ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6292/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 4 decembrie 2002 reclamanta Z.R.M.E. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului Constanța, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea dispoziției nr. 3431 din 3 octombrie 2002, privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 521,99 mp situat în stațiunea Mamaia, lotul nr. 14, careul I. În susținerea acțiunii, reclamanta a arătat că, terenul în litigiu a fost dobândit de către defuncta sa mamă P.E., cu actul de vânzare-cumpărare nr. 2746/1935, teren preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, conform sentinței civile nr. 433 din 23 aprilie 1953 a Tribunalului Constanța, împrejurare în care terenul nu a fost legal preluat.

A mai arătat că, nu se poate vorbi despre o nerespectare a clauzelor contractuale întrucât termenul de 4 ani prelungit la 6 ani a fost întrerupt pentru cauză de forță majoră și anume imposibilitatea edificării construcției din cauza războiului din perioada 1940-1945. Prin sentința civilă nr. 1185 din 9 octombrie 2003, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă, reținând în esență, că actul de vânzare-cumpărare nr. 2746/1935, este un act cu pact comisoriu expres de gradul IV ale cărei efecte s-au produs întrucât cumpărătoarea nu și-a îndeplinit obligația asumată, respectiv aceea de a construi în termen de 6 ani. Neîndeplinirea acestei obligații este confirmată chiar și de sentința civilă nr. 433 din 23 aprilie 1953 a Tribunalului Constanța, din care rezultă că în anul 1953 terenul era viran.

Împrejurarea că în anul 1953 imobilul s-a considerat a fi fără stăpân și trecut în patrimoniul statului nu mai prezintă relevanță, întrucât terenul revenise deja în patrimoniul statului ca efect al pactului comisoriu. Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, susținând că, instanța de fond nu a avut în vedere împrejurarea că sentința civilă nr. 433 din 23 aprilie 1953 pronunțată de Tribunalul Popular Constanța, a fost desființată prin sentința civilă nr. 2149/2001 a Judecătoriei Constanța, situație în care se impunea desființarea dispoziției nr. 3431/2002 emisă de Primarul Municipiului Constanța și în condițiile în care s-a dovedit că decizia nr. 22043/1958 nu a vizat terenul revendicat, el fiind deja preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 222/C din 10 martie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Z.R.M.E. Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, bunul reintrând în proprietatea statului în anul 1941, ca urmare a rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea obligației de a construi în termen de 6 ani, asumată de cumpărătoare prin contract, clauză care are valoarea unui pact comisoriu expres de gradul IV.

Pe de altă parte, a mai reținut că dispoziția nr. 22043/1958 emisă de fostul Sfat Popular al Orașului de Subordonare Regională Constanța nu are caracter constitutiv de drepturi pentru Statul Român, imobilul în litigiu revenind în patrimoniul statului urmare a rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare în anul 1941, astfel că preluarea terenului nefiind făcută de stat abuziv în perioada 1945–decembrie 1989. Împotriva susmenționatei decizii a declarat recurs reclamanta, întemeindu-l pe prevederile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. și susținând în esență că, deși ambele instanțe au apreciat lipsa oricărei eficiențe a faptului că terenul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951, argumentele folosite sunt vădit contradictorii.

Sub un al doilea aspect, recurenta reclamantă a învederat inexistența unei hotărâri judecătorești care să constate împlinirea cerințelor pactului comisoriu de gradul IV, critică ignorată de instanțe. Că, potrivit art. 1021 C. proc. civ. „ ... contractul nu este desființat de drept. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției care, după circumstanțe, poate da un termen părții acționate”. Or, dacă ar fi fost promovată o acțiune în justiție, s-ar fi avut în vedere elementele concrete ale perioadei respective (războiul, interdicția de intrare în Constanța și pe litoral, naționalizarea, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 224/1950 etc.), astfel că preluarea terenului este o măsură abuzivă, fapt pe deplin confirmat prin hotărârile judecătorești ce au anulat-o.

Recursul nu este fondat. În actul de vânzare-cumpărare din 19 aprilie 1935, deci autentificat sub nr. 2746 din 11 septembrie 1935, s-a inserat clauza că în timp de 4 ani, cumpărătorul E.P. să construiască o casă de locuit sau vilă. S-a prevăzut totodată că, nerespectarea acestei obligațiuni luate de cumpărător, atrage rezilierea de plin drept a vânzării, investind actul de vânzare cu formulă executorie conform art. 20 din legea autentificării actelor, fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, vânzătoarea va intra în posesiunea terenului vândut fără nici o altă formalitate. Din conținutul contractului de vânzare-cumpărare din 19 aprilie 1935 nu rezultă că părțile ar fi stipulat și alte condiții de natură fortuită, consimțind doar la nerespectarea obligației de a edifica o construcție.

Derogând de la prevederile art. 1021 C. civ., părțile au înscris în actul de vânzare-cumpărare, un pact comisoriu de gradul IV prin care au urmărit să înlăture rolul instanțelor judecătorești în pronunțarea rezoluțiunii contractului încheiat la 19 aprilie 1935. Prin urmare, prin nerespectarea clauzei de a construi o casă de locuit sau o vilă, în termen de 4 ani (termen prelungit ulterior la 6 ani), din momentul autentificării actului de vânzare-cumpărare, respectiv 19 aprilie 1935, autoarea reclamantei E.P., a pierdut dreptul său de proprietate asupra terenului. Întrucât dreptul de proprietate asupra terenului a fost desființat cu efect retroactiv, reclamanta nu poate pretinde că este proprietara terenului în litigiu și nici că acesta a fost preluat abuziv de către stat.

Față de cele expuse, critica reclamantei vizând argumentele reținute de cele două instanțe în pronunțarea hotărârilor, devine inutilă, câtă vreme reclamanta nu este proprietara terenului. În consecință, recursul declarat de reclamantă fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Z.R.M.E. împotriva deciziei civile nr. 222/C din 10 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 septembrie 2005.