ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3100/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3100/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de fată, constată

următoarele:

de apel

Tribunalul

Constanța prin Sentința civilă nr. 2367 din 23 decembrie 2009

a respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamanta F.P.N. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

Constanța, primarul municipiului Constanța și Consiliul local al municipiului

Constanța prin care s-a solicitat anularea dispoziției nr. 1774 din 21 iunie

2006 emisă de primar și restituirea în natură a terenului de 403,4 m

2

(lotul 1, careul 10 din Mamaia) sau în subsidiar acordarea unui alt teren în

compensare.

A fost obligată

reclamanta la 400 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea

acestei soluții tribunalul a reținut următoarele:

Prin

dispoziția nr. 1774 din 21 iunie 2006 emisă de Primarul Municipiului Constanța

s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 403,41

mp, lotul 1, careul 10, din Mamaia, cu motivarea că nu se încadrează în

prevederile Legii nr. 10/2001.

S-a

constatat că în mod corect s-a respins notificarea formulată de reclamantă,

deoarece petenta nu au făcut dovada proprietății, având în vedere următoarele

considerente:

Prin

contractul de vânzare cumpărare autentificat din 01 august 1936, Primăria

municipiului Constanța a vândut lui N.B. autorul reclamantei, terenul în

suprafață de 403,41 mp, lotul 1, careul 10, situat în Mamaia 513 mp. în

contract a fost inserată clauza potrivit căreia cumpărătorul era obligat să

edifice o construcție în termen de 4 ani de la data autentificării actului.

Totodată s-a stipulat că nerespectarea sau neexecutarea oricărei obligațiuni

din partea cumpărătorului dă dreptul vânzătorului, fără somație, judecată sau

punere în întârziere, să considere contractul de vânzare cumpărare reziliat de

drept, fără nici o pretenție din partea cumpărătorului, terenul reintrând liber

de orice sarcini în proprietatea vânzătorului, clauză ce constituie un pact

comisoriu de gradul IV și care înlătură aplicabilitatea dispozițiilor art. 1020

- 1021 C. civ.

Prin

același contract părțile au consimțit, în mod expres, ca, nerespectarea vreunei

obligații stabilite în sarcina cumpărătorului, să atragă rezilierea de plin

drept a vânzării, fără somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere,

vânzătorul, urmând să reintre în proprietatea terenului, în condițiile

menționate, respectiv fără îndeplinirea nici unei formalități, cumpărătorul

pierzând și sumele plătite drept preț.

După

modul în care a fost redactată această clauză contractuală respectiv rezilierea

de plin drept a vânzării, fără somație, curs de judecată sau altă punere în

întârziere, tribunalul a concluzionat că fără echivoc că această clauză

reprezintă un pact comisoriu de gradul IV, potrivit căruia, în caz de

neexecutare, contractul se consideră desființat de drept, fără a mai fi

necesară punerea în întârziere și fără orice altă formalitate prealabilă.

S-a

apreciat că o atare stipulație are drept efect desființarea necondiționată a

contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația

să fi fost adusă la îndeplinire și fără a mai fi necesară intervenția instanței

judecătorești, și dacă, totuși se apelează, instanța va putea face numai

verificările pe care însăși clauzele convenționale de rezoluțiune le permit.

Astfel,

în raport de clauzele contractuale, s-a constatat că se poate verifica dacă

cumpărătorul a realizat construcția în termenul contractual, instanța nefiind

îndrituită să analizeze și cauzele care au determinat neexecutarea obligațiilor

de către cumpărător.

S-a mai

constatat că nu s-a menționat că această clauză s-ar aplica numai în caz de

neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate ci, s-a stipulat doar faptul că,

neexecutarea obligațiilor conduce la rezilierea convenției.

Instanța

a apreciat că se impune constatarea că nerealizarea condiției de a construi,

conduce la revocarea contractului, indiferent de natura fortuită sau culpabilă

a cumpărătorului, concluzie care se impune și ca urmare a faptului că terenul

avea destinația de teren pentru construire, iar nerealizarea construcției ar fi

condus, implicit, la schimbarea destinației terenului, ceea ce nu se putea

realiza decât pe cale administrativă.

S-a

concluzionat așadar că dreptul de proprietate asupra terenul în litigiu a ieșit

din patrimoniul autorului reclamantei ca efect al desființării de plin drept a

contractului, întrucât așa cum s-a menționat în contract, rezilierea intervine

fără îndeplinirea nici unei formalități și fără intervenția justiției.

S-a

reținut în același sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 2195/2004, prin care s-a decis că reclamanții acțiunii în

revendicare nu au calitatea de proprietari dacă, conform unui pact comisoriu

expres, înscris în contractul cu care autoarea lor a cumpărat imobilul, actul

s-a revocat de drept pe data neîndeplinirii condiției stipulate de părți,

conform art. 969 C. civ.

Aceeași

concluzie se impune și dacă se analizează convenția părților din perspectiva

riscului contractului, caz în care funcționează regula potrivit cu care, în

cazul imposibilității fortuite de executare a obligației ce revine uneia dintre

părți, deci a unei cauze independente de orice culpă a vreuneia dintre părți,

în situația contractelor translative de proprietate, riscul contractului este

suportat de acea parte care avea calitatea de proprietar al bunului, și care,

în speță, a fost autorul reclamantei.

Acest

efect se impune având în vedere atât faptul că, actul de vânzare cumpărare este

un contract sinalagmatic ce se caracterizează prin reciprocitatea și

interdependența obligațiilor reciproce, și prin împrejurarea că, fiecare dintre

obligațiile reciproce reprezintă cauza juridică a celeilalte, iar neexecutarea

uneia dintre obligații lipsește de suport juridic pe cealaltă, cât și ca

urmarea faptului că, dată fiind destinația terenului, scopul determinant al înstrăinării

terenului l-a constituit chiar edificarea construcției, scop ce nu mai poate fi

atins.

Modul de

redactare a clauzei, respectiv neprecizarea desființării contractului, numai în

caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor cât și menționarea faptului că, în

caz de neexecutare, cumpărătorul pierde prețul plătit, acoperă și situația

desființării convenției, perfectată sub condiția rezolutorie a edificării

construcției pe terenul ce a constituit obiectul convenției, întrucât această

ultimă mențiune se referă chiar la riscul pierderii prețului urmare a

nerealizării fortuite a condiției.

Dreptul

de proprietate asupra terenului dobândit de către cumpărător, a fost afectat de

condiția rezolutorie a edificării de către acesta a unei construcții, în

termenul stipulat prin contract, astfel încât, nerealizarea, chiar fortuită a

obligației, conduce la desființarea dreptului cumpărătorului, cu efect

retroactiv, riscul contractului fiind suportat de către cumpărător, în calitate

de proprietar și debitor al condiției imposibil de realizat.

Prin

neexecutarea obligației stipulate în contract, actul s-a desființat de plin

drept, iar autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate asupra

terenului, cu efect retroactiv, de la data perfectării contractului, și nu prin

preluare abuzivă de către Statul Român.

În

consecință, în mod corect s-a respins notificarea, deoarece reclamanta nu a

făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său.

2.

Instanța de apel

Curtea

de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 64/ C din 31 ianuarie 2011

a admis apelul declarat de reclamantă

împotriva Sentinței nr. 2367/2009 pe care a schimbat-o în parte în sensul că au

fost obligați pârâții Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța

să propună acordarea de despăgubiri pentru terenul de 403,41 m reclamantei, în

conformitate cu titlul VII al Legii nr. 247/2005. A fost menținută sentința în

privința respingerii acțiunii față de Consiliul local al Municipiului

Constanța.

Instanța

de apel a reținut următoarele:

Prin

apelul formulat reclamanta F.P.N., a criticat hotărârea instanței de fond

pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând modificarea acesteia și

admiterea contestației așa cum a fost formulată, solicitând să se constate că

nu a intervenit forța majoră și că imobilul nu a revenit de plin drept în

proprietatea Primăriei câtă vreme nu s-a încheiat procesul-verbal convenit prin

contract. Ca urmare, terenul care a trecut în proprietatea statului în baza

deciziei administrative nr. 22043 din 24 octombrie 1958, explică și susține o

preluare abuzivă. Țara a fost ocupată de trupele rusești, anul 1958, an în care

aceste trupe s-au retras.

Apelanta

a învederat că proprietarul avea obligația de a construi, iar vânzătorul avea

obligația de a constata neexecutarea printr-un proces-verbal al unei comisii,

compusă din delegați ai administrației și un proprietar din oraș. A mai

susținut că neexecutarea unei obligații contractuale este culpabilă și

generează răspundere numai dacă nu se datorează unei cauze străine, adică

forței majore sau cazului fortuit.

Apelanta

a mai invocat momentul istoric premergător celui de-al doilea război mondial

care a determinat nerespectarea clauzei de construire, ceea ce reprezintă, în

mod evident, o cauză de forță majoră, astfel încât la 30 septembrie 1941 nu se

putea împlini termenul de 6 ani stipulat pentru ridicarea imobilului.

Apelanta

a susținut că existența pactului comisoriu în contractul de vânzare-cumpărare

nu exclude rolul instanței de judecată ținând seama de principiul liberului

acces la justiție, în a verifica îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor

pentru desființarea contractului.

Apelul

reclamantei a fost admis în esență pentru următoarele considerente:

Prin

contractul autentificat din 01 august 1936 numitul N.B. a cumpărat de la

Municipiul Constanța lotul nr. 1 careul nr. 10, plan de sistematizare a plajei

Mamaia contra unui preț total de 24.205 lei, plătibil în 4 rate anuale

exigibile la 06 iunie a fiecărui an.

Examinând

contractul încheiat de autorul petentului pentru terenul în discuție, curtea de

apel a reținut următoarele:

N.B. a

cumpărat terenul de la Municipiul Constanța, în vederea construcției unei case

de locuit sau vilă, în timp de 4 ani, cu începere din momentul autentificării

să construiască. S-a stipulat că nerespectarea vreunei obligații luate de

cumpărător atrage rezilierea de plin drept fără somație, curs de judecată sau

altă punere în întârziere, Municipiul Constanța intrând de plin drept în

posesia terenului vândut, termen prelungit la 6 ani, prin decizia din 05

decembrie 1924.

Cât

privește plata prețului, s-a constatat că s-a făcut dovada achitării a două

rate: la 30 iulie 1936 la momentul cumpărării și la 12 iunie 1937 (filele

112-113 dosar tribunal).Intimații pârâți nu au invocat faptul că prețul nu ar

fi fost achitat, motivul respingerii notificării fiind nerespectarea obligației

de a construi.

Referitor

la situația cumpărătorului N.B., curtea a reținut că acesta a avut profesia de

magistrat (calitate menționată și în contractul nr. 2830/1936), apoi a fost

prefect al județului Timiș în anul 1941 pentru o perioadă de 7 luni (anterior

fiind prefectul județului Cluj).

La data

de 15 august 1952, N.B. a fost arestat și „internat

”

în Colonia Capul Midia, transferat la Colonia Peninsula și, în final, la

Colonia Penitenciar Poarta Albă de unde a fost eliberat la 18 iunie 1954.

Observând

prevederile art. 2 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a

reținut că beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 este

acordat celor care dovedesc, cumulativ, calitatea de „persoană îndreptățită” și

dreptul de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv.

S-a

constatat că reclamanta F.P.N. este persoana care se poate bucura de

prevederile acestui act normativ, autorul său - tatăl pe care 1-a moștenit prin

succesiune legală, fiind proprietarul terenului în suprafață de 403,41 m.p.,

lot. 1, careu 10 din Stațiunea Mamaia, imobil preluat fără titlu valabil.

S-a

apreciat că existența unui pact comisoriu de gradul IV, în contractul de

dobândire a terenului, nu este de natură a duce automat la concluzia că

preluarea în patrimoniul statului a bunului în cauză nu s-ar fi făcut în mod

abuziv.

Chiar și

în cazul pactului comisoriu de gradul IV, când părțile înscriu clauza

contractuală a desființării actului în situația neexecutării obligației de plin

drept, fără somație sau punere în întârziere, trebuie îndeplinite condițiile

rezoluțiunii: a) una din părți să nu-și fi executat obligațiile sale și b)

neexecutarea să fie imputabilă acelei părți.

Astfel,

s-a reținut că autorul reclamantei avea obligația construirii în timp de 6 ani

de la perfectarea vânzării - 01 august 1936, termen care s-ar fi împlinit, în

condiții normale, la 01 august  1942. însă la 22 iunie 1941 România a devenit

parte beligerantă, intrând în război în luptă alături de forțele Axei împotriva

U.R.S.S. (dată de la care al II-lea Război Mondial începuse demult, prin

atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 01 septembrie 1939).

Ulterior

încheierii contractului, a intrat în vigoare, la 16 decembrie 1938, Legea nr. 4215/1938

pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării.

Prin acest act normativ se prevedea: că pot fi interzise, prin decizia

Ministerului Apărării Naționale și Ministerului Aerului și Marinei, în tot sau

în parte, construcțiile de orice natură la suprafață sau subterane (art. 9 pct.

l); că orice construcție pe care orice particular vrea să o facă pe terenul

situat într-o zonă militară, trebuie autorizată de cele două ministere (art. 13)

și că orice proprietar particular este obligat să cedeze spre folosință

terenurile ce erau situate în zonă militară, contra unei indemnizații,

instituțiilor abilitate să efectueze lucrările necesare operațiunilor de

apărare a țării.

S-a

constatat, cu privire la posibilitatea edificării construcțiilor într-o zonă

militară (terenul fiind situat în apropierea plajei făcea parte dintr-o astfel

de zonă fiind situat într-o zonă de graniță - art. 2 lit. c) din Legea nr. 4215/1938),

că s-a instituit un regim foarte restrictiv, care mergea până la lipsirea de

dreptul de folosință - chiar în lipsa acordului proprietarului - asupra

terenurilor, echivalând practic cu o scoatere din circuitul civil a acestor

terenuri.

Intervenția

unei cauze care pune în imposibilitate obiectivă (deci lipsită de orice culpă)

de executare pe cel ținut la o obligație, aduce în discuție problema riscului

contractului. În principiu, atunci când o obligație nu mai poate fi executată

datorită unui eveniment de forță majoră, debitorul ținut de această obligație

se găsește liberat de îndeplinirea ei.

Totuși,

în anumite contracte în care obligația se execută în timp (fără a fi neapărat

vorba de contract de executare succesivă), în ideea salvării contractului -

dată fiind și lipsa oricărei culpe în neexecutarea acestuia, se admite soluția

amânării momentului la care trebuie îndeplinită obligația până la încetarea

cauzei care a generat imposibilitatea de executare.

O astfel

de cauză a existat în timpul participării României la conflictul mondial în

perioada 22 iunie 1941 - 8/ 9 mai 1945, interval cu care ar fi trebuit

prorogate efectele contractului de vânzare-cumpărare sub aspectul obligației de

construire, având în vedere că, încă de la 06 martie 1945, se instaurase în

România un alt regim politic care nega principiile de organizare statală bazate

pe democrație și reguli de drept, în care mijloacele de producție și bunurile

solului și subsolului aparțineau întregului popor, în care inițiativa

particulară, proprietatea privată și respectul acesteia sunt total negate (au

fost notate prevederile art. 12 din Constituția din 1951, ce garantează

proprietatea doar asupra casei de locuit și a gospodăriei auxiliare, dar numai

dacă a provenit din muncă).

Instanța

de apel a considerat că se impune concluzia că, imposibilitatea de executare a

obligației de construire nu a luat sfârșit odată cu încetarea războiului, ci

s-a continuat cu o imposibilitate morală ce rezultă din regulile de funcționare

a regimului politic dictatorial-opresiv nou instaurat.

Instanța

de apel a făcut o amplă analiză a circumstanțelor personale în care s-a aflat

autorul reclamantei din perspectiva carierei sale profesionale și a

îndatoririlor acestuia în contextul istoric, politic și economic al timpului.

Curtea

de apel a concluzionat că în împrejurări în care, pe de o parte, puterea

comunistă recunoștea proprietatea doar asupra casei de locuit și, pe de altă

parte, N.B. - grav bolnav - își vedea pusă în pericol existența fizică prin

lipsirea de orice mijloc de trai (fiind și inapt de muncă), nu se poate reproșa

acestuia că nu și-a respectat obligația de a construi, statul fiind chiar acela

care l-a pus în imposibilitatea respectării angajamentelor asumate.

Constatându-se

că reclamanta îndeplinește cerințele legii privind calificarea ei drept

persoană îndreptățită iar imobilul deținut de autorul ei fiind preluat de stat

fără titlu, unitățile deținătoare au obligația de a soluționa notificarea

conform dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Din

expertiza efectuată în cauză coroborată cu înscrisurile emise de pârâți, s-a

reținut că terenul solicitat de reclamantă nu poate fi restituit în natură,

fiind ocupat de un spațiu verde alăturat Hotelului P. și de alei de acces.

Au fost

avute în vedere și dispozițiile Legii nr. 24/2007 care reglementează

administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților. Potrivit acestei

legi, protecția și conservarea spațiilor verzi se face, printre altele, prin

interzicerea ocupării cu construcții provizorii sau permanente a zonelor

inventariate ca spații verzi (art. 5). Construcțiile și amenajările de orice

tip, altele decât cele aferente unor obiective pentru activități socioculturale

sunt interzise, (art. 9 alin 2), înstrăinarea și atribuirea terenurilor cu

spații verzi se efectuează în condițiile prevăzute de lege, cu păstrarea

destinației de spațiu verde, schimbarea destinației terenurilor înregistrate în

registrul local al spațiilor verzi putându-se face numai pentru lucrări de

utilitate publică, stabilite în baza documentațiilor de urbanism, aprobate

conform legislației în vigoare (art. 18 alin. (3) și (4)).

S-a

constatat că restituirea în natură a suprafeței de spațiu verde - în ansamblul

acestor dispoziții legale - ar constitui o măsură pur formală și nu una

reparatorie, căci beneficiara s-ar vedea obligată să respecte prevederile

privind protecția și conservarea spațiilor verzi, dispoziții care îi golesc de

conținut dreptul de proprietate astfel dobândit lipsindu-i prerogativele ius

utendi și ius fruendi.

Ca

urmare au fost obligați pârâții să soluționeze notificarea prin propunerea de

acordare a unor despăgubiri pentru terenul de 403,41 mp imposibil a fi

restituit în natură, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

3.

Recursul

Decizia

Curții de Apel Constanța a fost atacată cu recurs în termen legal de pârâții

Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța și Consiliul local al

municipiului Constanța.

S-a

criticat soluția instanței pentru greșita încadrare a situației de fapt dedusă

judecății în dispozițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001 în sensul

că în cauză a avut loc o preluare abuzivă a imobilului, în realitate fiind

vorba de o rezoluțiune culpabilă a unui contract civil.

Prin

decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a Comitetului executiv al Sfatului

popular al orașului Constanța au fost declarate „desființate și reziliate de

plin drept toate actele de vânzare - cumpărare de loturi de pe plaja Mamaia

pentru încălcarea clauzelor contractuale prevăzute de actele normative și în

acele contracte de vânzare, atât cu privire la neplata prețului cât și cu

privire la neefectuarea construcțiilor în termenele fixate.

Prin

decizia din 5 decembrie 1924 termenul de patru ani fixat inițial a fost

prelungit la șase ani, astfel că beneficiarii acelor contracte care au

nesocotit obligațiile asumate se supun pactului comisoriu expres menționat în

contract.

Considerentul

pentru care au fost reziliate și desființate de plin drept contractele, sunt

cele din preambulul deciziei.

Recurentul

a susținut că reclamantul nu a pretins și nu a dovedit realizarea vreunei

construcții, pe terenul cumpărat ceea ce conduce la concluzia că acesta a

recunoscut implicit faptul că nu și-a respectat obligația asumată de a ridica o

construcție pe terenul cumpărat în termenul stabilit și de plată a prețului

convenit.

Singura

problemă care se pune este aceea a suportării riscului contractului, care cade în

sarcina proprietarului lucrului la momentul preluării acestuia - res pent

domino.

În speță

riscul contractului este suportat de debitorul obligației imposibil de executat,

transferul dreptului de proprietate fiind afectat de o condiție rezolutorie,

cumpărătorul comportându-se de la început ca un proprietar.

Recurentul

a mai susținut că în cauză nu interesează considerentele care l-au împiedicat

pe cumpărător să nu-și poată exercita obligația, cum pe larg se tratează în

decizia curții de apel, acesta fiind ținut de contractul la care s-a obligat.

4.

Analiza instanței de recurs

O primă

observație este aceea că deși recursul nu a fost motivat în drept, criticile

formulate se pot încadra în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

care se referă la greșita aplicare a legii, în cauză invocându-se în principal

greșita încadrare a bunului pretins ca fiind din categoria prevăzută de art. 2 lit.

h) din Legea nr. 10/2001.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate în susținerea motivului de

recurs determinat se constată că aceasta este nelegală, împrejurare care a

impus admiterea recursului pentru considerentele ce urmează.

Instanța

de apel a constatat în mod corect că în cauză este vorba despre un teren

dobândit printr-un contract afectat de o clauză compromisorie care atrage

rezilierea contractului în ipoteza nerespectării clauzelor asimilate de părți.

Instanța

de apel a considerat că neîndeplinirea obligației de construire nu i se poate

imputa părții contractante date fiind circumstanțele de fapt ale situației

sociale, politice și militare țării în epoca de derulare a contractului, precum

și circumstanțele particulare în care s-a aflat autorul reclamantei examinate

din aceleași puncte de vedere.

Se constată

așadar că instanța de apel s-a rezumat la a face o analiză (amplă) a situației

generale - importantă și aceasta - dar insuficientă pentru obiectul supus

discuției, modalitatea concretă în care s-a derulat contractul în temeiul

căruia s-a dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat, din perspectiva

efectelor acestuia, cu referire directă la clauzele contractuale prin care s-au

stabilit drepturi și obligații în mod sinalagmatic.

Ca atare

era necesar a se stabili efectele produse de contract, potrivit clauzelor

convenite, măsura în care părțile și-au respectat obligațiile contractuale

(inclusiv întinderea acestora), pentru a se putea stabili dacă preluarea

bunului - ca urmare a producerii efectelor pactului comisoriu - este o preluare

legală sau abuzivă și, în raport de o atare constatare, pentru a se determina

incidența Legii nr. 10/2001 în cauză.

Instanța

a reținut că este o preluare abuzivă a bunului în discuție prin raportare exclusiv

la elemente de ordin general și nu la elemente ce țin de derularea raporturilor

contractuale între părți.

Nu s-a

stabilit astfel potrivit contractului care au fost împiedicările opuse

cumpărătorului în respectarea obligațiilor asumate și dacă acestea erau de

natură a conduce sau nu la rezilierea contractului.

În mod

egal nu s-a preocupat instanța să determine dacă în contract s-au inserat

obligații și pentru vânzător și, în cazul afirmativ, măsura în care acesta și

le-a respectat.

Este

necesar pentru calificarea unui contract sinalagmatic - cum este cel în

discuție - să se stabilească măsura în care asumarea obligațiilor reciproce

interferează și condiționează realizarea acestuia.

Toate

aceste aspecte, ce țin de executarea sau neexecutarea concretă a obligațiilor

contractuale pentru imobilul dobândit sub condiție rezolutorie prin contractul

încheiat de autorul petenților, nu au fost examinate de instanțe pentru a putea

constata natura juridică a bunului solicitat și ca urmare pentru a dispune cu

privire la aplicarea dispozițiilor legale din legea specială invocate în cauză.

Sub

acest aspect nu se poate reține critica din recurs potrivit căreia nu

interesează motivele pentru care cumpărătorul nu și-a respectat obligațiile

contractuale, câtă vreme răspunderea contractuală nu se poate angaja decât prin

dovedirea culpei părții astfel sancționate și câtă vreme există reglementări

precise ale situațiilor care exonerează, amână sau modifică o asemenea

răspundere.

Instanța

de recurs în condițiile art. 314 C. proc. civ. se pronunță asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.

Cum în

cauză nu s-au stabilit elementele de fapt arătate fără de care nu se poate face

o corectă aplicare a dispozițiilor legale, văzând și dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., se constată că se impune în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. casarea cauzei cu trimitere spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Constatarea

lipsurilor mai sus detaliate în hotărârea atacată reprezintă tot atâtea

îndrumări de complinire a materialului probator sau a raționamentelor de

judecată prin analiza probelor existente, după caz, date instanței de

trimitere.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul

Constanța prin primar și Consiliul local al municipiului Constanța împotriva

deciziei nr. 64/ C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Casează

decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 mai 2012.