ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 96/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la nr. 5318/2002

la Tribunalul Constanța I.C.I. a solicitat în contradictoriu cu Primăria și

Primarul Municipiului Constanța, anularea dispoziției nr. 3430 din 27

septembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Constanța și restituirea

suprafeței de 521,22 mp teren în Stațiunea Mamaia, fie în compensare cu un alt

teren din aceeași categorie cu cel deținut inițial fie acordarea de despăgubiri

în sumă de 130.000 dolari SUA cu echivalent în lei, dacă restituirea în natură

nu este posibilă.

Prin dispoziția nr. 3430 din 27

septembrie 2002 a Primarului Municipiului Constanța prin care s-a finalizat

procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 s-a respins

cererea formulată de I.C.I. de restituire a terenului cu motivarea că terenul

nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece decizia nr. 22043/1958

a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Constanța de preluare a

terenului în proprietatea statului s-a emis în cadrul operațiunii de reziliere

a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 458 din 24 decembrie

1937 afectat de un pact comisoriu de gradul IV, pentru neexecutarea

obligațiilor contractuale de edificare a construcțiilor în termenul

contractual.

Tribunalul Constanța, prin sentința

nr. 1151 din 2 octombrie 2003, a respins ca nefondată contestația formulată de I.C.I.

S-a reținut în considerentele

sentinței că autoarea contestatorului a dobândit terenul de 521,22 mp în baza

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 458 din 24 februarie

1937 încheiat cu Primăria Municipiului Constanța.

Potrivit clauzei contractuale,

cumpărătoarea avea obligația de a construi casă sau vilă în termen de 4 ani,

prelungit la 6 ani de la data autentificării actului și de a contribui cu 25 %

la cheltuielile edilitare, sub sancțiunea rezilierii de plin drept a

contractului în baza unui pact comisoriu de gradul IV.

Contractul fiind desființat de plin

drept în baza rezoluțiunii, încă din 1943, întrucât autoarea contestatorului nu

și-a îndeplinit obligația asumată prin contract, prin decizia nr. 22043/1958 a

Primăriei Municipiului Constanța nu s-a realizat decât constatarea acestei

situații și preluarea efectivă a terenului.

Ca urmare, reține tribunalul,

terenul în litigiu nu a intrat în mod abuziv în proprietatea statului ci ca

efect al rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu

Primăria Municipiului Constanța, astfel că nu se încadrează în prevederile

Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 961/C din 21

septembrie 2004, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul declarat

de I.C.I. , având în vedere aceleași considerente reținute de instanța de fond.

În plus Curtea a înlăturat apărările apelantului-contestator legate de

existența cauzei de forță majoră (războiul) care ar fi împiedicat-o pe autoarea

sa să-și îndeplinească obligația contractuală ce și-a asumat-o.

În recursul declarat împotriva

deciziei nr. 961 C din 21 septembrie 2004 a Curții de Apel Constanța I.C.I. arată

că instanța de apel a avut în vedere în înlăturarea apărărilor privind

existența forței majore, care a împiedicat-o pe autoarea sa să edifice

construcția numai starea de război nu și prevederile Decretului regal nr. 4215

din 16 decembrie 1938, pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare

apărării țării, în temeiul căruia terenurile de la plaja Mamaia au devenit zone

militare, în al căror perimetru erau interzise construcțiile și executarea de

măsurători, ridicări de planuri lucrări topografice, iar după 1945, când

decretul regal și-a încetat efectele în zona Constanța au staționat trupele

sovietice până în 1950-1952, autoarea aflându-se în imposibilitate de a-și

executa obligația contractuală.

Decizia administrativă a Consiliului

Popular Constanța, care reprezintă titlul de proprietate al statului nu

nominalizează contractele și persoanele asupra cărora își produc efectele, în

afară de faptul că rezoluțiunea contractului nu putea fi constatată printr-un

act administrativ, după cum un act administrativ nu poate desființa un act esențialmente

civil.

Recursul este nefondat.

Se susține de contestatorul-recurent

că decretul regal nr. 4215 din 16 decembrie 1938 prin care s-a dispus

includerea stațiunii Mamaia în zona frontieră cu restricții pentru amplasarea

construcțiilor și derularea unor activități echivalează cu o cauză de forță

majoră care a pus-o pe autoarea sa în imposibilitate de a-și executa obligația

contractuală de edificare a construcției.

Din examinarea dispozițiunilor art. 9

și art. 13 ale decretului regal în discuție, se reține că edificarea

construcțiilor în zona militară de frontieră nu era interzisă ci era doar

condiționată de aprobarea prealabilă a Ministerului Apărării Naționale și

Ministerul Aerului și Marinei. Ori, în cauză o asemenea dovadă de refuz a

aprobării din partea autorităților competente pentru edificarea construcției la

care se referă contractul de vânzare-cumpărare nu a fost prezentată, ceea ce ne

duce la concluzia că instituirea zonei militare în stațiunea Mamaia nu a fost

de natură să constituie pentru autoarea contestatorului un caz de forță majoră.

Mai mult, neexecutarea de către

autoarea recurentului a obligației de plată a prețului era de natură să ducă ea

singură la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Afirmația contestatorului cum că

prețul contractat ar fi fost integral achitat, altfel nu i s-ar fi predat

autoarei sale terenul, vine în contradicție cu prevederile actului de

vânzare-cumpărare în care se arată cât se poate de clar că predarea terenului se

face îndată după perfectarea contractului în formă autentică și achitarea

primei rate (care a și fost executată), pentru diferența de preț, aferentă

celor trei rate anuale restante vânzătorul rezervându-și privilegiul prevăzut

de art. 1735 C. civ.

În cuprinsul contractului ,pactul

comisoriu de gradul IV a fost precis determinat în ceea ce privește întinderea

și condițiile în care intervine în cazul nerespectării vreuneia din obligațiile

contractuale ale cumpărătoarei „fără somație, judecată sau altă punere în

întârziere”.

În cazul înscrierii acestei clauze

comisorii exprese, rezoluțiunea operează deplin drept, de îndată ce a expirat

termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

Înscrierea pactului comisoriu expres de gradul IV nu mai face necesară

intervenția instanței judecătorești.

În speță, statul creditor, singurul

îndreptățit de a se prevala de rezoluțiunea contractului în calitatea sa de

creditor, prin decizia nr. 22043/1958 a preluat efectiv în posesia sa terenul

în litigiu, întrucât în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului de

vânzare-cumpărare a considerat că terenul nu a ieșit niciodată din patrimoniul

său.

Așadar, prin decizia Comitetului

Executiv al Sfatului Popular Constanța nr. 22043/1958 nu a operat rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare, așa cum susține recurentul și care din punct

de vedere juridic nu este posibil. Rezoluțiunea a operat de drept la expirarea

termenului de 4 ani prelungit la 6 ani, până la care autoarea

recurentului-contestator trebuia să edifice construcția și să achite prețul.

Decizia nu a făcut decât să constate

această situație, considerând că terenul nu a ieșit niciodată din patrimoniul comunei

și deci a statului și să-l preia din detențiunea autoarei

contestatorului-recurent.

Este adevărat că decizia nr. 22043/1958

nu face referire expresă și nu identifică parcela de teren ce a format obiectul

contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 458/1937, dar

identificarea acestuia este lesne de făcut raportându-ne la conținutul celor

două acte, din care rezultă că parcela vândută autoarei contestatorului face

parte din suprafața de teren cuprinsă între Sutghiol și Marea Neagră, de 192 și

9705 ha, cedat de Ministerul Domeniilor, comunei Constanța în 1905.

De asemenea efectele deciziei o

vizează și pe autoarea contestatorului-recurent, de vreme ce prin dispozitivul

deciziei se precizează că urmare a rezoluțiunii de plin drept a contractelor de

vânzare-cumpărare identificate prin numerele de autentificare pentru

neexecutarea construcțiilor în termenul convenit și neachitarea prețului,

terenurile se preiau în posesia statului, considerându-se că acestea nu au

ieșit niciodată din patrimoniul său.

Este deci evident din cele expuse

mai sus că preluarea terenului în litigiu în suprafață de 521,22 mp nu s-a

făcut de stat în mod abuziv ci ca o consecință a rezoluțiunii contractului de

vânzare-cumpărare nr. 458/1937, astfel că, în mod corect instanțele au

concluzionat că acesta nu cade sub incidența Legii nr. 10/2001, privind

acordarea măsurilor reparatorii.

Ca urmare, hotărârile pronunțate în

cauză fiind legale și temeinice iar criticile din recursul declarat de I.C.I. nefondate,

recursul acestuia va fi respins potrivit art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul I.C.I. împotriva deciziei civile nr. 961/C din 21

septembrie 2004 a Curții de Apel Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 ianuarie 2006.