ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4980/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4980/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul

Constanța sub nr. 8973/118/2008 reclamantul A.T., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța a solicitat

instanței în principal, obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate

și posesie imobilul teren în suprafață de 329 mp situat în Constanța, iar în

subsidiar, în eventualitatea în care restituirea în natură nu este posibilă,

acordarea de teren în compensare sau de despăgubiri bănești, obligarea

pârâților la plata de despăgubiri pentru imobilul construcție, demolat conform

decretului nr. 69/1960, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 848 din 09

aprilie 2009, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului în parte și a

obligat pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța,

ca prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde reclamantului A.T. un teren

în compensare sau să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005,

în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este

acceptată de reclamant, pentru imobilul teren în suprafață de 329 mp situată în

Constanța, și imobilul - construcție - în prezent demolată

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 9/C din 20

ianuarie 2010 a respins apelul formulat de pârâții Consiliul Local Constanța și

Municipiul Constanța prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 484 din 9

aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, în dosarul

civil nr. 8973/118/2008, în contradictoriu cu intimatul reclamant A.T., ca

nefondat.

A obligat apelanții la 4200 lei

cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a

reținut următoarele:

Critica ce vizează greșita stabilire în sarcina

pârâților a unei obligații alternative, acordarea unui teren în compensare sau

emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri, atunci când nu există

terenuri libere ce ar putea fi atribuite reclamantului în compensare sau când

propunerea nu este acceptată, fiind nefondată și urmând a fi respinsă.

Stabilirea unei obligații

alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului

nu încalcă dispozițiile legale în materie și are drept scop tocmai evitarea

pronunțării unei hotărâri judecătorești a cărei executare să fie imposibil de

realizat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea investită cu

soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale, privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Aceeași reglementare pentru situația

în care restituirea în natură nu este posibilă, este conținută de dispozițiile art.

26 din Legea nr. 10/2001, care stabilește în principal ca măsură reparatorie

compensarea cu alte bunuri și dacă măsura compensării nu este posibilă sau

aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită, acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale.

In speță, raportat la situația

juridică a imobilului - imposibil de restituit în natură - instanța de fond a

reținut în mod corect ca modalitate de reparație, compensarea cu alte bunuri,,

teren în echivalent disponibil din patrimoniul unității administrativ

teritoriale.

Acordarea de bunuri în compensare

este o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde

numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în

patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în

compensare.

Cum identificarea unor astfel de

bunuri, apreciere asupra caracterului lor disponibil (inclusiv posibilitatea

dezafectării unor bunuri proprietate publică și trecerea lor în proprietatea

privată a statului) sunt în competența entității investite cu soluționarea

notificării, iar în cauză pârâții nu au înțeles să depună liste cu bunuri sau

servicii disponibile - întocmite lunar conform art. 1 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 și nici nu au probat că nu este posibilă acordarea unui teren în

compensare în viitor, în mod corect prima instanță a stabilit în sarcina

acestora, în principal obligația de a oferi, după rămânerea irevocabilă a

hotărârii un teren în compensare reclamantului.

Pentru ipoteza în care entitatea

obligată la restituire ,nu poate identifica în patrimoniul său bunuri pe care

să le ofere în compensare, hotărârea nu va fi lipsită de forță juridică,

subzistând obligația subsidiară de propunere de despăgubiri conform legii

speciale (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).

Față de aceste considerente s-a reținut

că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii raportat la situația de

fapt relevată de probele administrate, iar în acordarea măsurilor reparatorii

prin echivalent a avut în vedere ordinea de preferință a acestora, rezultată

din prevederile legale. Scopul stabilirii în mod alternativ a acestora a fost

atât sancționarea conduitei unității administrativ teritoriale care nu a

înțeles nici în fața instanței de fond și nici în apel să facă dovada

îndeplinirii obligației impuse în sarcina sa prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, cât și de a evita impunerea unei obligații imposibil de

executat și prelungirea sine die a termenului în care reclamantul urmează să

fie despăgubit pentru imobilul preluat abuziv și pentru care, deși a formulat o

notificare în anul 2001, nu și-a văzut realizat dreptul, din culpa unității

administrativ teritoriale, nici după aproape 9 ani,

de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului

Local și a Municipiului Constanța în prezentul litigiu, nu s-a reținut ca fiind

nefondată, pentru următoarele considerente :

Reglementând modalitatea de

exercitare a dreptului la restituirea imobilelor preluate abuziv, Legea nr.

10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă

și alta contencioasă, iar în art. 22 a stabilit părțile între care se

desfășoară aceste proceduri și anume, "persoana îndreptățită la

restituire" și "persoana juridică deținătoare a imobilului".

Art. 21 din lege stabilește categoriile de persoane juridice care sunt obligate

la restituirea proprietății către persoanele îndreptățite, prin dispoziția

motivată a organelor de conducere, și prevede în alin. (4) că au calitatea de

unități deținătoare și unitățile administrativ teritoriale, în cazul cărora

restituirea se face prin dispoziția motivată a primarilor ori, după caz, a

președintelui consiliului județean, "Persoana îndreptățită la

restituire", care are calitate procesuală activă, și "unitatea

deținătoare", care are calitate procesuală pasivă, figurează ca atare în

ambele faze ale procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001 și nu pot

fi înlocuite de o altă parte astfel că, în cazul în care bunul aparține

patrimoniului unei unități administrativ teritoriale, obligația de soluționare

a notificării prin care se solicită restituirea lui în natură sau prin

echivalent nu poate fi opusă decât "deținătorului", respectiv

comunei, orașului sau municipiului, ca persoane juridice de drept public, iar

nu reprezentantului lor legal, în nume propriu.

Această interpretare se impune

întrucât persoana juridică de drept public are, potrivit legii, personalitate

juridică, capacitate de folosință și un patrimoniu în care se pot găsi bunuri

care cad sub incidența acestui act normativ, iar din interpretarea legii

speciale rezultă cu evidență ca în întreaga procedură de restituire primarul nu

figurează în nume propriu, ci reprezintă unitatea administrativ teritorială.

In exercitarea atribuțiilor care îi

revin ca reprezentant legal al. persoanei juridice de drept public, primarul

exercită și atribuția stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul

că emite o dispoziție motivată, intenția legiuitorului fiind aceea de a

desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluționează

notificările, iar nu aceea de a stabili o "obligație în nume

propriu".

Ca atare, este corectă concluzia

instanței de fond, în sensul că în litigiile fundamentate pe prevederile Legii

nr. 10/2001 calitatea procesuală pasivă aparține unității administrativ

teritoriale, deoarece dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii nu este

emisă de primar în nume propriu, ci ca reprezentant al deținătorului

imobilului, respectiv al unității administrativ teritoriale.

Avându-se în vedere obiectul cererii

reclamantului și împrejurarea că instanța a stabilit o obligație alternativă în

sarcina pârâților pentru repararea prejudiciului suferit de reclamant, în

sensul acordării unui teren în compensare reclamantului, pentru imobilul ce nu

mai poate fi restituit în natură, se reține că în mod corect prima instanță a

reținut că și Consiliul Local al Municipiului Constanța are calitate procesual

pasivă în acțiunea reclamantului.

Conform art. 10 și art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 republicată, în cazul compensării cu alte bunuri sau

servicii, entitatea investită cu soluționarea notificării are plenitudine de

competență în stabilirea măsurii reparatorii.

Acordarea în compensare de alte

bunuri este o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu

depinde numai de voința notificatorului, ci și de existenta în patrimoniul

unității notificate - în speță, în patrimoniul Municipiului Constanța a unor

bunuri care să poată fi acordate în compensare.

Includerea bunurilor sau serviciilor

în categoria celor disponibile este o atribuție care revine Consiliului Local

Constanța, în temeiul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, acesta

fiind organul deliberativ al unității administrativ teritoriale care aprobă

încheierea actelor de administrare și de dispoziție asupra bunurilor aflate în

patrimoniul Municipiului Constanța, fiind singura autoritate care este

îndrituită să analizeze dacă un bun proprietate a unității administrativ

teritoriale trebuie sau nu menținut în proprietatea sa, fiind sau nu necesar

satisfacerii intereselor Municipiului Constanța.

limitelor investirii instanței se reține a fi vădit nefondată și urmează a fi

respinsă.

Prin acțiunea dedusă judecății,

reclamantul, în calitate de succesor al defuncților A.P. și A.I., a solicitat

instanței, în condițiile în care pârâții au refuzat să răspundă notificării

autorilor săi, să oblige pârâții la restituirea în natură a imobilului preluat

abuziv, iar în subsidiar, dacă restituirea nu este posibilă, să se acorde

măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensare cu alte bunuri -

teren, sau acordare de despăgubiri bănești.

Instanța de judecată, sesizată

direct de reclamant căruia nu i s-a răspuns la notificare în termenul legal de

60 de zile a soluționat practic această notificare, limitele impuse atât în

procedura administrativă, cât și în cea judiciară care o succede, fiind doar

cele referitoare la identificarea imobilului și nu cele privitoare la

modalitatea de aplicare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Făcând o aplicare corectă a

dispozițiilor legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cât și a

principiului, neretroactivității legii civile Tribunalului Constanța, corect a

reținut că unității administrativ teritoriale prin Primar îi incumbă în prezent

obligația de a face numai o propunere de despăgubire pentru imobilul ce nu mai

poate fi restituit în natură reclamantului, cuantumul despăgubirilor urmând a fi

stabilit în cadrai procedurii administrative ce se va derula conform Titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, în mod corect prima

instanță nu a obligat unitatea administrativ teritorială să acorde

reclamantului despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat, ci a

instituit în sarcina acesteia numai o obligație de a emite o dispoziție cu

propunere de despăgubire, conform legii speciale, cuantumul și modalitatea de

acordare urmând a fi stabilită de Comisia Centrală conform Legii nr. 247/2005.

cu consecința respingerii ei, și critica pârâților ce vizează acordarea

onorariului de avocat neredus.

Conform dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească

cheltuielile de judecată".

Conform dispozițiilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze

onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor

minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de

mari, față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat".

La baza acordării cheltuielilor de

judecată, inclusiv a onorariului de avocat, se află principiul răspunderii

civile delictuale în conformitate cu care reparațiunea trebuie să fie

integrală. în contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 247 alin. (3)

C. proc. civ., doctrina a subliniat că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru

prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită ca orice drept subiectiv civil,

este susceptibil de a fi exercitat abuziv, prin urmare, atunci când constată că

cel care a câștigat procesul a săvârșit un abuz de drept, instanța are

posibilitatea să îl oblige pe cel care a căzut în pretenții să suporte numai o

parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea adversă.

Prin urmare, numai în cazuri

temeinic justificate, instanța poate dispune reducerea onorariului de avocat,

în raport cu echitatea ori cu activitatea depusă de către avocat.

In condițiile în care, în prezent

legea nu stabilește „plafoane minimale „ale onorariilor de avocat, munca

prestată de avocat rămâne un criteriu fundamental în raport cu care instanța

poate statua în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

asupra posibilității de reducere a onorariului de avocat.

Munca avocatului are însă un

caracter complex, iar potrivit art. 132 alin. (2) și (9) din Statutul profesiei

de avocat, onorariilor vor fi stabilite în raport cu dificultatea cazului,

amploarea sau durata acestuia, avându-se în vedere și o serie de elemente

precum : timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului,

importanța intereselor în cauză, notorietatea, experiența și reputația

avocatului, situația financiară a clientului.

In cauză, se reține că obiectul

cererii dedusă judecății - soluționarea notificării formulate de autorii

reclamantului conform Legii nr. 10/2001, în condițiile în care unitatea

deținătoare nu a înțeles să își îndeplinească obligația legală de a răspunde

reclamantului de aproximativ 8 ani - constituie o cauză cu un grad relativ mare

de complexitate, durata litigiului - de la momentul declanșării procedurii

administrative (2001) și până la momentul soluționării acțiunii în justiție (9

aprilie 2009); necesitatea administrării unor probe cu înscrisuri și expertiza

imobiliară, au necesitat o activitate importantă a avocatului reclamantului,

onorariul perceput de avocat - 6000 lei, nefiind unul exagerat în raport de

munca prestată, de importanta și valoarea obiectului litigiului.

Nu este de neglijat nici importanța

intereselor în cauză - redobândirea bunurilor imobiliare preluate de stat în

mod abuziv de la autorii reclamantului și nici atitudinea culpabilă a

pârâților, care au înțeles să rămână în pasivitate timp de 8 ani, fără să

analizeze notificarea reclamantului într-un termen rezonabil conform Legii nr.

10/2001.

Întrucât în apel, apelanții pârâți

au căzut în pretenții, în baza art. 274 C. proc. civ., Curtea va obliga

recurenții la 4200 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant -

reprezentând onorariu avocat, considerentele expuse mai sus menținându-și

valabilitatea și în respingerea cererii recurenților de reducere a onorariilor

de avocat plătit de intimatul reclamant în recurs

Împotriva deciziei au declarat

recurs Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul local Constanța, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că

în mod greșit a fost admisă cererea de acordare a unui teren în compensare pe

considerentul că stabilirea unei obligații alternative nu încalcă dispozițiile

legale câtă vreme la dispoziția unității notificate nu există bunuri/servicii

care să poată fi acordate în compensare.

Un alt motiv de recurs se referă la calitate

procesuală pasivă a pârâților câtă vreme disp. art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

arată că dispoziția este emisă de primar și de nicio altă persoană.

Instanța a depășit limitele investirii întrucât

între obligația de a acorda despăgubiri și obligația de a propune despăgubiri

este o diferență majoră și anume, între obligația de a da și obligația de a

face așa încât instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut respectiv obligarea de a

se întocmi propunerea pentru acordarea despăgubirilor.

Un alt motiv de recurs se referă la cheltuielile

de judecată aferente ambelor faze procesuale întrucât instanța a apreciat

greșit complexitatea cauzei, durata soluționării litigiului și valoarea

obiectului litigios.

Astfel, onorariul de avocat reprezintă

contravaloarea muncii depuse de acesta în cadrul dosarului fiind irelevantă

perioada de timp scursă de la momentul formulării notificării, anul 2001, și

până la soluționarea acțiunii pentru că onorariul avocatului nu include

eventualele servicii prestate în procedura administrativă.

Pornind de la principiile răspunderii civile

delictuale, cheltuielile de judecată nu pot constitui decât repararea

prejudiciului creat ca urmare a declanșării litigiului dintre părți și neputând

constitui despăgubiri ca urmare a termenului îndelungat de soluționare a

procedurii administrative.

Referitor la complexitatea cauzei se arată că,

în prima instanță cauza a suferit mai multe amânări datorită lipsei raportului

de expertiză iar în apel au fost doar două termene la care s-a prezentat

avocatul reclamantului fără a formula întâmpinare, note scrise etc., așa încât

obligarea pârâților la plata unor cheltuieli de judecată de peste 10.000 lei,

în cele două faze procesuale este vădit exagerată, solicitându-se aplicarea

disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale

și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține cele ce urmează:

Recursul este neîntemeiat.

Astfel, prin dispozitivul sentinței

instanței de fond, păstrat în apel, s-a dispus obligarea recurenților la

emiterea unei dispoziții motivate prin care să se acorde reclamantului-intimat

teren în compensare ori să propună acordarea de despăgubiri, în situația în

care măsura compensării nu este posibilă ori nu este acceptată de reclamant,

pentru imobilul teren în suprafață de 329 mp situat în Constanța și imobilul

construcție, în prezent demolată.

De aici rezultă că limitele în care

s-a pronunțat dispozitivul păstrat în apel și recurat în prezenta cauză se

circumscrie dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul că

entitatea obligată la a emite dispoziție motivată, în funcție de existența sau

nu a altor bunuri sau servicii și de poziția părții de a le accepta sau nu ca

măsuri reparării în echivalent, va proceda la acordarea de bunuri în compensare

ori va propune despăgubiri.

Prin urmare, nu este vorba de

executarea unei obligații alternative ci de executarea unei unice obligații de

acordare de măsuri reparatorii, care va individualiza în raport de existența

condițiilor necesare compensării sau despăgubirii, în caz contrar.

Tot astfel, obligația de a propune

despăgubiri, se circumscrie aceluiași art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

fiind fără relevanță împrejurarea că reclamanții au solicitat obligarea

recurenților la plata lor, atâta vreme cât textul citat a reglementat procedura

și organismele abilitate a realiza finalitatea măsurilor reparatorii solicitate

de proprietarii deposedați de imobilul lor, cu atât mai mult cu cât calificarea

petitului cererii este lăsat în căderea instanței de judecată, în raport cu

intenția procesuală a părții decelată ca atare de instanță.

Din aceste considerente, criticile

aduse deciziei recurate cu privire la acordarea de teren în compensare și la

depășirea limitelor învestirii sunt neîntemeiate.

Critica vizând lipsa calității

procesuale pasive a pârâților este neîntemeiată, atâta vreme cât în materia

Legii nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă aparține unităților

administrativ-teritoriale, dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii,

nefiind emisă de primar în nume propriu ci ca reprezentant al deținătorului

imobilului, respectiv unitatea administrativ-teritorială.

Critica vizând întinderea

cheltuielilor de judecată vizează o chestiune de netemeinicie exclus a fi

examinată în recurs, iar incidența art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este

subsecvent determinării cuantumului lor.

Față de cele reținute, recursul

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează a fi respins în

temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de pârâții Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța împotriva

deciziei nr. 9/C din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă recurenții la 2161 lei

cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A.T.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 octombrie 2010.