ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2195/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 403 din 10 mai 2000 a

Tribunalului București, s-a admis acțiunea formulată de D.F., în contradictoriu

cu pârâții: Consiliul Local Constanța, municipiul Constanța prin Primar, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice; s-a admis cererea de intervenție în

interes propriu formulată de D.T.G. și D.V. în sensul obligării pârâților să

lase reclamantei și intervenienților deplina proprietate și posesie cu privire

la terenul în suprafață de 602,34 mp situat în stațiunea Mamaia, lotul 5,

careul 18, județul Constanța, așa cum rezultă din raportul de expertiză

efectuat de C.V. la data de 18 februarie 2000.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a

reținut că pe terenul în litigiu cumpărat de V.D. la data de 8 octombrie 1936

cu act autentic, cumpărătoarea, în baza unui pact comisoriu cuprins în actul de

vânzare-cumpărare, s-a obligat să construiască un imobil în termen de 4 ani de

la data autentificării actului (8 octombrie 1996). Că, imobilul nu a putut fi

edificat de cumpărătoare în termenul stipulat în actul de vânzare-cumpărare,

din culpa acesteia ci din cauză de forță majoră (războiul și apoi regimul

restrictiv privind edificarea unor construcții, etc.). În atare situație

contractul de vânzare-cumpărare menționat este valabil și în prezent, iar

reclamanta și intervenienții au dreptul la restituirea în natură a terenului în

litigiu.

Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr.

13 din 4 februarie 2003 a admis apelurile declarate de pârâții Consiliul Local

Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 403 din 10 mai 2000 a

Tribunalului Constanța și pe cale de consecință a fost schimbată sentința

atacată în sensul respingerii acțiunii în revendicare formulată de reclamanta D.F.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a

reținut că actul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1936 prin care autoarea

reclamantei a dobândit terenul în suprafață de 602,34 mp situat în stațiunea

Mamaia, Constanța, este nul, de vreme ce cumpărătoarea imobilului nu a

respectat condiția stipulată prin pactul comisoriu inserat în contract în

sensul de a construi casă de locuit sau vilă pe terenul respectiv în termen de

4 ani din momentul autentificării actului. Că, în atare situație dreptul de

proprietate al autoarei reclamantei cu privire la terenul în litigiu a fost

desființat din 1940 și nu poate fi transmis reclamantei și intervenienților.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată au

declarat recurs reclamanta D.F. și intervenienții D.G. și D.V., criticând-o ca

fiind netemeinică și nelegală – invocând prevederile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C.

proc. civ., deoarece:

- Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire

la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice.

- Reținând că titlul de proprietate al autorului

reclamanților a fost desființat, instanța de apel a modificat soluția

judecătoriei, fără să pună în discuție excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților.

- Greșit instanța de apel a reținut că titlul de

proprietate al autorului reclamanților a fost desființat ca efect al pactului

comisoriu intervenit prin neîndeplinirea obligației de a construi pe terenul

cumpărat, de vreme ce s-a făcut dovada imposibilității obiective (război, etc.)

de a se putea construi pe terenul respectiv, în termen de 4 ani, din momentul

autentificării actului de vânzare-cumpărare.

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile legii

civile privind rezoluțiunea contractelor. Decizia autorității administrative

prin care sunt declarate reziliate toate contractele care au prevăzut obligația

de a construi este nelegală și nu poate constitui un temei de redobândire a

dreptului de proprietate către stat.

- Actul civil nu poate fi desființat printr-un

pact comisoriu ci tot printr-un act civil.

Recursul nu este fondat.

Revendicarea este acțiunea reală prin care

proprietarul care nu mai are posesiunea bunului său, în temeiul dreptului de

proprietate, cere restituirea acestuia de la persoana ce îl deține fără drept.

Reclamantul trebuie să facă dovada că este

titularul dreptului de proprietate, regula „actori incubit probatio” înscrisă

în art. 1169 C. civ., se aplică și în această materie.

Obiectul litigiului îl constituie revendicarea

de către reclamanta D.F. și intervenienții: D.G., D.V., a terenului în

suprafață de 602,34 mp situat în stațiunea Mamaia lotul 5 care în prezent este

ocupat parțial de aleea din B-dul Mamaia și spațiile verzi ale restaurantului S.

Terenul mai sus menționat a fost cumpărat de V.D.,

autoarea reclamantei, în baza contractului de vânzare-cumpărare și a

procesului-verbal de punere în posesie din 8 octombrie 1936.

Actul de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 1936

a inserat în conținutul său clauza de rezoluțiune, pactul comisoriu, care

atrage nulitatea actului pentru nerespectarea termenului de 4 ani în care

cumpărătorul trebuia să edifice o construcție.

Prin urmare, nerealizarea condiției, indiferent

de natura fortuită sau natura culpabilă a cumpărătorului conduce potrivit

voinței exprimate a părților, la rezilierea deplin drept a contractului de

vânzare, fără somație, fără judecată și fără punere în întârziere, potrivit

art. 969 C. civ.

Părțile contractului de vânzare-cumpărare din 8

octombrie 1936 nu au făcut distincție între cauzele culpabile sau fortuite, ci

au consimțit doar la nerespectarea sau neexecutarea obligației de a construi,

situație în care se produce rezilierea deplin drept a contractului.

Prin derogare de la prevederile art. 1021 C.

civ., care consacră caracterul juridic al rezoluțiunii, părțile pot înscrie în

convenția lor clauze exprese privind rezoluțiunea contractului pentru

nerespectarea sau neexecutarea de obligații, denumite pacte comisorii care

urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanțelor judecătorești în

pronunțarea rezoluțiunii contractelor.

Inserarea pactului comisoriu de către părțile

contractului de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 1936 în sensul construirii de

către cumpărător pe terenul în suprafață de 602,34 mp în termen de 4 ani din

momentul autentificării actului de vânzare, are ca efect desființarea

necondiționată a actului, de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca

obligația să fi fost adusă la îndeplinire.

Deci, contractul de vânzare-cumpărare din 8

octombrie 1936 este nul de drept pentru nerespectarea pactului comisoriu

inserat în contract și nu urmarea unor măsuri luate de organele administrative,

respectiv Primăria Constanța.

Prin urmare, dreptul de proprietate asupra

terenului în litigiu a fost desființat din anul 1947, a se vedea adresa nr. 1994

din 12 iulie 1947 de prelungire a termenului de construire de 4 ani prevăzut în

contractul din 8 octombrie 1936, dosar fond, și pe cale de consecință

reclamanta și intervenienții nu au făcut dovada calității lor de proprietari cu

privire la terenul în litigiu. Autoarea reclamantei fiind un neproprietar

deoarece dreptul său asupra terenului menționat s-a desființat cu efect

retroactiv prin operarea condiției rezoluțiunii (pact comisoriu) prevăzută în

actul de vânzare.

Cum reclamanta și intervenienții nu au făcut

dovada calității lor de proprietari cu privire la terenul în litigiu, instanța

de apel în mod judicios a schimbat în tot sentința instanței de fond, în urma

soluționării apelului, în sensul respingerii acțiunii în revendicare formulată

de reclamantă și intervenienții, ca neîntemeiată. În atare situație, nu se

poate pune problema lipsei calității procesuale active a reclamantei și

intervenienților ci doar a nedovedirii de către reclamantă și intervenienți a

faptului că ei nu sunt proprietarii terenului revendicat pentru considerentele

arătate.

Instanța de apel a rezolvat în mod judicios și

problema referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, în sensul că în conformitate cu prevederile

art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, terenul în litigiu este proprietatea Municipiului Constanța. De

altfel, contractul de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 1936 ce a avut ca

obiect terenul în litigiu s-a încheiat între Municipiul Constanța și autorii

reclamantei.

Actul de vânzare-cumpărare fiind nul de drept ca

urmare a nerespectării pactului comisoriu, s-a ajuns la restabilirea situației

anterioare în sensul că terenul în litigiu a redevenit proprietatea

Municipiului Constanța.

Prin urmare, instanța de apel a statuat că

Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pentru toate aceste considerente Înalta Curte

reține că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor prevăzute

de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. și în consecință se va respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantă și intervenienți împotriva deciziei

civile nr. 13 din 4 februarie 2003 a Curții de Apel Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta D.F. și intervenienții D.G., D.V. împotriva deciziei

13/C din 4 februarie 2003 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2004.