, str. Ștefan cel Mare și din str. Cuza Vodă, corespunzătoare loturilor 7 și 8 din careul 316, menționat în registrul de proprietăți din anii 1936-1938 (actual Ștefan cel Mare) și respectiv, loturilor 13 și 14 din același careu (actual str. Cuza Vodă).

S-a consemnat că actualele vecinătăți ale imobilului sunt: la N - str. Ștefan cel Mare pe 28 m; la S - str. Cuza Vodă pe 28 m; la E - proprietatea statului pe 30,95 m și Școala gen. nr. 25 pe 20,30 m; la V - proprietatea statului pe 50,70 m. Terenul astfel identificat a fost măsurat ca având 1.427,30 m.p., pe care au fost regăsite mai multe construcții, notate ca fiind C1 - C8, cu afectațiune de spațiu comercial sau de locuință. Având în vedere că expertiza nu a fost contestată de niciuna dintre părți sub aspectul stabilirii actualei configurații a imobilului solicitat, au fost administrate probe cu privire la regimul juridic actual al terenului și al construcțiilor situate pe acesta. Aceste date au fost comunicate prin adresa din 11 noiembrie 2009 a R.A.E.D.P.P.

Constanța și prin adresa din 13 noiembrie 2009 a Primăriei municipiului Constanța - Direcția Patrimoniu. Conform acestor înscrisuri, poate face obiectul restituirii în natură, în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 10/2001 republicată, doar terenul în suprafață de 753,39 m.p. din totalul de 1.427,30 m.p. (identificat de exp. ing. B.D. în limitele A.B.C.D. conform planului de situație anexă la raportul de expertiză), iar nu și diferența de 604,67 m.p. aferentă terenului de sport al Școlii gen. nr. 25 și nici cel de 69,24 m.p. aferent locuințelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 (contractul de vânzare-cumpărare din 27 decembrie 1996 încheiat cu proprietarul S.V.

pentru 22,30 m.p. și contractul de vânzare-cumpărare din 23 martie 1998 încheiat cu proprietarii P.I. și M. pentru 46,94 m.p.). Terenul de 604,67 m.p. care, potrivit datelor comunicate de Direcția Patrimoniu, este inclus în domeniul public al municipiului, conform H.C.L.M. din 26 octombrie 2000 (poz. 60), nu poate fi considerat ca fiind „liber”, astfel cum a susținut intimatul, și nu poate constitui obiect al restituirii în natură pentru considerentul evocat de aceeași parte, în sensul ca nu ar fi util unității de învățământ în incinta căruia se regăsește. Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, ca și pct. 10 din Normele metodologice de aplicare unitară a prevederilor acesteia, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007 exclud de la restituirea în natură acele terenuri afectate unei utilități publice și necesare deservirii nevoilor comunității; or, afectațiunea neechivocă a acestei suprafețe, ca spațiu alocat unității de învățământ și aflat în perimetrul împrejmuit al școlii, astfel cum a arătat și expertiza, înlătură susținerile intimatului cu privire la caracterul de „teren liber” supus regulii prevalente a restituirii în natură. Cât privește terenul aferent construcțiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, această măsură - a exceptării lui de la norma imperativă a art. 7 alin. (1) din Lege - rezultă din prevederea cuprinsă în alin. (5) al aceluiași text.

Referitor la construcțiile identificate prin expertiză, s-a reținut că apartenența lor la regimul juridic evocat de intimatul reclamant nu a fost contestată în proces, astfel că preluarea acestora prin efectul Decretului nr. 92/1950 fiind abuzivă, generează aplicarea măsurii reparatorii a restituirii lor în natură - cu excepția arătată, a locuințelor vândute către foștii proprietari. Conform art. 274 C. proc. civ., față de soluția pronunțată asupra căii de atac promovate, care exclude ipoteza culpei procesuale a intimatului, a fost respinsă cererea apelantului, de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Constanța, criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel, rejudecând, a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare in judecată. Astfel, deși prin contestația formulata împotriva dispoziției nr. 1722 din 16 mai 2005, reclamantul a solicitat, ca urmare a anulării acestui act, restituirea in natură a imobilului in litigiu, aceasta fiind și unica solicitare din cuprinsul notificării nr. 883 din 26 iunie 2001, instanța de apel a obligat pe pârât sa propună acordarea de despăgubiri in condițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII. Interpretarea instanței de apel lipsește de eficiență dispozițiile art. 129 C. proc. civ., care stabilesc, în mod clar, că instanțele au îndatorirea de a dezlega, strict, obiectul cererii cu care au fost învestite.

Or, dacă cererea de chemare în judecată are, ca unic obiect, restituirea în natură și nu a suferit precizări sau modificări sub acest aspect, nu există text de lege expres care sa permită instanței de judecată să se pronunțe asupra altui obiect, fie chiar și asupra unuia care ar deriva din imposibilitatea restituirii bunului in natură, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilității părților. 2. În ce privește calitatea de persoană îndreptățită, instanța de apel, în mod nejustificat, a apreciat criticile pârâtului ca fiind nefondate, considerând ca s-au făcut dovezi îndestulătoare în acest sens. Astfel, chiar dacă analiza notificării formulate in baza Legii nr. 10/2001 se face in fața instanței de judecata, această împrejurare nu este de natură a permite eludarea dispozițiilor exprese ale acestui act normativ referitor la regimul probei cu înscrisuri.

În acest sens, reclamantul nu a depus actele de stare civilă pentru autorii săi si nici certificatul de calitate de moștenitor în forma cerută de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care recurentul consideră că nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită a acestuia. 3. În mod incorect a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată către apelantul pârât, apreciindu-se că nu sunt incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Reclamantul poartă culpa procesuală a declanșării litigiului, respectiv a necesitații reformării hotărârii primei instanțe, atât timp cât a refuzat administrarea, în acea fază procesuală, a probei cu expertiză tehnică de specialitate in vederea identificării imobilului.

Dacă o astfel de probă ar fi fost administrată încă de la momentul judecării cauzei în primă instanță, aceasta ar fi avut posibilitatea pronunțării unei hotărâri în conformitate cu realitatea și nu să procedeze la restituirea în natură a unei suprafețe de teren de peste 600 m.p., care nu era liberă, în accepțiunea dată de Legea nr. 10/2001. Recurentul a solicitat admiterea recursului și, în principal, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, iar, în subsidiar, modificarea parțială a deciziei civile, în sensul celor argumentate anterior. Analizând decizia civilă atacată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. pentru primul motiv de recurs și a pct. 9 pentru motivele de nelegalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Contrar celor afirmate de recurent, nu se poate reține încălcarea, de către instanța de apel, a principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil, conform dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul lui ultra petita (instanța a acordat mai mult decât s-a cerut). Această ipoteză a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. își găsește aplicare în condițiile în care instanța, în absența cererii părții, a acordat mai mult decât a constituit obiectul cererii deduse judecății, ceea ce nu este cazul în speță.

Astfel, obiectul litigiului îl reprezintă contestația formulată împotriva dispoziției nr. 1722 din 16 mai 2005 emisă de Primarul municipiului Constanța, în cadrul căreia s-a solicitat anularea actului menționat și restituirea în natură a imobilului ce a aparținut autorilor reclamantului. În cazul în care această formă de reparație nu este posibilă, in tot sau în parte, instanța are obligația de a se pronunța asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede, în forma actuală (ca și în cea de la data intrării sale în vigoare), că: „În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”. În același sens, în art. 26 alin. (1) din actul normativ indicat se prevede că: „ Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv…”.

Prin urmare, și dacă nu există cerere din partea notificatorului în ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, entitatea învestită cu soluționarea notificării sau, după caz, instanța de judecată, în exercitarea controlului asupra dispoziției contestate, are obligația, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să se pronunțe asupra reparației în echivalent, în măsura în care constată incidența Legii nr. 10/2001 în cauză și calitatea părții, de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de legea enunțată. Aceasta față de caracterul legal al obligației stabilite în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării, respectiv a instanței, în cazul sesizării acesteia, dar și de caracterul reparator al Legii nr. 10/2001, care, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a bunurilor ce cad sub incidența sa, trebuie să asigure o formă de reparație efectivă persoanelor îndreptățite.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă, cum s-a arătat deja, anularea dispoziției contestate privind anumite bunuri, în legătură cu care reclamantul trebuie să se conformeze dispozițiilor procedurale de învestire a instanței, forma de reparație fiind doar consecința juridică subsecventă modalității de soluționare a contestației. Nu se poate reține, în concluzie, încălcarea principiului disponibilității părților, care, în principiu, permite doar acestora stabilirea obiectului dedus judecății, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în forma ultra petita. 2. Critica referitoare la nedovedirea calității de persoană îndreptățită a reclamantului la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, determinat de faptul că nu s-ar fi depus înscrisuri privind calitatea sa de moștenitor al foștilor proprietari deposedați de bun, nu mai poate fi analizată de prezenta instanță față de actuala structură a recursului.

Astfel, în prezent, recursul este configurat ca o cale de atac extraordinară, care permite numai examinarea motivelor de nelegalitate ale deciziei recurate, iar nu și reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, în urma abrogării motivului de casare care permitea o asemenea examinare (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.), abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Curtea a confirmat soluția primei instanțe sub aspectul dovedirii calității reclamantului, de persoană îndreptățită la restituire în temeiul actului normativ menționat, reținând că acesta a probat calitatea sa de moștenitor legal al foștilor proprietari deposedați de stat, B.G. și B.I., potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 30 iulie 2002, eliberat de B.N.P.

- A.O. Acesta reprezintă un aspect al situației de fapt, care nu mai poate fi combătut de recurent, în sensul inexistenței înscrisurilor doveditoare cu privire la calitatea de moștenitor al proprietarilor inițiali în persoana reclamantului, pentru argumentele deja arătate. 3. Nici motivul de recurs privind greșita neacordare a cheltuielilor de judecată în favoarea apelantului pârât, raportat la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., nu este întemeiat. Astfel, deși, s-a admis apelul declarat de pârât, soluția acestei instanțe este, în realitate, favorabilă reclamantului, iar nu pârâtului și, ca atare, notificatorul nu poate fi considerat „parte căzută în pretenții” în faza procesuală a apelului și, în asemenea condiții, nu poate să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată către adversar.

Prima instanță a dispus, în urma admiterii acțiunii și anulării dispoziției contestate, obligarea pârâtului să emită dispoziție privind acordarea măsurilor reparatorii, în natură sau în echivalent, în legătură cu imobilul în litigiu, fără să stabilească forma de reparație cuvenită, în timp ce Curtea, admițând calea de atac exercitată de pârât împotriva hotărârii Tribunalului, a stabilit și forma de reparație. Aceasta implică, pentru reclamant, eliminarea fazei ulterioare procesului, respectiv cea în care unitatea deținătoare a imobilului trebuia să se conformeze dispoziției primei instanțe și să emită dispoziție privind măsurile reparatorii cuvenite părții indicate (cu condiția, în mod neîndoielnic, ca sentința să fi rămas irevocabilă).

Or, emiterea dispoziției presupunea trecerea unui nou interval de timp pentru reclamant, care s-ar fi aflat în ipoteza de a-și fi valorificat dreptul la măsuri reparatorii mai târziu, cu posibilitatea de a nu fi fost mulțumit de conținutul reparației stabilite de unitatea deținătoare și, în consecință, de a sesiza din nou, instanța de judecată, cu contestație. În plus, este fără dubiu că decizia recurată în prezentul dosar este favorabilă reclamantului, din moment ce acesta nu a exercitat recurs împotriva hotărârii menționate. Neacordarea cheltuielilor de judecată este corectă și determinat de faptul că pârâtul a contestat, pe tot parcursul procesului, dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea fiind respinsă, potrivit dispoziției Primarului, deoarece nu s-ar fi dovedit, în cauză, dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor a părții.

Or, instanța a recunoscut întrunirea acestor cerințe, în speță, ceea ce a generat admiterea acțiunii și stabilirea măsurilor reparatorii, în natură și în echivalent, în favoarea reclamantului, astfel încât acesta din urmă, iar nu pârâtul, este partea care a câștigat procesul. În concluzie, nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată către pârât, în condițiile art. 274 C. proc. civ., soluția dată apelului fiind corectă, ca tehnică de redactare, întrucât Curtea a schimbat în parte sentința (ceea ce implica admiterea căii de atac exercitată de pârât), dar favorabilă exclusiv reclamantului. Cât privește cauza efectuării cheltuielilor de judecată de către pârât, și anume refuzul reclamantului de a se întocmi, în primă instanță, un raport de expertiză pentru identificarea imobilului în litigiu și restituirea, prin sentință, a unui teren care nu era liber de construcții, în sensul Legii nr. 10/2001, și aceste susțineri sunt neîntemeiate.

Singurele cheltuieli efectuate de pârât, în apel, vizează onorariul de avocat în cuantum de 200 lei (fila 5 dosar apel), iar nu onorariul de expertiză în cuantum de 500 de lei, care a fost achitat de către intimatul reclamant (fila 177 dosar apel). De asemenea, restituirea în natură, prin sentință, a unui teren care nu ar fi fost liber de construcții și care ar fi generat, astfel, exercitarea apelului de către pârât, reprezintă o susținere neadevărată deoarece, după cum s-a mai arătat, prin hotărârea primei instanțe nu s-a dispus, în mod concret, asupra niciuneia dintre formele de reparație prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, instanța de apel pronunțându-se în limitele de învestire și cu respectarea dispozițiilor legale în materie, atât cât privește obligația de a stabili forma de reparație în echivalent pentru partea din imobil imposibil de restituit în natură, cât și în legătură cu neaplicarea art. 274 C. proc. civ. în favoarea apelantului pârât. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 6 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța împotriva deciziei civile nr. 269/ C din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2010.