ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3100/2012

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de fată, constată următoarele: 1. Instanța de apel Tribunalul Constanța prin Sentința civilă nr. 2367 din 23 decembrie 2009 a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta F.P.N. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, primarul municipiului Constanța și Consiliul local al municipiului Constanța prin care s-a solicitat anularea dispoziției nr. 1774 din 21 iunie 2006 emisă de primar și restituirea în natură a terenului de 403,4 m 2 (lotul 1, careul 10 din Mamaia) sau în subsidiar acordarea unui alt teren în compensare. A fost obligată reclamanta la 400 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluții tribunalul a reținut următoarele: Prin dispoziția nr. 1774 din 21 iunie 2006 emisă de Primarul Municipiului Constanța s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 403,41 mp, lotul 1, careul 10, din Mamaia, cu motivarea că nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001. S-a constatat că în mod corect s-a respins notificarea formulată de reclamantă, deoarece petenta nu au făcut dovada proprietății, având în vedere următoarele considerente: Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 01 august 1936, Primăria municipiului Constanța a vândut lui N.B. autorul reclamantei, terenul în suprafață de 403,41 mp, lotul 1, careul 10, situat în Mamaia 513 mp.

în contract a fost inserată clauza potrivit căreia cumpărătorul era obligat să edifice o construcție în termen de 4 ani de la data autentificării actului. Totodată s-a stipulat că nerespectarea sau neexecutarea oricărei obligațiuni din partea cumpărătorului dă dreptul vânzătorului, fără somație, judecată sau punere în întârziere, să considere contractul de vânzare cumpărare reziliat de drept, fără nici o pretenție din partea cumpărătorului, terenul reintrând liber de orice sarcini în proprietatea vânzătorului, clauză ce constituie un pact comisoriu de gradul IV și care înlătură aplicabilitatea dispozițiilor art. 1020 - 1021 C. civ.

Prin același contract părțile au consimțit, în mod expres, ca, nerespectarea vreunei obligații stabilite în sarcina cumpărătorului, să atragă rezilierea de plin drept a vânzării, fără somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere, vânzătorul, urmând să reintre în proprietatea terenului, în condițiile menționate, respectiv fără îndeplinirea nici unei formalități, cumpărătorul pierzând și sumele plătite drept preț. După modul în care a fost redactată această clauză contractuală respectiv rezilierea de plin drept a vânzării, fără somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere, tribunalul a concluzionat că fără echivoc că această clauză reprezintă un pact comisoriu de gradul IV, potrivit căruia, în caz de neexecutare, contractul se consideră desființat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără orice altă formalitate prealabilă.

S-a apreciat că o atare stipulație are drept efect desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire și fără a mai fi necesară intervenția instanței judecătorești, și dacă, totuși se apelează, instanța va putea face numai verificările pe care însăși clauzele convenționale de rezoluțiune le permit. Astfel, în raport de clauzele contractuale, s-a constatat că se poate verifica dacă cumpărătorul a realizat construcția în termenul contractual, instanța nefiind îndrituită să analizeze și cauzele care au determinat neexecutarea obligațiilor de către cumpărător. S-a mai constatat că nu s-a menționat că această clauză s-ar aplica numai în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate ci, s-a stipulat doar faptul că, neexecutarea obligațiilor conduce la rezilierea convenției.

Instanța a apreciat că se impune constatarea că nerealizarea condiției de a construi, conduce la revocarea contractului, indiferent de natura fortuită sau culpabilă a cumpărătorului, concluzie care se impune și ca urmare a faptului că terenul avea destinația de teren pentru construire, iar nerealizarea construcției ar fi condus, implicit, la schimbarea destinației terenului, ceea ce nu se putea realiza decât pe cale administrativă. S-a concluzionat așadar că dreptul de proprietate asupra terenul în litigiu a ieșit din patrimoniul autorului reclamantei ca efect al desființării de plin drept a contractului, întrucât așa cum s-a menționat în contract, rezilierea intervine fără îndeplinirea nici unei formalități și fără intervenția justiției.

S-a reținut în același sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2195/2004, prin care s-a decis că reclamanții acțiunii în revendicare nu au calitatea de proprietari dacă, conform unui pact comisoriu expres, înscris în contractul cu care autoarea lor a cumpărat imobilul, actul s-a revocat de drept pe data neîndeplinirii condiției stipulate de părți, conform art. 969 C. civ. Aceeași concluzie se impune și dacă se analizează convenția părților din perspectiva riscului contractului, caz în care funcționează regula potrivit cu care, în cazul imposibilității fortuite de executare a obligației ce revine uneia dintre părți, deci a unei cauze independente de orice culpă a vreuneia dintre părți, în situația contractelor translative de proprietate, riscul contractului este suportat de acea parte care avea calitatea de proprietar al bunului, și care, în speță, a fost autorul reclamantei.

Acest efect se impune având în vedere atât faptul că, actul de vânzare cumpărare este un contract sinalagmatic ce se caracterizează prin reciprocitatea și interdependența obligațiilor reciproce, și prin împrejurarea că, fiecare dintre obligațiile reciproce reprezintă cauza juridică a celeilalte, iar neexecutarea uneia dintre obligații lipsește de suport juridic pe cealaltă, cât și ca urmarea faptului că, dată fiind destinația terenului, scopul determinant al înstrăinării terenului l-a constituit chiar edificarea construcției, scop ce nu mai poate fi atins.

Modul de redactare a clauzei, respectiv neprecizarea desființării contractului, numai în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor cât și menționarea faptului că, în caz de neexecutare, cumpărătorul pierde prețul plătit, acoperă și situația desființării convenției, perfectată sub condiția rezolutorie a edificării construcției pe terenul ce a constituit obiectul convenției, întrucât această ultimă mențiune se referă chiar la riscul pierderii prețului urmare a nerealizării fortuite a condiției. Dreptul de proprietate asupra terenului dobândit de către cumpărător, a fost afectat de condiția rezolutorie a edificării de către acesta a unei construcții, în termenul stipulat prin contract, astfel încât, nerealizarea, chiar fortuită a obligației, conduce la desființarea dreptului cumpărătorului, cu efect retroactiv, riscul contractului fiind suportat de către cumpărător, în calitate de proprietar și debitor al condiției imposibil de realizat.

Prin neexecutarea obligației stipulate în contract, actul s-a desființat de plin drept, iar autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului, cu efect retroactiv, de la data perfectării contractului, și nu prin preluare abuzivă de către Statul Român. În consecință, în mod corect s-a respins notificarea, deoarece reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său. 2. Instanța de apel Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 64/ C din 31 ianuarie 2011 a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței nr. 2367/2009 pe care a schimbat-o în parte în sensul că au fost obligați pârâții Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța să propună acordarea de despăgubiri pentru terenul de 403,41 m reclamantei, în conformitate cu titlul VII al Legii nr. 247/2005.

A fost menținută sentința în privința respingerii acțiunii față de Consiliul local al Municipiului Constanța. Instanța de apel a reținut următoarele: Prin apelul formulat reclamanta F.P.N., a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând modificarea acesteia și admiterea contestației așa cum a fost formulată, solicitând să se constate că nu a intervenit forța majoră și că imobilul nu a revenit de plin drept în proprietatea Primăriei câtă vreme nu s-a încheiat procesul-verbal convenit prin contract. Ca urmare, terenul care a trecut în proprietatea statului în baza deciziei administrative nr. 22043 din 24 octombrie 1958, explică și susține o preluare abuzivă.

Țara a fost ocupată de trupele rusești, anul 1958, an în care aceste trupe s-au retras. Apelanta a învederat că proprietarul avea obligația de a construi, iar vânzătorul avea obligația de a constata neexecutarea printr-un proces-verbal al unei comisii, compusă din delegați ai administrației și un proprietar din oraș. A mai susținut că neexecutarea unei obligații contractuale este culpabilă și generează răspundere numai dacă nu se datorează unei cauze străine, adică forței majore sau cazului fortuit. Apelanta a mai invocat momentul istoric premergător celui de-al doilea război mondial care a determinat nerespectarea clauzei de construire, ceea ce reprezintă, în mod evident, o cauză de forță majoră, astfel încât la 30 septembrie 1941 nu se putea împlini termenul de 6 ani stipulat pentru ridicarea imobilului.

Apelanta a susținut că existența pactului comisoriu în contractul de vânzare-cumpărare nu exclude rolul instanței de judecată ținând seama de principiul liberului acces la justiție, în a verifica îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor pentru desființarea contractului. Apelul reclamantei a fost admis în esență pentru următoarele considerente: Prin contractul autentificat din 01 august 1936 numitul N.B. a cumpărat de la Municipiul Constanța lotul nr. 1 careul nr. 10, plan de sistematizare a plajei Mamaia contra unui preț total de 24.205 lei, plătibil în 4 rate anuale exigibile la 06 iunie a fiecărui an. Examinând contractul încheiat de autorul petentului pentru terenul în discuție, curtea de apel a reținut următoarele: N.B.

a cumpărat terenul de la Municipiul Constanța, în vederea construcției unei case de locuit sau vilă, în timp de 4 ani, cu începere din momentul autentificării să construiască. S-a stipulat că nerespectarea vreunei obligații luate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept fără somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere, Municipiul Constanța intrând de plin drept în posesia terenului vândut, termen prelungit la 6 ani, prin decizia din 05 decembrie 1924. Cât privește plata prețului, s-a constatat că s-a făcut dovada achitării a două rate: la 30 iulie 1936 la momentul cumpărării și la 12 iunie 1937 (filele 112-113 dosar tribunal).Intimații pârâți nu au invocat faptul că prețul nu ar fi fost achitat, motivul respingerii notificării fiind nerespectarea obligației de a construi.

Referitor la situația cumpărătorului N.B., curtea a reținut că acesta a avut profesia de magistrat (calitate menționată și în contractul nr. 2830/1936), apoi a fost prefect al județului Timiș în anul 1941 pentru o perioadă de 7 luni (anterior fiind prefectul județului Cluj). La data de 15 august 1952, N.B. a fost arestat și „internat ” în Colonia Capul Midia, transferat la Colonia Peninsula și, în final, la Colonia Penitenciar Poarta Albă de unde a fost eliberat la 18 iunie 1954. Observând prevederile art. 2 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reținut că beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 este acordat celor care dovedesc, cumulativ, calitatea de „persoană îndreptățită” și dreptul de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv.

S-a constatat că reclamanta F.P.N. este persoana care se poate bucura de prevederile acestui act normativ, autorul său - tatăl pe care 1-a moștenit prin succesiune legală, fiind proprietarul terenului în suprafață de 403,41 m.p., lot. 1, careu 10 din Stațiunea Mamaia, imobil preluat fără titlu valabil. S-a apreciat că existența unui pact comisoriu de gradul IV, în contractul de dobândire a terenului, nu este de natură a duce automat la concluzia că preluarea în patrimoniul statului a bunului în cauză nu s-ar fi făcut în mod abuziv. Chiar și în cazul pactului comisoriu de gradul IV, când părțile înscriu clauza contractuală a desființării actului în situația neexecutării obligației de plin drept, fără somație sau punere în întârziere, trebuie îndeplinite condițiile rezoluțiunii: a) una din părți să nu-și fi executat obligațiile sale și b) neexecutarea să fie imputabilă acelei părți.

Astfel, s-a reținut că autorul reclamantei avea obligația construirii în timp de 6 ani de la perfectarea vânzării - 01 august 1936, termen care s-ar fi împlinit, în condiții normale, la 01 august 1942. însă la 22 iunie 1941 România a devenit parte beligerantă, intrând în război în luptă alături de forțele Axei împotriva U.R.S.S. (dată de la care al II-lea Război Mondial începuse demult, prin atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 01 septembrie 1939). Ulterior încheierii contractului, a intrat în vigoare, la 16 decembrie 1938, Legea nr. 4215/1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării.

Prin acest act normativ se prevedea: că pot fi interzise, prin decizia Ministerului Apărării Naționale și Ministerului Aerului și Marinei, în tot sau în parte, construcțiile de orice natură la suprafață sau subterane (art. 9 pct. l); că orice construcție pe care orice particular vrea să o facă pe terenul situat într-o zonă militară, trebuie autorizată de cele două ministere (art. 13) și că orice proprietar particular este obligat să cedeze spre folosință terenurile ce erau situate în zonă militară, contra unei indemnizații, instituțiilor abilitate să efectueze lucrările necesare operațiunilor de apărare a țării.

S-a constatat, cu privire la posibilitatea edificării construcțiilor într-o zonă militară (terenul fiind situat în apropierea plajei făcea parte dintr-o astfel de zonă fiind situat într-o zonă de graniță - art. 2 lit. c) din Legea nr. 4215/1938), că s-a instituit un regim foarte restrictiv, care mergea până la lipsirea de dreptul de folosință - chiar în lipsa acordului proprietarului - asupra terenurilor, echivalând practic cu o scoatere din circuitul civil a acestor terenuri. Intervenția unei cauze care pune în imposibilitate obiectivă (deci lipsită de orice culpă) de executare pe cel ținut la o obligație, aduce în discuție problema riscului contractului. În principiu, atunci când o obligație nu mai poate fi executată datorită unui eveniment de forță majoră, debitorul ținut de această obligație se găsește liberat de îndeplinirea ei.

Totuși, în anumite contracte în care obligația se execută în timp (fără a fi neapărat vorba de contract de executare succesivă), în ideea salvării contractului - dată fiind și lipsa oricărei culpe în neexecutarea acestuia, se admite soluția amânării momentului la care trebuie îndeplinită obligația până la încetarea cauzei care a generat imposibilitatea de executare.

O astfel de cauză a existat în timpul participării României la conflictul mondial în perioada 22 iunie 1941 - 8/ 9 mai 1945, interval cu care ar fi trebuit prorogate efectele contractului de vânzare-cumpărare sub aspectul obligației de construire, având în vedere că, încă de la 06 martie 1945, se instaurase în România un alt regim politic care nega principiile de organizare statală bazate pe democrație și reguli de drept, în care mijloacele de producție și bunurile solului și subsolului aparțineau întregului popor, în care inițiativa particulară, proprietatea privată și respectul acesteia sunt total negate (au fost notate prevederile art. 12 din Constituția din 1951, ce garantează proprietatea doar asupra casei de locuit și a gospodăriei auxiliare, dar numai dacă a provenit din muncă).

Instanța de apel a considerat că se impune concluzia că, imposibilitatea de executare a obligației de construire nu a luat sfârșit odată cu încetarea războiului, ci s-a continuat cu o imposibilitate morală ce rezultă din regulile de funcționare a regimului politic dictatorial-opresiv nou instaurat. Instanța de apel a făcut o amplă analiză a circumstanțelor personale în care s-a aflat autorul reclamantei din perspectiva carierei sale profesionale și a îndatoririlor acestuia în contextul istoric, politic și economic al timpului. Curtea de apel a concluzionat că în împrejurări în care, pe de o parte, puterea comunistă recunoștea proprietatea doar asupra casei de locuit și, pe de altă parte, N.B.

- grav bolnav - își vedea pusă în pericol existența fizică prin lipsirea de orice mijloc de trai (fiind și inapt de muncă), nu se poate reproșa acestuia că nu și-a respectat obligația de a construi, statul fiind chiar acela care l-a pus în imposibilitatea respectării angajamentelor asumate. Constatându-se că reclamanta îndeplinește cerințele legii privind calificarea ei drept persoană îndreptățită iar imobilul deținut de autorul ei fiind preluat de stat fără titlu, unitățile deținătoare au obligația de a soluționa notificarea conform dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001. Din expertiza efectuată în cauză coroborată cu înscrisurile emise de pârâți, s-a reținut că terenul solicitat de reclamantă nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de un spațiu verde alăturat Hotelului P. și de alei de acces.

Au fost avute în vedere și dispozițiile Legii nr. 24/2007 care reglementează administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților.

Potrivit acestei legi, protecția și conservarea spațiilor verzi se face, printre altele, prin interzicerea ocupării cu construcții provizorii sau permanente a zonelor inventariate ca spații verzi (art. 5). Construcțiile și amenajările de orice tip, altele decât cele aferente unor obiective pentru activități socioculturale sunt interzise, (art. 9 alin 2), înstrăinarea și atribuirea terenurilor cu spații verzi se efectuează în condițiile prevăzute de lege, cu păstrarea destinației de spațiu verde, schimbarea destinației terenurilor înregistrate în registrul local al spațiilor verzi putându-se face numai pentru lucrări de utilitate publică, stabilite în baza documentațiilor de urbanism, aprobate conform legislației în vigoare (art. 18 alin. (3) și (4)). S-a constatat că restituirea în natură a suprafeței de spațiu verde - în ansamblul acestor dispoziții legale - ar constitui o măsură pur formală și nu una reparatorie, căci beneficiara s-ar vedea obligată să respecte prevederile privind protecția și conservarea spațiilor verzi, dispoziții care îi golesc de conținut dreptul de proprietate astfel dobândit lipsindu-i prerogativele ius utendi și ius fruendi.

Ca urmare au fost obligați pârâții să soluționeze notificarea prin propunerea de acordare a unor despăgubiri pentru terenul de 403,41 mp imposibil a fi restituit în natură, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005. 3. Recursul Decizia Curții de Apel Constanța a fost atacată cu recurs în termen legal de pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța și Consiliul local al municipiului Constanța. S-a criticat soluția instanței pentru greșita încadrare a situației de fapt dedusă judecății în dispozițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001 în sensul că în cauză a avut loc o preluare abuzivă a imobilului, în realitate fiind vorba de o rezoluțiune culpabilă a unui contract civil.

Prin decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a Comitetului executiv al Sfatului popular al orașului Constanța au fost declarate „desființate și reziliate de plin drept toate actele de vânzare - cumpărare de loturi de pe plaja Mamaia pentru încălcarea clauzelor contractuale prevăzute de actele normative și în acele contracte de vânzare, atât cu privire la neplata prețului cât și cu privire la neefectuarea construcțiilor în termenele fixate. Prin decizia din 5 decembrie 1924 termenul de patru ani fixat inițial a fost prelungit la șase ani, astfel că beneficiarii acelor contracte care au nesocotit obligațiile asumate se supun pactului comisoriu expres menționat în contract. Considerentul pentru care au fost reziliate și desființate de plin drept contractele, sunt cele din preambulul deciziei.

Recurentul a susținut că reclamantul nu a pretins și nu a dovedit realizarea vreunei construcții, pe terenul cumpărat ceea ce conduce la concluzia că acesta a recunoscut implicit faptul că nu și-a respectat obligația asumată de a ridica o construcție pe terenul cumpărat în termenul stabilit și de plată a prețului convenit. Singura problemă care se pune este aceea a suportării riscului contractului, care cade în sarcina proprietarului lucrului la momentul preluării acestuia - res pent domino. În speță riscul contractului este suportat de debitorul obligației imposibil de executat, transferul dreptului de proprietate fiind afectat de o condiție rezolutorie, cumpărătorul comportându-se de la început ca un proprietar.

Recurentul a mai susținut că în cauză nu interesează considerentele care l-au împiedicat pe cumpărător să nu-și poată exercita obligația, cum pe larg se tratează în decizia curții de apel, acesta fiind ținut de contractul la care s-a obligat. 4. Analiza instanței de recurs O primă observație este aceea că deși recursul nu a fost motivat în drept, criticile formulate se pot încadra în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă la greșita aplicare a legii, în cauză invocându-se în principal greșita încadrare a bunului pretins ca fiind din categoria prevăzută de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în susținerea motivului de recurs determinat se constată că aceasta este nelegală, împrejurare care a impus admiterea recursului pentru considerentele ce urmează.

Instanța de apel a constatat în mod corect că în cauză este vorba despre un teren dobândit printr-un contract afectat de o clauză compromisorie care atrage rezilierea contractului în ipoteza nerespectării clauzelor asimilate de părți. Instanța de apel a considerat că neîndeplinirea obligației de construire nu i se poate imputa părții contractante date fiind circumstanțele de fapt ale situației sociale, politice și militare țării în epoca de derulare a contractului, precum și circumstanțele particulare în care s-a aflat autorul reclamantei examinate din aceleași puncte de vedere.

Se constată așadar că instanța de apel s-a rezumat la a face o analiză (amplă) a situației generale - importantă și aceasta - dar insuficientă pentru obiectul supus discuției, modalitatea concretă în care s-a derulat contractul în temeiul căruia s-a dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat, din perspectiva efectelor acestuia, cu referire directă la clauzele contractuale prin care s-au stabilit drepturi și obligații în mod sinalagmatic. Ca atare era necesar a se stabili efectele produse de contract, potrivit clauzelor convenite, măsura în care părțile și-au respectat obligațiile contractuale (inclusiv întinderea acestora), pentru a se putea stabili dacă preluarea bunului - ca urmare a producerii efectelor pactului comisoriu - este o preluare legală sau abuzivă și, în raport de o atare constatare, pentru a se determina incidența Legii nr. 10/2001 în cauză.

Instanța a reținut că este o preluare abuzivă a bunului în discuție prin raportare exclusiv la elemente de ordin general și nu la elemente ce țin de derularea raporturilor contractuale între părți. Nu s-a stabilit astfel potrivit contractului care au fost împiedicările opuse cumpărătorului în respectarea obligațiilor asumate și dacă acestea erau de natură a conduce sau nu la rezilierea contractului. În mod egal nu s-a preocupat instanța să determine dacă în contract s-au inserat obligații și pentru vânzător și, în cazul afirmativ, măsura în care acesta și le-a respectat. Este necesar pentru calificarea unui contract sinalagmatic - cum este cel în discuție - să se stabilească măsura în care asumarea obligațiilor reciproce interferează și condiționează realizarea acestuia.

Toate aceste aspecte, ce țin de executarea sau neexecutarea concretă a obligațiilor contractuale pentru imobilul dobândit sub condiție rezolutorie prin contractul încheiat de autorul petenților, nu au fost examinate de instanțe pentru a putea constata natura juridică a bunului solicitat și ca urmare pentru a dispune cu privire la aplicarea dispozițiilor legale din legea specială invocate în cauză. Sub acest aspect nu se poate reține critica din recurs potrivit căreia nu interesează motivele pentru care cumpărătorul nu și-a respectat obligațiile contractuale, câtă vreme răspunderea contractuală nu se poate angaja decât prin dovedirea culpei părții astfel sancționate și câtă vreme există reglementări precise ale situațiilor care exonerează, amână sau modifică o asemenea răspundere.

Instanța de recurs în condițiile art. 314 C. proc. civ. se pronunță asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite. Cum în cauză nu s-au stabilit elementele de fapt arătate fără de care nu se poate face o corectă aplicare a dispozițiilor legale, văzând și dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se constată că se impune în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. casarea cauzei cu trimitere spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Constatarea lipsurilor mai sus detaliate în hotărârea atacată reprezintă tot atâtea îndrumări de complinire a materialului probator sau a raționamentelor de judecată prin analiza probelor existente, după caz, date instanței de trimitere.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin primar și Consiliul local al municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 64/ C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2012.