ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6498/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6498/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr.

1621/118/2007, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâții P.M. Constanța

și M. Constanța prin primar, solicitând obligarea acestora la restituirea în

natură a imobilului situat în Constanța, compus din construcție și teren

aferent în suprafață de 225 mp. în subsidiar, în cazul în care restituirea în

natură nu este posibilă, a solicitat obligarea pârâților să emită oferta de

restituire prin echivalent în bunuri și servicii în compensare ori să propună

acordarea de despăgubiri bănești, pentru întregul imobil ori pentru partea din

imobil ce nu poate fi restituită în natură, precum și pentru construcțiile

demolate de pe teren.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că titularul dreptului de

proprietate asupra imobilului din Constanța, compus din teren în suprafață de

225 mp. și construcții-casă, prăvălie și alte dependințe, a fost bunicul său,

C.C., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1893, aspect

confirmat și prin adresa nr. 33150/06 mai 2003 emisă de P.J. Constanța.

Reclamantul a mai arătat că, la data de 06 iulie 2001, a formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, la care a atașat actele din care

rezultă îndeplinirea tuturor cerințelor privind proprietatea, descendența,

calitatea de persoană

îndreptățită și

preluarea abuzivă dar, cu toate acestea, autoritățile administrației

publice

locale nu au procedat până în prezent la soluționarea notificării primite.

Referitor la măsura preluării de către stat, a menționat că imobilul

îndeplinește condiția impusă de art. 2 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la

dispozițiile pct. 1.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a legii,

fiind preluat în mod abuziv, construcțiile fiind demolate după anul 1950, în

vederea lărgirii B-dului Tomis și construirii unui bloc de locuințe, astfel cum

reiese și din adresa nr. 33150 din 06 mai 2003 emisă de P.J. Constanta.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 și urm. din

Legea nr. 10/2001, republicată, precum și pe dispozițiile Normelor Metodologice

de aplicare unitară a acestei legi.

În precizările scrise reclamantul a

arătat că, în

cazul imposibilității de restituire a

imobilului în natură, solicită acordarea de despăgubiri bănești, astfel cum a

menționat și în cuprinsul notificării adresate P.J. Constanța,

Totodată, reclamantul a arătat, referitor la calitatea să de moștenitor

și, implicit, de persoană îndreptățită, că imobilul care face obiectul

litigiului a fost dobândit în anul 1893 de către C.C., căsătorit cu S.C. În

urma căsătoriei acestora a rezultat fiica lor, C.S. (S.), căsătorită cu A.C.,

care au avut ca descendent pe C.C., reclamantul din cauza de față,

împrejurările relevate fiind dovedite cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

La termenul de judecată din 12 februarie

2008, instanța a încuviințat efectuarea

unei expertize

tehnice imobiliare, având ca obiective identificarea imobilului în litigiu și stabilirea

valoni de circulație a acestuia, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.

10/2001.

Prin sentința nr. 716 din 9 iunie 2008, Tribunalul Constanța, secția

civilă, a admis acțiunea reclamantului C.C. și i-a obligat pe pârâți să propună

reclamantului acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în

Constanța, B-dul Tomis (fost B-dul Carol), județul Constanța, compus din teren

în suprafață de 225 m.p. și construcția demolată de pe acest teren, la nivelul

valorii de 1.673.072 lei (echivalentul a 450.186,0 EURO), stabilită prin

raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de ing. B.E. și să

înainteze întreaga documentație C.C.S.D.

Instanța a dispus totodată obligarea pârâților la plata cheltuielilor

de judecată.

În considerentele hotărârii instanța de

fond a reținut că, în cazul întârzierii

nejustificate a

răspunsului la notificarea adresată în condițiile legii deținătorului bunului,

reclamantul are dreptul să se adreseze direct instanței pentru a-și valorifica

drepturile recunoscute de lege.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a constatat că reclamantul,

moștenitor al proprietarului imobilului dobândit în anul 1893, are calitatea de

persoană

îndreptățită la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, imobilul fiind

preluat după

anul 1950, iar construcțiile demolate conform procesului verbal nr. 22741/1959.

Imobilul, expropriat în fapt, face obiectul de reglementare al prevederilor

Legii nr. 10/2001.

Din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză instanța a

reținut că actualul amplasament al imobilului este ocupat în întregime de

construcții și a stabilit că reclamantului i se cuvin măsuri reparatorii prin

echivalent, în limita opțiunii exprimate de acesta în cuprinsul notificării și

în precizările la acțiune.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții P-M- Constanța și M.

Constanța prin Primar pe care au considerat-o netemeinică și nelegală.

Pârâții au susținut, prin motivele de apel, că reclamantul a precizat

că solicită numai despăgubiri pentru imobil, renunțând la cererea de restituire

în natură a bunului, astfel că obligația de a emite o ofertă de despăgubiri

revenea P.M. Constanța și nu unității administrativ teritoriale, care are

calitate procesuală pasivă doar în cererea de restituire în natură. Reclamantul

nu a solicitat instanței să-i oblige pe pârâți la înaintarea documentației

către Comisia Centrală astfel că, stabilind o asemenea obligație legală sarcina

pârâților, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut. Prin cererea adresată

instanței reclamantul a modificat obiectul notificării în sensul

că, deși prin notificare a cerut despăgubiri în

echivalent pentru suprafața de 110

mp, prin acțiunea formulată a

solicitat restituirea în natură a unui teren în suprafață de 225 m.p.

Pârâții au susținut că instanța este ținută de limitele stabilite de

reclamant prin notificare și că, în orice caz, în istoricul de rol fiscal și în

situația juridică a imobilului este consemnată suprafața de 110 m.p. pentru

imobilul din Constanța, strada Carol, aceasta fiind suprafața de teren preluată

de stat de la autorul reclamantului.

Pârâții au mai argumentat, prin motivele de apel, că reclamantul nu a

făcut dovada că imobilul deținut de autorul său este situat pe B-dul Tomis la

actualul nr., relațiile furnizate de istoricul de

rol fiscal și de titlul de proprietate

depus pentru C.C. fiind echivoce.

Reclamantul nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită la

restituire de pe urma autorului C.C. pentru că nu a dovedit că fiica acestuia,

C.S., este una și aceeași persoană cu mama reclamantului, C.S. iar dovada

identității trebuia să se facă numai cu acte de stare civilă, iar nu cu

declarații de notorietate.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 248/ C din 05 noiembrie 2008, a

admis apelul declarat de pârâții P.M. Constanța și M. Constanța, prin primar

împotriva sentinței civile nr. 716 din 09 iunie 2008 a Tribunalului Constanța.

A schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul C.C.

A stabilit că reclamantul are dreptul la despăgubiri bănești pentru

suprafața de 110 mp teren.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin notificarea adresată unității deținătoare, C.C. a solicitat, în

temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului din Constanța, B-dul Tomis,

compus din teren în suprafață de 110 m.p. și construcție demolată, imobilul

fiind preluat abuziv din proprietatea autorului său, C.C.

Dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a fost anexată

notificării și, potrivit contractului de vânzare cumpărare încheiat la 26

noiembrie 1893 depus la dosarul de fond, C.C. a dobândit imobilul din strada

Carol

I,

compus din teren în suprafață

de 225 coți pătrați și construcțiile de pe teren, respectiv casă, prăvălie și

alte anexe.

Unitatea de măsură utilizată în actul de

proprietate întocmit în anul 1893

este aceea de coți

pătrați, iar nu de metri pătrați, un cot pătrat fiind echivalentul a 0,664

metri pătrați. Astfel, suprafața de 225 coți pătrați corespunde unei suprafețe

de 149,4 m.p., iar nu de 225 m.p., cum a solicitat reclamantul și i-a fost

acordată de către instanța de fond.

Una dintre condițiile cerute de Legea nr. 10/2001 pentru restituire

este aceea ca persoana îndreptățită să dovedească un drept de proprietate

asupra bunului solicitat în această procedură, atât sub aspectul existenței

dreptului cât și al întinderii acestuia. în acest sens, prin actul de

vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantului în anul 1893 s-a dovedit

existența dreptului de proprietate pentru un teren de 149,4 m.p. ș pentru

construcție, iar nu pentru un teren în suprafață de 225 m.p., cum greșit a

reținut prima instanță.

Este de observat, în același timp, că prin notificarea formulată în

termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, care a determinat

deschiderea procedurii administrative și judiciare; reclamantul a solicitat

restituirea imobilului compus din teren în suprafață de 110 m.p. și construcție,

în aceste limite fiind manifestat dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite.

În lipsa completării notificării, în același termen prevăzut de art.

22, cu solicitarea de a se restitui și diferența de 115 m.p., sau de 39,4 m.p.

(rezultată din actul de proprietate), instanța nu se putea considera legal

investită să se pronunțe în sensul restituirii și a acestor diferențe, în cauză

operând sancțiunea pierderii dreptului reclamantului de a solicita măsuri

reparatorii pentru aceste diferențe.

Sub aspectul întinderii dreptului de proprietate, instanța de apel a

constatat că prima instanță a ignorat nu numai titlul de proprietate și

notificarea formulată, dar și celelalte înscrisuri care atestau înscrierea în

evidențele matricole din perioada 1952-1954 și 1955-1957 a unui imobil în B-dul

I.V. Stalin compus din teren în suprafață de 110 m.p.

Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a reținut că

reclamantul este îndreptățit să primească măsuri reparatorii numai pentru

terenul în suprafață de 110 m.p. și pentru construcția demolată și nu pentru un

teren în suprafață de 225 m.p., cum greșit a stabilit prima instanță.

Sub aspectul calității procesuale pasive, instanța a reținut că, prin

formularea notificării, unitatea deținătoare, respectiv M. Constanța,

persoana juridică de drept public conform art. 21

din Legea nr. 215/2001, a fost

investită să soluționeze cererea de

măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, astfel că rezolvarea

printr-o modalitate sau alta dintre cele reglementate de legea specială, de la

caz la caz, nu înlătură obligația sa de a răspunde solicitării adresate prin

notificare, M. Constanța fiind, din această perspectivă, persoana obligată în

raportul juridic de restituire dedus judecății.

Împrejurarea că îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Legea nr.

10/2001 în sarcina unităților administrativ teritoriale se realizează efectiv

de către reprezentanții lor, primarii, care au atribuții în acest sens

stabilite prin art. 21 alin. (4) nu înlătură legitimarea procesuală pasivă a

acestora.

De altfel, calitatea de reprezentant al unității administrativ

teritoriale pe

care o deține primarul și în

virtutea căreia acesta îndeplinește obligațiile stabilite

de lege în

sarcina acesteia este dedusă nu numai din prevederile exprese ale

Legii nr. 10/2001, dar și din art. 62 alin. (1)

din Legea nr. 215/2001 a administrației

publice locale.

De aceea, obligația stabilită de instanță în sarcina M. Constanța, de a

înainta Comisiei Centrale propunerea de despăgubiri pentru imobilul solicitat

de către reclamant, se execută efectiv de către reprezentantul său legal,

primarul M. Constanța, fără să se poată spune că M.

nu are obligații de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent

și că în sarcina

sa este doar obligația de restituire a natură a

imobilului. O asemenea disociere de obligații nu numai că nu este concordanță

cu dispozițiile legale amintite, dar este și excesivă, contrară spiritului

legii.

Instanța de apel a constatat că nefondate sunt și criticile referitoare

la

nedovedirea calității reclamantului de

persoană îndreptățită la restituire și aceea

privind caracterul echivoc

al dovezilor privind identitatea imobilului.

Reclamantul C.C., a dovedit cu actele de stare civilă, că este fiul lui

C.S., persoană care, la data nașterii reclamantului, 17

mai 1923, avea vârsta de 24 de ani, fiind născută în anul 1899.

Această

informație, dedusă din actul de stare civilă al reclamantului, se coroborează

cu aceea înscrisă în actul de naștere și de deces al numitei

C.S., care atestă că anul său de naștere este

1899.

În concluzie, identitatea dintre S.C. și S.C. rezultă din acte de stare

civilă și este fără dubiu că reclamantul este fiul numitei C.S., cunoscută și

sub numele de C.S.

În privința identității imobilului, din chiar înscrisurile depuse de

către pârâți, rezultă că în perioada 1952-1954 și 1955-1957, la imobilul din

str. l.V. Stalin a figurat C.S., din schița depusă la dosar, fiind demonstrat

cu certitudine că imobilul care a aparținut lui C.S. era situat pe str. Carol,

din expertiza administrată în cauză această împrejurare reieșind, fără nici un

echivoc.

În consecință, instanța de apel a constatat că este întemeiată doar

critica privind întinderea dreptului de proprietate pentru care se pot acorda

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și, pentru că, potrivit

art. 11 alin. (8) din lege și art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, unitatea deținătoare are obligația legală de a înainta o propunere de

despăgubiri corespunzătoare

valorii

imobilului preluat, apelul a fost admis în limitele arătate, iar reclamantul a

fost

obligat la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei din urmă decizii pârâții P.M. Constanța și M.

Constanța, prin primar au declarat recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâții au susținut, în esență,

următoarele:

Instanța de apel nu s-a pronunțat, în dispozitivul hotărârii, cu

privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.

Constanța, prin primar, excepție care este întemeiată deoarece reclamantul a

precizat că înțelege să solicite doar acordarea de despăgubiri, renunțând

implicit la capătul 1 al cererii, având în vedere imposibilitatea restituirii

în natură a imobilului.

În mod greșit a fost respinsă critica vizând faptul că reclamantul nu

este persoana îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, deoarece în cauză nu s-a făcut dovada că S.C. este una și aceeași

persoană cu S.C. Instanța de apel în mod eronat a reținut că această

împrejurare se poate deduce din actul de stare civilă al reclamantului, din

care reiese că mama acestuia avea 24 de ani și că această informație se

coroborează cu data nașterii lui C.S., respectiv anul 1899, pentru

că singurele înscrisuri care atestă identitatea

sunt actele de stare civilă.

Recurenții-pârâții au mai susținut că nu s-a făcut dovada că imobilul

în

litigiu este situat este situat pe B-dul

Tomis și că în mod eronat,

fată de înscrisurile din dosar și relațiile

comunicate de instituțiile abilitate, referitoare la istoricul de rol fiscal,

instanța de apel a respins critica vizând greșita identificare a imobilului.

Recurenți-pârâți au susținut că hotărârea instanței de apel este

netemeinică și nelegală și, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat și modificarea

în parte a deciziei în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant, ca

nefondată.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele care succed.

Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei

hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează deci esențialmente nelegalitatea

hotărârii atacate și conține două ipoteze distincte. Pentru ipoteza pronunțării

unei hotărâri lipsite de temei legal, legiuitorul a avut în vedere acele

situații în care hotărârea este lipsită de un fundament juridic iar a doua ipoteză

subsumează toate cazurile de încălcare sau de aplicare greșită a legii, prin

nesocotirea normelor de drept material.

Astfel, în etapa procesuală a recursului, instanța de control judiciar

cercetează numai nelegalitatea hotărârii, spre

deosebire de etapa procesuală a

apelului, cale de atac căreia îi este

specifică devoluțiunea care înseamnă o analiză a sentinței pronunțate de

instanța de fond atât sub aspectul nelegalității cât și al netemeiniciei,

putându-se stabili o altă situație de fapt decât cea reținută de prima

instanță.

Critica recurenților-pârâți referitoare la faptul că instanța de apel a

reținut greșit că în cauză s-a făcut dovada calității reclamantului de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 prin faptul

că s-a considerat că mama acestuia, C.S. este una și aceeași persoană cu C.S.,

care figura înscrisă în istoricul de rol fiscal și precum și că imobilul în

litigiu a fost identificat cu certitudine, deși din înscrisuri nu reiese acest

lucru, sunt critici care privesc modul în care instanța de apel a apreciat

probele administrate în stabilirea situației de fapt, mod pe care

recurenții-pârâți îl consideră a fi greșit. Aceste critici vizează, cu alte

cuvinte, netemeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea ei, nefiind vorba despre

nici una din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin edictarea dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Or, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care

permitea exercitarea acestei căi de atac pentru netemeinicia hotărârii

(„Casarea unei hotărâri se poate cere când

hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând

dintr-o

apreciere eronată a probelor administrative”), a fost abrogat prin art. 1 pct.

112 din O.U.G. nr. 138/2000, menirea instanței de recurs fiind aceea de a

verifica modul în care instanța de apel a aplicat și interpretat legea în

raportul juridic dedus judecății și nicidecum modul de interpretare a probelor

de către instanța respectivă.

Referitor la critica vizând faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat

în dispozitivul hotărârii asupra excepției lipsei calității procesual pasive a

pârâtului M. Constanța, prin primar sunt de reținut următoarele:

Așa cum reiese din expunerea considerentelor pe care instanța de apel

Ie-a avut în vedere în respingerea apelului declarat de pârâții P.M. Constanța

și M. Constanța, prin primar, excepția lipsei calității procesual pasive a

pârâtului M. Constanța a fost analizată și

constatată,

ca nefondată, cu o amplă și judicioasă argumentare, instanța de apel

făcând

o corectă aplicare a dispozițiilor legale în soluționarea excepției

invocate. Faptul că instanța de apel a omis, să

se pronunțe, în mod expres, și în

dispozitivul deciziei cu privire la

această excepție nu este de natură să ducă la admiterea recursului, constituind

o simplă formalitate, deoarece legiuitorul, prin O.U.G. nr. 138/2008 aprobată

prin Legea nr. 219/2005, a adus modificări Codului de procedură civilă și a

creat posibilitatea completării hotărârii judecătorești.

Astfel, prevederile cuprinse în art. 281

2

alin. (1) C. proc.

civ.,

dispun

„dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui

capăt de cerere principal

sau

accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere

completarea hotărârii în același

termen în care se poate declara, după

caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date

în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare și sunt

de natură să evite necesitatea exercitării unei căi de atac pentru a se

înlătura

omisiunea instanței de a se

pronunța asupra unui capăt de cerere, în speță fiind

vorba de omisiunea

instanței de a insera în dispozitivul deciziei dispoziția de respingere a

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Constanța, care a

fost supusă examinării și cu privire la care instanța a constatat că este

nefondată, astfel cum reiese din considerentele deciziei recurate.

Pentru temeiurile menționate, se constată că recursul este nefondat și

va fi respins, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâții P.M. Constanța și M. Constanța,

prin primar împotriva deciziei nr. 248/ C din 05 noiembrie 2008 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publica astăzi, 10 iunie 2009.