ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 774/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 774/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

363 din 27 martie 2008, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, acțiunea

formulată de reclamantul B.B., în contradictoriu cu pârâții Primarul

municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local

Constanța, reținând, în esență, că notificarea înregistrată la B.E.J. S.A.C., din

11 iulie 2001, a vizat restituirea în natură a terenului în suprafață de 480,60

mp., situat în stațiunea Mamaia, iar prin dispoziția contestată s-a respins

cererea reclamantului pe considerentul că acest imobil nu se încadrează în

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond a

constatat că titlul de care se prevalează reclamantul este actul de

vânzare-cumpărare din 29 august 1936, prin care autorul său, B.T.U., a dobândit

suprafața de teren în litigiu, stabilindu-se, totodată, în sarcina cumpărătorului

o obligație de a edifica o construcție în termen de 4 ani de la data

intervenirii vânzării, sub sancțiunea, rezilierii de plin drept a prezentei

vânzări și Municipiul Constanța, investind prezentul act cu formula executorie

prevăzută de art. 20 din legea autentificării actelor, fără somațiune, curs de

judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept va intra în posesiunea

terenului vândut fără nici o altă formalitate”.

Ulterior, termenul de

executare a obligației cumpărătorului a fost prelungit la 6 ani, însă prin

Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat Popular al Orașului

Constanța au fost declarate desființate și reziliate de plin drept toate actele

de vânzare de loturi de teren din stațiunea Mamaia pentru neexecutarea clauzelor

contractuale, atât în ceea ce privește neplata prețului, cât și cu privire la

needificarea construcțiilor.

S-a constatat, că,

deși reclamantul a făcut dovada că este succesorul legal al autorului B.T.U.,

acesta nu a făcut și dovada respectării clauzelor contractuale de către

antecesorul său, iar emiterea de către Primăria Constanța a unei decizii de

reziliere (rezoluțiune) a contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat în

considerarea clauzei privind obligația de a construi pe teren, clauză care avea

caracterul juridic al unui pact comisoriu de gradul IV, astfel încât nu se

poate reține că a operat o preluare abuzivă a imobilului în proprietatea

statului.

Instanța de fond a

apreciat că, în prezența unui asemenea pact, rolul instanței de judecată sub

aspectul aplicării sancțiunii este înlăturat în totalitate, rezoluțiunea

operând de drept, fără a fi necesară intervenția justiției, sancțiunea

desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației

debitorului.

Manifestarea de

voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii, a fost

exprimată de altfel prin Decizia nr. 22043/1958, acest act nefiind unul abuziv,

de naționalizare și de dobândire prin rapt a proprietății asupra terenului, ci

reprezintă doar manifestarea de voință a creditoarei Primăria Constanța de a da

eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în

litigiu, care a reintrat astfel în patrimoniul vânzătoarei.

S-a mai constatat, că

dacă pentru perioada războiului (1941-1945) neexecutarea construcției nu este

una culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forță

majoră să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract, această cauză de

înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligației de a construi nu mai

subzistă în perioada următoare, anume până la apariția Deciziei nr. 22043/1958,

prin care autoritatea locală vânzătoare și-a manifestat voința de a da

eficiență pactului comisoriu de gradul IV.

S-a conchis, în

sensul că preluarea terenului a fost realizată în executarea pactului

comisoriu, deci pe temei contractual, conform voinței părților, iar nu abuziv,

situație în care dispoziția primarului este legală, terenul neputând intra în

sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.

268/C din 01 noiembrie 2010, Curtea de Apel Constanța - secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, completată prin decizia nr. 65

din 31 ianuarie 2011; a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelantul-reclamant și a obligat apelantul la plata către pârâți a sumei de 357

lei, cheltuieli de judecată, reținând, în esență, că prin contractul de vânzare

din 29 august 1936 încheiat între Consiliul Comunal al municipiului Constanța,

în calitate de vânzător și B.T.U. în calitate de cumpărător, a fost înstrăinat

terenul în litigiu, identificat în planul de sistematizare al plajei Mamaia.

Imobilul a fost

vândut cu ,,destinațiunea (…) ca cumpărătorul să construiască casă de locuit

sau vilă, în conformitate cu planurile aprobate de Administrația Municipală’’,

cumpărătorul fiind obligat printr-o clauză expresă ca în timp de patru ani, cu

începere de la momentul autentificării contractului, să construiască ,,în

condițiunile de mai sus’’.

Actul prevedea

totodată obligația cumpărătorului de a participa cu o cotă determinată la

cheltuielile edilitare făcute de primărie, precum și faptul că, în cazul

nerespectării vreuneia dintre obligațiile asumate de cumpărător, este atrasă

rezilierea de plin drept, terenul reintrând în patrimoniul Municipalității fără

nici o altă formalitate decât simpla învestire cu formulă executorie a actului.

Printr-o ultimă

clauză a contractului, cumpărătorul a consimțit la operarea în acest mod a

sancțiunii.

În speță, se pune

problema operării pactului comisoriu de grad IV și raportul dintre condițiile

în care acesta și-a produs efectele și situația clară de neexecutare a

obligației contractuale de către autorul apelantului, motivată însă pe

existența unei împrejurări obiective, mai presus de voința debitorului

obligației de a o executa.

Pornind de la premisa

că rolul redus al instanței în ceea ce privește aplicarea sancțiunii

rezoluțiunii pe temeiul pactului comisoriu de gradul IV este acceptat doar

atunci când se cere constatarea operării acestei sancțiuni, dar nu și atunci

când se contestă îndeplinirea condițiilor de eficiență ori valabilitate a

pactului comisoriu sau când se invocă nerespectarea condițiilor generale ale

răspunderii contractuale, instanța de apel a constatat că urmează a fi

analizate acele apărări ale apelantului care se raportează la incidența forței

majore, pentru că existența unei cauze de înlăturare a vinovăției debitorului

obligației face de prisos discutarea condiției rezolutorii.

Astfel, s-a reținut

că, pe perioada celui de-al doilea război mondial (până în anul 1945), autorul

apelantului s-a aflat într-o situație de imposibilitate obiectivă de a-și

executa obligația de edificare a unei construcții pe terenul cumpărat, ceea ce

a fost acceptat și de către instanța de fond, ea rezultând nu atât din caracterul

de notorietate al acestei împrejurări, cât și din actele normative edictate la

acea vreme, precum și din manifestarea autorităților locale, care au înțeles de

altfel să proroge în mod unilateral termenul de îndeplinire a unor asemenea

obligații (deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945 – fila 68 dosar apel,

vol. I); că intervenția cazului de forță majoră trebuie însă analizată pentru

perioada ulterioară, când apelantul reclamant invocă aceeași imposibilitate

obiectivă pentru autorul său în a-și executa obligația datorită ocupării zonei

litorale de către trupele sovietice și mai apoi de instaurarea regimului

comunist în România.

Din această

perspectivă, Curtea a reținut că după finalizarea războiului și încetarea

efectelor actelor normative editate la acea vreme, perioada de rechiziție a

clădirilor și de ocupare a zonei stațiunii Mamaia de către trupele rusești,

intervenită după mai 1945, nu mai poate fi privită ca o situație similară de

forță majoră, în care autorul reclamantului nu ar fi fost în măsură să-și exercite

drepturile convenționale.

În legătură cu

această situație, s-a avut în vedere că nu s-a probat în nici un mod faptul că

datorită unor eventuale măsuri represive luate asupra persoanei cumpărătorului,

ori datorită altor considerente care aduc în discuție într-un mod de netăgăduit

chestiunea impedimentului obiectiv și insurmontabil, autorul reclamantului nu

s-a putut adresa autorităților locale pentru ridicarea construcției.

S-a mai reținut, că

faptele de notorietate, privind staționarea pe teritoriul românesc a trupelor

sovietice și după terminarea războiului, ca și al instaurării unui nou regim în

România, nu pot constitui, prin ele însele, motivația cazului de forță majoră,

persoanele care au fost împiedicate să-și conserve sau să-și valorifice un

drept de proprietate în aceste condiții fiind ținute să probeze în concret

această împrejurare; că această viziune, regăsită în recenta jurisprudență a

instanței supreme, în spețe similare, vine în susținerea ideii că schimbarea de

regim politic nu poate fi analizată, în toate cazurile, ca fiind o situație de

forță majoră, și că, în măsura în care înseși autoritățile locale au emis

Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 privind operarea rezoluțiunii

contractelor de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de

cumpărătorii acestor terenuri, cade în sarcina procesuală a pretinsului titular

al dreptului de a dovedi că după finalizarea conflagrației mondiale

cumpărătorul a continuat să se afle într-o circumstanță care în mod obiectiv

l-a împiedicat să pretindă fie executarea contractului, fie restituirea

prestațiilor.

Or, în speță, nu s-a

dovedit că autorul reclamantului, B.T.U., decedat în 1986, s-a aflat în această

ipostază și anume că față de acesta au fost luate imediat după 1945 măsuri

represive, arestare, stabilirea domiciliului obligatoriu etc., de natură să-l

pună în situația de a nu-și putea valorifica dreptul de a construi, conferit

prin contract, singurele apărări referindu-se la situația socio-politică a

vremii.

Faptul că acțiunea în

rezoluțiune este una supusă în principiu prescripției extinctive nu exclude

afirmarea de către vânzător a sancțiunii rezoluțiunii de plin drept după

împlinirea termenului pentru care s-a stabilit obligația debitorului

cumpărător, în situația pactului comisoriu de grad IV. În cauză, vânzătorul

terenului a inserat între clauzele contractului inițial o condiție rezolutorie

care excludea intervenția instanței de judecată și efectuarea oricăror

formalități pentru a o valorifica, așa încât până la realizarea condiției

rezolutorii obligația debitorului exista și își producea efectele.

Totodată, s-a reținut

că nu este lipsit de relevanță că textul art. 1368 C. civ. califică acțiunea

vânzătorului pentru rezoluțiunea contractului de vânzare ca fiind una reală,

caz în care termenul prescripției extinctive aplicabil era cel stabilit prin art.

1890 C. civ., anume de 30 de ani; că, faptul că Decizia nr. 22043/1958 nu face

referire expresă și nu identifică terenul în litigiu, și pe autorul apelantului

reclamant, nu are nicio relevanță pentru că autoritatea publică locală și-a

manifestat doar voința – în calitate de creditor – de a da eficiență pactului

comisoriu, prin acest act, că, față de configurația clauzei, de modul de

operare și de consecințele acestui pact, stabilite de comun acord de către

părți, nu era necesară intervenția instanței doar pentru a constata intervenția

sancțiunii rezoluțiunii, și că apărările apelantului, în sensul că și în

prezența unui pact comisoriu de acest grad instanța nu-și pierde rolul de a

constata intervenția sancțiunii, au fost înlăturate prin trimitere la

argumentația deja dezvoltată, în sensul că acest rol se manifestă doar atunci

când se contestă îndeplinirea condițiilor de valabilitate a pactului comisoriu

sau când se invocă de către partea interesată (de regulă, debitorul obligației

grevate de condiția rezolutorie) nerespectarea condițiilor generale ale

răspunderii contractuale.

Necomunicarea

deciziei nu are relevanță din punctul de vedere al efectelor sale juridice,

pentru că, după cum s-a arătat, doar dacă se declară gata să-și execute

obligația, debitorul putea contesta orice împotrivire a creditorului în acest

sens, însă, în speță, nici o probă nu a fost administrată pe considerentul

înaintării vreunei cereri către autoritatea locală de autorizare a lucrărilor

ori de înlăturare a impedimentelor legate de pierderea posesiei terenului.

De asemenea, s-a

reținut că nu au nicio relevanță apărările legate de menționarea, în scriptele

arhivistice anterioare, a autorului apelantului ca proprietar al terenului,

pentru că, pe de o parte, ele exprimă datele consemnate la acea vreme în

legătură cu titularul dreptului, iar pe de altă parte, nu aceste evidențe

consacră dreptul, primăria preluând terenul pe temei contractual, în baza condiției

rezolutorii, fără a fi obligată să transcrie ori să radieze mențiunile

anterioare efectuate de cumpărător.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.B., criticând-o

pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente:

Reclamantul a arătat

că, la data de 11 iulie 2001, a formulat notificarea înregistrată sub nr. 1243

din 11 iulie 2001 la B.E.J. S.C., prin care a solicitat Primarului municipiului

Constanța emiterea unei dispoziții, în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

privind restituirea în natură a terenului situat în stațiunea Mamaia, în „suprafață

totală de 348,64 mp”; că, prin această notificare, a făcut dovada că are

calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului

revendicat; că dețin un titlu valabil; că este unicul moștenitor legal al autorului

său; că a făcut dovada proprietății asupra imobilului în litigiu cu titlul de

proprietate, prin care se legitimează procesual activ, respectiv actul de

vânzare transcris sub „din 29 august 1936” la Grefa Tribunalului Constanta și 29 august 1936 la Tribunalul Constanța; că, prin sentința civila nr. 363 din 27 martie 2008 pronunțată de

Tribunalul Constanța în dosarul nr. 5193/118/2007, prima instanță a respins

greșit cererea formulată, ca nefondată, iar prin decizia recurată s-a respins,

greșit, ca nefondat, apelul formulat de reclamant împotriva acestei sentințe;

că, în considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut, în esență,

existența contractului de vânzare din 29 august 1936 încheiat între Consiliul

Comunal al municipiului Constanța, în calitate de vânzător și B.T.U., în

calitate de cumpărător, prin care a fost înstrăinat un „teren în suprafață de

348,64 mp”, identificat în planul de sistematizare a plajei Mamaia și că

imobilul a fost vândut cu destinația edificării unei case de locuit sau vile,

cumpărătorul fiind obligat printr-o clauză expresă să construiască în termen de

4 ani și să participe cu o cotă parte determinată la cheltuielile edilitare

făcute de primărie, iar nerespectarea vreuneia din obligațiile asumate de

cumpărător atrage rezilierea de plin drept, terenul reintrând in patrimoniul

Municipiului Constanta, fără nicio altă formalitate decât simpla investire cu

formulă executorie a actului.

Instanța de apel,

având în vedere că printr-o clauză finală cumpărătorul a consimțit la operarea

în mod expres a sancțiunii prevăzute, a apreciat că este necesar să analizeze

problema operării pactului compromisoriu de grad IV și raportul dintre

condițiile în care acesta și-a produs efectele și situația clară de neexecutare

a obligației contractuale de către autorul apelantului, motivată însă de

existența unei împrejurări obiective, mai presus de voința debitorului

obligației, de a executa obligația, sens în care aceasta a reținut că în cauză

trebuie avute în vedere două perioade și anume: perioada dintre data încheierii

contractului de vânzare și anul 1945, și perioada ulterioară anului 1945.

Dacă cu privire la

prima perioada, instanța a reținut apărările formulate în sensul existentei

forței majore, ca și cauza exoneratoare de răspundere pentru debitorul

cumpărător, apreciind că apărările formulate în cauza sunt pertinente, așa cum

au fost reținute și de către instanța de fond, cu privire la cea de-a doua

perioadă, respectiv cea ulterioară anului 1945, instanța de apel a reținut că

nu s-a făcut dovada imposibilității obiective de a edifica un imobil potrivit

contractului de vânzare din 29 august 1936, obligație ce cade în sarcina

reclamantului, fără ca o asemenea premisă să fie supună dezbaterii

contradictorii.

De asemenea, s-a

arătat, că, în mod greșit, instanța de apel, cât și cea de fond au reținut că

pactul comisoriu de radul IV, stipulat în contractul ce constituie titlul de

proprietate al autorului reclamantului, a fost activat în mod legal, în

condițiile în care acesta trebuia să fie apreciat ca abuziv, fiind pus în

aplicare cu încălcarea condițiilor în care se poate cere constatarea

rezoluțiunii în temeiul acestuia, același caracter abuziv fiind transmis și

măsurii de preluare a bunului, de lipsire a fostului proprietar de bunul său și

dreptul asupra acestuia, drept protejat și recunoscut de dispozițiile art. 480.

si următoarele C. civ.; că deși instanța de apel a înțeles să distingă între

două perioade de timp asupra cărora trebuie să aplice normele ce privesc cauza

de forță majoră și cele privind rezoluțiunea, în mod eronat a pus doar în

sarcina reclamantului obligația de a face dovada îndeplinirii obligațiilor

asumate prin contractul ce constituie titlul său de proprietate; că, deși s-a

reținut că „debitorul cumpărător s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a

edifica o construcție până în anul 1945, față de împrejurarea desfășurării

celui de-al doilea război mondial, și față de aplicarea legislației speciale”,

instanța de apel nu a înțeles să aplice aceleași norme legale menționate și

perioadei subsecvente celui de-al doilea război mondial, întrucât este de

notorietate faptul că după anul 1945 zona stațiunii Mamaia - Constanța, unde

este situat imobilul a fost ocupată de către trupele rusești, ce au staționat

în țară până în iunie 1958, zona litoral - costieră fiind una de interes

strategic major, persoanelor civile, cum este și situația autorului

reclamantului, fiindu-le interzis accesul în perimetrul menționat, cu atât mai

mult fiindu-le interzis accesul la edificarea unor construcții pe terenurile

rechiziționate în mod abuziv, unilateral și cu încălcarea prevederilor art. 480

C. civ., cât și a normelor ce priveau rechiziționarea.

S-a mai arătat, că

instanța de apel a reținut că în prezența unui pact comisoriu de gradul IV nu

mai este necesară intervenția instanței judecătorești, însă în situația în care

instanța este investită tocmai cu o astfel de cerere, aceasta era obligată să

verifice pactul contractul în sine; că, în mod similar, instanța de apel era

ținută să judece speța și în situația în care părțile solicită cenzurarea

operării unei clauze contractuale și a evitării abuzului de drept din partea

uneia dintre părți, și că aceasta a stabilit exclusiv în sarcina reclamantului

să facă dovada că și-a îndeplinit obligația asumată, aceea de a construi

într-un termen dat, fără însă să motiveze de ce nu a obligat și pârâta să facă

dovada demersurilor sale de a pune la dispoziția reclamantului terenul

înstrăinat, liber de orice sarcini, întrucât, din analiza contractului de

vânzare din 29 august 1936, rezultă că „destinația terenului vândut este ca,

cumpărătorul să construiască pe el vilă sau casă de locuit, conform planurilor

aprobate [..]”, iar clauzele care stipulau obligații în sarcina vânzătorului și

care au activat pactul comisoriu, se aflau în strânsă interdependență cu

obligațiile cumpărătorului.

S-a mai arătat, că

instanța de apel a omis să facă aprecieri asupra faptului că intimatul pârât a

făcut o ofertă de compensare în natură cu un alt teren, ceea ce echivalează, în

opinia reclamantului, cu o recunoaștere a pretențiilor sale, însă oferta a fost

declinată, întrucât nu corespundea valoric pretențiilor sale, dar probează

faptul că intimatul pârât a avut disponibilitatea să-l despăgubească, ceea ce

ar fi trebuit avut în vedere de către instanță, care ar fi fost îndreptățită să

se pronunțe în sensul de „admitere a apelului”.

Examinând decizia

recurată în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5

și 9 C. proc. civ., de către instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., se constată următoarele:

Deși nu arată expres,

reclamantul, în ceea ce privește stabilirea situației de fapt, susținând că

instanțele de fond și apel au reținut că pentru perioada ulterioară anului 1945

acesta nu a făcut dovada imposibilității obiective a autorului său de „a

edifica un imobil potrivit contratului de vânzare din 29 iunie 1936, în sensul

existenței forței majore”, fără să supună dezbaterii contradictorii o asemenea

premisă, critică decizia civilă recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea

principiului contradictorialității și al dreptului la apărare.

Această critică este

nefondată, întrucât, prin decizia recurată, instanța de apel a pus în dezbaterea

părților și a analizat motivele de apel formulate de reclamant, prin care s-au

formulat critici și cu privire la stabilirea situației de fapt de către prima

instanță, în sensul că, după anul 1945, greșit nu s-a reținut incidența forței

majore care să-l fi împiedicat pe autorul acestuia să construiască imobilul

vilă, conform clauzelor contractuale, pe terenul în litigiu.

Prin urmare, se

constată că, potrivit art. 127-131 și art. 298 C. proc. civ., pronunțarea

instanței de apel asupra temeiniciei sentinței primei instanțe nu s-a făcut cu

încălcarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare,

consacrate de dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat,

pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art.

304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

În cauză, se constată

că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu aplicarea corectă a

dispozițiilor legale incidente.

Astfel, prin Legea nr.

10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul definind la

art. 2 care anume preluări pot fi reținute ca fiind abuzive în sensul acestui

act normativ, de exemplu: naționalizarea, confiscarea averii, preluarea fără

vreun titlu sau pentru neplata impozitelor etc.

În categoria

preluărilor mai sus arătate, caracterizate a fi abuzive, nu se încadrează și

acele situații în care, ca urmare a desființării unor contracte civile pentru

nerespectarea de către părțile contractante a clauzelor contractuale, bunul se

reîntoarce în patrimoniul părții contractante îndreptățite la această măsură.

Este și situația

părților care au încheiat un contract de vânzare cumpărare, contract care

ulterior a fost desființat, fie pe cale judiciară, fie, în cazul în care

părțile au înțeles să însereze clauze contractuale exprese privind rezoluțiunea

contractului pentru neexecutare, denumite pacte comisorii, în puterea acestor

clauze.

În acest context al

analizei este de menționat că inserarea într-un contract a unui pact comisoriu

(cu excepția celui care reiterează dispozițiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară intervenția instanței judecătorești, iar dacă totuși se apelează

la ea, instanța va putea face numai verificările pe care înseși clauzele

convenționale de rezoluțiune stipulate de părți le permit.

În speță, este

necontestat faptul că autorul reclamantului, B.T.U., a cumpărat de la Primăria municipiului Constanța un lot din terenul situat în Stațiunea Mamaia prin contractul

de vânzare - cumpărare din 29 august 1936 de Tribunalul Constanța.

Vânzarea acestui

teren a fost posibilă ca urmare a faptului că prin decizia nr. 25 din 30

decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanța, aprobată prin

Decretul nr. 761/1906, Primăria orașului Constanța a intrat în posesia mai

multor terenuri situate în Stațiunea Mamaia, care i-au fost predate de

Ministerul Agriculturii și Domeniilor, terenuri pe care a hotărât să le vândă

sub formă de loturi, cu obligația (condiția) pentru cumpărători de a ridica în

4 ani pe acestea construcții, termen prelungit ulterior la 6 ani.

Prin contractul mai

sus arătat, autorul reclamantului și-a asumat obligația de a construi pe acest

teren o casă de locuit sau vilă, în conformitate cu planul aprobat de

Administrația Municipală, în termen de 4 ani, termen prelungit ulterior la 6

ani.

În acest contract,

părțile au înțeles să însereze, de comun acord, o clauză de rezoluțiune,

necontestată de reclamant, care are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV,

clauză potrivit căreia „nerespectarea vreunei obligațiuni luate de cumpărător

prin acest act atrage rezilierea de plin drept a prezentei vânzări și

Municipiul Constanța, investind prezentul act cu formulă executorie conform art.

20 din legea autentificării actelor, fără somațiune, curs de judecată sau altă

punere în întârziere și cu deplin drept, va intra în posesia bunului vândut”.

Faptul că nici până

la expirarea termenului contractual și nici după acea dată cumpărătorul nu și-a

îndeplinit obligația asumată, anume de a ridica o construcție, este recunoscut

de reclamant.

Or, prin înserarea în

contract a pactului comisoriu mai sus redat, în mod explicit părțile au înțeles

să accepte că în caz de nerealizare a condiției stipulate, aceea de a se ridica

de către cumpărător o construcție până la împlinirea termenului, contractul este

desființat de plin drept, fără să fie necesară intervenția instanței de

judecată, adică fără să fie necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești în

acest sens, cum se apără recurentul, în sensul că și în situația stipulării în

contract a unui pact comisoriu expres, instanța poate să verifice dacă sunt

îndeplinite condițiile legale pentru aplicarea sancțiunii rezoluțiunii

contractului de vânzare-cumpărare.

Ca efect al

desființării retroactive a contractului de vânzare cumpărare, bunul s-a

reîntors în patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului

Constanța, fapt care s-a realizat la momentul expirării termenului stipulat în

contract, așa cum a fost prelungit, și care doar a fost constatat de către

partea vânzătoare prin decizia nr. 22043/1958 a comitetului său executiv.

Apărarea

reclamantului în sensul că, în speță, pactul comisoriu privind rezoluțiunea de

drept a contractului nu și-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenței

unor cauze de forță majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea război

mondial, schimbarea regimului politic și ocuparea stațiunii Mamaia de către

trupele rusești, situații în care nu este dovedită vinovăția autorului său cât

privește neîndeplinirea obligației asumate prin contract, nu poate fi primită.

Mai întâi, pentru că

prin înserarea în contract a pactului comisoriu mai sus arătat, cumpărătorul

și-a asumat și riscul desființării contractului pentru neîndeplinirea fără vreo

culpă din partea sa a obligațiilor asumate prin acesta.

În caz contrar, în

măsura în care părțile ar fi înțeles ca rezoluțiunea să intervină numai în caz

de neîndeplinire culpabilă a obligațiilor asumate, este de observat că nu era

necesară stipularea unui asemenea pact comisoriu, o asemenea condiție fiind

cerută și verificată în cazul rezoluțiunii judiciare.

Mai apoi, este de

observat că și în cazul existenței unei imposibilității fortuite de executare a

obligației asumate prin contract, situație în care nu se pune problema

rezilierii sau rezoluțiunii contractului, ci problema riscului contractului,

acesta, riscul, este suportat de debitorul obligației imposibil de executat,

respectiv de către proprietarul sub condiție rezolutorie, în speță, tot de

către autorul reclamantului.

În acest context al

analizei este de menționat și faptul că în cauză nu s-a dovedit că prin

adoptarea Decretului-lege nr. 4215/1938 s-ar fi instituit de către legiuitor

vreo interdicție, pe o durată nedeterminată, de a ridica construcții în zona

Mamaia.

Mai mult, în speță,

nu s-a dovedit în nici un mod nici faptul că autorul reclamantului ar fi

întreprins vreun demers pentru a începe construcția după încheierea

contractului, adică după data de 28 august 1936, respectiv că acesta ar fi

făcut vreun demers pentru îndeplinirea formalităților necesare autorizării

lucrărilor de construire mai înaintea declanșării sau ulterior încheierii celui

de-al doilea război mondial, sau după schimbarea regimului politic, caz în care

apărările reclamantului cu referire la aceste aspecte sunt nefondate.

Așa fiind, se

constată că terenul în litigiu se găsește în patrimoniul vânzătorului

Municipiului Constanța ca urmare a desființării contractului de vânzare

cumpărare încheiat de acesta cu autorul reclamantului, B.T.U., în anul 1936,

pentru nerespectarea de către cumpărător a obligației asumate prin contract și

nu ca urmare a unei deposedări abuzive, care să fi fost realizată în mod

arbitrar și prin abuz de putere de către stat, situație în care, în mod corect,

instanțele de fond și apel au constatat că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile legii de reparație invocată de recurent, anume cele ale Legii nr. 10/2001.

Față de cele expuse,

împrejurarea că intimatul-pârât, în rezolvarea pretențiilor reclamantului, ar

fi făcut acestuia o ofertă de compensare în natură cu un alt teren, nu produce

nicio consecință juridică.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.B.

Constatând culpa

procesuală a recurentului-reclamant, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va dispune obligarea acestuia la 496 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată, către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.B. împotriva deciziei nr. 268/C

din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța - secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă recurentul B.B.

la plata sumei de 496 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații

Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul

local Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2012.