ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 452/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată la 19 mai

2008, astfel cum a fost precizată la 31 martie 2009, reclamantul F.D. a

solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, obligarea acestuia să-i restituie

în natură imobilul - teren în suprafață de 710 m.p. situat în Constanța, care a

aparținut autoarei sale P.A., iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea

în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul Constanța, secția civilă,

prin sentința nr. 495 din 8 martie 2010, a admis acțiunea și a obligat pe

pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar să

acorde reclamantului, pentru imobilul solicitat, imposibil de restituit în

natură, măsuri compensatorii prin echivalent constând în bunuri sau servicii

sau, în ipoteza în care unitatea administrativ teritorială nu deține astfel de

bunuri sau servicii, să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri, conform

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel pârâții Municipiul Constanța, prin primar și Primarul municipiului

Constanța.

Prin decizia nr. 207/ C din 27

septembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul, a anulat sentința apelată

și a reținut cauza spre rejudecare, fixând termen de judecată la 15 noiembrie

2010.

S-a reținut că instanța de fond,

neținând cont de precizările făcute de reclamant la 31 martie 2009 cu privire

la cadrul procesual în sensul că acesta a chemat în judecată în calitate de

pârât, numai pe Municipiul Constanța, a continuat să citeze alături de acesta

și pe Primarul municipiului Constanța.

Instanța de apel a reținut că

procedând în acest mod, tribunalul a soluționat cauza în contradictoriu cu o

persoană care nu avea calitate procesual pasivă de a sta în proces, încălcând

astfel dispozițiile art. 129 alin. final raportat la art. 130 alin. (3) C.

proc. civ.

În rejudecare, instanța de apel a

reținut următoarele:

Reclamantul F.D. a notificat Primarul

Municipiului Constanța, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, solicitând

restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 710 m.p. situat în

Constanța, iar în situația în care nu este posibilă restituirea în natură,

acordarea de teren în compensare, de aceeași valoare și zonă unde a fost situat

terenul a cărui restituire o solicită.

Cum unitatea deținătoare nu și-a

îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001,

reclamantul s-a adresat direct instanței pentru soluționarea cererii sale.

S-a reținut că lipsa răspunsului

unității deținătoare echivalează cu un refuz de restituire în natură a

imobilului, ce trebuie cenzurat de către instanțele de judecată.

Instanța de apel a reținut că în

conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la

dispozițiile art. 4 alin. (1) din aceeași lege, reclamantul a făcut dovada

calității de moștenitor de pe urma defunctei P.A., cu certificatul de calitate

de moștenitor.

Imobilul a fost dobândit de

antecesoarea reclamantului în baza actului de donație încheiat la 19 august

1929, autentificat și a actului de acceptare a donației autentificat la 13

august 1934, de la frații săi.

Totodată, instanța de apel a reținut

că imobilul în litigiu, potrivit adresei din 1 iulie 2009 a serviciului

patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanta, a fost preluat abuziv

de către stat prin Decretului de expropriere nr. 284/1984.

Prin raportul de expertiză efectuat în

cauză, s-a stabilit că imobilul nu este liber, fiind ocupat de blocuri și căi

de acces la aceste blocuri.

Ca atare, instanța de apel a reținut

că în speță sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

în sensul că reclamantul este îndreptățit la acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii si plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate in mod abuziv.

Având în vedere că restituirea în

natură nu este posibilă, instanța de apel a obligat pe pârât să acorde

reclamantului un bun în compensare, iar în măsura în care nu este posibil, să

emită dispoziție cu propunere de despăgubiri în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Împotriva deciziei pronunțată de

instanța de apel a declarat recurs pârâtul Municipiul Constanța, prin primar,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

Prin primul motiv de recurs,

recurentul pârât reproșează instanței de apel că în mod nelegal a pronunțat

hotărârea în contradictoriu și cu Primarul Municipiului Constanța, atâta vreme

cât acesta nu are calitate procesuală pasivă având în vedere cadrul procesual

stabilit de reclamant prin precizările din 31 martie 2009. Susține că,

procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat principiul

disponibilității, întrucât nu se poate soluționa un litigiu decât pe baza

cererii părții interesate și numai în limitele sesizării.

Printr-un alt motiv de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul pârât

susține că motivarea hotărârii recurate este lapidară, instanța de apel

nefăcând altceva decât să invoce pe rând dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără a

analiza criticile legate de pretinsa preluare abuzivă a imobilului și faptul că

reclamantul nu a făcut dovada că, la momentul naționalizării, autoarea sa avea

calitatea de proprietar al imobilului din litigiu. Legat de acest aspect,

recurentul pârât susține că în lista anexă a Decretului de expropriere nr.

248/1984, la adresa din Constanta, figurează ca proprietar R.V. și nu

antecesoarea reclamantului, iar în istoricul de rol fiscal depus la dosarul

cauzei nu este menționată numita P.A. ca proprietar al imobilului, chiar dacă

s-a făcut dovada că în 1934 acest teren a intrat în proprietatea sa prin

acceptarea donației de la R.C., R.I. și R.A.

Recurentul pârât mai susține că nu

există un act normativ sau de autoritate prin care să se dispună măsura

preluării abuzive a imobilului, în care autoarea reclamantului să fie

individualizată ca proprietară a imobilului.

Mai susține că reclamantul nu a făcut

dovada momentului până la care imobilul litigios a fost deținut în proprietate

de autoarea sa, a datei si modalității trecerii imobilului in proprietatea

statului.

Solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și, pe fond,

respingerea acțiunii.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

În ce privește critica vizând

soluționarea cauzei în contradictoriu și cu Primarul Municipiul Constanța, este

de reținut că această problemă a fost analizată și soluționată de Curtea de

Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale prin decizia nr. 207/ C din 27 septembrie 2010, astfel că, acest aspect

a intrat în puterea de lucru judecat.

Nefondat este și motivul de recurs

privind neanalizarea de către instanța de apel a criticilor legate de pretinsa

preluare abuzivă a imobilului și de faptul că reclamantul nu a făcut dovada că,

la momentul naționalizării, autoarea sa avea calitatea de proprietar al

imobilului din litigiu.

Astfel, potrivit art. 1 lit. e) din

anexa la H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sarcina probei

proprietății, a deținerii legale a acestuia la momentul deposedării abuzive și

a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care

pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și

art. 23 din lege. În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face

dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu

este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după

data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va

face în funcție și de acest element, astfel că, împrejurarea că imobilul se

regăsește în patrimoniul statului va fi valorificată ca o prezumție relativă de

preluare abuzivă.

În speță, instanța de apel a valorificat

înscrisurile depuse la dosar de către reclamant pentru dovedirea calității de

persoană îndreptățită în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001 (act de

acceptare a donației autentificat și transcris la 13 august 1934, cu care a

făcut dovada că autoarea sa P.A. a dobândit în proprietate imobilul în litigiu,

certificat de moștenitor din 3 martie 1997 eliberat de B.N.P. R.D.O., acte de

stare civilă). Totodată, instanța a constatat că potrivit adresei din 1 iulie

2009 a serviciului patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanta,

imobilul în litigiu a fost expropriat în temeiul Decretului de expropriere nr.

248/1984.

În baza probatoriului administrat,

instanța de apel a conchis în sensul că reclamantul a făcut dovada atât a

calității de persoană îndreptățită cât și a faptului că imobilul în litigiu, pe

care se află construite blocuri de locuință și căile de acces la acestea, a

fost preluat abuziv de către stat, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În acest context, se constată că

recurentul pârât susține, în fapt, că reclamantul trebuia să probeze

împrejurarea că preluarea imobilului a fost abuzivă și că la data exproprierii

autoarea sa avea calitatea de proprietar al imobilului.

Or, o asemenea susținere este

nefondată din perspectiva regulilor privitoare la sarcina probei în materia

Legii nr. 10/2001.

Sarcina probării faptului că, la data

exproprierii, autoarea reclamantului nu mai avea calitatea de proprietar al

imobilului revenea părții din proces care afirmă atare fapt, în speță,

recurentului pârât, potrivit principiului înscris în art. 1169 C. civ., actori

incumbit probatio.

Dovedirea împrejurării în discuție nu

poate fi pusă în sarcina reclamantului, deoarece constituie obiect al unei

probe negative, inadmisibile, constatându-se că, astfel cum a apreciat instanța

de apel, reclamantul și-a îndeplinit obligațiile referitoare la depunerea

actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din lege, revenind părții care afirmă

contrariul sarcina probării propriilor susțineri.

Întrucât recurentul pârât nu a produs

atare dovadă, se apreciază că, în mod corect, instanța de apel a constatat

probarea de către reclamant a calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, recunoscându-i-se dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Ca atare, nu poate fi reținută nici

susținerea recurentului pârât, conform căreia, motivarea deciziei recurate ar

fi una lapidară, motiv de recurs care s-ar circumscrie astfel dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., câtă vreme, instanța de apel a indicat

temeiurile legale care au fundamentat soluția adoptată raportate la probele din

dosar.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că decizia recurată este legală, astfel că, în aplicarea art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, împotriva deciziei nr. 282/ C din

15 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

27 ianuarie 2012.