ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 437/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 1820/2005 (nr. 436/118/2005), reclamanții D.D.P.M. și D.G. au solicitat instanței, în contradictoriu cu intimatul primarul municipiului Constanța, să dispună anularea Dispoziției nr. 2024 din 07 iunie 2005 emisă de pârât în procedura Legii nr. 10/2001, precum și obligarea acestuia să le restituie în natură imobilul teren în suprafața de 341,92 mp situat în Constanța, stațiunea Mamaia, lot. 5, careul 82. În motivare s-a arătat că autorul reclamanților P.C.V., a cumpărat de la Primăria municipiului Constanța un teren în suprafață de 341,92 mp, situat în Mamaia - zona plajă, lot 5, careul 82, actualmente situat la sud de restaurantul „E.”, afectat de spații verzi și de circulație amenajate la intrarea în restaurant.

Prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Sfatul Popular al orașului Constanța, imobilul în litigiu a fost preluat de stat. Prin decizia contestată a fost respinsă cererea reclamanților privind restituirea în natură a terenului, cu motivarea că nu a aparținut autorului reclamanților, ci a intrat în proprietatea statului în condițiile în care nu a fost respectată obligația asumată de cumpărător privind edificarea unei construcții pe teren. Reclamanții au precizat cererea de chemare în judecată și au învederat că dispoziția Primarului municipiului Constanța este lovită de nulitate, întrucât susținerile potrivit cărora autorul acestora nu ar fi respectat prevederile contractuale, în sensul de a edifica construcții, sunt nefondate, fiind de notorietate că în acea perioadă a intervenit războiul, ce constituie o cauză de forță majoră, perioadă urmată de instaurarea regimului comunist și arestarea cumpărătorului V.P.C.

între anii 1950-1955, astfel că operează exonerarea de răspundere contractuală. Prin sentința civilă nr. 645 din 26 mai 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca nefondată acțiunea reclamanților, reținând că imobilul a fost preluat în patrimoniul unității administrativ teritoriale ca efect al rezoluțiunii convenționale în baza art. 1020 C. civ., urmare neîndeplinirii obligației cumpărătorului de a construi o casă, iar nu prin Decizia nr. 22043/1958, situație care exclude ipoteza preluării abuzive a bunului și aplicarea Legii nr. 10/2001. Tribunalul a mai reținut că reclamanții nu se pot apăra de intervenția rezoluțiunii nici sub motivul forței majore, aceștia neadministrând dovezi referitoare la arestarea autorului lor în perioada 1950-1955; în plus, nu s-a dovedit nici preluarea bunului ca bun abandonat, în temeiul Decretului nr. 111/1951.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, iar, prin Decizia civilă nr. 232/C din 15 octombrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins, ca nefondată, calea de atac exercitată. Prin Decizia nr. 9501 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală (Dosar nr. 436/118/2005) a fost admis recursul declarat de reclamanții, a fost casată Decizia civilă nr. 232/C din 15 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în apel.

Problema de drept dezlegată, care s-a impus instanței în rejudecare în acord cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a fost aceea că, în contextul dat de ocupația sovietică a țării de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și care a creat, cu referire particulară la plaja stațiunii Mamaia, imposibilitatea edificării de construcții de către titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor cumpărate de la Primăria Constanța (conform obligației asumate prin contract) și, de asemenea, circumstanțele personale ale autorului reclamanților P.V.

- doctor în litere și filozofie, profesor la Universitatea din București, deputat și ministru subsecretar de stat la Educația Națională în perioada 1944-1945, arestat între 1950-1955 și respectiv 1957-1958 pentru „activitatea contra clasei muncitoare și pentru uneltire contra ordinii sociale” - configurează în mod obiectiv lipsa oricărei culpe în neexecutarea obligației de a construi; pe cale de consecință, în prezența unei cauze de forță majoră, debitorul obligației este exonerat de caracterul imputabil al neexecutării ei, pactul comisoriu fiind inoperant. Instanța de recurs a reținut că, în acest caz, activarea de către autoritatea locală, în noul regim comunist, a pactului comisoriu a constituit o măsură abuzivă, luată cu încălcarea dispozițiilor art. 1082-1083 C. civ., astfel că în mod greșit curtea de apel a statuat că reclamanții nu mai pot supune procedurii Legii nr. 10/2001 situația juridică a acestui bun.

Dimpotrivă, a arătat instanța de recurs, terenul a fost preluat abuziv, fiind incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din legea specială. S-a dispus ca, în raport de situația juridică actuală a imobilului și de prevederile incidente din legea specială, în rejudecare să se stabilească forma concretă de reparație cuvenită reclamanților potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv restituirea bunului în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la 21 aprilie 2010, sub nr. 565/36/2010 și, față de considerentele deciziei de casare, s-a procedat la completarea probatoriului în vederea stabilirii situației juridice a imobilului în litigiu - lotul 5 careul 82 din fostul plan de parcelare al stațiunii Mamaia, precum și a gradului de ocupare de clădiri și spații publice, după cum s-a configurat prin expertiza tehnică topo N.I., efectuată în primul ciclu procesual.

Astfel, în rejudecare, prin Decizia civilă nr. 88 din 26 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța s-a admis apelul reclamanților și s-a schimbat în tot hotărârea instanței de fond, în sensul admiterii în parte a acțiunii și anulării Dispoziției din 07 iunie 2005 a primarului Municipiului Constanța; a fost obligat pârâtul să restituie reclamanților în echivalent terenul de 341,92 mp identificat conform suplimentului la raportul de expertiză judiciară topografică depus de expertul P.G. la 14 aprilie 2012 și delimitat prin notațiile A-B-C-D-E-F-D și s-a respins cererea de restituire în natură a terenului de 341,92 mp constituind lotul 5, careul 82 din Mamaia, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză depus la 12 septembrie 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Clădirea Restaurant ,,E.” a intrat în patrimoniul SC M. SA conform Legii nr. 15/1990, H.G.

nr. 1041/1990 și Ordinului Min. Turismului nr. 154/1991, prin reorganizarea fostei Întreprinderi de Hoteluri și Restaurante M., pe structura sa fiind încheiat ulterior contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare din 2000 cu SC E. SRL în calitate de utilizator; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 septembrie 2007, SC M. SA a transmis către utilizator dreptul de proprietate asupra activului. Terenul aferent acestei construcții a fost cumpărat de SC M. SA conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 11 decembrie 2003 la B.N.P., D.R.L. și ulterior înstrăinat cumpărătorului activului, SC E. SRL, prin același contract din 17 septembrie 2007. Construcția notată C4 de pe acest teren în planul expertizei topografice N. constituie un activ (grup sanitar Tabără Nord) achiziționat de SC A.G.

SRL de la SC M. SA conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 octombrie 2001, autentificat din 8 noiembrie 2001 la B.N.P., G.P.; în cuprinsul contractului se arată că acest activ a fost dobândit de societatea vânzătoare conform Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 1041/1990 și Ordinul Min. Turismului nr. 154/1991, având aceeași situație juridică cu clădirea restaurantului. Această construcție (grup sanitar Tabără Nord) este indicată în planul cadastral al municipiului Constanța întocmit între anii 1994-1997, existând așadar pe acest amplasament anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (adresa din 19 octombrie 2010 a Direcției Patrimoniu). SC A.G. SRL a solicitat și obținut certificatul de urbanism din 15 iunie 2001 și autorizația de construire din 15 iunie 2001 privitoare la efectuarea unor lucrări de amenajare la activul cumpărat.

Întrucât expertiza topografică efectuată în primul ciclu procesual a relevat că din terenul de 341,92 mp reprezentând lotul 5, careul 82 ar mai fi liber, prin înlăturarea suprafețelor ocupate de construcții, un teren de 289,30 mp, care însă nu a fost evidențiat ca un lot compact și care, la rândul său, era afectat spațiilor verzi, platformei betonate din apropiere și aleilor de acces, cu ocazia reluării judecății s-a dispus administrarea unei noi expertize. Noua expertiză topografică, întocmită de expert P.G., a configurat în aceeași modalitate limitele terenului revendicat, arătându-se punctual suprafața fiecărui lot astfel regăsit și gradul de ocupare cu clădiri și amenajări de utilitate publică.

Ca atare, suprafața de 341,92 mp nu poate face obiectul măsurii reparatorii a restituirii în natură, întrucât este în prezent integral afectată construcțiilor cu caracter definitiv existente pe teren la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aflate în proprietate privată, cât și de amenajările de utilitate publică din zonă. Astfel, corpul de construcție C2 (cu terenul aferent) identificat atât de expertiza N.I., cât și de expertul P.G. constituie parte integrantă a corpului clădirii Restaurant „E.”, având caracter definitiv și făcând parte integrantă din activul intrat în patrimoniul unui terț în baza contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare din 2000, urmat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 septembrie 2007, pentru care nu s-a probat că s-a constatat nulitatea.

Acest corp de construcție ocupă 8,98 mp din terenul în litigiu (S1 în planul de situație al expertizei P.). Spațiul verde aflat în imediata vecinătate a restaurantului reprezintă 125,63 mp (S2), pe acesta regăsindu-se un cămin de vizitare pentru rețelele subterane, iar 23,25 mp sunt afectați de platforma betonată care asigură intrarea pe terasa restaurantului (S3). Aleea care permite accesul dinspre b-dul M. către plajă ocupă la rândul său o suprafață de teren de 103,10 mp (alee asfaltată pentru acces pietonal și auto - S4). Activul construcție și teren aparținând SC A.G.

SRL ocupă suprafețele de 17,87 mp (S5) și, respectiv, de 26,38 mp (S6), în speță fiind făcută dovada transferului dreptului de proprietate asupra acestei construcții conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 octombrie 2001. Pe suprafața de teren situată lângă această construcție se află trotuarul de acces și spațiu verde (28,13 mp - S7), cu instalație de iluminat public, iar o ultimă suprafață de 7,58 mp este acoperită de dale de beton (S8).

Asupra regimului juridic al terenului, adresa din 11 mai 2012 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanta confirmă apartenența sa la domeniul privat al municipiului, în mod evident cu excepția părților de teren regăsite în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 11 decembrie 2003, prin care municipiul le-a înstrăinat către SC M. SA ca teren aferent activului Restaurant „E.” În aceste condiții, măsura reparatorie care s-a impus (cu prevalentă față de cea a propunerii de despăgubiri) a fost cea de atribuire a unui bun în echivalent, iar, în speță, față de caracterul abuziv al preluării și de împrejurarea că terenul aparține domeniului privat al municipiului Constanța, s-a solicitat primăriei - în considerarea opțiunii exprimate de reclamanții - dacă este posibilă atribuirea unui alt teren, în compensare, cu aceleași caracteristici privind amplasamentul și echivalența valorică.

Prin adresa din 10 octombrie 2011, Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanta a comunicat că lista cu terenuri ce ar putea face obiectul atribuirii în compensare conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru luna octombrie 2011, nu a fost întocmită, pentru ca prin adresa din 30 octombrie 2011 același departament să comunice că terenurile înscrise pe această listă aferentă lunii octombrie au fost deja atribuite și, deci, documentul „nu mai prezintă relevanță în cauză”. Ulterior, s-a solicitat Direcției Patrimoniu din cadrul primăriei să indice situația juridică a terenului alăturat celui litigios, identificat de către expertul P.G. prin suplimentul de expertiză depus la termenul din 09 aprilie 2012, care înglobează lotul alăturat nr. 4, dar și o parte din lotul 5 revendicat.

Astfel, pentru terenul identic în suprafață (341,92 mp), notat prin pct. A-B-C-D-E-F în raportul de expertiză, adresa din 11 mai 2012 a Direcției Patrimoniu a confirmat susținerile reclamanților referitoare la apartenența acestui lot învecinat, nr. 4 careu 82, numitului P.C., care s-ar fi aflat în relații de rudenie cu autorul reclamanților, teren pentru care însă nu s-a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001. Direcția Patrimoniu a precizat că din verificările efectuate asupra situației juridice a acestui teren nu au reieșit alte date, imobilul fiind parte a domeniului privat al municipiului. Demersurile efectuate ulterior către autoritățile locale (Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, S.P.S.C.

din cadrul Primăriei Constanța, O.C.P.I. Constanța) nu au relevat împrejurări de natură a împiedica atribuirea acestui bun în compensare, iar existența traseului conductei de apă în subteran, conform planului de situație comunicat prin adresa din 28 iunie 2012, nu a fost apreciată ca un impediment în acest sens. În aceste condiții, față de lipsa dovezilor pârâtului privind inexistența unor bunuri ce ar fi putut fi atribuite în compensare (nefiind administrate înscrisuri care să ateste în mod transparent veridicitatea conținutului adreselor înaintate) și având în vedere că lotul învecinat nu a fost la rândul său supus procedurii Legii nr. 10/2001, putând fi atribuit în compensare, s-a dispus admiterea în parte a acțiunii reclamanților, anularea Dispoziției nr. 2024 din 07 iunie 2005 a primarului municipiului Constanta.

Pârâtul a fost obligat să restituie reclamanților, în echivalent, terenul de 341,92 mp identificat conform suplimentului la raportul de expertiză judiciară topografică depus de expert P.G. la 04 aprilie 2012 și delimitat prin notațiile A-B-C-D-E-F-A. Prin decizia nr. 1511 Din 20 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtului și a casat hotărârea instanței de apel, cauza fiind trimisă spre rejudecare Curții de Apel Constanța. Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut că din expertiza - supliment efectuată în cauză rezultă că pe terenul din litigiu este într-adevăr amplasat un cămin de vizitare a rețelelor de apă și un stâlp pentru iluminatul public, aspect menționat și de instanța de apel în considerente.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel s-a limitat doar să afirme că existența canalului și a stâlpului de iluminat nu reprezintă un impediment la restituire, dar nu a analizat în ce măsură această amenajare servește unor scopuri de utilitate publică sau unor servituți în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată și nici nu a stabilit ca obiectiv al expertizei dispuse verificări în vederea lămuririi acestui aspect. Deși canalul de apă este evidențiat pe schița anexă la expertiză, totuși situația faptică, efectivă a acestuia nu este clarificată în condițiile în care nu se arată dacă este unul funcțional, dacă este conectat la eventuale rețele subterane sau dacă este dezafectat.

Or, este de reținut că nu a fost clarificată situația juridică a terenului în ce privește afectarea sau neafectarea acestuia de utilități publice și posibilitatea restituirii lui ca teren liber în raport de dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Înalta Curte de Casației și Justiție a apreciat că se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanța de apel este ținută să efectueze fie un supliment la raportul de expertiză, fie o nouă expertiză topografică care să clarifice aspectele legate de situația juridică a terenului raportat la existența căminului de apă, dacă acest cămin este unul funcțional, dacă deservește rețele de canalizare subterane sau este dezafectat, precum și în ceea ce privește stâlpul de iluminat.

În raport de aceste probe ce se impun a fi administrate în rejudecare pentru a se stabili incidența dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, inclusiv înscrisuri de la instituțiile cu competență în domeniu, respectiv în administrarea rețelelor de canalizare și electrice, instanța de trimitere va evidenția și care este suprafața efectivă care s-ar putea restitui în natură și s-ar circumscrie astfel noțiunii de teren liber. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 17 iunie 2013 sub nr. 565/36/2010. În conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și față de limitele casării, instanța de apel a dispus completarea materialului probator cu înscrisuri și expertiză topografică, pentru lămurirea regimului juridic al terenului în suprafață de 341,92 mp atribuit în compensare.

Cu adresa din 08 octombrie 2013, SC E.D.D. SA, C.E.D.D. societate specializată în administrarea rețelelor electrice în municipiul Constanța - stațiunea Mamaia a comunicat instanței că în urma verificărilor efectuate la imobilul în litigiu, zona Restaurant „E.”, această societate nu deține instalații electrice și nici rețele electrice aeriene și subterane de joasă sau medie tensiune. Cu adresa din 17 octombrie 2013, SC R. SA, unitate specializată în administrarea rețelelor de apă și canalizare, a comunicat instanței că în zona amplasamentului terenului în litigiu există un colector public de canalizare menajeră, iar, potrivit Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, bunurile aferente realizării serviciului de alimentare cu apă și de canalizare (bunuri mobile, imobile inclusiv terenuri) aparțin domeniului public.

De asemenea, potrivit Regulamentului serviciului de alimentare cu apă și de canalizare al SC R. SA, culoarul de teren de 3 m stânga - dreapta de la generatoarele exterioare ale colectorului menajer ce cuprinde zona de protecție și siguranță nu se va betona, pe acesta nu se vor realiza construcții provizorii sau definitive. În aceste zone terenul va fi acoperit cu material demontabil (dale, pavele). În caz de avarii la conductele existente pe amplasament și în zonă, SC R. SA va interveni de urgență cu utilaje, fără o prealabilă anunțare și nu va plăti despăgubiri în situația producerii unor pagube materiale. Prin expertiza tehnică judiciară realizată de expert G.A.

s-a răspuns obiectivelor stabilite de instanța de apel, în raport cu limitele casării și îndrumările date de instanța de recurs, și anume - identificarea porțiunii de teren liberă de amenajări de utilitate publică, respectiv terenul neocupat de conducte SC R. SA, din terenul în suprafață de 341,92 mp atribuit în compensare reclamanților în ciclul procesual anterior; identificarea unei porțiuni libere de teren echivalentă terenului ocupat de conducta SC R. SA, ce ar putea fi acordată în compensare în imediata vecinătate a terenului identificat în ciclul procesual anterior, din fostul lot 5 din parcelarea Mamaia. Conform concluziilor raportului de expertiză G.A., din întreaga suprafață de teren de 341,92 mp identificată prin expertiza P.G.

și delimitată prin notațiile A-B-C-D-E-F-A, teren atribuit în compensare, reprezintă teren „liber” în sensul Legii nr. 10/2001 numai o suprafață de 235 mp identificată în Planul de situație, anexa 2 la raport prin pct. a, 4, 5, 6, 7, c și b. Diferența de teren este afectată de detalii de sistematizare, constituind teren aferent conductei de apă și canalizare subterană, administrată de SC R. SA. Referitor la obiectivul nr. 2, expertul a identificat în imediata vecinătate a terenului de 235 mp o altă suprafață de teren de 83 mp, liberă de construcții și de utilități publice, apreciind că aceasta este echivalentă terenului ocupat de conducta SC R. SA și care nu poate fi atribuită în compensare.

Prin Decizia civilă nr. 91/C din 24 octombrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul reclamantei D.D.P.M., unica succesoare a reclamantului D.G., decedat, în cursul procesului, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat Dispoziția nr. 2024 din 07 iunie 2005 a primarului municipiului Constanța, a obligat pârâtul să restituie reclamantei, în echivalent, terenul în suprafață de 235 mp identificat prin expertiza G.A. și delimitat în Planul de situație, anexa 2 la raport, prin pct. a, 4, 5, 6, 7, c și b (filele 93-95 dosar apel), a obligat pârâtul să propună C.N.C.I.

acordarea de măsuri reparatorii prin puncte, conform Legii nr. 165/2013, pentru diferența de teren de 106,92 mp ce nu poate fi restituită reclamantei în natură sau prin compensare, a respins cererea de restituire în natură a terenului de 341,92 mp constituind lotul nr. 5, careul 82 din stațiunea Mamaia, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză depus la 12 septembrie 2011, a obligat intimatul pârât către apelanta reclamantă la 4.300 lei cheltuieli de judecată.

În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut următoarele: Prin Deciziile de casare nr. 9501/2009 și nr. 1511/2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat în mod irevocabil că reclamanta este persoană îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii, prin echivalent pentru terenul în suprafață de 341,92 mp situat în Constanța, stațiunea Mamaia, lot 5, careul 82, imobil preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie1989 și afectat integral de detalii de sistematizare ale stațiunii Mamaia, terenul fiind imposibil de restituit în natură.

De asemenea, prin Decizia nr. 1511/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că măsura adoptată de instanța de apel în sensul atribuirii în compensare a unui teren ce prezintă aceleași caracteristici tehnice - edilitare cu terenul preluat de stat din proprietatea autorilor reclamantei este justificată în raport de conduita manifestată de unitatea deținătoare, care nu a înțeles să se conformeze dispozițiilor instanței de a depune la dosar lista cu bunuri disponibile la momentul soluționării apelului în al doilea ciclu procesual, măsura acordării de bunuri în compensare fiind preferabilă măsurii de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale - Legea nr. 247/2005 în vigoare la acel moment.

Referitor la terenul acordat în compensare reclamantei, în schimbul terenului preluat abuziv, în suprafață de 341,92 mp, reprezentând lotul 5, careul 82 din parcelarea Mamaia, instanța de recurs a reținut că nu s-a lămurit situația juridică a imobilului identificat prin expertiza P.G., cauza fiind trimisă spre rejudecare exclusiv pentru lămurirea acestei probleme de drept, instanței de trimitere incumbându-i obligația de a stabili în urma completării probatoriului, cu înscrisuri și expertiză, dacă acest teren este „liber” în sensul art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, iar, în măsura în care este afectat de amenajări de utilitate, să se determine aceste amenajări și suprafața de teren liberă, rămasă neafectată și care poate face obiectul atribuirii în compensare.

Dovezile administrate au relevat faptul că din suprafața de teren de 341,92 mp, identificată prin expertiza P.G. la data de 4 aprilie 2012 și delimitată prin notațiile A-B-C-D-E-F-A, numai o suprafață de 235 mp este liberă, diferența de teren fiind afectată de amenajări de utilitate publică, respectiv de rețele de apă și canalizare aflate în administrarea SC R. SA și care sunt funcționale, situație în care restituirea acestui teren este interzisă de lege. Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea refuzului restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidența acestei legi, în cazurile prevăzute de art. 10 și 11, când terenul este ocupat de construcții noi, autorizate, sau când este afectat uzului public, respectiv este ocupat de amenajări de utilitate publică.

În speță, din concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul G.A. rezultă că o parte din terenul în suprafață de 341,92 mp atribuit în compensare reclamantei (106,92 mp) este afectat de utilități de amenajări publice, terenul fiind ocupat de rețele de apă și canalizare, aflate în administrarea SC R. SA, rețele care sunt funcționale și deservesc comunitatea. Suprafața de teren aparține domeniului public al municipiului Constanța, conform dispozițiilor Legii nr. 213/1998 și nu poate fi atribuită reclamantei, măsura fiind contrară art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001. Diferența de teren de 235 mp atribuit în compensare reclamantei prin Decizia civilă nr. 88/C din 26 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța și identificată în expertiza G.A.

efectuată în apel, după casarea cu trimitere, prin pct. a, 4, 5, 6, 7, c și b este liberă de construcții și nu este afectată uzului public, putând fi atribuită reclamantei în compensare pentru o parte din terenul ce nu mai poate fi restituit în natură, teren ce a constituit lotul nr. 5 din careul 82 din parcelarea Mamaia. Referitor la pretențiile reclamantei de acordare în compensare și a altei suprafețe de teren de 80 mp identificată în expertiza G.A. prin pct. 1, 2, 3, a, b, c, 9, teren aflat în patrimoniul municipiului Constanța și care are destinația de spațiu verde în stațiunea Mamaia, instanța de apel a constatat că această pretenție este nefondată în raport cu dispozițiile Legii nr. 165/2013, act normativ adoptat pe parcursul soluționării prezentului dosar și aplicabil și în prezenta speță conform dispozițiilor art. 4 din lege.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, modificată, „În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 (...), precum și măsuri compensatorii prin puncte prevăzute în cap. III”. Prin urmare, în cazul compensării cu alte bunuri entitatea învestită cu soluționarea notificării are plenitudine de competență în stabilirea măsurilor reparatorii.

Acordarea în compensare de alte bunuri este lăsată la latitudinea unității deținătoare, iar includerea unor bunuri proprietatea unității administrativ-teritoriale în categoria bunurilor disponibile, conform dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este o atribuție a Consiliului Local al municipiului Constanța, conform art. 26 alin. (2) lit. a din Legea nr. 215/2013, singura autoritate care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietatea unității administrativ-teritoriale trebuie să fie menținut sau nu în proprietatea sa, fiind necesar satisfacerii intereselor administrativ - teritoriale. În aceste condiții, instanța de judecată nu poate dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile peste voința titularului dreptului, cu excepția cazului în care reclamantul dovedește că refuzul unității administrativ-teritoriale de a include un astfel de bun în lista bunurilor disponibile este abuzivă sau ilegală.

Cum în speță nu s-a făcut dovada că terenul de 80 mp solicitat de reclamantă a-i fi acordat în compensare în locul terenului ocupat de rețelele de apă și de canalizare aflate în administrarea SC R. SA Constanța se află înscris în lista bunurilor disponibile întocmită de unitatea administrativ-teritorială conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau că refuzul înscrierii acestui teren în această listă este abuziv sau ilegal, văzând și dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 165/2013, referitoare la interdicția restituirii spațiilor verzi, astfel cum a fost stabilită prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilan, instanța de apel a respins ca nefondată pretenția apelantei de atribuire în compensare a terenului în suprafață de 80 mp identificat de expertiza G.A.

în imediata vecinătate a lotului de 253 mp. Conform art. 274 C. proc. civ., intimatul pârât a fost obligat la plata sumei de 4.300 lei cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă. Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.D.P.M. și pârâtul Primarul municipiului Constanța, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta D.D.P.M. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, obligarea pârâtului să restituie în echivalent și suprafața de 83 mp identificată de expertiza efectuată în cauză de expert G.A. prin pct. 1, 2, 3, a, b, c, 9, urmând a se acorda măsuri reparatorii prin puncte pentru diferența de teren ce nu poate fi restituită în natură, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică în parte. Astfel, în mod greșit a reținut că nu s-a făcut dovada faptului că terenul în suprafață de 83 mp mai sus menționat este inclus în lista bunurilor disponibile sau că refuzul înscrierii acestui teren ca bun disponibil ar fi abuziv sau ilegal. Pe de altă parte, instanța a apreciat greșit că acordarea în compensare a altor bunuri este lăsată la latitudinea unității deținătoare, iar includerea unor bunuri în categoria bunurilor disponibile este o atribuție a Consiliului Local.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 368/2013, „ În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările si completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III”.

Prin urmare, rezultă dincolo de orice dubiu că voința legiuitorului a fost aceea de a se restitui în natură și de a se acorda în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, inclusiv alte bunuri. Doar în cazul în care nu există această posibilitate, urmează să se acorde puncte în compensare, măsură justificată de rațiuni financiare. În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că, în cazul în care se probează existența unor bunuri pe care în mod nejustificat unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța de judecată poate să aprecieze că o atare conduită a unității notificate reprezintă un abuz și să sancționeze acest abuz, dispunând ea însăși acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent în soluționarea contestației intentate împotriva dispoziției emise sau a refuzului emiterii acesteia.

Instanța de judecată apreciază asupra corectei aplicări a legii prin raportare la situația de fapt, la regimul juridic al bunului și poate să dispună fără îndoială și asupra categoriei de măsuri reparatorii ce urmează a fi acordată, cu atât mai mult cu cât are dreptul de a soluționa chiar în fond o contestație împotriva refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea sau de a restitui imobilul deși condițiile legale o permit (Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În cauză, în situația în care a rezultat că suprafața de 83 mp teren, astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză efectuat de expert G.A., poate fi restituită în echivalent, neexistând niciun impediment în acest sens, în mod greșit instanța de apel a respins cererea de restituire în echivalent a acestei suprafețe.

Recurenta a mai arătat că deține un bun sau cel puțin o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., fiindu-i recunoscut efectiv dreptul de proprietate și calitatea de persoana îndreptățită, potrivit deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție, care a statuat cu autoritate de lucru judecat asupra acestui aspect. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, or, în speță, exista o decizie judecătorească definitivă prin care se recunoaște dreptul de proprietate al reclamantei.

Acordarea punctelor în compensare, în condițiile în care există posibilitatea reală și efectivă de a acorda teren în compensare, echivalează de fapt cu lipsa unei juste reparații pentru pierderea dreptului de proprietate, ceea ce, de plano, conduce la crearea unui prejudiciu incomparabil mai mare decât cel inițial, născut din intervalul îndelungat de timp în care persoana îndreptățită a fost lipsită de exercițiul dreptului garantat sau de o compensare echitabilă. Prin recursul formulat, pârâtul primarul municipiului Constanța a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și respingerea acțiunii ca nefondată.

Recurentul a arătat că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală în condițiile în care terenul în suprafață de 341,92 mp, constituind lotul nr. 5, careul 82 din stațiunea Mamaia, pentru care autorul reclamantei a deținut titlu de proprietate, nu este liber în sensul cerut de dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru a putea fi restituit în natură. Suprafața de teren de 341,92 mp, alăturată celei deținute de autorul reclamantei, din care 235 mp sunt propuși pentru a fi atribuiți în compensare, a fost identificată de către instanța de apel în ciclul anterior, deși acest teren nu s-a aflat înscris în lista bunurilor disponibile întocmită de către unitatea administrativ-teritorială conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Or, potrivit dispozițiilor legale, acordarea în compensare de alte bunuri este lăsată la latitudinea unității deținătoare, iar includerea unor bunuri proprietatea acesteia în categoria bunurilor disponibile este atribuția exclusivă a consiliului local al municipiului respectiv, singura unitate care are dreptul să dispună dacă un bun proprietatea sa trebuie să fie menținut sau nu în proprietatea sa. În aceste condiții, în mod greșit s-a procedat la obligarea primarului municipiului Constanta la restituirea terenului în suprafața de 235 mp, în compensare, bun care nu se afla pe listele cuprinzând bunuri ce pot fi atribuite în compensare. Prin întâmpinare, reclamanta a invocat excepția tardivității formulării recursului pârâtului primarul municipiului Constanța, iar, pe fond, a solicitat respingerea căii de atac exercitate.

În esență, a arătat că hotărârea prin care instanța de apel a propus în compensare suprafața de teren de 235 mp a mai fost odată analizată de instanța de recurs prin Decizia nr. 1511 din 20 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât efectul pozitiv al hotărârii nu mai poate fi pus în discuție. Totodată, a susținut reclamanta, criticile pârâtului potrivit cărora acordarea în compensare a altor bunuri este lăsată la latitudinea exclusivă a unității deținătoare sunt nefondate. Or, atât practica judiciară, cât și literatura de specialitate au statuat că atribuirea unui teren în compensare sau echivalent nu poate fi lăsată la latitudinea discreționară a pârâtului. În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește recursul exercitat de reclamanta D.D.P.M., Înalta Curte constată că se invocă interpretarea și aplicarea greșită a legii cu referire la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, modificată prin Legea nr. 368/2013, în opinia acestei părți, potrivit textului de lege citat, voința legiuitorului fiind aceea de a se restitui în natură și de a se acorda în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, inclusiv alte bunuri și, numai în cazul în care nu există această posibilitate, să se acorde puncte în compensare.

Înalta Curte mai reține că reclamanta contestă și faptul că instanța de apel în mod greșit a apreciat că suprafața de 83 mp nu se află înscrisă în lista bunurilor disponibile întocmită de pârât sau că nu s-a probat că refuzul înscrierii acestui teren în listă ar fi unul abuziv sau ilegal. Înalta Curte observă că, în speță, prin prima decizie de casare - Decizia nr. 9501 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a statuat în mod irevocabil că imobilul deținut de autorul reclamantei a fost preluat în mod abuziv și că în cauză sunt incidente dispozițiile legii speciale, urmând ca, în raport de situația juridică a terenului în litigiu, să se stabilească forma concretă de reparație cuvenită, respectiv restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent.

Ulterior, prin Decizia nr. 1511 din 20 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, instanța de casare a apreciat că reclamanta este persoană îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 341,92 mp situat în Constanța, stațiunea Mamaia, lot 5, careul 82, afectat integral de detalii de sistematizare. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod irevocabil că se justifică atribuirea în compensare a unui teren ce prezintă aceleași caracteristici tehnico-edilitate cu terenul preluat de stat din proprietatea autorului reclamantei, acest imobil fiind identificat în vecinătatea celui preluat, prin raportul de expertiză întocmit de expert P.G.

În legătură însă cu terenul acordat în compensare, instanța de recurs a reținut că nu a fost pe deplin lămurită situația juridică a imobilului în raport de dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, astfel încât se impune administrarea de noi probe pentru a se evidenția și care este suprafața efectivă ce s-ar putea restitui în natură și care s-ar circumscrie astfel noțiunii de teren liber. Potrivit dovezilor administrate în rejudecare, astfel cum reține instanța de apel, din suprafața de 341,92 mp propusă a fi dată în compensare, identificată prin expertiza întocmită de expert G.A., numai o suprafață de 106,92 mp este afectată de amenajări de utilitate publică, diferența de teren de 235 mp fiind liberă de construcții și neafectată uzului public, putând fi restituită în natură.

În cauză, identificarea de către expert G.A. a unei alte suprafețe de teren de 83 mp (pct. 1, 2, 3, a, b, c, 9 în raportul de expertiză), aflată în patrimoniul municipiului Constanța, ce poate fi dată în compensare - echivalentă porțiunii de teren ocupată de conducta R.A.J.A. (de 106,92 mp), a fost făcută la cererea reclamantei, conform obiectivelor propuse și încuviințate prin încheierea de ședință din 15 ianuarie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă (Dosar nr. 565/36/2010).

După depunerea raportului de expertiză, reclamanta nu a solicitat administrarea de noi probe pentru a se verifica regimul juridic al suprafeței de teren nou identificate, iar instanța de apel, deși a încuviințat administrarea expertizei judiciare în sensul solicitat de reclamantă, a procedat la judecarea apelului în raport de noile dispoziții adoptate, intervenite după pronunțarea celei de-a doua decizii de casare, prin Legea nr. 165/2013 (necontestată de părți în legătură cu aplicarea imediată în cauză a acestui act normativ față de dispozițiile art. 4 din Lege), fără însă a lămuri pe deplin situația de fapt nou dedusă judecății. Așadar, deși instanța de apel a încuviințat reclamantei proba privind identificarea unei alte suprafețe de teren ce ar putea fi restituită în natură prin compensare, considerând admisibilă o astfel de cerere, totuși nu a mai cercetat pe fond pretențiile părții în cauză, a întrerupt cursul judecății și a pronunțat o hotărâre nelegală.

Raportat la datele prezentate, Înalta Curte observă că instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a lămurit doar situația juridică a terenului identificat ca posibil a fi acordat în compensare prin expertiza P.G., fără însă a mai administra probe privind regimul juridic al suprafeței de teren de 83 mp, identificată de către expert G.A. drept echivalent al porțiunii de teren ocupată de 106,92 mp afectată de amenajări de utilitate publică, care nu poate fi restituită în natură.

Avându-se în vedere dezlegările date prin Decizia de casare nr. 1511 din 20 martie 2013 care vizează atribuirea în compensare a unui teren ce prezintă aceleași caracteristici tehnico-edilitate cu terenul preluat de stat din proprietatea autorului reclamantei, obligatorii pentru instanța de rejudecare sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, pentru a se statua în mod legal asupra măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite, era necesar a se verifica dacă suprafața de 83 mp, solicitată a fi acordată în locul terenului identificat ca fiind ocupat de rețele de apă și canalizare, se circumscrie noțiunii de teren liber, în raport de prevederile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, modificată, respectiv dacă poate fi atribuită în compensare.

Ca atare, p entru identificarea corectă și neechivocă a imobilului ce face obiectul litigiului, în situația de față suprafața de 83 mp, instanța de apel trebuia să stabilească destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu fi afectate căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea, după caz destinația actuală a terenului care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin art. 10.3, explicitează sintagma „amenajări de utilitate publică” ale localităților urbane și rurale, cu referire la acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoilor comunității, și anume căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. În conformitate cu dispozițiile art. 314 C. proc. civ., „Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite”.

În cauză, nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate cu referire la incidența dispozițiilor mai sus citate, întrucât, cu prilejul rejudecării, nu au fost lămurite aspecte de fapt esențiale pentru soluționarea cauzei. În concluzie, față de incompleta stabilire a situației de fapt, în temeiul dispozițiilor art. 314 și art. 312 alin. (1), (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta D.D.P.M., va casa Decizia nr. 91/C din 24 octombrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va reevalua probatoriul administrat și va dispune orice altă probă pe care o va aprecia necesară pentru a lămuri aspectele mai sus sesizate.

În ceea ce privește recursul exercitat în cauză de primarul municipiului Constanța, Înalta Curte reține că prin motivele formulate de acest pârât împotriva deciziei civile nr. 88/26 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța s-a susținut, printr-o primă critică, că municipiul Constanța nu dispune de teren care să poată fi dat în compensare, astfel cum reiese din adresele emise cu referire la perioada octombrie - noiembrie 2011 privind lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare în condițiile legii speciale, astfel că, prin măsura adoptată în apel au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar, printr-o altă critică, că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor legale în vigoare în situația în care terenul în litigiu este afectat de utilități publice, fiind traversat de o conductă de apă în subteran, caz în care nu este susceptibil de restituire în natură.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin Decizia nr. 1511 din 20 martie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtului și a casat hotărârea instanței de apel, cauza fiind trimisă spre rejudecare în condițiile în care nu a fost clarificată situația juridică a terenului propus a fi acordat în compensare în ce privește afectarea sau neafectarea acestuia de utilități publice și posibilitatea restituirii lui ca teren liber în raport de dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Așadar, prin soluția adoptată instanța de casare a considerat implicit că nu pot fi primite criticile ce vizau inexistența unor terenuri înscrise pe listele cu bunuri disponibile a fi acordate în compensare întocmite de entitatea învestită cu soluționarea notificării, respectiv imposibilitatea atribuirii de teren în compensare din această perspectivă.

În acest sens, Înalta Curte reține că în măsura în care instanța de recurs ar fi găsit întemeiate aceste critici nu ar fi dispus prin decizia de casare trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se lămuri situația juridică a terenului ce urma a acordat în compensare. Ca atare, față de dezlegările date prin cea de-a doua decizie de casare și în raport de considerentele dezvoltate prin prezentul recurs, care se referă la faptul că aceeași suprafață de teren de 341,92 mp, alăturată celei deținute de autorul reclamantei, din care 235 mp propuși a fi atribuiți în compensare, nu poate fi atribuită în compensare pentru că nu s-a aflat înscrisă în lista bunurilor disponibile întocmită de către unitatea administrativ-teritorială conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile formulate de pârâtul primarul municipiului Constanța.

Hotărârea prin care instanța de apel a propus în compensare suprafața de teren de 235 mp a mai fost odată analizată de instanța de recurs prin Decizia nr. 1511 din 20 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât se reține că problema în cauză a primit o dezlegare în drept obligatorie. Având însă în vedere soluția ce urmează a fi dată în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta D.D.P.M., cu consecința casării deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, Înalta Curte va admite în mod formal și recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța împotriva Deciziei nr. 91/C din 24 octombrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta D.D.P.M. și de pârâtul primarul municipiului Constanța împotriva Deciziei nr. 91 C din 24 octombrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2015.