ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4980/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanța sub nr. 8973/118/2008 reclamantul A.T., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța a solicitat instanței în principal, obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 329 mp situat în Constanța, iar în subsidiar, în eventualitatea în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de teren în compensare sau de despăgubiri bănești, obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru imobilul construcție, demolat conform decretului nr. 69/1960, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 848 din 09 aprilie 2009, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului în parte și a obligat pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța, ca prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde reclamantului A.T.

un teren în compensare sau să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de reclamant, pentru imobilul teren în suprafață de 329 mp situată în Constanța, și imobilul - construcție - în prezent demolată Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 9/C din 20 ianuarie 2010 a respins apelul formulat de pârâții Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 484 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, în dosarul civil nr. 8973/118/2008, în contradictoriu cu intimatul reclamant A.T., ca nefondat.

A obligat apelanții la 4200 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Critica ce vizează greșita stabilire în sarcina pârâților a unei obligații alternative, acordarea unui teren în compensare sau emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri, atunci când nu există terenuri libere ce ar putea fi atribuite reclamantului în compensare sau când propunerea nu este acceptată, fiind nefondată și urmând a fi respinsă. Stabilirea unei obligații alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului nu încalcă dispozițiile legale în materie și are drept scop tocmai evitarea pronunțării unei hotărâri judecătorești a cărei executare să fie imposibil de realizat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea investită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Aceeași reglementare pentru situația în care restituirea în natură nu este posibilă, este conținută de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care stabilește în principal ca măsură reparatorie compensarea cu alte bunuri și dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită, acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

In speță, raportat la situația juridică a imobilului - imposibil de restituit în natură - instanța de fond a reținut în mod corect ca modalitate de reparație, compensarea cu alte bunuri,, teren în echivalent disponibil din patrimoniul unității administrativ teritoriale. Acordarea de bunuri în compensare este o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.

Cum identificarea unor astfel de bunuri, apreciere asupra caracterului lor disponibil (inclusiv posibilitatea dezafectării unor bunuri proprietate publică și trecerea lor în proprietatea privată a statului) sunt în competența entității investite cu soluționarea notificării, iar în cauză pârâții nu au înțeles să depună liste cu bunuri sau servicii disponibile - întocmite lunar conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și nici nu au probat că nu este posibilă acordarea unui teren în compensare în viitor, în mod corect prima instanță a stabilit în sarcina acestora, în principal obligația de a oferi, după rămânerea irevocabilă a hotărârii un teren în compensare reclamantului.

Pentru ipoteza în care entitatea obligată la restituire ,nu poate identifica în patrimoniul său bunuri pe care să le ofere în compensare, hotărârea nu va fi lipsită de forță juridică, subzistând obligația subsidiară de propunere de despăgubiri conform legii speciale (Titlul VII din Legea nr. 247/2005). Față de aceste considerente s-a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii raportat la situația de fapt relevată de probele administrate, iar în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent a avut în vedere ordinea de preferință a acestora, rezultată din prevederile legale.

Scopul stabilirii în mod alternativ a acestora a fost atât sancționarea conduitei unității administrativ teritoriale care nu a înțeles nici în fața instanței de fond și nici în apel să facă dovada îndeplinirii obligației impuse în sarcina sa prin dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cât și de a evita impunerea unei obligații imposibil de executat și prelungirea sine die a termenului în care reclamantul urmează să fie despăgubit pentru imobilul preluat abuziv și pentru care, deși a formulat o notificare în anul 2001, nu și-a văzut realizat dreptul, din culpa unității administrativ teritoriale, nici după aproape 9 ani, 2. Și critica ce vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local și a Municipiului Constanța în prezentul litigiu, nu s-a reținut ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente : Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la restituirea imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă și alta contencioasă, iar în art. 22 a stabilit părțile între care se desfășoară aceste proceduri și anume, "persoana îndreptățită la restituire" și "persoana juridică deținătoare a imobilului". Art. 21 din lege stabilește categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietății către persoanele îndreptățite,

prin dispoziția motivată a organelor de conducere, și prevede în alin. (4) că au calitatea de unități deținătoare și unitățile administrativ teritoriale, în cazul cărora restituirea se face prin dispoziția motivată a primarilor ori, după caz, a președintelui consiliului județean, "Persoana îndreptățită la restituire", care are calitate procesuală activă, și "unitatea deținătoare", care are calitate procesuală pasivă, figurează ca atare în ambele faze ale procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001 și nu pot fi înlocuite de o altă parte astfel că, în cazul în care bunul aparține patrimoniului unei unități administrativ teritoriale, obligația de soluționare a notificării prin care se solicită restituirea lui în natură sau prin echivalent nu poate fi opusă decât "deținătorului", respectiv comunei, orașului sau municipiului, ca persoane juridice de drept public, iar nu reprezentantului lor legal, în nume propriu.

Această interpretare se impune întrucât persoana juridică de drept public are, potrivit legii, personalitate juridică, capacitate de folosință și un patrimoniu în care se pot găsi bunuri care cad sub incidența acestui act normativ, iar din interpretarea legii speciale rezultă cu evidență ca în întreaga procedură de restituire primarul nu figurează în nume propriu, ci reprezintă unitatea administrativ teritorială. In exercitarea atribuțiilor care îi revin ca reprezentant legal al.

persoanei juridice de drept public, primarul exercită și atribuția stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul că emite o dispoziție motivată, intenția legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluționează notificările, iar nu aceea de a stabili o "obligație în nume propriu". Ca atare, este corectă concluzia instanței de fond, în sensul că în litigiile fundamentate pe prevederile Legii nr. 10/2001 calitatea procesuală pasivă aparține unității administrativ teritoriale, deoarece dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii nu este emisă de primar în nume propriu, ci ca reprezentant al deținătorului imobilului, respectiv al unității administrativ teritoriale.

Avându-se în vedere obiectul cererii reclamantului și împrejurarea că instanța a stabilit o obligație alternativă în sarcina pârâților pentru repararea prejudiciului suferit de reclamant, în sensul acordării unui teren în compensare reclamantului, pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură, se reține că în mod corect prima instanță a reținut că și Consiliul Local al Municipiului Constanța are calitate procesual pasivă în acțiunea reclamantului. Conform art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea investită cu soluționarea notificării are plenitudine de competență în stabilirea măsurii reparatorii.

Acordarea în compensare de alte bunuri este o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința notificatorului, ci și de existenta în patrimoniul unității notificate - în speță, în patrimoniul Municipiului Constanța a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare. Includerea bunurilor sau serviciilor în categoria celor disponibile este o atribuție care revine Consiliului Local Constanța, în temeiul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, acesta fiind organul deliberativ al unității administrativ teritoriale care aprobă încheierea actelor de administrare și de dispoziție asupra bunurilor aflate în patrimoniul Municipiului Constanța, fiind singura autoritate care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietate a unității administrativ teritoriale trebuie sau nu menținut în proprietatea sa, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor Municipiului Constanța.

3. Și critica ce vizează depășirea limitelor investirii instanței se reține a fi vădit nefondată și urmează a fi respinsă. Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul, în calitate de succesor al defuncților A.P. și A.I., a solicitat instanței, în condițiile în care pârâții au refuzat să răspundă notificării autorilor săi, să oblige pârâții la restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, iar în subsidiar, dacă restituirea nu este posibilă, să se acorde măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensare cu alte bunuri - teren, sau acordare de despăgubiri bănești.

Instanța de judecată, sesizată direct de reclamant căruia nu i s-a răspuns la notificare în termenul legal de 60 de zile a soluționat practic această notificare, limitele impuse atât în procedura administrativă, cât și în cea judiciară care o succede, fiind doar cele referitoare la identificarea imobilului și nu cele privitoare la modalitatea de aplicare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Făcând o aplicare corectă a dispozițiilor legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cât și a principiului, neretroactivității legii civile Tribunalului Constanța, corect a reținut că unității administrativ teritoriale prin Primar îi incumbă în prezent obligația de a face numai o propunere de despăgubire pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură reclamantului, cuantumul despăgubirilor urmând a fi stabilit în cadrai procedurii administrative ce se va derula conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, în mod corect prima instanță nu a obligat unitatea administrativ teritorială să acorde reclamantului despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat, ci a instituit în sarcina acesteia numai o obligație de a emite o dispoziție cu propunere de despăgubire, conform legii speciale, cuantumul și modalitatea de acordare urmând a fi stabilită de Comisia Centrală conform Legii nr. 247/2005. 4. Se reține a fi vădit nefondată, cu consecința respingerii ei, și critica pârâților ce vizează acordarea onorariului de avocat neredus. Conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată". Conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat". La baza acordării cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului de avocat, se află principiul răspunderii civile delictuale în conformitate cu care reparațiunea trebuie să fie integrală. în contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 247 alin. (3) C. proc.

civ., doctrina a subliniat că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv, prin urmare, atunci când constată că cel care a câștigat procesul a săvârșit un abuz de drept, instanța are posibilitatea să îl oblige pe cel care a căzut în pretenții să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea adversă. Prin urmare, numai în cazuri temeinic justificate, instanța poate dispune reducerea onorariului de avocat, în raport cu echitatea ori cu activitatea depusă de către avocat. In condițiile în care, în prezent legea nu stabilește „plafoane minimale „ale onorariilor de avocat, munca prestată de avocat rămâne un criteriu fundamental în raport cu care instanța poate statua în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. asupra posibilității de reducere a onorariului de avocat. Munca avocatului are însă un caracter complex, iar potrivit art. 132 alin. (2) și (9) din Statutul profesiei de avocat, onorariilor vor fi stabilite în raport cu dificultatea cazului, amploarea sau durata acestuia, avându-se în vedere și o serie de elemente precum : timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului, importanța intereselor în cauză, notorietatea, experiența și reputația avocatului, situația financiară a clientului.

In cauză, se reține că obiectul cererii dedusă judecății - soluționarea notificării formulate de autorii reclamantului conform Legii nr. 10/2001, în condițiile în care unitatea deținătoare nu a înțeles să își îndeplinească obligația legală de a răspunde reclamantului de aproximativ 8 ani - constituie o cauză cu un grad relativ mare de complexitate, durata litigiului - de la momentul declanșării procedurii administrative (2001) și până la momentul soluționării acțiunii în justiție (9 aprilie 2009); necesitatea administrării unor probe cu înscrisuri și expertiza imobiliară, au necesitat o activitate importantă a avocatului reclamantului, onorariul perceput de avocat - 6000 lei, nefiind unul exagerat în raport de munca prestată, de importanta și valoarea obiectului litigiului.

Nu este de neglijat nici importanța intereselor în cauză - redobândirea bunurilor imobiliare preluate de stat în mod abuziv de la autorii reclamantului și nici atitudinea culpabilă a pârâților, care au înțeles să rămână în pasivitate timp de 8 ani, fără să analizeze notificarea reclamantului într-un termen rezonabil conform Legii nr. 10/2001. Întrucât în apel, apelanții pârâți au căzut în pretenții, în baza art. 274 C. proc. civ., Curtea va obliga recurenții la 4200 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant - reprezentând onorariu avocat, considerentele expuse mai sus menținându-și valabilitatea și în respingerea cererii recurenților de reducere a onorariilor de avocat plătit de intimatul reclamant în recurs Împotriva deciziei au declarat recurs Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul local Constanța, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în mod greșit a fost admisă cererea de acordare a unui teren în compensare pe considerentul că stabilirea unei obligații alternative nu încalcă dispozițiile legale câtă vreme la dispoziția unității notificate nu există bunuri/servicii care să poată fi acordate în compensare. Un alt motiv de recurs se referă la calitate procesuală pasivă a pârâților câtă vreme disp. art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 arată că dispoziția este emisă de primar și de nicio altă persoană. Instanța a depășit limitele investirii întrucât între obligația de a acorda despăgubiri și obligația de a propune despăgubiri este o diferență majoră și anume, între obligația de a da și obligația de a face așa încât instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut respectiv obligarea de a se întocmi propunerea pentru acordarea despăgubirilor.

Un alt motiv de recurs se referă la cheltuielile de judecată aferente ambelor faze procesuale întrucât instanța a apreciat greșit complexitatea cauzei, durata soluționării litigiului și valoarea obiectului litigios. Astfel, onorariul de avocat reprezintă contravaloarea muncii depuse de acesta în cadrul dosarului fiind irelevantă perioada de timp scursă de la momentul formulării notificării, anul 2001, și până la soluționarea acțiunii pentru că onorariul avocatului nu include eventualele servicii prestate în procedura administrativă. Pornind de la principiile răspunderii civile delictuale, cheltuielile de judecată nu pot constitui decât repararea prejudiciului creat ca urmare a declanșării litigiului dintre părți și neputând constitui despăgubiri ca urmare a termenului îndelungat de soluționare a procedurii administrative.

Referitor la complexitatea cauzei se arată că, în prima instanță cauza a suferit mai multe amânări datorită lipsei raportului de expertiză iar în apel au fost doar două termene la care s-a prezentat avocatul reclamantului fără a formula întâmpinare, note scrise etc., așa încât obligarea pârâților la plata unor cheltuieli de judecată de peste 10.000 lei, în cele două faze procesuale este vădit exagerată, solicitându-se aplicarea disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține cele ce urmează: Recursul este neîntemeiat.

Astfel, prin dispozitivul sentinței instanței de fond, păstrat în apel, s-a dispus obligarea recurenților la emiterea unei dispoziții motivate prin care să se acorde reclamantului-intimat teren în compensare ori să propună acordarea de despăgubiri, în situația în care măsura compensării nu este posibilă ori nu este acceptată de reclamant, pentru imobilul teren în suprafață de 329 mp situat în Constanța și imobilul construcție, în prezent demolată. De aici rezultă că limitele în care s-a pronunțat dispozitivul păstrat în apel și recurat în prezenta cauză se circumscrie dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul că entitatea obligată la a emite dispoziție motivată, în funcție de existența sau nu a altor bunuri sau servicii și de poziția părții de a le accepta sau nu ca măsuri reparării în echivalent, va proceda la acordarea de bunuri în compensare ori va propune despăgubiri.

Prin urmare, nu este vorba de executarea unei obligații alternative ci de executarea unei unice obligații de acordare de măsuri reparatorii, care va individualiza în raport de existența condițiilor necesare compensării sau despăgubirii, în caz contrar. Tot astfel, obligația de a propune despăgubiri, se circumscrie aceluiași art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind fără relevanță împrejurarea că reclamanții au solicitat obligarea recurenților la plata lor, atâta vreme cât textul citat a reglementat procedura și organismele abilitate a realiza finalitatea măsurilor reparatorii solicitate de proprietarii deposedați de imobilul lor, cu atât mai mult cu cât calificarea petitului cererii este lăsat în căderea instanței de judecată, în raport cu intenția procesuală a părții decelată ca atare de instanță.

Din aceste considerente, criticile aduse deciziei recurate cu privire la acordarea de teren în compensare și la depășirea limitelor învestirii sunt neîntemeiate. Critica vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâților este neîntemeiată, atâta vreme cât în materia Legii nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă aparține unităților administrativ-teritoriale, dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, nefiind emisă de primar în nume propriu ci ca reprezentant al deținătorului imobilului, respectiv unitatea administrativ-teritorială. Critica vizând întinderea cheltuielilor de judecată vizează o chestiune de netemeinicie exclus a fi examinată în recurs, iar incidența art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. este subsecvent determinării cuantumului lor. Față de cele reținute, recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâții Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța împotriva deciziei nr. 9/C din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Obligă recurenții la 2161 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A.T. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2010.