ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 452/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 19 mai 2008, astfel cum a fost precizată la 31 martie 2009, reclamantul F.D. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, obligarea acestuia să-i restituie în natură imobilul - teren în suprafață de 710 m.p. situat în Constanța, care a aparținut autoarei sale P.A., iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 495 din 8 martie 2010, a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar să acorde reclamantului, pentru imobilul solicitat, imposibil de restituit în natură, măsuri compensatorii prin echivalent constând în bunuri sau servicii sau, în ipoteza în care unitatea administrativ teritorială nu deține astfel de bunuri sau servicii, să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Municipiul Constanța, prin primar și Primarul municipiului Constanța.

Prin decizia nr. 207/ C din 27 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul, a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare, fixând termen de judecată la 15 noiembrie 2010. S-a reținut că instanța de fond, neținând cont de precizările făcute de reclamant la 31 martie 2009 cu privire la cadrul procesual în sensul că acesta a chemat în judecată în calitate de pârât, numai pe Municipiul Constanța, a continuat să citeze alături de acesta și pe Primarul municipiului Constanța. Instanța de apel a reținut că procedând în acest mod, tribunalul a soluționat cauza în contradictoriu cu o persoană care nu avea calitate procesual pasivă de a sta în proces, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. final raportat la art. 130 alin. (3) C. proc.

civ. În rejudecare, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamantul F.D. a notificat Primarul Municipiului Constanța, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 710 m.p. situat în Constanța, iar în situația în care nu este posibilă restituirea în natură, acordarea de teren în compensare, de aceeași valoare și zonă unde a fost situat terenul a cărui restituire o solicită. Cum unitatea deținătoare nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, reclamantul s-a adresat direct instanței pentru soluționarea cererii sale. S-a reținut că lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu un refuz de restituire în natură a imobilului, ce trebuie cenzurat de către instanțele de judecată.

Instanța de apel a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la dispozițiile art. 4 alin. (1) din aceeași lege, reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma defunctei P.A., cu certificatul de calitate de moștenitor. Imobilul a fost dobândit de antecesoarea reclamantului în baza actului de donație încheiat la 19 august 1929, autentificat și a actului de acceptare a donației autentificat la 13 august 1934, de la frații săi. Totodată, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu, potrivit adresei din 1 iulie 2009 a serviciului patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanta, a fost preluat abuziv de către stat prin Decretului de expropriere nr. 284/1984.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a stabilit că imobilul nu este liber, fiind ocupat de blocuri și căi de acces la aceste blocuri. Ca atare, instanța de apel a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul că reclamantul este îndreptățit la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii si plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv. Având în vedere că restituirea în natură nu este posibilă, instanța de apel a obligat pe pârât să acorde reclamantului un bun în compensare, iar în măsura în care nu este posibil, să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel a declarat recurs pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Prin primul motiv de recurs, recurentul pârât reproșează instanței de apel că în mod nelegal a pronunțat hotărârea în contradictoriu și cu Primarul Municipiului Constanța, atâta vreme cât acesta nu are calitate procesuală pasivă având în vedere cadrul procesual stabilit de reclamant prin precizările din 31 martie 2009. Susține că, procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât nu se poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării.

Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul pârât susține că motivarea hotărârii recurate este lapidară, instanța de apel nefăcând altceva decât să invoce pe rând dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără a analiza criticile legate de pretinsa preluare abuzivă a imobilului și faptul că reclamantul nu a făcut dovada că, la momentul naționalizării, autoarea sa avea calitatea de proprietar al imobilului din litigiu. Legat de acest aspect, recurentul pârât susține că în lista anexă a Decretului de expropriere nr. 248/1984, la adresa din Constanta, figurează ca proprietar R.V. și nu antecesoarea reclamantului, iar în istoricul de rol fiscal depus la dosarul cauzei nu este menționată numita P.A.

ca proprietar al imobilului, chiar dacă s-a făcut dovada că în 1934 acest teren a intrat în proprietatea sa prin acceptarea donației de la R.C., R.I. și R.A. Recurentul pârât mai susține că nu există un act normativ sau de autoritate prin care să se dispună măsura preluării abuzive a imobilului, în care autoarea reclamantului să fie individualizată ca proprietară a imobilului. Mai susține că reclamantul nu a făcut dovada momentului până la care imobilul litigios a fost deținut în proprietate de autoarea sa, a datei si modalității trecerii imobilului in proprietatea statului. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și, pe fond, respingerea acțiunii.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În ce privește critica vizând soluționarea cauzei în contradictoriu și cu Primarul Municipiul Constanța, este de reținut că această problemă a fost analizată și soluționată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale prin decizia nr. 207/ C din 27 septembrie 2010, astfel că, acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat. Nefondat este și motivul de recurs privind neanalizarea de către instanța de apel a criticilor legate de pretinsa preluare abuzivă a imobilului și de faptul că reclamantul nu a făcut dovada că, la momentul naționalizării, autoarea sa avea calitatea de proprietar al imobilului din litigiu.

Astfel, potrivit art. 1 lit. e) din anexa la H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acestuia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23 din lege.

În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element, astfel că, împrejurarea că imobilul se regăsește în patrimoniul statului va fi valorificată ca o prezumție relativă de preluare abuzivă. În speță, instanța de apel a valorificat înscrisurile depuse la dosar de către reclamant pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001 (act de acceptare a donației autentificat și transcris la 13 august 1934, cu care a făcut dovada că autoarea sa P.A.

a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, certificat de moștenitor din 3 martie 1997 eliberat de B.N.P. R.D.O., acte de stare civilă). Totodată, instanța a constatat că potrivit adresei din 1 iulie 2009 a serviciului patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanta, imobilul în litigiu a fost expropriat în temeiul Decretului de expropriere nr. 248/1984. În baza probatoriului administrat, instanța de apel a conchis în sensul că reclamantul a făcut dovada atât a calității de persoană îndreptățită cât și a faptului că imobilul în litigiu, pe care se află construite blocuri de locuință și căile de acces la acestea, a fost preluat abuziv de către stat, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În acest context, se constată că recurentul pârât susține, în fapt, că reclamantul trebuia să probeze împrejurarea că preluarea imobilului a fost abuzivă și că la data exproprierii autoarea sa avea calitatea de proprietar al imobilului. Or, o asemenea susținere este nefondată din perspectiva regulilor privitoare la sarcina probei în materia Legii nr. 10/2001. Sarcina probării faptului că, la data exproprierii, autoarea reclamantului nu mai avea calitatea de proprietar al imobilului revenea părții din proces care afirmă atare fapt, în speță, recurentului pârât, potrivit principiului înscris în art. 1169 C. civ., actori incumbit probatio.

Dovedirea împrejurării în discuție nu poate fi pusă în sarcina reclamantului, deoarece constituie obiect al unei probe negative, inadmisibile, constatându-se că, astfel cum a apreciat instanța de apel, reclamantul și-a îndeplinit obligațiile referitoare la depunerea actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din lege, revenind părții care afirmă contrariul sarcina probării propriilor susțineri. Întrucât recurentul pârât nu a produs atare dovadă, se apreciază că, în mod corect, instanța de apel a constatat probarea de către reclamant a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, recunoscându-i-se dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. Ca atare, nu poate fi reținută nici susținerea recurentului pârât, conform căreia, motivarea deciziei recurate ar fi una lapidară, motiv de recurs care s-ar circumscrie astfel dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., câtă vreme, instanța de apel a indicat temeiurile legale care au fundamentat soluția adoptată raportate la probele din dosar. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală, astfel că, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, împotriva deciziei nr. 282/ C din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.