ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3869/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 789 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, a fost admisă acțiunea reclamanților A.S. și A.J. formulată în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, dispunându-se restituirea în natură, către reclamanți, a imobilului situat în Constanța, str. F., compus din teren în suprafață de 295,25 mp și construcție cu camere și dependințe; pârâții au fost obligați în solidar la plata sumei de 2.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Tribunalul a reținut, în raport de probele administrate, că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în mun.

Constanța, str. F. (compus din teren în suprafață de 286 mp și două corpuri de construcție), prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 1974, care, prin Decizia nr. 560 din 13 decembrie 1975 a fostului Consiliu Popular al Jud. Constanța, a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 223/1974. S-a constatat că prin notificarea înregistrată sub nr. 232 din 24 iulie 2001 B.E.J. A.R., reclamanții au solicitat actualului deținător imobilului - Municipiul Constanța, acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, această notificare nefiind soluționată până la data formulării acțiunii. Instanța de fond a reținut încălcarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, ca urmare a faptului că unitatea deținătoare nu emis dispoziție de soluționare a notificării înăuntrul termenului prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu refuzul stabilirii măsurilor reparatorii solicitate, astfel că, s-a procedat la soluționarea pe fond a pretențiilor formulate.

S-a constatat că reclamanții și-au dovedit calitatea de proprietari prin actul de vânzare-cumpărare menționat precum și că modalitatea de preluare a imobilului se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, bunul fiind preluat de stat fără titlu valabil, cu încălcarea regimului constituțional al ocrotirii proprietății. S-a apreciat că Decretul nr. 223/1974, în temeiul căruia imobilul a trecut la stat, contravenea Constituției din anul 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate privată era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri.

Acest decret contravenea totodată și Codului Civil, potrivit căruia, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa (art. 481), precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului (art. 17). Instanța de fond a conchis că, dată fiind nevalabilitatea titlului statului, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Constanța, str. F., compus din teren în suprafață de 286 mp și construcții.

Sub aspectul măsurilor reparatorii de care pot beneficia aceștia, instanța de fond a făcut trimitere la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, care statuează cu valoare de principiu că "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini." Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, precum și potrivit relațiilor comunicate de Direcția Patrimoniu a Primăriei Constanța, a rezultat că imobilul este în prezent ocupat de chiriași ai R.A.E.D.P.P., fiind deci posibilă restituirea în natură, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la protecția chiriașilor.

Întrucât prin lucrarea tehnică efectuată de expert B.E. și necontestată de părți, a rezultat în fapt o suprafață a terenului de 295,25 mp, diferența fiind justificată prin folosirea mijloacelor moderne de măsurare; s-a avut în vedere întinderea efectivă a terenului, neconstatându-se o eventuală modificare în timp a configurației inițiale. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, care au criticat soluția primei instanțe pentru plus petita (în privința terenului și a construcțiilor), fiind ignorată împrejurarea că pe amplasament există noi construcții edificate de terți și evidențiate în raportul de expertiză, câtă vreme în cauză nu este incidență instituția accesiunii imobiliare; totodată, s-a susținut că nu au fost citate persoanele cărora le aparțin aceste edificii.

S-a criticat deopotrivă, lipsa rolului activ al judecătorului fondului pentru determinarea preluării bunului în proprietatea statului, cu sau fără plată și neexaminarea culpei persoanei îndreptățite în faza administrativă de soluționare a notificării. Pârâții au susținut, de o manieră enunțiativă, și faptul că au fost ignorate datele referitoare la situația juridică și la istoricul de rol fiscal al acestui imobil. S-a solicitat, în consecință, de către apelanții pârâți, admiterea căii de atac și schimbarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii, cu plata cheltuielilor de judecată. La termenul din 16 noiembrie 2009, s-a depus de către intimații reclamanți dovada emiterii Dispoziției nr. 2221 din 31 martie 2009 a Primarului Mun.

Constanța, prin care s-a dispus restituirea în natură a unei părți din imobilul revendicat (construcția și terenul în suprafață de 271,83 mp), pentru restul terenului - în suprafață de 28,17 mp - apreciat ca fiind imposibil de restituit în natură, propunându-se acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Intimații au făcut dovada contestării în justiție a acestei dispoziții. Curtea de Apel Constanța , secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 265/C din 16 noiembrie 2009 a respins apelul ca nefondat; au fost obligați apelanții pârâți la plata către intimații reclamanți la 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

La pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele: Chestiunea de principiu ce se impune a fi analizată cu precădere este aceea a corectei raportări a instanței de fond la conținutul Deciziei nr. XX/2007 date în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, cu privire la îndrituirea instanțelor judecătorești de a intra în cercetarea fondului raportului litigios și în situația în care persoana deținătoare (în speță, autoritatea administrației publice locale) nu emite, într-un termen rezonabil, decizia/dispoziția privitoare la notificarea înaintată conform Legii nr. 10/2001.

În acest context, s-a apreciat că această problemă a fost corect dezlegată de către judecătorul fondului, în măsura în care nici la data sesizării instanței (22 decembrie 2008) și nici până la momentul pronunțării hotărârii în primă instanță, apelanții nu au invocat rezolvarea administrativă a notificării, emiterea ei fiind învederată de intimați cu ocazia judecării apelului, arătându-se totodată, că s-a contestat în instanță această dispoziție. În aceste condiții, instanța de apel a constatat că, deși în dosar a fost prezentată de către intimați Dispoziția nr. 2221 din 31 martie 2009, nu se poate reține că tribunalul s-a raportat greșit la considerentele Deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, parcurgând etapele judecății asupra fondului, în măsura în care acest act administrativ-jurisdicțional nu a fost comunicat instanței de fond până la data soluționării cauzei.

Așa fiind, motivele de apel enunțate de o manieră abstractă, referitoare la o prezumtivă culpă a petenților, care ar fi generat nesoluționarea în termen a cererii lor, precum și la aplicarea excesivă a Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, au fost înlăturate ca vădit nefondate. Cât privește invocarea acordării de către instanța de fond a mai mult decât s-a cerut - plus petita - curtea de apel a reținut că, deopotrivă, sentința analizată este temeinică și legală. Astfel, reclamanții au solicitat, atât prin notificarea înregistrată sub nr. 232 din 24 iulie 2001, cât și prin acțiunea în justiție, restituirea în natură a imobilului din mun. Constanța, str. F., compus din teren în suprafață de 286 mp și construcțiile situate pe acesta, cu referire la datele consemnate în actul de preluare abuzivă în proprietatea statului.

Probele administrate au stabilit însă, că intimații reclamanți aveau în proprietate, la momentul deposedării, un teren în suprafață indiviză de 300 mp conform actului de vânzare-cumpărare din 30 martie 1974, iar suprafața identificată prin raportul de expertiză imobiliară dispus în cauză, este de 295,25 mp, în limitele coordonatelor A-B-GD-E-F-A, reprezentând delimitările fostei proprietăți a soților, de proprietățile învecinate. Proba nu a fost contestată de către pârâți, aspect notat de către prima instanță, astfel că, instanța de apel a constatat că nu se poate reține că se verifică plus petita în cauză, ci doar pronunțarea asupra restituirii întregului imobil preluat de la reclamanți, parte prin efectul Decretului nr. 223/1974 (care indică doar suprafața de teren de 286 mp și construcțiile de 123,24 mp), parte prin lipsa oricărui titlu al statului.

Prin urmare, intimaților reclamanți nu le-a fost restituită în fapt o suprafață mai mare de teren decât cea pentru care și-au dovedit dreptul de proprietate, instanța de fond acordând corect acestora suprafața rezultată din măsurătorile expertului. Cât privește atribuirea către reclamanți și a altor construcții decât cele ce le-au aparținut, s-a înlăturat ca nefondată și această critică, întrucât intimaților A. li s-a restituit construcția cu cinci camere și dependințe dobândită prin actul de vânzare-cumpărare din 1974. Astfel, expertiza efectuată în cauză a identificat cele două corpuri vechi de clădire (corpul A cuprinzând camerele 1, 2, 3, 4 și corpul B cu o cameră, la care se adaugă dependințele), specificându-se că anexa C, formată din alte două încăperi și punct sanitar, au fost edificate pe terenul proprietatea reclamanților de către actualul chiriaș, I.A.

Prin urmare, instanța de fond nu a restituit foștilor proprietari decât terenul și construcția veche, pentru care s-au legitimat ca persoane îndreptățite; clarificarea regimului juridic al altor construcții edificate ridicate de chiriaș pe terenul restituit, respectiv, dacă operează sau nu accesiunea imobiliară, buna sau reaua-credință a constructorului, constituie însă o chestiune asupra căreia urmează să se statueze separat, pe cale amiabilă ori litigioasă, între părțile interesate, fără ca aceste aspecte să poată face obiectul analizei în acest proces. În măsura în care nu s-a probat că în cauză a fost încălcat dreptul de proprietate al unui terț în legătură cu construcțiile restituite și că prima instanță, nu ar fi stabilit cu certitudine situația juridică actuală a bunului retrocedat, au fost critici înlăturate, de asemenea, ca nefondate de curtea de apel.

Nu au fost reținute nici criticile legate de nesocotirea datelor referitoare la situația juridică a bunului și la istoricul de rol fiscal, întrucât instanța de fond a făcut trimitere implicită la aceste elemente cu ocazia prezentării situației imobilului din perspectiva analizării posibilității restituirii lui în natură. Și în ce privește critica privitoare la lipsa rolului activ al judecătorului fondului în identificarea situației preluării bunului cu sau fără plată în patrimoniul statului, instanța de apel a avut în vedere că această chestiune nu a fost invocată în ansamblul apărărilor formulate de pârâți cu ocazia judecării fondului, dar și faptul că în cuprinsul deciziei fostului Consiliu Popular, nu există vreo mențiune a preluării contra cost a bunului, constatându-se, pe de altă parte, că pârâții nu au administrat probe contrare.

Nefiind pusă în discuție, din perspectiva probelor administrate, a plății unei eventuale despăgubiri reclamanților cu ocazia preluării, nu se putea stabili o măsură în legătură cu aceasta, corelată celei de restituire în natură a bunului. S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., apelanții fiind obligați la plata către intimați a cheltuielilor de judecată efectuate de aceștia în apel. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâții au promovat recurs, prevalându-se de ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a susținut prin motivele de recurs că în dosarul de apel, intimații au depus copia Dispoziției nr. 2221 din 31 martie 2009 a Primarului Municipiului Constanța, dispoziție emisă în soluționarea notificării și cu toate acestea, instanța a respins apelul formulat de pârâți.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat cele statuate prin Decizia nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care condiționează soluționarea notificării de instanță de tăcerea culpabilă a unității deținătoare. În cauză însă, recurenții învederează că dispoziția a fost emisă încă din etapa soluționării dosarului la prima instanță, caz în care, apelul formulat de aceștia trebuia admis, sentința schimbată în tot, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect. Intimații reclamanți nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs. În această etapă, nu au fost administrate alte probe. Recursul formulat este nefondat, urmând fi respins în consecință, pentru cele ce urmează.

Prin criticile formulate, s-a susținut de către recurenți încălcarea Deciziei nr. XX/2007 pronunțate în recurs în interesul legii, întrucât dispoziția de soluționare a notificării formulate de reclamanți s-a emis înainte de pronunțarea sentinței de prima instanță, astfel că, refuzul nejustificat care este sancționat prin soluționarea pe fond a notificării de către instanță, în virtutea plenitudinii sale de competență, nu mai subzistă; totodată, s-a arătat că, în aceste condiții, cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, iar soluția instanței de apel trebuia să ateste această realitate. Ca regulă, încălcarea unei decizii date în interesul legii, este susceptibilă de încadrare în motivul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., date fiind efectele acestui regulator de practică neunitară, întrucât art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dispune: "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe". Înalta Curte constată însă că recurenții au susținut motive de netemeinicie a deciziei date în apel, întrucât cercetarea caracterului culpabil al pasivității în soluționarea notificării ce a fost adresată Municipiului Constanța de reclamanți, ar presupune reevaluarea materialului probator al cauzei, ceea ce excede unor critici de nelegalitate, câtă vreme nu se impută instanței de apel încălcarea sau aplicarea greșită a deciziei în interesul legii, ci modalitatea de aplicare.

În ce privește critica rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată prin emiterea dispoziției de către Primar ca reprezentant al unității administrativ teritoriale, Înalta Curte apreciază că atare motiv conturează susținerea unei excepții de procedură, absolute, peremptorii, ce poate fi invocată direct în recurs; se constată însă că recurenții au susținut-o în fața instanței de apel, astfel că, cercetarea ei în recurs presupune verificarea aplicării legii de curtea de apel în soluționarea ei. Excepția a fost însă corect dezlegată de instanța de apel. Astfel, sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 22 decembrie 2008, iar Dispoziția nr. 2221 din 31 martie 2009 emisă de Primarul Municipiului Constanța este ulterioară desesizării tribunalului, contrar celor susținute de recurenți.

Dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc în sarcina instanței de apel obligația verificării, în limitele cererii de apel, stabilirii situației de fapt și aplicării legii de prima instanță; același text dispune că motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu. Înainte de intrarea în dezbateri, intimații sunt cei care au învederat instanței emiterea dispoziției, pe care au depus-o la dosar, arătând totodată, că au formulat contestație împotriva acesteia. Aceiași intimați au solicitat continuarea procesului, întrucât prin dispoziția emisă de Primar s-a restituit în natură întregul imobil, mai puțin o suprafață de teren de 28 mp, pentru care li s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale (Titlul VII din Legea nr. 247/2005) și care, potrivit soluției primei instanțe, este posibil de restituit în natură.

Pârâții, prin apărătorul prezent, au susținut concluzii de admitere a apelului lor și respingere a cererii, ca rămase fără obiect. Drept urmare, instanța de apel constatând că prin dispoziția emisă în aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 reclamanților nu li s-a recunoscut dreptul în limitele în care el a fost stabilit de prima instanță, a analizat pe fond criticile pârâților și a respins apelul ca nefondat. Pronunțarea unei soluții pe calea excepției rămânerii fără obiect a cererii (indiferent de etapa procesuală în care este valorificată), presupune stingerea litigiului dedus judecății ca efect al cauzei caducității cererii de chemare în judecată, astfel încât, soluția să nu genereze noi situații litigioase între părți.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, împotriva Deciziei nr. 265/C din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 18 iunie 2010. Procesat de GGC - NN