ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3869/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3869/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 789 din 22 iunie

2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, a fost admisă acțiunea

reclamanților A.S. și A.J. formulată în contradictoriu cu pârâții Primarul

Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, dispunându-se

restituirea în natură, către reclamanți, a imobilului situat în Constanța, str.

F., compus din teren în suprafață de 295,25 mp și construcție cu camere și

dependințe; pârâții au fost obligați în solidar la plata sumei de 2.600 RON cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut,

în raport de probele administrate, că reclamanții au dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în mun. Constanța, str. F. (compus din

teren în suprafață de 286 mp și două corpuri de construcție), prin contractul

de vânzare-cumpărare din 30 martie 1974, care, prin Decizia nr. 560 din 13

decembrie 1975 a fostului Consiliu Popular al Jud. Constanța, a fost preluat de

stat, în baza Decretului nr. 223/1974.

S-a constatat că prin

notificarea înregistrată sub nr. 232 din 24 iulie 2001 B.E.J. A.R., reclamanții

au solicitat actualului deținător imobilului - Municipiul Constanța, acordarea

de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, această notificare nefiind

soluționată până la data formulării acțiunii.

Instanța de fond a

reținut încălcarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, ca urmare a

faptului că unitatea deținătoare nu emis dispoziție de soluționare a

notificării înăuntrul termenului prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu

refuzul stabilirii măsurilor reparatorii solicitate, astfel că, s-a procedat la

soluționarea pe fond a pretențiilor formulate.

S-a constatat că

reclamanții și-au dovedit calitatea de proprietari prin actul de

vânzare-cumpărare menționat precum și că modalitatea de preluare a imobilului

se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr.

10/2001, bunul fiind preluat de stat fără titlu valabil, cu încălcarea

regimului constituțional al ocrotirii proprietății.

S-a apreciat că

Decretul nr. 223/1974, în temeiul căruia imobilul a trecut la stat, contravenea

Constituției din anul 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate privată era

ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai

pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri. Acest decret

contravenea totodată și Codului Civil, potrivit căruia, nimeni nu poate fi

silit a ceda proprietatea sa (art. 481), precum și Declarației Universale a

Drepturilor Omului (art. 17).

Instanța de fond a

conchis că, dată fiind nevalabilitatea titlului statului, reclamanții sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Constanța, str.

F., compus din teren în suprafață de 286 mp și construcții.

Sub aspectul

măsurilor reparatorii de care pot beneficia aceștia, instanța de fond a făcut

trimitere la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, care statuează cu

valoare de principiu că "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în

posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se

află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini."

Din raportul de

expertiză tehnică efectuat în cauză, precum și potrivit relațiilor comunicate

de Direcția Patrimoniu a Primăriei Constanța, a rezultat că imobilul este în

prezent ocupat de chiriași ai R.A.E.D.P.P., fiind deci posibilă restituirea în

natură, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la protecția

chiriașilor.

Întrucât prin

lucrarea tehnică efectuată de expert B.E. și necontestată de părți, a rezultat

în fapt o suprafață a terenului de 295,25 mp, diferența fiind justificată prin

folosirea mijloacelor moderne de măsurare; s-a avut în vedere întinderea

efectivă a terenului, neconstatându-se o eventuală modificare în timp a

configurației inițiale.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel, în termen legal, pârâții Primarul Municipiului

Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, care au criticat soluția primei

instanțe pentru plus petita (în privința terenului și a construcțiilor), fiind

ignorată împrejurarea că pe amplasament există noi construcții edificate de

terți și evidențiate în raportul de expertiză, câtă vreme în cauză nu este

incidență instituția accesiunii imobiliare; totodată, s-a susținut că nu au

fost citate persoanele cărora le aparțin aceste edificii.

S-a criticat

deopotrivă, lipsa rolului activ al judecătorului fondului pentru determinarea

preluării bunului în proprietatea statului, cu sau fără plată și neexaminarea

culpei persoanei îndreptățite în faza administrativă de soluționare a

notificării.

Pârâții au susținut,

de o manieră enunțiativă, și faptul că au fost ignorate datele referitoare la

situația juridică și la istoricul de rol fiscal al acestui imobil.

S-a solicitat, în

consecință, de către apelanții pârâți, admiterea căii de atac și schimbarea

hotărârii în sensul respingerii acțiunii, cu plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 16

noiembrie 2009, s-a depus de către intimații reclamanți dovada emiterii

Dispoziției nr. 2221 din 31 martie 2009 a Primarului Mun. Constanța, prin care

s-a dispus restituirea în natură a unei părți din imobilul revendicat

(construcția și terenul în suprafață de 271,83 mp), pentru restul terenului -

în suprafață de 28,17 mp - apreciat ca fiind imposibil de restituit în natură,

propunându-se acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr.

247/2005. Intimații au făcut dovada contestării în justiție a acestei

dispoziții.

Curtea de Apel

Constanța , secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin decizia civilă nr. 265/C din 16 noiembrie 2009 a respins apelul

ca nefondat; au fost obligați apelanții pârâți la plata către intimații

reclamanți la 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

La pronunțarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

Chestiunea de

principiu ce se impune a fi analizată cu precădere este aceea a corectei

raportări a instanței de fond la conținutul Deciziei nr. XX/2007 date în

recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, cu privire la îndrituirea instanțelor judecătorești de a intra

în cercetarea fondului raportului litigios și în situația în care persoana

deținătoare (în speță, autoritatea administrației publice locale) nu emite,

într-un termen rezonabil, decizia/dispoziția privitoare la notificarea

înaintată conform Legii nr. 10/2001.

În acest context, s-a

apreciat că această problemă a fost corect dezlegată de către judecătorul

fondului, în măsura în care nici la data sesizării instanței (22 decembrie

2008) și nici până la momentul pronunțării hotărârii în primă instanță,

apelanții nu au invocat rezolvarea administrativă a notificării, emiterea ei

fiind învederată de intimați cu ocazia judecării apelului, arătându-se

totodată, că s-a contestat în instanță această dispoziție.

În aceste condiții,

instanța de apel a constatat că, deși în dosar a fost prezentată de către

intimați Dispoziția nr. 2221 din 31 martie 2009, nu se poate reține că

tribunalul s-a raportat greșit la considerentele Deciziei în interesul legii

nr. XX din 19 martie 2007, parcurgând etapele judecății asupra fondului, în măsura

în care acest act administrativ-jurisdicțional nu a fost comunicat instanței de

fond până la data soluționării cauzei.

Așa fiind, motivele

de apel enunțate de o manieră abstractă, referitoare la o prezumtivă culpă a

petenților, care ar fi generat nesoluționarea în termen a cererii lor, precum

și la aplicarea excesivă a Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, au fost înlăturate ca vădit nefondate.

Cât privește

invocarea acordării de către instanța de fond a mai mult decât s-a cerut - plus

petita - curtea de apel a reținut că, deopotrivă, sentința analizată este

temeinică și legală.

Astfel, reclamanții

au solicitat, atât prin notificarea înregistrată sub nr. 232 din 24 iulie 2001,

cât și prin acțiunea în justiție, restituirea în natură a imobilului din mun.

Constanța, str. F., compus din teren în suprafață de 286 mp și construcțiile

situate pe acesta, cu referire la datele consemnate în actul de preluare

abuzivă în proprietatea statului.

Probele administrate

au stabilit însă, că intimații reclamanți aveau în proprietate, la momentul

deposedării, un teren în suprafață indiviză de 300 mp conform actului de

vânzare-cumpărare din 30 martie 1974, iar suprafața identificată prin raportul

de expertiză imobiliară dispus în cauză, este de 295,25 mp, în limitele

coordonatelor A-B-GD-E-F-A, reprezentând delimitările fostei proprietăți a

soților, de proprietățile învecinate.

Proba nu a fost

contestată de către pârâți, aspect notat de către prima instanță, astfel că,

instanța de apel a constatat că nu se poate reține că se verifică plus petita

în cauză, ci doar pronunțarea asupra restituirii întregului imobil preluat de

la reclamanți, parte prin efectul Decretului nr. 223/1974 (care indică doar

suprafața de teren de 286 mp și construcțiile de 123,24 mp), parte prin lipsa

oricărui titlu al statului.

Prin urmare,

intimaților reclamanți nu le-a fost restituită în fapt o suprafață mai mare de

teren decât cea pentru care și-au dovedit dreptul de proprietate, instanța de

fond acordând corect acestora suprafața rezultată din măsurătorile expertului.

Cât privește

atribuirea către reclamanți și a altor construcții decât cele ce le-au

aparținut, s-a înlăturat ca nefondată și această critică, întrucât intimaților

A. li s-a restituit construcția cu cinci camere și dependințe dobândită prin

actul de vânzare-cumpărare din 1974. Astfel, expertiza efectuată în cauză a

identificat cele două corpuri vechi de clădire (corpul A cuprinzând camerele 1,

2, 3, 4 și corpul B cu o cameră, la care se adaugă dependințele),

specificându-se că anexa C, formată din alte două încăperi și punct sanitar, au

fost edificate pe terenul proprietatea reclamanților de către actualul chiriaș,

I.A.

Prin urmare, instanța

de fond nu a restituit foștilor proprietari decât terenul și construcția veche,

pentru care s-au legitimat ca persoane îndreptățite; clarificarea regimului

juridic al altor construcții edificate ridicate de chiriaș pe terenul

restituit, respectiv, dacă operează sau nu accesiunea imobiliară, buna sau

reaua-credință a constructorului, constituie însă o chestiune asupra căreia

urmează să se statueze separat, pe cale amiabilă ori litigioasă, între părțile

interesate, fără ca aceste aspecte să poată face obiectul analizei în acest

proces.

În măsura în care nu

s-a probat că în cauză a fost încălcat dreptul de proprietate al unui terț în

legătură cu construcțiile restituite și că prima instanță, nu ar fi stabilit cu

certitudine situația juridică actuală a bunului retrocedat, au fost critici

înlăturate, de asemenea, ca nefondate de curtea de apel.

Nu au fost reținute

nici criticile legate de nesocotirea datelor referitoare la situația juridică a

bunului și la istoricul de rol fiscal, întrucât instanța de fond a făcut

trimitere implicită la aceste elemente cu ocazia prezentării situației

imobilului din perspectiva analizării posibilității restituirii lui în natură.

Și în ce privește

critica privitoare la lipsa rolului activ al judecătorului fondului în

identificarea situației preluării bunului cu sau fără plată în patrimoniul statului,

instanța de apel a avut în vedere că această chestiune nu a fost invocată în

ansamblul apărărilor formulate de pârâți cu ocazia judecării fondului, dar și

faptul că în cuprinsul deciziei fostului Consiliu Popular, nu există vreo

mențiune a preluării contra cost a bunului, constatându-se, pe de altă parte,

că pârâții nu au administrat probe contrare. Nefiind pusă în discuție, din

perspectiva probelor administrate, a plății unei eventuale despăgubiri

reclamanților cu ocazia preluării, nu se putea stabili o măsură în legătură cu

aceasta, corelată celei de restituire în natură a bunului.

S-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., apelanții fiind obligați la plata către

intimați a cheltuielilor de judecată efectuate de aceștia în apel.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâții au promovat recurs, prevalându-se de ipoteza

prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut prin

motivele de recurs că în dosarul de apel, intimații au depus copia Dispoziției

nr. 2221 din 31 martie 2009 a Primarului Municipiului Constanța, dispoziție

emisă în soluționarea notificării și cu toate acestea, instanța a respins

apelul formulat de pârâți.

Procedând astfel,

instanța de apel a încălcat cele statuate prin Decizia nr. XX/2007 a Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care condiționează soluționarea

notificării de instanță de tăcerea culpabilă a unității deținătoare.

În cauză însă,

recurenții învederează că dispoziția a fost emisă încă din etapa soluționării

dosarului la prima instanță, caz în care, apelul formulat de aceștia trebuia

admis, sentința schimbată în tot, în sensul respingerii cererii de chemare în

judecată ca rămasă fără obiect.

Intimații reclamanți

nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs.

În această etapă, nu

au fost administrate alte probe.

Recursul formulat

este nefondat, urmând fi respins în consecință, pentru cele ce urmează.

Prin criticile

formulate, s-a susținut de către recurenți încălcarea Deciziei nr. XX/2007

pronunțate în recurs în interesul legii, întrucât dispoziția de soluționare a

notificării formulate de reclamanți s-a emis înainte de pronunțarea sentinței

de prima instanță, astfel că, refuzul nejustificat care este sancționat prin

soluționarea pe fond a notificării de către instanță, în virtutea plenitudinii

sale de competență, nu mai subzistă; totodată, s-a arătat că, în aceste

condiții, cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, iar soluția

instanței de apel trebuia să ateste această realitate.

Ca regulă, încălcarea

unei decizii date în interesul legii, este susceptibilă de încadrare în motivul

de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ., date fiind efectele

acestui regulator de practică neunitară, întrucât art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. dispune: "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este

obligatorie pentru instanțe".

Înalta Curte constată

însă că recurenții au susținut motive de netemeinicie a deciziei date în apel,

întrucât cercetarea caracterului culpabil al pasivității în soluționarea

notificării ce a fost adresată Municipiului Constanța de reclamanți, ar

presupune reevaluarea materialului probator al cauzei, ceea ce excede unor

critici de nelegalitate, câtă vreme nu se impută instanței de apel încălcarea

sau aplicarea greșită a deciziei în interesul legii, ci modalitatea de

aplicare.

În ce privește

critica rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată prin emiterea

dispoziției de către Primar ca reprezentant al unității administrativ

teritoriale, Înalta Curte apreciază că atare motiv conturează susținerea unei

excepții de procedură, absolute, peremptorii, ce poate fi invocată direct în

recurs; se constată însă că recurenții au susținut-o în fața instanței de apel,

astfel că, cercetarea ei în recurs presupune verificarea aplicării legii de

curtea de apel în soluționarea ei.

Excepția a fost însă

corect dezlegată de instanța de apel.

Astfel, sentința

primei instanțe a fost pronunțată la data de 22 decembrie 2008, iar Dispoziția

nr. 2221 din 31 martie 2009 emisă de Primarul Municipiului Constanța este ulterioară

desesizării tribunalului, contrar celor susținute de recurenți.

Dispozițiile art. 295

alin. (1) C. proc. civ. stabilesc în sarcina instanței de apel obligația

verificării, în limitele cererii de apel, stabilirii situației de fapt și

aplicării legii de prima instanță; același text dispune că motivele de ordine

publică pot fi invocate și din oficiu.

Înainte de intrarea

în dezbateri, intimații sunt cei care au învederat instanței emiterea

dispoziției, pe care au depus-o la dosar, arătând totodată, că au formulat

contestație împotriva acesteia.

Aceiași intimați au

solicitat continuarea procesului, întrucât prin dispoziția emisă de Primar s-a

restituit în natură întregul imobil, mai puțin o suprafață de teren de 28 mp,

pentru care li s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

(Titlul VII din Legea nr. 247/2005) și care, potrivit soluției primei instanțe,

este posibil de restituit în natură.

Pârâții, prin

apărătorul prezent, au susținut concluzii de admitere a apelului lor și

respingere a cererii, ca rămase fără obiect.

Drept urmare,

instanța de apel constatând că prin dispoziția emisă în aplicarea prevederilor

Legii nr. 10/2001 reclamanților nu li s-a recunoscut dreptul în limitele în

care el a fost stabilit de prima instanță, a analizat pe fond criticile

pârâților și a respins apelul ca nefondat.

Pronunțarea unei

soluții pe calea excepției rămânerii fără obiect a cererii (indiferent de etapa

procesuală în care este valorificată), presupune stingerea litigiului dedus

judecății ca efect al cauzei caducității cererii de chemare în judecată, astfel

încât, soluția să nu genereze noi situații litigioase între părți.

Având în vedere cele

ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul

Constanța prin Primar, împotriva Deciziei nr. 265/C din 16 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 18 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN