ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6899/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea formulată la 4 martie 2004

și înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 396/2004, E.C. a

contestat dispoziția nr. 161 din 26 ianuarie 2004 emisă de primarul

municipiului Constanța, solicitând anularea acesteia și obligarea părților la

suma reprezentând despăgubiri prin echivalent. Tribunalul, prin decizia civilă

nr. 892 de la 15 iulie 2004 a respins, ca nefondată, acțiunea față de primarul

municipiului Constanța și ca formulată împotriva unor persoane lipsite de

calitate procesuală pasivă față de Municipiul Constanța și Consiliul local

Constanța.

A reținut instanța că la data

formulării notificărilor reclamanta cunoștea situația faptică a terenului,

edificarea unor construcții, motiv pentru care nu erau aplicabile dispozițiile

referitoare la restituirea în natură, ci acelea reglementate prin capitolul V

din lege.

Se mai arată că dispoziția a avut în

vedere aspecte care țin de dovedirea dreptului de proprietate prin aprecierea

că titularul obligației de a construi într-un termen de patru ani, ulterior de

6 ani, nu se poate prevala de atributele dreptului real pierdut prin

neîndeplinirea acestor obligații și față de care a operat pactul comisoriu.

Curtea de Apel Constanța, investită

cu soluționarea apelului declarat de reclamant, prin decizia civilă nr. 1100/C

din 27 octombrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 1954/C/2004, a respins, ca

nefondată calea de atac pentru considerentele ce urmează.

Terenul, situat în stațiunea Mamaia,

lotul 3, careul 18, în suprafață de 504,91 mp, a fost dobândit de autorul

contestatoarei J.F., în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu

Primăria municipiului Constanța.

Potrivit contractului, cumpărătorul

avea obligația de a construi o casă de locuit în termen de 4 ani, prelungit la

6 ani.

În contract s-a prevăzut o clauză ce

consacră rezoluțiunea convenției, un pact comisoriu, în sensul că prin

modificarea construcției, contractul se desființează de drept de îndată ce a

expirat termenul de executare, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și

fără orice altă formalitate prealabilă.

Constată instanța că de la 13

noiembrie 1941 dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a revenit în

patrimoniul Primăriei Constanța, de drept, fără să fie necesară intervenția

instanței sau a autorității administrative.

Se mai arată că terenul nu a

reintrat în patrimoniul unității administrativ-teritoriale în baza deciziei

administrative nr. 22043/1958 și că nu aceasta a desființat contractul de

vânzare-cumpărare.

Se concluzionează că terenul nu a

intrat în proprietatea statului în mod abuziv, ci ca efect al deplinului drept

al contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât nu sunt aplicabile

prevederile Legii nr. 10/2001, iar decizia nr. 161 din 28 ianuarie 2004 a

primarului Municipiului Constanța este legală și temeinică.

Prin recursul declarat de

apelanta-contestatoare este criticată decizia pronunțată în apel pentru

motivele ce se vor arăta.

proc. civ. hotărârea este contradictorie pentru că pe de o parte se arată că nu

erau aplicabile dispozițiile legale relative la notificarea privind restituirea

în natură, ci acelea strict reglementate prin capitolul V, iar pe de altă parte

se recunoaște că primarul nu avea competența în soluționarea notificării, ci

prefectura.

pct. 9 C. proc. civ., pentru că nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de

apel referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art.20 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 de către prima instanță și că instanța, motivând lipsa de

competență a primarului în soluționarea acestui tip de notificare, nu a pus în

discuția părților această problemă.

Totodată, instanța de apel pășește

la analiza de fond, înlăturând practic motivarea primei instanțe, creând astfel

apelantei o situație mai grea în propria cale de atac, câtă vreme prima

instanță a respins acțiunea, practic, pentru lipsa competenței primarului în

soluționarea unor atari notificări.

că cererea formulată nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001,

deoarece contractul a fost desființat conform pactului comisoriu de gradul IV,

încă din 13 noiembrie 1941.

Arată recurenta că revenirea bunului

în patrimoniul Primăriei nu s-a produs, pentru că nu s-a încheiat

procesul-verbal convenit prin contract și că terenul a trecut în proprietatea

statului în baza deciziei administrative nr. 22043 din 24 octombrie 1958.

Invocă recurenta că neexecutarea

contractului nu a fost culpabilă datorită unei cauze de forță majoră, care a

suspendat orice curs al termenului de 6 ani, izbucnirea celui de-al doilea

război mondial.

Un alt motiv al neexecutării

contractului se referă la faptul că recurenta, ca și părinții săi, este de

origine evreiască și că datorită naționalității lor, autorii lor nu au putut să

construiască față de persecuțiile din perioada 1937-1938.

De asemenea, prin Legea nr. 254 din 27

martie 1941 s-a dispus oprirea evreilor de a dobândi proprietăți imobiliare

urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile.

Recursul este fondat în limitele și

pentru argumentele ce succed.

C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs,

nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care

nu este de loc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori

străine pricinii.

Criticile formulate sub acest aspect

privesc însă hotărârea primei instanțe și nu hotărârea pronunțată în calea

devolutivă de atac a apelului, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 299 C.

proc. civ., căci în calea extraordinară de atac a recursului este examinată

doar hotărârea instanței ierarhic inferioare instanței de recurs.

proc. civ. apelantului nu i se poate crea „în propria cale de atac o situație

mai grea decât aceea din hotărârea atacată”.

Dispoziția de procedură menționată a

fost încălcată de instanța de apel câtă vreme aceasta a statuat că autorul

reclamantei a pierdut dreptul de proprietate dobândit prin actul de

vânzare-cumpărare ca efect al desființării de drept a contractului și că

terenul nu a intrat abuziv în proprietatea statului pentru a fi aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Soluția pronunțată pe fondul

pricinii creează reclamantei o situație mai grea față de hotărârea primei

instanțe care a respins acțiunea, nu pe considerente de fond, ci pe

considerente de procedură în sensul că notificarea trebuia adresată

prefecturii, întrucât dispozițiile referitoare la restituirea în natură erau

inoperante.

3, careul 18, în suprafață de 504,91 mp a fost dobândit de autorul

contestatoarei, J.F., în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria

municipiului Constanța.

Potrivit clauzelor contractului,

cumpărătorul avea obligația de a construi o casă de locuit în termen de 4 ani,

prelungit la 6 ani.

În același contract s-a prevăzut

clauza potrivit cu care nerespectarea vreunei obligații asumate de cumpărător

atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare,

neexecutare ce urma a fi constatată de către Administrația comunală prin

delegații ei, prin încheierea unui proces-verbal de către o „comisiune din care

neapărat va face parte și un proprietar din oraș”.

Fiind astfel clarificate obligațiile

contractuale, în interpretarea contractului trebuie să se țină seama de voința

reală a părților, conform art. 977 C. civ.

Astfel proprietarul avea obligația

de a construi, iar vânzătorul avea obligația de a constata neexecutarea

printr-un proces-verbal al unei comisii, compusă din delegați ai administrației

și un proprietar din oraș.

În ceea ce privește obligația

principală, aceea de a construi, se rețin cele ce urmează.

Codul civil distinge între

neexecutarea culpabilă și neexecutarea fortuită.

Astfel, conform art. 1082-1083 C.

civ., neexecutarea generează răspundere numai dacă nu se datorează unei cauze

străine, adică forței majore sau cazului fortuit.

În speță, autorul contestatoarei, ca

și aceasta de altfel, era de origine evreiască.

În perioada istorică a derulării

contractului de vânzare-cumpărare, au fost edictate o serie de legi

antievreiești: în perioada guvernării Goga-Cuza, la 30 decembrie 1937, sunt

retrase permisele de liberă circulație pe căile ferate pentru ziariștii evrei;

la 22 ianuarie 1938 se emite Decretul-lege privind revizuirea cetățeniei

acordate evreilor; guvernul Miron Cristea, în februarie 1938, introduce starea

de asediu și cenzura pe întreg teritoriul țării; prin Legea nr. 254 de la 27

martie 1941 se dispune oprirea evreilor de a dobândi proprietăți imobiliare sau

anumite drepturi reale asupra acestora imobile, iar la 1 septembrie 1939 a

început cel de-al doilea război mondial.

Momentul istoric premergător celui

de-al doilea război mondial a determinat nerespectarea clauzei de construire,

fiind, evident, în prezența unei cauze de forță majoră, astfel încât la 30

septembrie 1941 nu se putea împlini termenul de 6 ani stipulat pentru ridicarea

imobilului.

Existența pactului comisoriu în

contractul de vânzare-cumpărare nu exclude rolul instanței de judecată ținând

seama de principiul liberului acces la justiție, în a verifica îndeplinirea sau

neîndeplinirea condițiilor pentru desființarea contractului.

Instanța de apel trebuia să observe,

pe de o parte existența forței majore, iar pe de altă parte să constate că

imobilul nu a revenit de plin drept în proprietatea primăriei, câtă vreme nu

s-a emis decizia administrativă convenită de părți.

Față de conținutul clauzelor

contractuale și în baza probelor administrate, a rezultat că imobilul a trecut

în proprietatea statului în baza deciziei administrative nr. 22043 din 24

octombrie 1958 a Comitetului executiv al Sfatului popular al orașului

Constanța, decizie ce nu menționează în componența comisiei de preluare și un

proprietar din oraș, astfel cum părțile au convenit.

Cum imobilul a fost preluat în anul

1958, Legea de reparație nr. 10/2001 este pe deplin aplicabilă în cauză.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație

și Justiție, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 312

alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., recursul declarat va fi admis, iar decizia

pronunțată în apel va fi modificată.

Drept consecință, va fi admis apelul

contestatoarei, iar sentința va fi schimbată în parte în sensul admiterii

contestației formulate împotriva dispoziției nr. 161 din 26 ianuarie 2004,

emisă de primarul municipiului Constanța, ce urmează a fi anulată.

Va fi obligat pârâtul la măsuri

reparatorii prin echivalent către contestatoare față de împrejurarea că terenul

nu poate fi restituit în natură.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta E.C. împotriva deciziei nr. 1100/C din 27 octombrie 2004 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă.

Modifică decizia și, în consecință,

admite apelul:

Schimbă în parte sentința atacată în

sensul că admite contestația formulată împotriva dispoziției nr. 161 din 28

ianuarie 2004 emisă de primarul municipiului Constanța, pe care o anulează.

Obligă pârâtul la măsuri reparatorii

prin echivalent, către contestatoare, pentru terenul situat în stațiunea

Mamaia, lotul 3, careul 18, județ Constanța, în suprafață de 504,91 mp.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 septembrie 2005.