ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 133/2010

Deliberând

asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

3401/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, reclamanții G.N.M.G.,

B.S.I. și C.S.V., s-au adresat instanței, formulând cerere de chemare în

judecată împotriva pârâților Municipiul Constanța, prin Primar și Primăria

Municipiului Constanța, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în

contradictoriu cu aceștia, să se dispună restituirea în natură a

imobilului-teren în suprafață de 644 mp situat în municipiul Constanța;

obligarea pârâților la măsuri reparatorii în echivalent constând în atribuirea

unui teren de aceeași valoare cu cel deținut anterior anului 1950, în situația

în care nu este posibilă restituirea în natură; obligarea pârâților la plata

despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a terenului respectiv, dacă

nu este posibilă nici compensarea prin acordarea altui teren.

Prin sentința civilă nr. 253 din 26

februarie 2009, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte cererea

formulată de reclamanți și a dispus obligarea pârâților Primarul Municipiului

Constanța și Municipiul Constanța prin Primar de a acorda reclamanților în

compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale, pentru imobilul-teren în suprafață de 646 mp situat

în Municipiul Constanța.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite în

sensul Legii nr. 10/2001, acestea făcând dovada atât a dreptului de proprietate

al autorului lor asupra terenului în litigiu, cât și a calității lor de

descendenți ai acestuia, imobilul solicitat fiind preluat de către stat în baza

Decretului nr. 92/1950 , regăsindu-se la poziția nr. 700, în anexa la decretul

de naționalizare.

În privința modalității de restituire

a terenului, s-a reținut că nu este posibilă restituirea în natură, ci prin

echivalent, întrucât imobilul face parte din domeniul public și privat al

Municipiului Constanța, fiind ocupat de clădirea „Sala Sporturilor” împreună cu

anexa din fața clădirii și treptele de acces (suprafața de 294 mp), iar

diferența de 352 mp constituie zona ocupată de spațiile din fața Sălii

Sporturilor către Bulevardul Tomis, cât și zona ocupată de aleea de acces

public din colțul clădirii. S-a concluzionat, sub acest aspect, că sunt

aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva hotărârii respective, la

data de 27 aprilie 2009, au declarat apel reclamanții care a fost respins, ca

nefondat, de către Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 140/C din 25 mai

2009.

Împotriva deciziei respective, la

data de 13 iulie 2009, în termen legal, au declarat recurs reclamanții,

criticând-o ca fiind nelegală, solicitând modificarea acesteia, în sensul

admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, iar pe fond, restituirea

în natură a terenului în suprafață de 352 mp situat în Municipiul Constanța, precum

și plata sumei de 1.785.168 lei cu titlu de despăgubiri pentru suprafața de 294

mp, parte din terenul ce nu se poate restitui în natură.

În drept, s-au invocat prevederile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs depuse odată

cu cererea, s-a susținut în primul rând faptul că, hotărârea instanței de apel

cuprinde motive contradictorii străine de natura pricinii, iar în al doilea rând

că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea primului motiv de

modificare invocat (prevederile art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ.),

reclamanții au susținut că instanța de apel nu a analizat dacă terenul

solicitat este afectat sau nu de utilitate publică, ci doar a prezumat acest

lucru, întrucât imobilul respectiv face parte din domeniul public al

Municipiului Constanța, conform prevederilor H.G. nr. 904/2002 și H.C.L.M. nr.

110/2005, constituind spații verzi aflate în întreținerea Municipiului

Constanța, poziția nr. 8.

Sub acest aspect, s-a arătat că deși

terenul respectiv a fost inclus în inventarul bunurilor ce fac parte din domeniul

public, nu poate fi susținută utilitatea publică a acestuia, conform

probatoriului administrat în cauză.

Pe de altă parte, s-a învederat

faptul că destinația actuală a terenului solicitat, de „spațiu verde”, nu

îndreptățește autoritatea locală administrativă să includă această suprafață de

teren în domeniul public și nici instanța să refuze restituirea în natură,

includerea în inventarul cu bunurile aparținând domeniului public al

Municipiului Constanța, fiind greșită, eronată fiind și concluzia instanței de

apel că nu poate cenzura hotărârea Consiliului Local sub aspectul acestei

apartenențe.

S-a arătat că utilitatea publică a

acestui bun din domeniul public este îndoielnică, raportat la situația concretă

a cauzei, atâta vreme cât pe teren se află amplasat un chioșc de ziare

aparținând unei societăți comerciale privatizate.

S-a concluzionat că nicio dispoziție

a Legii nr. 10/2001, nu condiționează restituirea în natură a imobilelor

preluate de către stat, de neapartenența acestora la domeniul public al

unităților administrativ-teritoriale, putând fi restituite inclusiv bunurile

imobile care figurează în domeniul public, dacă au fost preluate în mod abuziv

de către stat, în perioada de referință a legii, prioritar fiind principiul

restituirii în natură.

Al doilea motiv de recurs a vizat

faptul că, pentru suprafața de 294 mp teren, se impunea obligarea directă a

pârâților la măsuri reparatorii în echivalent, obligarea acestora de a face

doar propunere în acest sens, în condițiile legii speciale, intrând în

contradicție cu prevederile art. 6 alin. (1) și art. 1 alin. (1) din Protocolul

Adițional nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu

jurisprudența Curții Europene de Justiție care s-a pronunțat constant, în

sensul că modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute în titlul VII din

Legea nr. 247/2005 prin intermediul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, este lipsită de finalitate practică și nu reprezintă o justă

reparație a prejudiciului suferit de proprietarii deposedați în mod abuziv.

S-a mai învederat faptul că

hotărârea judecătorească pronunțată în cauză, sub acest aspect al

despăgubirilor, nu se poate executa, ceea ce o lipsește de o finalitate

practică, iar menirea Legii nr. 10/2001 este aceea a reparării integrale a

prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada

comunistă.

Recursul declarat de reclamanți este

nefondat, și se va respinge, avându-se în vedere următoarele considerente:

Astfel, dispozițiile art. 10 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 stipulează faptul că în cazurile în care pe terenurile pe

care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții,

autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren

rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată

servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Aceste prevederi se completează cu

dispozițiile art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

aprobate prin H.G. nr. 250/2007 unde sintagma „amenajări de utilitate publică”

are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice,

respectiv acele suprafețe supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile

comunității, și anume : căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.),

dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul

blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele).

Acest prevederi legale au fost aplicate

corect în cauză de către instanța de apel, care a concluzionat că terenul

solicitat nu se poate restitui în natură, ci doar prin echivalent, fiind un

teren de utilitate publică, constituind zona ocupată de spațiile din fața Sălii

Sporturilor către B-dul. Tomis, cât și zona ocupată de aleea de acces public

din colțul clădirii.

Practic, această suprafață alături

de cea de 294 mp teren, pentru care nu s-a solicitat restituirea în natură,

constituie un tot unitar, reprezentând zona de amplasament a „Sălii

Sporturilor”, fiind evident faptul că este de utilitate publică, deservind o

clădire de utilitate publică.

Sub acest aspect, ceea ce a avut în

vedere instanța de apel, nu a fost reprezentat cu prioritate de faptul că acest

teren aparține domeniului public al Municipiului Constanța, fiind cuprins în

inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al acestei unități

administrativ-teritoriale, ci faptul că imobilul solicitat este de utilitate

publică.

Prin urmare, sunt nefondate

susținerile recurenților potrivit cărora instanța de apel nu a analizat

afectațiunea terenului, prezumând doar faptul că este de utilitate publică doar

prin apartenența acestuia la domeniul public, conform H.C.L.M. nr. 110/2005.

În același timp, în principiu, sunt

corecte susținerile recurenților, că Legea nr. 10/2001 instituie în mod

prioritar principiul restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv

de către stat în perioada de referință a legii speciale de reparație, și că

nicio dispoziție a acestei legi nu concluzionează restituirea în natură a bunurilor

imobile de neapartenența acestora la domeniul public al unităților

administrativ-teritoriale, însă, aceeași lege, instituie și modalitatea

restituirii prin echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este valabilă,

iar, pe de altă parte, instanțele au avut în vedere, cu prioritate, afectațiunea

acestuia, aceea de utilitate publică, și nu doar simpla apartenență la inventarul

bunurilor ce sunt cuprinse în domeniul public al Municipiului Constanța.

Pe de altă parte, sunt pertinente considerentele

deciziei instanței de apel potrivit cărora, existența pe terenul respectiv a

unui chioșc de ziare, întărește afectațiunea acestuia de utilitate publică,

precum și faptul că introducerea greșită a bunului în H.C.L.M. nr. 110/2005 nu

poate fi cenzurată decât de instanța de contencios-administrativ.

De asemenea, sunt nerelevante

trimiterile realizate de către reclamanți la aplicarea dispozițiilor art. 16

din Legea nr. 10/2001, aceste prevederi nefiind aplicabile în cauză, câtă vreme

textul respectiv se referă explicit la edificiile restituite în natură și care,

la data restituirii, sunt afectate exclusiv și nemijlocit activităților de

interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale.

Este neîntemeiat și cel de-al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

întrucât în actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, modificată și republicată

în urma apariției Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare sau entitatea

învestită cu soluționarea notificării nu poate fi obligată direct, către

persoanele îndreptățite, la măsuri reparatorii în echivalent, ci poate face

doar propunere, despăgubirile fiind acordate de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16, titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Sub acest aspect al modalității de

reparație, este real faptul că jurisprudența Curții Europene de Justiție a

constatat în mod constant faptul că, până în prezent Fondul Proprietatea nu

funcționează într-o manieră susceptibilă de a acorda efectiv o despăgubire și

că modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzută de titlul VII din Legea

nr. 247/2005, este lipsită de finalitate practică și nu reprezintă o justă

reparație a prejudiciului suferit de proprietarii deposedați în mod abuziv,

însă obligația de reparare a prejudiciului nu poate incumba autorității

administrativ-teritoriale locale, ci eventual Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

În consecință, față de cele arătate,

Înalta Curte, constată că nu subzistă motivele de modificare invocate, respectiv

prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., astfel încât în baza art. 312

alin. (2) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți, se privește ca fiind

nefondat și se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții C.S.V., G.G.V., B.S.I. împotriva deciziei nr. 140C din 25 mai 2009

a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de

familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 15 ianuarie 2010.