ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6899/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată la 4 martie 2004 și înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 396/2004, E.C. a contestat dispoziția nr. 161 din 26 ianuarie 2004 emisă de primarul municipiului Constanța, solicitând anularea acesteia și obligarea părților la suma reprezentând despăgubiri prin echivalent. Tribunalul, prin decizia civilă nr. 892 de la 15 iulie 2004 a respins, ca nefondată, acțiunea față de primarul municipiului Constanța și ca formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă față de Municipiul Constanța și Consiliul local Constanța. A reținut instanța că la data formulării notificărilor reclamanta cunoștea situația faptică a terenului, edificarea unor construcții, motiv pentru care nu erau aplicabile dispozițiile referitoare la restituirea în natură, ci acelea reglementate prin capitolul V din lege.

Se mai arată că dispoziția a avut în vedere aspecte care țin de dovedirea dreptului de proprietate prin aprecierea că titularul obligației de a construi într-un termen de patru ani, ulterior de 6 ani, nu se poate prevala de atributele dreptului real pierdut prin neîndeplinirea acestor obligații și față de care a operat pactul comisoriu. Curtea de Apel Constanța, investită cu soluționarea apelului declarat de reclamant, prin decizia civilă nr. 1100/C din 27 octombrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 1954/C/2004, a respins, ca nefondată calea de atac pentru considerentele ce urmează. Terenul, situat în stațiunea Mamaia, lotul 3, careul 18, în suprafață de 504,91 mp, a fost dobândit de autorul contestatoarei J.F., în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria municipiului Constanța.

Potrivit contractului, cumpărătorul avea obligația de a construi o casă de locuit în termen de 4 ani, prelungit la 6 ani. În contract s-a prevăzut o clauză ce consacră rezoluțiunea convenției, un pact comisoriu, în sensul că prin modificarea construcției, contractul se desființează de drept de îndată ce a expirat termenul de executare, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără orice altă formalitate prealabilă. Constată instanța că de la 13 noiembrie 1941 dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a revenit în patrimoniul Primăriei Constanța, de drept, fără să fie necesară intervenția instanței sau a autorității administrative. Se mai arată că terenul nu a reintrat în patrimoniul unității administrativ-teritoriale în baza deciziei administrative nr. 22043/1958 și că nu aceasta a desființat contractul de vânzare-cumpărare.

Se concluzionează că terenul nu a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, ci ca efect al deplinului drept al contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, iar decizia nr. 161 din 28 ianuarie 2004 a primarului Municipiului Constanța este legală și temeinică. Prin recursul declarat de apelanta-contestatoare este criticată decizia pronunțată în apel pentru motivele ce se vor arăta. 1. În temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. hotărârea este contradictorie pentru că pe de o parte se arată că nu erau aplicabile dispozițiile legale relative la notificarea privind restituirea în natură, ci acelea strict reglementate prin capitolul V, iar pe de altă parte se recunoaște că primarul nu avea competența în soluționarea notificării, ci prefectura.

2. Hotărârea este nelegală, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art.20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 de către prima instanță și că instanța, motivând lipsa de competență a primarului în soluționarea acestui tip de notificare, nu a pus în discuția părților această problemă. Totodată, instanța de apel pășește la analiza de fond, înlăturând practic motivarea primei instanțe, creând astfel apelantei o situație mai grea în propria cale de atac, câtă vreme prima instanță a respins acțiunea, practic, pentru lipsa competenței primarului în soluționarea unor atari notificări.

3. Instanța de apel concluzionează că cererea formulată nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece contractul a fost desființat conform pactului comisoriu de gradul IV, încă din 13 noiembrie 1941. Arată recurenta că revenirea bunului în patrimoniul Primăriei nu s-a produs, pentru că nu s-a încheiat procesul-verbal convenit prin contract și că terenul a trecut în proprietatea statului în baza deciziei administrative nr. 22043 din 24 octombrie 1958. Invocă recurenta că neexecutarea contractului nu a fost culpabilă datorită unei cauze de forță majoră, care a suspendat orice curs al termenului de 6 ani, izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Un alt motiv al neexecutării contractului se referă la faptul că recurenta, ca și părinții săi, este de origine evreiască și că datorită naționalității lor, autorii lor nu au putut să construiască față de persecuțiile din perioada 1937-1938.

De asemenea, prin Legea nr. 254 din 27 martie 1941 s-a dispus oprirea evreilor de a dobândi proprietăți imobiliare urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile. Recursul este fondat în limitele și pentru argumentele ce succed. 1. Textul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs, nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este de loc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine pricinii. Criticile formulate sub acest aspect privesc însă hotărârea primei instanțe și nu hotărârea pronunțată în calea devolutivă de atac a apelului, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 299 C. proc.

civ., căci în calea extraordinară de atac a recursului este examinată doar hotărârea instanței ierarhic inferioare instanței de recurs. 2. Potrivit dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. apelantului nu i se poate crea „în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată”. Dispoziția de procedură menționată a fost încălcată de instanța de apel câtă vreme aceasta a statuat că autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate dobândit prin actul de vânzare-cumpărare ca efect al desființării de drept a contractului și că terenul nu a intrat abuziv în proprietatea statului pentru a fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Soluția pronunțată pe fondul pricinii creează reclamantei o situație mai grea față de hotărârea primei instanțe care a respins acțiunea, nu pe considerente de fond, ci pe considerente de procedură în sensul că notificarea trebuia adresată prefecturii, întrucât dispozițiile referitoare la restituirea în natură erau inoperante. 3. Terenul situat în Mamaia, lotul 3, careul 18, în suprafață de 504,91 mp a fost dobândit de autorul contestatoarei, J.F., în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria municipiului Constanța. Potrivit clauzelor contractului, cumpărătorul avea obligația de a construi o casă de locuit în termen de 4 ani, prelungit la 6 ani.

În același contract s-a prevăzut clauza potrivit cu care nerespectarea vreunei obligații asumate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, neexecutare ce urma a fi constatată de către Administrația comunală prin delegații ei, prin încheierea unui proces-verbal de către o „comisiune din care neapărat va face parte și un proprietar din oraș”. Fiind astfel clarificate obligațiile contractuale, în interpretarea contractului trebuie să se țină seama de voința reală a părților, conform art. 977 C. civ. Astfel proprietarul avea obligația de a construi, iar vânzătorul avea obligația de a constata neexecutarea printr-un proces-verbal al unei comisii, compusă din delegați ai administrației și un proprietar din oraș.

În ceea ce privește obligația principală, aceea de a construi, se rețin cele ce urmează. Codul civil distinge între neexecutarea culpabilă și neexecutarea fortuită. Astfel, conform art. 1082-1083 C. civ., neexecutarea generează răspundere numai dacă nu se datorează unei cauze străine, adică forței majore sau cazului fortuit. În speță, autorul contestatoarei, ca și aceasta de altfel, era de origine evreiască.

În perioada istorică a derulării contractului de vânzare-cumpărare, au fost edictate o serie de legi antievreiești: în perioada guvernării Goga-Cuza, la 30 decembrie 1937, sunt retrase permisele de liberă circulație pe căile ferate pentru ziariștii evrei; la 22 ianuarie 1938 se emite Decretul-lege privind revizuirea cetățeniei acordate evreilor; guvernul Miron Cristea, în februarie 1938, introduce starea de asediu și cenzura pe întreg teritoriul țării; prin Legea nr. 254 de la 27 martie 1941 se dispune oprirea evreilor de a dobândi proprietăți imobiliare sau anumite drepturi reale asupra acestora imobile, iar la 1 septembrie 1939 a început cel de-al doilea război mondial. Momentul istoric premergător celui de-al doilea război mondial a determinat nerespectarea clauzei de construire, fiind, evident, în prezența unei cauze de forță majoră, astfel încât la 30 septembrie 1941 nu se putea împlini termenul de 6 ani stipulat pentru ridicarea imobilului.

Existența pactului comisoriu în contractul de vânzare-cumpărare nu exclude rolul instanței de judecată ținând seama de principiul liberului acces la justiție, în a verifica îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor pentru desființarea contractului. Instanța de apel trebuia să observe, pe de o parte existența forței majore, iar pe de altă parte să constate că imobilul nu a revenit de plin drept în proprietatea primăriei, câtă vreme nu s-a emis decizia administrativă convenită de părți. Față de conținutul clauzelor contractuale și în baza probelor administrate, a rezultat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza deciziei administrative nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a Comitetului executiv al Sfatului popular al orașului Constanța, decizie ce nu menționează în componența comisiei de preluare și un proprietar din oraș, astfel cum părțile au convenit.

Cum imobilul a fost preluat în anul 1958, Legea de reparație nr. 10/2001 este pe deplin aplicabilă în cauză. Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., recursul declarat va fi admis, iar decizia pronunțată în apel va fi modificată. Drept consecință, va fi admis apelul contestatoarei, iar sentința va fi schimbată în parte în sensul admiterii contestației formulate împotriva dispoziției nr. 161 din 26 ianuarie 2004, emisă de primarul municipiului Constanța, ce urmează a fi anulată. Va fi obligat pârâtul la măsuri reparatorii prin echivalent către contestatoare față de împrejurarea că terenul nu poate fi restituit în natură.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta E.C. împotriva deciziei nr. 1100/C din 27 octombrie 2004 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Modifică decizia și, în consecință, admite apelul: Schimbă în parte sentința atacată în sensul că admite contestația formulată împotriva dispoziției nr. 161 din 28 ianuarie 2004 emisă de primarul municipiului Constanța, pe care o anulează. Obligă pârâtul la măsuri reparatorii prin echivalent, către contestatoare, pentru terenul situat în stațiunea Mamaia, lotul 3, careul 18, județ Constanța, în suprafață de 504,91 mp. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2005.