ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 96/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la nr. 5318/2002 la Tribunalul Constanța I.C.I. a solicitat în contradictoriu cu Primăria și Primarul Municipiului Constanța, anularea dispoziției nr. 3430 din 27 septembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Constanța și restituirea suprafeței de 521,22 mp teren în Stațiunea Mamaia, fie în compensare cu un alt teren din aceeași categorie cu cel deținut inițial fie acordarea de despăgubiri în sumă de 130.000 dolari SUA cu echivalent în lei, dacă restituirea în natură nu este posibilă. Prin dispoziția nr. 3430 din 27 septembrie 2002 a Primarului Municipiului Constanța prin care s-a finalizat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 s-a respins cererea formulată de I.C.I.

de restituire a terenului cu motivarea că terenul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece decizia nr. 22043/1958 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Constanța de preluare a terenului în proprietatea statului s-a emis în cadrul operațiunii de reziliere a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 458 din 24 decembrie 1937 afectat de un pact comisoriu de gradul IV, pentru neexecutarea obligațiilor contractuale de edificare a construcțiilor în termenul contractual. Tribunalul Constanța, prin sentința nr. 1151 din 2 octombrie 2003, a respins ca nefondată contestația formulată de I.C.I. S-a reținut în considerentele sentinței că autoarea contestatorului a dobândit terenul de 521,22 mp în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 458 din 24 februarie 1937 încheiat cu Primăria Municipiului Constanța.

Potrivit clauzei contractuale, cumpărătoarea avea obligația de a construi casă sau vilă în termen de 4 ani, prelungit la 6 ani de la data autentificării actului și de a contribui cu 25 % la cheltuielile edilitare, sub sancțiunea rezilierii de plin drept a contractului în baza unui pact comisoriu de gradul IV. Contractul fiind desființat de plin drept în baza rezoluțiunii, încă din 1943, întrucât autoarea contestatorului nu și-a îndeplinit obligația asumată prin contract, prin decizia nr. 22043/1958 a Primăriei Municipiului Constanța nu s-a realizat decât constatarea acestei situații și preluarea efectivă a terenului. Ca urmare, reține tribunalul, terenul în litigiu nu a intrat în mod abuziv în proprietatea statului ci ca efect al rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului Constanța, astfel că nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 961/C din 21 septembrie 2004, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul declarat de I.C.I. , având în vedere aceleași considerente reținute de instanța de fond. În plus Curtea a înlăturat apărările apelantului-contestator legate de existența cauzei de forță majoră (războiul) care ar fi împiedicat-o pe autoarea sa să-și îndeplinească obligația contractuală ce și-a asumat-o. În recursul declarat împotriva deciziei nr. 961 C din 21 septembrie 2004 a Curții de Apel Constanța I.C.I.

arată că instanța de apel a avut în vedere în înlăturarea apărărilor privind existența forței majore, care a împiedicat-o pe autoarea sa să edifice construcția numai starea de război nu și prevederile Decretului regal nr. 4215 din 16 decembrie 1938, pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării, în temeiul căruia terenurile de la plaja Mamaia au devenit zone militare, în al căror perimetru erau interzise construcțiile și executarea de măsurători, ridicări de planuri lucrări topografice, iar după 1945, când decretul regal și-a încetat efectele în zona Constanța au staționat trupele sovietice până în 1950-1952, autoarea aflându-se în imposibilitate de a-și executa obligația contractuală.

Decizia administrativă a Consiliului Popular Constanța, care reprezintă titlul de proprietate al statului nu nominalizează contractele și persoanele asupra cărora își produc efectele, în afară de faptul că rezoluțiunea contractului nu putea fi constatată printr-un act administrativ, după cum un act administrativ nu poate desființa un act esențialmente civil. Recursul este nefondat. Se susține de contestatorul-recurent că decretul regal nr. 4215 din 16 decembrie 1938 prin care s-a dispus includerea stațiunii Mamaia în zona frontieră cu restricții pentru amplasarea construcțiilor și derularea unor activități echivalează cu o cauză de forță majoră care a pus-o pe autoarea sa în imposibilitate de a-și executa obligația contractuală de edificare a construcției.

Din examinarea dispozițiunilor art. 9 și art. 13 ale decretului regal în discuție, se reține că edificarea construcțiilor în zona militară de frontieră nu era interzisă ci era doar condiționată de aprobarea prealabilă a Ministerului Apărării Naționale și Ministerul Aerului și Marinei. Ori, în cauză o asemenea dovadă de refuz a aprobării din partea autorităților competente pentru edificarea construcției la care se referă contractul de vânzare-cumpărare nu a fost prezentată, ceea ce ne duce la concluzia că instituirea zonei militare în stațiunea Mamaia nu a fost de natură să constituie pentru autoarea contestatorului un caz de forță majoră. Mai mult, neexecutarea de către autoarea recurentului a obligației de plată a prețului era de natură să ducă ea singură la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Afirmația contestatorului cum că prețul contractat ar fi fost integral achitat, altfel nu i s-ar fi predat autoarei sale terenul, vine în contradicție cu prevederile actului de vânzare-cumpărare în care se arată cât se poate de clar că predarea terenului se face îndată după perfectarea contractului în formă autentică și achitarea primei rate (care a și fost executată), pentru diferența de preț, aferentă celor trei rate anuale restante vânzătorul rezervându-și privilegiul prevăzut de art. 1735 C. civ. În cuprinsul contractului ,pactul comisoriu de gradul IV a fost precis determinat în ceea ce privește întinderea și condițiile în care intervine în cazul nerespectării vreuneia din obligațiile contractuale ale cumpărătoarei „fără somație, judecată sau altă punere în întârziere”.

În cazul înscrierii acestei clauze comisorii exprese, rezoluțiunea operează deplin drept, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire. Înscrierea pactului comisoriu expres de gradul IV nu mai face necesară intervenția instanței judecătorești. În speță, statul creditor, singurul îndreptățit de a se prevala de rezoluțiunea contractului în calitatea sa de creditor, prin decizia nr. 22043/1958 a preluat efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare a considerat că terenul nu a ieșit niciodată din patrimoniul său. Așadar, prin decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanța nr. 22043/1958 nu a operat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, așa cum susține recurentul și care din punct de vedere juridic nu este posibil.

Rezoluțiunea a operat de drept la expirarea termenului de 4 ani prelungit la 6 ani, până la care autoarea recurentului-contestator trebuia să edifice construcția și să achite prețul. Decizia nu a făcut decât să constate această situație, considerând că terenul nu a ieșit niciodată din patrimoniul comunei și deci a statului și să-l preia din detențiunea autoarei contestatorului-recurent.

Este adevărat că decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă și nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 458/1937, dar identificarea acestuia este lesne de făcut raportându-ne la conținutul celor două acte, din care rezultă că parcela vândută autoarei contestatorului face parte din suprafața de teren cuprinsă între Sutghiol și Marea Neagră, de 192 și 9705 ha, cedat de Ministerul Domeniilor, comunei Constanța în 1905. De asemenea efectele deciziei o vizează și pe autoarea contestatorului-recurent, de vreme ce prin dispozitivul deciziei se precizează că urmare a rezoluțiunii de plin drept a contractelor de vânzare-cumpărare identificate prin numerele de autentificare pentru neexecutarea construcțiilor în termenul convenit și neachitarea prețului, terenurile se preiau în posesia statului, considerându-se că acestea nu au ieșit niciodată din patrimoniul său.

Este deci evident din cele expuse mai sus că preluarea terenului în litigiu în suprafață de 521,22 mp nu s-a făcut de stat în mod abuziv ci ca o consecință a rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare nr. 458/1937, astfel că, în mod corect instanțele au concluzionat că acesta nu cade sub incidența Legii nr. 10/2001, privind acordarea măsurilor reparatorii. Ca urmare, hotărârile pronunțate în cauză fiind legale și temeinice iar criticile din recursul declarat de I.C.I. nefondate, recursul acestuia va fi respins potrivit art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.C.I. împotriva deciziei civile nr. 961/C din 21 septembrie 2004 a Curții de Apel Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 ianuarie 2006.