ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 437/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 437/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 1820/2005 (nr. 436/118/2005), reclamanții D.D.P.M.

și D.G. au solicitat instanței, în contradictoriu cu intimatul primarul municipiului

Constanța, să dispună anularea Dispoziției nr. 2024 din 07 iunie 2005 emisă de

pârât în procedura Legii nr. 10/2001, precum și obligarea acestuia să le restituie

în natură imobilul teren în suprafața de 341,92 mp situat în Constanța, stațiunea

Mamaia, lot. 5, careul 82.

În motivare s-a

arătat că autorul reclamanților P.C.V., a cumpărat de la Primăria municipiului Constanța

un teren în suprafață de 341,92 mp, situat în Mamaia - zona plajă, lot 5,

careul 82, actualmente situat la sud de restaurantul „E.”, afectat de spații

verzi și de circulație amenajate la intrarea în restaurant. Prin Decizia nr.

22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Sfatul Popular al orașului Constanța,

imobilul în litigiu a fost preluat de stat.

Prin decizia

contestată a fost respinsă cererea reclamanților privind restituirea în natură

a terenului, cu motivarea că nu a aparținut autorului reclamanților, ci a

intrat în proprietatea statului în condițiile în care nu a fost respectată

obligația asumată de cumpărător privind edificarea unei construcții pe teren.

Reclamanții au

precizat cererea de chemare în judecată și au învederat că dispoziția Primarului

municipiului Constanța este lovită de nulitate, întrucât susținerile potrivit

cărora autorul acestora nu ar fi respectat prevederile contractuale, în sensul

de a edifica construcții, sunt nefondate, fiind de notorietate că în acea

perioadă a intervenit războiul, ce constituie o cauză de forță majoră, perioadă

urmată de instaurarea regimului comunist și arestarea cumpărătorului V.P.C.

între anii 1950-1955, astfel că operează exonerarea de răspundere contractuală.

Prin sentința civilă nr.

645 din 26 mai 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca

nefondată acțiunea reclamanților, reținând că imobilul a fost preluat în

patrimoniul unității administrativ teritoriale ca efect al rezoluțiunii

convenționale în baza art. 1020 C. civ., urmare neîndeplinirii obligației

cumpărătorului de a construi o casă, iar nu prin Decizia nr. 22043/1958,

situație care exclude ipoteza preluării abuzive a bunului și aplicarea Legii nr.

10/2001.

Tribunalul a mai

reținut că reclamanții nu se pot apăra de intervenția rezoluțiunii nici sub

motivul forței majore, aceștia neadministrând dovezi referitoare la arestarea

autorului lor în perioada 1950-1955; în plus, nu s-a dovedit nici preluarea

bunului ca bun abandonat, în temeiul Decretului nr. 111/1951.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel

reclamanții, iar, prin Decizia civilă nr.

232/C din 15 octombrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins, ca nefondată,

calea de atac exercitată.

Prin Decizia

nr. 9501 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală (Dosar nr. 436/118/2005)

a fost admis recursul declarat de reclamanții, a fost casată Decizia civilă nr.

232/C din 15 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale, cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare în apel.

Problema

de drept dezlegată, care s-a impus instanței în rejudecare în acord cu

prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a fost aceea că, în contextul dat

de ocupația sovietică a țării de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial

și care a creat, cu referire particulară la plaja stațiunii Mamaia,

imposibilitatea edificării de construcții de către titularii dreptului de

proprietate asupra terenurilor cumpărate de la Primăria Constanța (conform

obligației asumate prin contract) și, de asemenea, circumstanțele personale ale

autorului reclamanților P.V. - doctor în litere și filozofie, profesor la

Universitatea din București, deputat și ministru subsecretar de stat la

Educația Națională în perioada 1944-1945, arestat între 1950-1955 și respectiv

1957-1958 pentru „activitatea contra clasei muncitoare și pentru uneltire contra

ordinii sociale” - configurează în mod obiectiv lipsa oricărei culpe în

neexecutarea obligației de a construi; pe cale de consecință, în prezența unei

cauze de forță majoră, debitorul obligației este exonerat de caracterul

imputabil al neexecutării ei, pactul comisoriu fiind inoperant.

Instanța

de recurs a reținut că, în acest caz, activarea de către autoritatea locală, în

noul regim comunist, a pactului comisoriu a constituit o măsură abuzivă, luată

cu încălcarea dispozițiilor art. 1082-1083 C. civ., astfel că în mod greșit curtea

de apel a statuat că reclamanții nu mai pot supune procedurii Legii nr. 10/2001

situația juridică a acestui bun. Dimpotrivă, a arătat instanța de recurs,

terenul a fost preluat abuziv, fiind incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din legea

specială.

S-a

dispus ca, în raport de situația juridică actuală a imobilului și de prevederile

incidente din legea specială, în rejudecare să se stabilească forma concretă de

reparație cuvenită reclamanților potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv

restituirea bunului în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent.

Cauza a

fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la 21 aprilie 2010, sub nr.

565/36/2010 și, față de considerentele deciziei de casare, s-a procedat la

completarea probatoriului în vederea stabilirii situației juridice a imobilului

în litigiu - lotul 5 careul 82 din fostul plan de parcelare al stațiunii

Mamaia, precum și a gradului de ocupare de clădiri și spații publice, după cum

s-a configurat prin expertiza tehnică topo N.I., efectuată în primul ciclu

procesual.

Astfel,

în rejudecare, prin Decizia civilă nr. 88 din 26 iunie 2012 a Curții de Apel

Constanța s-a admis apelul reclamanților și s-a schimbat în tot hotărârea

instanței de fond, în sensul admiterii în parte a acțiunii și anulării Dispoziției

din 07 iunie 2005 a primarului Municipiului Constanța; a fost obligat pârâtul

să restituie reclamanților în echivalent terenul de 341,92 mp identificat

conform suplimentului la raportul de expertiză judiciară topografică depus de

expertul P.G. la 14 aprilie 2012 și delimitat prin notațiile A-B-C-D-E-F-D și

s-a respins cererea de restituire în natură a terenului de 341,92 mp

constituind lotul 5, careul 82 din Mamaia, astfel cum a fost identificat prin

raportul de expertiză depus la 12 septembrie 2011.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Clădirea

Restaurant ,,E.” a intrat în patrimoniul SC M. SA conform Legii nr. 15/1990,

H.G. nr. 1041/1990 și Ordinului Min. Turismului nr. 154/1991, prin reorganizarea

fostei Întreprinderi de Hoteluri și Restaurante M., pe structura sa fiind

încheiat ulterior contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de

vânzare din 2000 cu SC E. SRL în calitate de utilizator; prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 17 septembrie 2007, SC M. SA a transmis către utilizator

dreptul de proprietate asupra activului.

Terenul

aferent acestei construcții a fost cumpărat de SC M. SA conform contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 11 decembrie 2003 la B.N.P., D.R.L. și

ulterior înstrăinat cumpărătorului activului, SC E. SRL, prin același contract

din 17 septembrie 2007.

Construcția

notată C4 de pe acest teren în planul expertizei topografice N. constituie un

activ (grup sanitar Tabără Nord) achiziționat de SC A.G. SRL de la SC M. SA

conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 octombrie 2001, autentificat

din 8 noiembrie 2001 la B.N.P., G.P.; în cuprinsul contractului se arată că

acest activ a fost dobândit de societatea vânzătoare conform Legii nr. 15/1990,

H.G. nr. 1041/1990 și Ordinul Min. Turismului nr. 154/1991, având aceeași

situație juridică cu clădirea restaurantului. Această construcție (grup sanitar

Tabără Nord) este indicată în planul cadastral al municipiului Constanța

întocmit între anii 1994-1997, existând așadar pe acest amplasament anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (adresa din 19 octombrie 2010 a

Direcției Patrimoniu).

SC A.G.

SRL a solicitat și obținut certificatul de urbanism din 15 iunie 2001 și

autorizația de construire din 15 iunie 2001 privitoare la efectuarea unor

lucrări de amenajare la activul cumpărat.

Întrucât

expertiza topografică efectuată în primul ciclu procesual a relevat că din

terenul de 341,92 mp reprezentând lotul 5, careul 82 ar mai fi liber, prin înlăturarea

suprafețelor ocupate de construcții, un teren de 289,30 mp, care însă nu a fost

evidențiat ca un lot compact și care, la rândul său, era afectat spațiilor

verzi, platformei betonate din apropiere și aleilor de acces, cu ocazia

reluării judecății s-a dispus administrarea unei noi expertize.

Noua

expertiză topografică, întocmită de expert P.G., a configurat în aceeași

modalitate limitele terenului revendicat, arătându-se punctual suprafața

fiecărui lot astfel regăsit și gradul de ocupare cu clădiri și amenajări de

utilitate publică.

Ca atare,

suprafața de 341,92 mp nu poate face obiectul măsurii reparatorii a restituirii

în natură, întrucât este în prezent integral afectată construcțiilor cu

caracter definitiv existente pe teren la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

aflate în proprietate privată, cât și de amenajările de utilitate publică din

zonă.

Astfel,

corpul de construcție C2 (cu terenul aferent) identificat atât de expertiza N.I.,

cât și de expertul P.G. constituie parte integrantă a corpului clădirii

Restaurant „E.”, având caracter definitiv și făcând parte integrantă din

activul intrat în patrimoniul unui terț în baza contractului de leasing

imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare din 2000, urmat de încheierea

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 septembrie 2007, pentru

care nu s-a probat că s-a constatat nulitatea. Acest corp de construcție ocupă

8,98 mp din terenul în litigiu (S1 în planul de situație al expertizei P.).

Spațiul

verde aflat în imediata vecinătate a restaurantului reprezintă 125,63 mp (S2),

pe acesta regăsindu-se un cămin de vizitare pentru rețelele subterane, iar

23,25 mp sunt afectați de platforma betonată care asigură intrarea pe terasa

restaurantului (S3).

Aleea

care permite accesul dinspre b-dul M. către plajă ocupă la rândul său o

suprafață de teren de 103,10 mp (alee asfaltată pentru acces pietonal și auto -

S4).

Activul

construcție și teren aparținând SC A.G. SRL ocupă suprafețele de 17,87 mp (S5)

și, respectiv, de 26,38 mp (S6), în speță fiind făcută dovada transferului

dreptului de proprietate asupra acestei construcții conform contractului de

vânzare-cumpărare din 19 octombrie 2001. Pe suprafața de teren situată lângă

această construcție se află trotuarul de acces și spațiu verde (28,13 mp - S7),

cu instalație de iluminat public, iar o ultimă suprafață de 7,58 mp este

acoperită de dale de beton (S8).

Asupra

regimului juridic al terenului, adresa din 11 mai 2012 a Direcției Patrimoniu

din cadrul Primăriei Constanta confirmă apartenența sa la domeniul privat al

municipiului, în mod evident cu excepția părților de teren regăsite în

cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 11 decembrie 2003,

prin care municipiul le-a înstrăinat către SC M. SA ca teren aferent activului

Restaurant „E.”

În aceste

condiții, măsura reparatorie care s-a impus (cu prevalentă față de cea a

propunerii de despăgubiri) a fost cea de atribuire a unui bun în echivalent,

iar, în speță, față de caracterul abuziv al preluării și de împrejurarea că

terenul aparține domeniului privat al municipiului Constanța, s-a solicitat

primăriei - în considerarea opțiunii exprimate de reclamanții - dacă este

posibilă atribuirea unui alt teren, în compensare, cu aceleași caracteristici

privind amplasamentul și echivalența valorică.

Prin

adresa din 10 octombrie 2011, Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei

Constanta a comunicat că lista cu terenuri ce ar putea face obiectul atribuirii

în compensare conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru luna

octombrie 2011, nu a fost întocmită, pentru ca prin adresa din 30 octombrie 2011

același departament să comunice că terenurile înscrise pe această listă

aferentă lunii octombrie au fost deja atribuite și, deci, documentul „nu mai

prezintă relevanță în cauză”.

Ulterior,

s-a solicitat Direcției Patrimoniu din cadrul primăriei să indice situația

juridică a terenului alăturat celui litigios, identificat de către expertul P.G.

prin suplimentul de expertiză depus la termenul din 09 aprilie 2012, care

înglobează lotul alăturat nr. 4, dar și o parte din lotul 5 revendicat.

Astfel,

pentru terenul identic în suprafață (341,92 mp), notat prin pct. A-B-C-D-E-F în

raportul de expertiză, adresa din 11 mai 2012 a Direcției Patrimoniu a

confirmat susținerile reclamanților referitoare la apartenența acestui lot

învecinat, nr. 4 careu 82, numitului P.C., care s-ar fi aflat în relații de

rudenie cu autorul reclamanților, teren pentru care însă nu s-a formulat

notificare în condițiile Legii nr. 10/2001. Direcția Patrimoniu a precizat că

din verificările efectuate asupra situației juridice a acestui teren nu au

reieșit alte date, imobilul fiind parte a domeniului privat al municipiului.

Demersurile efectuate ulterior către autoritățile locale (Comisia locală de

aplicare a Legii nr. 10/2001, S.P.S.C. din cadrul Primăriei Constanța, O.C.P.I.

Constanța) nu au relevat împrejurări de natură a împiedica atribuirea acestui

bun în compensare, iar existența traseului conductei de apă în subteran,

conform planului de situație comunicat prin adresa din 28 iunie 2012, nu a fost

apreciată ca un impediment în acest sens.

În aceste

condiții, față de lipsa dovezilor pârâtului privind inexistența unor bunuri ce

ar fi putut fi atribuite în compensare (nefiind administrate înscrisuri care să

ateste în mod transparent veridicitatea conținutului adreselor înaintate) și

având în vedere că lotul învecinat nu a fost la rândul său supus procedurii

Legii nr. 10/2001, putând fi atribuit în compensare, s-a dispus admiterea în

parte a acțiunii reclamanților, anularea Dispoziției nr. 2024 din 07 iunie 2005

a primarului municipiului Constanta. Pârâtul a fost obligat să restituie

reclamanților, în echivalent, terenul de 341,92 mp identificat conform

suplimentului la raportul de expertiză judiciară topografică depus de expert P.G.

la 04 aprilie 2012 și delimitat prin notațiile A-B-C-D-E-F-A.

Prin decizia nr. 1511

Din 20 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

pârâtului și a casat hotărârea instanței de apel, cauza fiind trimisă spre

rejudecare Curții de Apel Constanța.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de recurs a reținut că din expertiza - supliment

efectuată în cauză rezultă că pe terenul din litigiu este într-adevăr amplasat

un cămin de vizitare a rețelelor de apă și un stâlp pentru iluminatul public,

aspect menționat și de instanța de apel în considerente.

Cu privire la acest

aspect, instanța de apel s-a limitat doar să afirme că existența canalului și a

stâlpului de iluminat nu reprezintă un impediment la restituire, dar nu a

analizat în ce măsură această amenajare servește unor scopuri de utilitate

publică sau unor servituți în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată și nici nu a stabilit ca obiectiv al expertizei dispuse verificări

în vederea lămuririi acestui aspect.

Deși canalul de apă

este evidențiat pe schița anexă la expertiză, totuși situația faptică, efectivă

a acestuia nu este clarificată în condițiile în care nu se arată dacă este unul

funcțional, dacă este conectat la eventuale rețele subterane sau dacă este

dezafectat.

Or, este de reținut

că nu a fost clarificată situația juridică a terenului în ce privește afectarea

sau neafectarea acestuia de utilități publice și posibilitatea restituirii lui

ca teren liber în raport de dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 și

art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte de

Casației și Justiție a apreciat că se impune casarea cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, ocazie cu care instanța de apel este ținută să efectueze fie un

supliment la raportul de expertiză, fie o nouă expertiză topografică care să

clarifice aspectele legate de situația juridică a terenului raportat la

existența căminului de apă, dacă acest cămin este unul funcțional, dacă

deservește rețele de canalizare subterane sau este dezafectat, precum și în

ceea ce privește stâlpul de iluminat.

În raport de aceste

probe ce se impun a fi administrate în rejudecare pentru a se stabili incidența

dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, inclusiv înscrisuri de

la instituțiile cu competență în domeniu, respectiv în administrarea rețelelor

de canalizare și electrice, instanța de trimitere va evidenția și care este

suprafața efectivă care s-ar putea restitui în natură și s-ar circumscrie

astfel noțiunii de teren liber.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 17 iunie 2013 sub nr.

565/36/2010.

În conformitate cu

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și față de limitele casării, instanța de

apel a dispus completarea materialului probator cu înscrisuri și expertiză

topografică, pentru lămurirea regimului juridic al terenului în suprafață de

341,92 mp atribuit în compensare.

Cu adresa din 08

octombrie 2013, SC E.D.D. SA, C.E.D.D. societate specializată în administrarea

rețelelor electrice în municipiul Constanța - stațiunea Mamaia a comunicat

instanței că în urma verificărilor efectuate la imobilul în litigiu, zona

Restaurant „E.”, această societate nu deține instalații electrice și nici

rețele electrice aeriene și subterane de joasă sau medie tensiune.

Cu adresa din 17

octombrie 2013, SC R. SA, unitate specializată în administrarea rețelelor de

apă și canalizare, a comunicat instanței că în zona amplasamentului terenului

în litigiu există un colector public de canalizare menajeră, iar, potrivit

Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, bunurile aferente

realizării serviciului de alimentare cu apă și de canalizare (bunuri mobile,

imobile inclusiv terenuri) aparțin domeniului public. De asemenea, potrivit

Regulamentului serviciului de alimentare cu apă și de canalizare al SC R. SA,

culoarul de teren de 3 m stânga - dreapta de la generatoarele exterioare ale

colectorului menajer ce cuprinde zona de protecție și siguranță nu se va

betona, pe acesta nu se vor realiza construcții provizorii sau definitive. În

aceste zone terenul va fi acoperit cu material demontabil (dale, pavele). În

caz de avarii la conductele existente pe amplasament și în zonă, SC R. SA va

interveni de urgență cu utilaje, fără o prealabilă anunțare și nu va plăti

despăgubiri în situația producerii unor pagube materiale.

Prin expertiza

tehnică judiciară realizată de expert G.A. s-a răspuns obiectivelor stabilite

de instanța de apel, în raport cu limitele casării și îndrumările date de

instanța de recurs, și anume - identificarea porțiunii de teren liberă de

amenajări de utilitate publică, respectiv terenul neocupat de conducte SC R. SA,

din terenul în suprafață de 341,92 mp atribuit în compensare reclamanților în

ciclul procesual anterior; identificarea unei porțiuni libere de teren

echivalentă terenului ocupat de conducta SC R. SA, ce ar putea fi acordată în

compensare în imediata vecinătate a terenului identificat în ciclul procesual

anterior, din fostul lot 5 din parcelarea Mamaia.

Conform concluziilor

raportului de expertiză G.A., din întreaga suprafață de teren de 341,92 mp

identificată prin expertiza P.G. și delimitată prin notațiile A-B-C-D-E-F-A,

teren atribuit în compensare, reprezintă teren „liber” în sensul Legii nr. 10/2001

numai o suprafață de 235 mp identificată în Planul de situație, anexa 2 la raport

prin pct. a, 4, 5, 6, 7, c și b. Diferența de teren este afectată de detalii de

sistematizare, constituind teren aferent conductei de apă și canalizare

subterană, administrată de SC R. SA.

Referitor la

obiectivul nr. 2, expertul a identificat în imediata vecinătate a terenului de

235 mp o altă suprafață de teren de 83 mp, liberă de construcții și de

utilități publice, apreciind că aceasta este echivalentă terenului ocupat de

conducta SC R. SA și care nu poate fi atribuită în compensare.

Prin Decizia civilă nr.

91/C din

24 octombrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a

admis apelul

reclamantei D.D.P.M., unica succesoare a reclamantului D.G., decedat, în cursul

procesului, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte

acțiunea reclamantei, a anulat Dispoziția nr. 2024 din 07 iunie 2005 a primarului

municipiului Constanța, a obligat pârâtul să restituie reclamantei, în

echivalent, terenul în suprafață de 235 mp identificat prin expertiza G.A. și

delimitat în Planul de situație, anexa 2 la raport, prin pct. a, 4, 5, 6, 7, c

și b (filele 93-95 dosar apel), a obligat pârâtul să propună C.N.C.I. acordarea

de măsuri reparatorii prin puncte, conform Legii nr. 165/2013, pentru diferența

de teren de 106,92 mp ce nu poate fi restituită reclamantei în natură sau prin

compensare, a respins cererea de restituire în natură a terenului de 341,92 mp

constituind lotul nr. 5, careul 82 din stațiunea Mamaia, astfel cum a fost

identificat prin raportul de expertiză depus la 12 septembrie 2011, a obligat

intimatul pârât către apelanta reclamantă la 4.300 lei cheltuieli de judecată.

În considerentele

hotărârii, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin Deciziile de

casare nr. 9501/2009 și nr. 1511/2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a statuat în mod irevocabil că reclamanta este persoană îndreptățită

să beneficieze de măsuri reparatorii, prin echivalent pentru terenul în

suprafață de 341,92 mp situat în Constanța, stațiunea Mamaia, lot 5, careul 82,

imobil preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie1989

și afectat integral de detalii de sistematizare ale stațiunii Mamaia, terenul

fiind imposibil de restituit în natură.

De asemenea, prin Decizia

nr. 1511/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că măsura

adoptată de instanța de apel în sensul atribuirii în compensare a unui teren ce

prezintă aceleași caracteristici tehnice - edilitare cu terenul preluat de stat

din proprietatea autorilor reclamantei este justificată în raport de conduita

manifestată de unitatea deținătoare, care nu a înțeles să se conformeze

dispozițiilor instanței de a depune la dosar lista cu bunuri disponibile la

momentul soluționării apelului în al doilea ciclu procesual, măsura acordării de

bunuri în compensare fiind preferabilă măsurii de acordare de despăgubiri în

condițiile legii speciale - Legea nr. 247/2005 în vigoare la acel moment.

Referitor la terenul

acordat în compensare reclamantei, în schimbul terenului preluat abuziv, în

suprafață de 341,92 mp, reprezentând lotul 5, careul 82 din parcelarea Mamaia,

instanța de recurs a reținut că nu s-a lămurit situația juridică a imobilului

identificat prin expertiza P.G., cauza fiind trimisă spre rejudecare exclusiv

pentru lămurirea acestei probleme de drept, instanței de trimitere incumbându-i

obligația de a stabili în urma completării probatoriului, cu înscrisuri și

expertiză, dacă acest teren este „liber” în sensul art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001,

iar, în măsura în care este afectat de amenajări de utilitate, să se determine

aceste amenajări și suprafața de teren liberă, rămasă neafectată și care poate

face obiectul atribuirii în compensare.

Dovezile administrate

au relevat faptul că din suprafața de teren de 341,92 mp, identificată prin expertiza

P.G. la data de 4 aprilie 2012 și delimitată prin notațiile A-B-C-D-E-F-A,

numai o suprafață de 235 mp este liberă, diferența de teren fiind afectată de

amenajări de utilitate publică, respectiv de rețele de apă și canalizare aflate

în administrarea SC R. SA și care sunt funcționale, situație în care

restituirea acestui teren este interzisă de lege. Legea nr. 10/2001 prevede

posibilitatea refuzului restituirii în natură a imobilelor ce intră sub

incidența acestei legi, în cazurile prevăzute de art. 10 și 11, când terenul

este ocupat de construcții noi, autorizate, sau când este afectat uzului

public, respectiv este ocupat de amenajări de utilitate publică.

În speță, din

concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul G.A. rezultă că o

parte din terenul în suprafață de 341,92 mp atribuit în compensare reclamantei

(106,92 mp) este afectat de utilități de amenajări publice, terenul fiind

ocupat de rețele de apă și canalizare, aflate în administrarea SC R. SA, rețele

care sunt funcționale și deservesc comunitatea. Suprafața de teren aparține

domeniului public al municipiului Constanța, conform dispozițiilor Legii nr. 213/1998

și nu poate fi atribuită reclamantei, măsura fiind contrară art. 10 și 11 din

Legea nr. 10/2001.

Diferența de teren de

235 mp atribuit în compensare reclamantei prin Decizia civilă nr. 88/C din 26

iunie 2012 a Curții de Apel Constanța și identificată în expertiza G.A.

efectuată în apel, după casarea cu trimitere, prin pct. a, 4, 5, 6, 7, c și b

este liberă de construcții și nu este afectată uzului public, putând fi

atribuită reclamantei în compensare pentru o parte din terenul ce nu mai poate

fi restituit în natură, teren ce a constituit lotul nr. 5 din careul 82 din

parcelarea Mamaia.

Referitor la

pretențiile reclamantei de acordare în compensare și a altei suprafețe de teren

de 80 mp identificată în expertiza G.A. prin pct. 1, 2, 3, a, b, c, 9, teren

aflat în patrimoniul municipiului Constanța și care are destinația de spațiu

verde în stațiunea Mamaia, instanța de apel a constatat că această pretenție

este nefondată în raport cu dispozițiile Legii nr. 165/2013, act normativ

adoptat pe parcursul soluționării prezentului dosar și aplicabil și în prezenta

speță conform dispozițiilor art. 4 din lege.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 165/2013, modificată, „În situația în care restituirea în

natură a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist nu mai este

posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt

compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu

soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 (...), precum și

măsuri compensatorii prin puncte prevăzute în cap. III”.

Prin urmare, în cazul

compensării cu alte bunuri entitatea învestită cu soluționarea notificării are

plenitudine de competență în stabilirea măsurilor reparatorii.

Acordarea în

compensare de alte bunuri este lăsată la latitudinea unității deținătoare, iar

includerea unor bunuri proprietatea unității administrativ-teritoriale în

categoria bunurilor disponibile, conform dispozițiilor art. 1 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 este o atribuție a Consiliului Local al municipiului Constanța,

conform art. 26 alin. (2) lit. a din Legea nr. 215/2013, singura autoritate

care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietatea unității

administrativ-teritoriale trebuie să fie menținut sau nu în proprietatea sa,

fiind necesar satisfacerii intereselor administrativ - teritoriale.

În aceste condiții,

instanța de judecată nu poate dispune de un alt bun decât cel înscris în lista

bunurilor disponibile peste voința titularului dreptului, cu excepția cazului

în care reclamantul dovedește că refuzul unității administrativ-teritoriale de

a include un astfel de bun în lista bunurilor disponibile este abuzivă sau

ilegală.

Cum în speță nu s-a

făcut dovada că terenul de 80 mp solicitat de reclamantă a-i fi acordat în

compensare în locul terenului ocupat de rețelele de apă și de canalizare aflate

în administrarea SC R. SA Constanța se află înscris în lista bunurilor

disponibile întocmită de unitatea administrativ-teritorială conform art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 sau că refuzul înscrierii acestui teren în această

listă este abuziv sau ilegal, văzând și dispozițiile art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 165/2013, referitoare la

interdicția restituirii spațiilor verzi, astfel cum a fost stabilită prin art. 3

lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea

spațiilor verzi din intravilan, instanța de apel a respins ca nefondată

pretenția apelantei de atribuire în compensare a terenului în suprafață de 80

mp identificat de expertiza G.A. în imediata vecinătate a lotului de 253 mp.

Conform art. 274 C.

proc. civ., intimatul pârât a fost obligat la plata sumei de 4.300 lei cheltuieli

de judecată către apelanta reclamantă.

Împotriva deciziei

menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal,

reclamanta D.D.P.M.

și pârâtul Primarul municipiului Constanța, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta D.D.P.M. a solicitat admiterea recursului,

modificarea în parte a deciziei recurate, obligarea pârâtului să restituie în

echivalent și suprafața de 83 mp identificată de expertiza efectuată în cauză

de expert G.A. prin pct. 1, 2, 3, a, b, c, 9, urmând a se acorda măsuri

reparatorii prin puncte pentru diferența de teren ce nu poate fi restituită în

natură, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

recursului, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită

interpretare și aplicare a legii, pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică

în parte. Astfel, în mod greșit a reținut că nu s-a făcut dovada faptului că

terenul în suprafață de 83 mp mai sus menționat este inclus în lista bunurilor

disponibile sau că refuzul înscrierii acestui teren ca bun disponibil ar fi

abuziv sau ilegal. Pe de altă parte, instanța a apreciat greșit că acordarea în

compensare a altor bunuri este lăsată la latitudinea unității deținătoare,

iar includerea unor bunuri în categoria bunurilor disponibile este o atribuție

a Consiliului Local.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr.

368/2013, „ În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în

mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile

reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite

în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu

modificările si completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului

funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor

Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările

și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută

în cap. III”.

Prin urmare, rezultă

dincolo de orice dubiu că voința legiuitorului a fost aceea de a se restitui în

natură și de a se acorda în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent,

inclusiv alte bunuri. Doar în cazul în care nu există această posibilitate,

urmează să se acorde puncte în compensare, măsură justificată de rațiuni

financiare.

În jurisprudența instanței

supreme s-a reținut că, în cazul în care se probează existența unor bunuri pe

care în mod nejustificat unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare

persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța de

judecată poate să aprecieze că o atare conduită a unității notificate

reprezintă un abuz și să sancționeze acest abuz, dispunând ea însăși acordarea

acestei măsuri reparatorii în echivalent în soluționarea contestației intentate

împotriva dispoziției emise sau a refuzului emiterii acesteia. Instanța de

judecată apreciază asupra corectei aplicări a legii prin raportare la situația

de fapt, la regimul juridic al bunului și poate să dispună fără îndoială și

asupra categoriei de măsuri reparatorii ce urmează a fi acordată, cu atât mai

mult cu cât are dreptul de a soluționa chiar în fond o contestație împotriva

refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea sau

de a restitui imobilul deși condițiile legale o permit (Decizia nr. 20/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție).

În cauză, în situația

în care a rezultat că suprafața de 83 mp teren, astfel cum a fost identificată

în raportul de expertiză efectuat de expert G.A., poate fi restituită în

echivalent, neexistând niciun impediment în acest sens, în mod greșit instanța

de apel a respins cererea de restituire în echivalent a acestei suprafețe.

Recurenta a mai

arătat că deține un bun sau cel puțin o speranță legitimă, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., fiindu-i recunoscut efectiv dreptul de

proprietate și calitatea de persoana îndreptățită, potrivit deciziei Înaltei Curții

de Casație și Justiție, care a statuat cu autoritate de lucru

judecat asupra acestui aspect. Conform principiilor ce se degajă din

jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii

administrative sau judecătorești definitive, or, în speță, exista o decizie

judecătorească definitivă prin care se recunoaște dreptul de proprietate al

reclamantei.

Acordarea punctelor

în compensare, în condițiile în care există posibilitatea reală și efectivă de

a acorda teren în compensare, echivalează de fapt cu lipsa unei juste reparații

pentru pierderea dreptului de proprietate, ceea ce, de plano, conduce la

crearea unui prejudiciu incomparabil mai mare decât cel inițial, născut din

intervalul îndelungat de timp în care persoana îndreptățită a fost lipsită de

exercițiul dreptului garantat sau de o compensare echitabilă.

Prin recursul

formulat, pârâtul primarul municipiului Constanța a solicitat admiterea

recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și respingerea acțiunii ca nefondată.

Recurentul a arătat

că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală în condițiile în care terenul

în suprafață de 341,92 mp, constituind lotul nr. 5, careul 82 din stațiunea

Mamaia, pentru care autorul reclamantei a deținut titlu de proprietate, nu este

liber în sensul cerut de dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru a putea fi

restituit în natură.

Suprafața de teren de

341,92 mp, alăturată celei deținute de autorul reclamantei, din care 235 mp

sunt propuși pentru a fi atribuiți în compensare, a fost identificată de către

instanța de apel în ciclul anterior, deși acest teren nu s-a aflat înscris în

lista bunurilor disponibile întocmită de către unitatea administrativ-teritorială

conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Or, potrivit dispozițiilor

legale, acordarea în compensare de alte bunuri este lăsată la latitudinea

unității deținătoare, iar includerea unor bunuri proprietatea acesteia în

categoria bunurilor disponibile este atribuția exclusivă a consiliului local al

municipiului respectiv, singura unitate care are dreptul să dispună dacă un bun

proprietatea sa trebuie să fie menținut sau nu în proprietatea sa.

În aceste condiții, în

mod greșit s-a procedat la obligarea primarului municipiului Constanta la

restituirea terenului în suprafața de 235 mp, în compensare, bun care nu se

afla pe listele cuprinzând bunuri ce pot fi atribuite în compensare.

Prin întâmpinare,

reclamanta a invocat excepția tardivității formulării recursului pârâtului primarul

municipiului Constanța, iar, pe fond, a solicitat respingerea căii de atac

exercitate.

În esență, a arătat

că hotărârea prin care instanța de apel a propus în compensare suprafața de

teren de 235 mp a mai fost odată analizată de instanța de recurs prin Decizia

nr. 1511 din 20 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel

încât efectul pozitiv al hotărârii nu mai poate fi pus în discuție.

Totodată, a susținut

reclamanta, criticile pârâtului potrivit cărora acordarea în compensare a altor

bunuri este lăsată la latitudinea exclusivă a unității deținătoare sunt

nefondate. Or, atât practica judiciară, cât și literatura de specialitate au

statuat că atribuirea unui teren în compensare sau echivalent nu poate fi

lăsată la latitudinea discreționară a pârâtului.

În recurs nu s-au

administrat probe noi.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește

recursul exercitat de reclamanta D.D.P.M., Înalta Curte constată că se invocă

interpretarea și aplicarea greșită a legii cu referire la dispozițiile art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 165/2013, modificată prin Legea nr. 368/2013, în opinia acestei

părți, potrivit textului de lege citat, voința legiuitorului fiind aceea de a

se restitui în natură și de a se acorda în compensare, ca măsură reparatorie în

echivalent, inclusiv alte bunuri și, numai în cazul în care nu există această

posibilitate, să se acorde puncte în compensare.

Înalta Curte mai

reține că reclamanta contestă și faptul că instanța de apel în mod greșit a

apreciat că suprafața de 83 mp nu se află înscrisă în lista bunurilor

disponibile întocmită de pârât sau că nu s-a probat că refuzul înscrierii

acestui teren în listă ar fi unul abuziv sau ilegal.

Înalta Curte observă

că, în speță, prin prima decizie de casare - Decizia nr. 9501 din 20 noiembrie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, s-a statuat în mod irevocabil că imobilul deținut de

autorul reclamantei a fost preluat în mod abuziv și că în cauză sunt incidente

dispozițiile legii speciale, urmând ca, în raport de situația juridică a

terenului în litigiu, să se stabilească forma concretă de reparație cuvenită,

respectiv restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent.

Ulterior, prin Decizia

nr. 1511 din 20 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, instanța de casare a apreciat că reclamanta este persoană

îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

terenul în suprafață de 341,92 mp situat în Constanța, stațiunea Mamaia, lot 5,

careul 82, afectat integral de detalii de sistematizare. Totodată, Înalta Curte

de Casație și Justiție a statuat în mod irevocabil că se justifică atribuirea

în compensare a unui teren ce prezintă aceleași caracteristici

tehnico-edilitate cu terenul preluat de stat din proprietatea autorului

reclamantei, acest imobil fiind identificat în vecinătatea celui preluat, prin

raportul de expertiză întocmit de expert P.G.

În legătură însă cu

terenul acordat în compensare, instanța de recurs a reținut că nu a fost

pe deplin lămurită situația juridică a imobilului în raport de dispozițiile art.

10 și 11 din Legea nr. 10/2001, astfel încât se impune administrarea de noi

probe pentru a se evidenția și care este suprafața efectivă ce s-ar putea

restitui în natură și care s-ar circumscrie astfel noțiunii de teren liber.

Potrivit dovezilor

administrate în rejudecare, astfel cum reține instanța de apel, din suprafața

de 341,92 mp propusă a fi dată în compensare, identificată prin expertiza

întocmită de expert G.A., numai o suprafață de 106,92 mp este afectată de

amenajări de utilitate publică, diferența de teren de 235 mp fiind liberă

de construcții și neafectată uzului public, putând fi restituită în natură.

În cauză, identificarea

de către expert G.A. a unei alte suprafețe de teren de 83 mp (pct. 1, 2, 3, a,

b, c, 9 în raportul de expertiză), aflată în patrimoniul municipiului

Constanța, ce poate fi dată în compensare - echivalentă porțiunii de teren ocupată

de conducta R.A.J.A. (de 106,92 mp), a fost făcută la cererea reclamantei,

conform obiectivelor propuse și încuviințate prin încheierea de ședință din 15

ianuarie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă (Dosar nr. 565/36/2010).

După depunerea

raportului de expertiză, reclamanta nu a solicitat administrarea de noi probe

pentru a se verifica regimul juridic al suprafeței de teren nou identificate,

iar instanța de apel, deși a încuviințat administrarea expertizei judiciare în

sensul solicitat de reclamantă, a procedat la judecarea apelului în raport de

noile dispoziții adoptate, intervenite după pronunțarea celei de-a doua decizii

de casare, prin Legea nr. 165/2013 (necontestată de părți în legătură cu aplicarea

imediată în cauză a acestui act normativ față de dispozițiile art. 4 din Lege),

fără însă a lămuri pe deplin situația de fapt nou dedusă judecății.

Așadar, deși instanța

de apel a încuviințat reclamantei proba privind identificarea unei alte

suprafețe de teren ce ar putea fi restituită în natură prin compensare,

considerând admisibilă o astfel de cerere, totuși nu a mai cercetat pe fond

pretențiile părții în cauză, a întrerupt cursul judecății și a pronunțat o

hotărâre nelegală.

Raportat la datele

prezentate, Înalta Curte observă că instanța de apel, în aplicarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a lămurit doar situația juridică a

terenului identificat ca posibil a fi acordat în compensare prin expertiza P.G.,

fără însă a mai administra probe privind regimul juridic al suprafeței de

teren de 83 mp, identificată de către expert G.A. drept echivalent al porțiunii

de teren ocupată de 106,92 mp afectată de amenajări de utilitate publică, care

nu poate fi restituită în natură.

Avându-se în vedere

dezlegările date prin Decizia de casare nr. 1511 din 20 martie 2013 care

vizează atribuirea în compensare a unui teren ce prezintă aceleași

caracteristici tehnico-edilitate cu terenul preluat de stat din proprietatea

autorului reclamantei, obligatorii pentru instanța de rejudecare sub acest

aspect, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, pentru a se statua în mod

legal asupra măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite, era necesar

a se verifica dacă suprafața de 83 mp, solicitată a fi acordată în locul

terenului identificat ca fiind ocupat de rețele de apă și canalizare, se

circumscrie noțiunii de teren liber, în raport de prevederile art. 10 și 11 din

Legea nr. 10/2001, modificată, respectiv dacă poate fi atribuită în compensare.

Ca atare, p

entru identificarea

corectă și neechivocă a imobilului ce face obiectul litigiului, în situația de

față

suprafața

de 83 mp, instanța de apel trebuia să stabilească destinația actuală a

terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu fi afectate căile de

acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări

amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări

subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare

calibru, adăposturi militare și altele asemenea, după caz destinația actuală a terenului

care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Normele de aplicare a

Legii nr. 10/2001, prin art. 10.3, explicitează sintagma „amenajări de

utilitate publică” ale localităților urbane și rurale, cu referire la acele

suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele

de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoilor comunității, și anume

căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări subterane,

amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit,

parcuri și grădini

publice, piețe pietonale și altele.

În conformitate cu

dispozițiile art. 314 C. proc. civ., „Înalta Curte hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite”.

În cauză, nu este

posibilă efectuarea controlului de legalitate cu referire la incidența

dispozițiilor mai sus citate, întrucât, cu prilejul rejudecării, nu au fost

lămurite aspecte de fapt esențiale pentru soluționarea cauzei.

În concluzie, față de

incompleta stabilire a situației de fapt, în temeiul dispozițiilor art. 314 și art.

312 alin. (1), (2) C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul declarat de

reclamanta D.D.P.M., va casa Decizia nr. 91/C din 24 octombrie 2014 a Curții de

Apel Constanța, secția I civilă și va trimite cauza, spre rejudecare, la

aceeași curte de apel.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de trimitere va reevalua probatoriul administrat și va

dispune orice altă probă pe care o va aprecia necesară pentru a lămuri

aspectele mai sus sesizate.

În ceea ce privește

recursul exercitat în cauză de primarul municipiului Constanța, Înalta Curte reține

că prin motivele formulate de acest pârât împotriva deciziei civile nr. 88/26

iunie 2012 a Curții de Apel Constanța s-a susținut, printr-o primă critică, că

municipiul Constanța nu dispune de teren care să poată fi dat în compensare,

astfel cum reiese din adresele emise cu referire la perioada octombrie -

noiembrie 2011 privind lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare în

condițiile legii speciale, astfel că, prin măsura adoptată în apel au fost

încălcate dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar, printr-o altă critică, că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor legale în vigoare

în situația în care terenul în litigiu este afectat de utilități publice, fiind

traversat de o conductă de apă în subteran, caz în care nu este susceptibil de

restituire în natură.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin Decizia nr. 1511 din 20 martie 2013 Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul pârâtului și a casat hotărârea instanței de apel,

cauza fiind trimisă spre rejudecare în condițiile în care nu a fost clarificată

situația juridică a terenului propus a fi acordat în compensare în ce privește

afectarea sau neafectarea acestuia de utilități publice și posibilitatea

restituirii lui ca teren liber în raport de dispozițiile art. 10 și 11 din

Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001.

Așadar, prin soluția

adoptată instanța de casare a considerat implicit că nu pot fi primite

criticile ce vizau inexistența unor terenuri înscrise pe listele cu bunuri

disponibile a fi acordate în compensare întocmite de entitatea învestită cu

soluționarea notificării, respectiv imposibilitatea atribuirii de teren în

compensare din această perspectivă.

În acest sens, Înalta

Curte reține că în măsura în care instanța de recurs ar fi găsit întemeiate

aceste critici nu ar fi dispus prin decizia de casare trimiterea cauzei spre

rejudecare pentru a se lămuri situația juridică a terenului ce urma a acordat

în compensare.

Ca atare, față de

dezlegările date prin cea de-a doua decizie de casare și în raport de considerentele

dezvoltate prin prezentul recurs, care se referă la faptul că aceeași suprafață

de

teren

de 341,92 mp, alăturată celei deținute de autorul reclamantei, din care 235 mp

propuși a fi atribuiți în compensare, nu poate fi atribuită în compensare

pentru că nu s-a aflat înscrisă în lista bunurilor disponibile întocmită de

către unitatea administrativ-teritorială conform art. 1 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate

criticile formulate

de pârâtul

primarul

municipiului Constanța. Hotărârea prin care instanța de apel a propus în

compensare suprafața de teren de 235 mp a mai fost odată analizată de instanța

de recurs prin Decizia nr. 1511 din 20 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, astfel încât se reține că problema în cauză a primit o dezlegare

în drept obligatorie.

Având însă în vedere

soluția ce urmează a fi dată în ceea ce privește recursul declarat de

reclamanta D.D.P.M., cu consecința casării deciziei recurate și trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, Înalta Curte va admite în

mod formal și recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța

împotriva Deciziei nr. 91/C din 24 octombrie 2014 a Curții de Apel Constanța,

secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta D.D.P.M. și de pârâtul primarul municipiului Constanța

împotriva Deciziei nr. 91 C din 24 octombrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția

I civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2015.